Bancruta frauduloasă este una dintre „cenuşăresele” dreptului penal, deoarece legiuitorul a fost

foarte oscilant în ceea ce priveşte regimul sancţionator, normele care incriminează această faptă
au suferit frecvente modificări de conţinut, iar sediul materiei s-a regăsit în ultimii ani în mai
multe acte normative (Codul comercial, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 64/1995, Legea nr.
85/2006 şi Codul penal din 2009). Studiul de faţă se focalizează atât asupra analizei infracţiunii
de bancrută frauduloasă în reglementarea noului Cod penal, cât şi asupra conceptelor
specifice[1].

Activitatea economică, chiar dacă într-o anumită morală ar părea o exprimare cinică sau
peiorativă, are totuşi o finalitate speculativă, respectiv realizarea de profit (beneficii, avantaje,
câştiguri, foloase). Romanii au surprins foarte bine scopul activităţii economice când au spus că
finis mercatorum est lucrum[2].

Ca orice activitate umană, activitatea economică este supusă riscului (alea), existând numeroşi
factori care influenţează sau determină rezultatele financiare ale acesteia. Hazardul, cu toate că
nu este dominanta cauzelor succesului sau insuccesului în afaceri, joacă un rol important în
domeniul producerii sau schimbului de mărfuri ori al prestării de servicii. Oamenii de afaceri
sunt, în majoritatea lor, oneşti în ceea ce priveşte respectarea regulilor derulării activităţii
economice, dar sunt şi participanţi în câmpul afacerilor care urmăresc obţinerea de câştiguri prin
folosirea unor mijloace nelegale.

Cu toate că trebuie privită ca un proces economic firesc, dispariţia unor agenţi economici de pe
piaţă nu este una care poate fi acceptată pur şi simplu, pentru că, de cele mai multe ori, operatorii
economici în cauză lasă în urmă datorii mari şi probleme economico-financiare.

Ieşirea din circuitul economic a unor participanţi poate iar uneori chiar produce o reacţie în lanţ
(aşa-numitul efect de domino), ea determinând, în unele cazuri, blocarea unui sector sau chiar a
mai multor sectoare din piaţă.

În acest context, facem precizarea că bancruta (starea de insolvenţă a unui debitor determinată de
nereguli) nu trebuie confundată cu eşecul în afaceri, deoarece insuccesul în afaceri este o
chestiune de fapt (de facto), care nu presupune şi o componentă juridică, deşi nu o exclude, în
timp ce bancruta include întotdeauna, alături de aspectul faptic, şi un aspect juridic (de iure).
Drumul către insolvenţă este pavat cu multe evenimente sau fapte, dintre care unele pot fi
caracterizate din punct de vedere juridic ca fiind licite, iar altele ca având caracter ilicit, dar care
trebuie luate în considerare ţinând seama de ansamblul factorilor cu rol cauzal sau favorizant,
deoarece este posibil ca o analiză izolată a acestora să conducă la concluzii greşite.

Falimentul poate fi determinat de cauze obiective, cum ar fi catastrofele naturale (inundaţii,

secetă etc.) sau cele produse de om (speculaţii bursiere, acte teroriste etc.), conjunctura
imprevizibilă a pieţei (de exemplu, creşterea sau scăderea exagerată a cererii la anumite
produse), evoluţia haotică a preţurilor sau a cursului monetar, conflictele armate, grevele etc.

Alături de cauzele obiective, insolvenţa comercială poate fi cauzată şi de împrejurări (cauze)

subiective, imputabile sau reproşabile oamenilor implicaţi în activitatea de afaceri ca, de pildă,
incapacitatea profesională (nepriceperea, nepregătirea etc.), încălcarea cu ştiinţă a regulilor
comerciale, dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ etc.

Din dorinţa de a realiza profituri cât mai consistente sau pentru a masca eşecurile, unii
comercianţi riscă foarte mult, se hazardează în activităţi comerciale cu şanse mici de reuşită, în
speranţa unor câştiguri foarte mari, ajungând în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor
comerciale. O parte dintre oamenii de afaceri aflaţi în derivă financiară sau în căutarea unor
câştiguri fabuloase „peste noapte”, de teama repudierii din partea comunităţii oamenilor de
afaceri, de frica afectării imaginii etc., încalcă regulile unui comerţ profesionist şi onest,
săvârşind fapte ilicite, dintre care unele de natură penală. Una dintre aceste fapte grave este
bancruta frauduloasă. Dacă majoritatea juriştilor şi economiştilor sunt de acord că falimentul este
fie un „rău necesar”, fie chiar o „binefacere” pentru economia de piaţă liberă, în cazul în care
insolvenţa este determinată de comiterea de infracţiuni se poate afirma că falimentul este o
„boală” sau „cangrenă” a societăţii, care trebuie „tratată” (sancţionată) prin mijloace adecvate.