PROBLEME DE SEMIOLOGIE

PROBA CLINICA

Proba clinica parte integranta a examenelor in cadrul invatamantului medical postuniversitar-

comporta examinarea completa a unui bolnav, fixarea diagnosticului , analiza cazului si indicarea
atitudinii “curativo-profilactice”. In conditii de examen aceste operatii trebuie efectuate in timp
limitat; ca un plus de dificultate se adauga starea de emotivitate si de tensiune nervoasa a
candidatului, inerenta acestei situatii.

O buna reusita la proba clinica este conditionata de:

- o pregatire teoretica temeinica , nu numai a bolilor din tematica, ci si de patologie

generala, bolnavul avand deseori pe langa boala principala si alte asociatii morbide
- cunoasterea tehnicii elementare de examinare si de explorare a unui bolnav
- insusiri tehnici de examinare a unui bolnav in conditii de examen.
Daca primele doua conditii sunt rezultatul unei acumulari teoretice si practice pe care
medicul le dobandeste din facultate si in activitatea sa ulterioara , consideram ca pentru
insusirea tehnicii examinarii unui bolnav in conditiile de mai sus , este necesara o
pregatire speciala in acest scop, prin exercitii efectuate in timp limitat. Aceste exercitii
trebuie sa reproduca proba in intregime ( examinare , gandire , expunere ) , sa fie asistate
de colegi si urmarite de un medic cu experienta care sa indrume candidatul prin observatii
critice facute le sfarsitul probei.
Desfasurarea probei clinice comporta trei timpi succesivi: examinarea bolnavului; timpul
de gandire si expunerea.
Pentru fiecare etapa sunt afectate cate 20 minute, timp care nu poate fi depasit.

I. EXAMINAREA BOLNAVULUI

In cursul examinarii bolnavului, candidatul trebuie sa culeaga, in rastimp de 20 de

minute, date suficiente pentru stabilirea diagnosticului; daca in unele cazuri acesta poate fi
evident de la primul contact cu bolnavul (icter, febre eruptive), in altele diagnosticul reiese fie in
timpul anamnezei, fie in cursul examenului obiectiv, fie abia in partea finala – cu ocazia culegerii
datelor de laborator. Din aceste motive credem necesar ca timpul sa fie realizat dupa cum
urmeaza: anamneza trebuie sa dureze in medie 7’-8’, examenul obiectiv 7’-8’, cererea datelor de
la comisie (curbe, explorari, analize de laborator) 5’. Accentuand pe necesitatea asigurarii acestor
ultime 5’ care trebuie folosite pentru culegerea unor date, uneori esentiale, deci pentru diagnostic
si necesare pentru efectuarea unui diagnostic diferential complet.
Inainte de inceperea probei clinice candidatul trebuie sa se asigure de o serie de materiale
necesarea in timpul examinarii: hartie, creion, stetoscop, cu care este obisnuit, ciocan si ac pentru
reflexe.
 Candidatul se va aseza in dreapta bolnavului, iar daca asezarea patului nu permite aceasta
(pat langa perete) se va cere persmisiunea comisiei ca bolnavul sa fie intors in pat. Candidatul va
folosi scaunel sau va sta in picioare.
Candidatul isi va nota o serie de date ca: motivele internarii, data debutului,
antecedentele, analizele etc., elemente care, datorita starii emotive, pot fi uitate cu usurinta.

1. Anamneza

Convorbirea cu bolnavul trebuie efectuata cu calm, vorbindu-se frumos, cat mai mult posibil prin
intrebari dirijate, pentru a obtine o anamneza completa. La copii, datele de anamneza se obtin de
la insotitor sau, in lipsa acestuia, de la comisie.
Culegerea datelor de anamneza va incepe prin notarea datelor civile (initialele bolnavului, sex,
varsta, domiciliul, profesiunea), apoi a motivelor internarii, bolnavul fiind chestionat activ, prin
intrebari scurte, precise.
Istoricul bolii incepe prin fixarea calendaristica a datei debutului si datei internarii in spital.
Istoricul va fi urmarit in ambele perioade: de la debut la internarea in spital si de la internare
pana in momentul examinarii (anamneza trebuie adusa la zi). Trebuie precizat debutul
(imprejurarile in care a inceput boala, modul de debut) apoi urmarit evolutia simptomelor, deja
culese anterior. Bolnavul va fi chestionat apoi asupra comportamentului pana la internare: cat
timp a dus boala pe picioare, cat timp a stat la pat, daca a consultat medicul, cate medicamente a
luat (doze), ce regim dietetic a urmat, analizele efectuate (rezultate), ce l-a determinat sa se
interneze. Istoricul va fi completat cu evolutia bolii in spital, cum au decurs simptomele, ce
medicamente a luat etc.
Antecedentele vor viza, pe scurt, date asupra conditiilor de viata si munca, antecedente
fiziologice si patologice, heredocolaterale si personale. Pentru evitarea unor omisiuni din partea
bolnavului, antecedentele vor fi culese prin intrebari dirijate: pentru a fi usor memorate, bolile,
antecedentele vor fi grupate 7 antecedente toxice: boli infectioase; boli pulmonare; boli
cardiovasculate; boli difestive; afectiuni urogenitale si veneriene, boli metabolice si carentiale;
traumatisme si interventii chirurgicale; manifestari alergice; boli neuropsihice.
Enumerarea de mai sus nu este bineinteles limitativa. Candidatul deja orientat in timpul
istoricului, va insista asupra antecedentelor ce au legatura cu boala actuala sau organul afectat de
ex., asupra unei hepatite la un bolnav cu ciroza: cand a fost internat, cat a durat, cum s-a tratat.
Anamneza epidemiologica sumara este obligatorie pentru bolile transmisibile, referindu-se la:
-contact cu sursa de infectie
-existenta unor cai de transmisie: alimente contaminate, vectori
-stari de imunitate: daca bolnavul a facut vaccinarile obligatorii (data ultimei vaccinari),
daca a primit gamaglobuline, seroprofilaxie, chimioterapie.

2. Examenul obiectiv
 Indiferent de afectiunea in cauza, bolnavul va fi examinat complet, acordandu-se o atentie
deosebita organului afectat.
Examenul va fi efectuat cu blandete, fara brutalitate, menajandu-se psihicul si pudoarea
bolnavului: bolnavii nu vor fi tinuti dezbracati decat strictul necesar; cei gravi vor si stingheriti
cat mai putin.
In timpul examinarii pot fi puse intrebari suplimentare bolnavului, cu privire la simptomele
subiective ale segmentului sau organului examinat; de asemenea, pot fi cerute o serie de date
comisiei, dar numai dupa terminarea explorarii clinice a aparatului respectiv (de exemplu, dupa
examinarea aparatului respirator se poate cere radioscopia pulmonara)
Insistam asupra necesitatii unui examen complet, efectuat cu toata seriozitatea. Au fost
candidati care avand diagnosticul in cursul anamnezei, au examinat formal celalte organe.
Astfel, la examinarea plamanului, grabindu-se au ridicat urechea inainte ca bolnavul sa-si
termine respiratia.
Consideram cea mai recomandabila examinare “pe segmente”, care comporta explorarea
clinica succesiva: cap si gat, torace, abdomen, membre inferioare, membre superioare. Aceasta
metoda are, fata de tehnica examinarii “pe aparate” urmatoarele avantaje: bolnavul este mai putin
stingherit (fiind ridicat o singura data in pozitie sezanda); examinarea decurge fara ca bolnavul sa
fie tinut dezbracat, tot timpul probei, prin descoperirea succesiva a segmentelor examinate: in
sfarsit, posibilitatea de a fi omis examenul unui aparat este mai redusa. Bine inteles ca exista
situatii speciale: copiii mici trebuie dezbracati complet; la bolnavii neurologici trebuie efectuat
examenul complet al sistemului nervos, care comporta urmarirea mersului si statiunii; bolnavii
chirurgicali sau de ortopedie necesita un examen local deosebit etc.
Vom expune ca model tehnica examinarii pe segmente a unui bolnav medical adult.
a) Candidatul, in picioare, in dreapta bolnavului (care sta culcat, in pat), apreciaza
tipul constitutional, starea generala a bolnavului, pozitii particulare etc. Prima manevra
este cercetarea semnelor meningiene (redoarea cefei si semnul Kernig), cu care ocazie
bolnavul este ridicat in pozitie sezanda. Ajuns in aceasta pozitie, bolnavul este dezbracat
de camasa si se incepe examinarea pe segmente.
b) Examenul capului si gatului comporta: inspectia tegumentelor paroase si a
conjunctivelor si sclerelor; cerecetarea reflexului fotomotor si de acomodare;
permeabilitatea foselor nazale; cercetarea punctelor dureroase sinusale si otice (frontale,
maxilare, mastoidiene, presiunea tragusului); semnele Chwostek si Weiss; palparea
glandelor parotide si submaxilare; palparea ganglionilor laterocervicali si submaxilari;
palparea glandei tiroide; examinarea cavitatii bucale; limbra, dintii, gingiile, orificiul
canalului Stenon, mucoasa jugala, amigdalele, faringele, examenul sumar al nervilor
cranieni.
c) Examenul toracelui si abdomenului incep cu inspectia spatelui (bolnavul fiind
ramas in pozitie sezanda), cercetandu-se tegumentele, coloana vertebrala (mobilitatea
capului pe torace, percutarea vertrebrelor etc), lombele (punctele renale), articulatii
sacroiliace, fesele. Se trece apoi la examenul aparatului respirator care comporta:
aprecierea formei toracelui, cercetarea vibratiilor vocale, percutia, auscultatia. Odata
 terminata examinarea plamanilor, bolnavul este culcat pe spate, ramanand cu toracele si
abdomenul descoperite: se face inspectie atenta, se percuta marginea superioara a
ficatului si se marcheaza usor cu unghia. Se percuta apoi aria matitatii cardiace; se
palpeaza varful cardiac si aorta in groapa suprasternala. Se asculta inima la focarul
pulmonar si aortic, palpandu-se simultan pulsul radial. Se examineaza mamelele.
Se trece apoi la abdomen: se cerceteaza reflexele cutanate abdominale, se percuta (cu
atentie in banuiala de ascita), se palpeaza cu blandete epigastrul colic, fosa iliaca dreapta,
zonele anexiale, hipogastru. Se palpeaza ganglionii inghinali. Se palpeaza marginea
inferioara a ficatului, apreciandu-se marimea (marginea superioara fiind determinata),
forma, consistenta, durerea. Se percuta si se palpeaza splina (in decubit semilateral drept).
Se cerceteaza lojele renale cu metoda bimanuala, se trece la examenul organelor genitale.
Se cerceteaza secretia uretrala, testiculele, punctele herniate, orificiul anal. La femeie, se
cere comisiei pe loc examenul genital; la barbat tuseul rectal.
d) Examenul membrelor inferioare si superioare; bolnavul este apoi acoperit pe
torace si abdomen, se descopera membrele inferioare, la care se cerceteaza tegumentele,
ganglionii triunghiului Scarpa, poplitei, edemele maleolare, mobilitatea articulatiilor,
socul rotulian, pusul tibialei posterioare si pedioasei, mobilitatea activa si pasiva, forta
musculara segmentara, reflexele rotuliene, ahiliene si reflexul cutanat plantar precum si
semnele Bonnet, Laseck si Brudinski contralateral.
Se examineaza apoi membrele superioare, tegumentele, articulatiile, ganglionii axilari,
reflexele bicipitale si stiloradiale, palmare, unghiile.
Bolnavul este anuntat ca examenul s-a terminat pentru a se putea imbraca.

3. Cererea datelor de la comisie

Pentru obtinerea acestor date candidatul isi rezerva ultimele 5 minute ale examenului. Cifrele
obtinute vor fi notate imediat deoarece datorita starii emotive, sunt uitate foarte repede.
a) Vor fi cerute, indiferent de boala, urmatoarele date:
-curbele febrei, greutatii, diurezei, pulsul, TA, numarul scaunelor. Dupa caz , candidatul va cere
sa i se arate, o mostra de urina (icter, hematurie, piurie etc.), de scaun (diaree, melena, icter etc.),
de sputa (aspect, cantitate), de varsatura.
-date asupra evolutiei si tratamentului in cursul spitalizarii: ce complicatii au survenit, interventii
chirurgicale, tratamente deosebite (antibiotice, hormoni, corticoizi, digitala, seroterapie, gama-
globuline etc)
-explorarile si analizele de laborator curente se fac de obicei oricarui bolnav: hemoleucograma,
sumar de urina, VSH, reactii BW, uree, glicemie, radioscopie pulmonara, examen ORL, examen
genital la femei.
b) Pentru diagnosticul pozitiv vor fi cerute analizele vizand boala in cauza, in
ordine logica, incepand cu cele uzuale si care dau relatii directe, mentionand apoi si pe cele
ajutatoare sau de exceptie.
Se vor culege analize pentru diagnosticul complicatiilor sau al bolilor asociate. Pentru
precizarea stadiului si evolutiei bolii, analizele vor fi cerute in dinamica.
 c) Pentru diagnosticul diferential se cer acele analize care vor fi folosite pentru
diferentierea bolilor asemanatoare cu afectiunea in cauza.
Fara a se abuza de un numar excesiv de analize, este bine totusi ca explorarea de
laborator sa fie ceruta cat mai complet, ea reflectand buna pregatire practica si teorectica
a candidatului. Daca ii mai ramane timp, candidatul nu se va grabi sa incheie proba, ci fie
va mai reflecta asupra eventualelor omisiuni, fie se va intoarce la bolnav luand informatii
suplimentare.

II. Expunerea unui caz

Dupa examinarea unui bolnav, desfasurarea probei clinice comporta expunerea cazului. Pentru
pregatirea expunerii, candidatul are la dispozitie 20’, in care timp va fixa diagnosticul si va
pregati planul de expunere. Elaborarea unei prezentari frumoase depinde de puterea de
concentrare si sistematizare a candidatului in camera de gandire. Credem ca redactarea unui plan
de expunere scris este absolut necesara, deoarece, in lipsa planului – cu o expunere libera- din
cauza emotivitatii, exista riscul de a fi omis complet un capitol intreg al expunerii. Timpul limitat
nu permite insa o redactare amanuntita: in 20’ nu pot fi scrise decat maximum 3 pagini, ceea ce
nu ar acoperi decat 5’-6’ de expunere. Se vor nota numai reperele, ideile de dezvoltat, frazarea
lor urmand a se alcatui liber in cursul expunerii.
Primul act consta in stabilirea, formularea si notarea diagnosticul complet al cazului dupa
care candidatul va insera (pe foile ontinute in acest scop de la comisie), titlurile diverselor
capitole (etape) ale expunerii, cu spatii intre ele, in urmatoarea succesiune:
1. Rezumatul observatiei bolnavului (date, civile, motivele internarii, istoricul,
antecedentele, anamneza epidemiologica, sumara, elementele pozitive ale examenului
obiectiv, datele si analizele de laborator si recapitularea sintetica a observatiei
bolnavului)
2. Sustinerea diagnosticului pozitiv
3. Analiza particularitatilor cazului
4. Diagnosticul diferential
5. Tratamentul
6. Evolutia si prognosticul
7. Criteriile eliberarii din spital, indicatii curativo-profilactice ulterioare, aprecieri
asupra capacitatii de munca.
Dupa inscrierea acestor puncte (necesara pentru a nu fi omis un capitol
important), candidatul va nota in dreptul fiecarui capitol, in spatiul liber, subpunctele ce vor servi
la dezvoltarea expunerii. O serie de elemnte ca datele calendaristice, antecedentele, rezultatul
analizelor de laborator, bolile cu care se face diagnosticul diferential, dozele terapeutice, schema
indicatiilor la plecare etc. trebuiesc punctate si nu lasate pe seama memoriei deoarece pot fi
uitate cu usurinta.
Dupa parerea noastra, in alcatuirea expunerii, candidatul trebuie sa fie calauzit tot timpul
de principiul ca proba clinica este o proba practica la patul bolnavului si nu o expunere orala
asupra bolii respective.
 In consecinta el va vorbi despre bolnav si nu despre boala, punandu-se in situatia
medicului care, dupa examinarea unui bolnav, pune un diagnostic si indica un tratament, evitand
consideratiile teoretice, emiterea de teorii patogenice, date experimentale, in acelasi sens, in
formularea expunerii, se va folosi linia personala de expunere: “eu voi da”, “eu cred ca este
necesar” si nu cea impersonala: “se da”, “unii spun ca”. De asemenea se va vorbi despre bolnav:
“bolnavul examinat are febra, junghi etc. si nu despre boala “pneumonia are febra junghi”..etc
Candidatul va expune controlandu-si vocabularul si frazarea, vorbine sustinut si nuantat,
scotand in relief datele esentiale si estompand pe cele mai putin semnificative.
Consemnarea diagnosticului. Odata iesit din camera de gandire, candidatul primeste o
foaie de hartie, pe care trebuie sa inscrie diagnosticul (deja formulat in camera de gandire si notat
pe planul de expunere). Formularea pripita, in ultimul moment, in fata comisiei, prezinta riscul
consemnarii unui diagnostic incomplet.
Diagnosticul va cuprinde boala, forma clinica, stadiul bolii (evolutiv sau functional),
complicatiile si bolile asociate. Formulari lapidare ca: “pleurezie”, “meningita”, “insuficienta
renala” etc. desi pot fi corespunzatoare ca sindrom, reprezinta totusi o formulare incompleta a
diagnosticului. Iata exemple de formulare: “Bronsita acuta pe fond de BPCO. Cord pulmonar
cronic”, sau “Hepatita virala acuta post transfuzionala, forma icterica prelungita, fara antigen
HBs, probabil NANB”
Dupa predarea fisei cu diagnosticul, candidatul timp de 20’ isi sustine proba, in
urmatoarea ordine:
1. Prezentarea observatiei bolnavului. Vor fi expuse, in mod succint, datele
civile, istoricul afectiunii, antecedentele si anamneza epidemiologica sumara, fiind enuntate apoi
elemente pozitive patologice ale examenului obiectiv si rezultatele analizelor de laborator.
Mentionarea a ceea ce este normal din observatia bolnavului trebuie evitata lungind inutil
expunerea.
Dupa prezentarea analitica a observatiei este utila o recapitularea sintetica a cazului, care
sa cuprinda foarte pe scurt elementele caracteristice de anamneza, examen obiectiv, evolutie si
examene de laborator si care va fi urmata de enuntarea verbala a diagnosticului pozitiv complet.
2. Sustinerea diagnosticului pozitiv. Comporta indicarea tuturor datelor
anamnestice, clinice, radiologice si de laborator care vin in sprijinul diagnosticului stabilit.
Sustinerea va viza toate componentele diagnosticului si se va baza pe:
a) datele ce vin in sprijinul sindromului sau boli respective (“pneumonie”,
“insuficienta aortica”, “hepatita virala” etc.)
b) datele ce sprijina etiologia cazului (ex. pneumonie pneumococica”, “insuficienta
aortica reumatismala”, “hepatita virala posttransfuziona;a cu AgHBs”)
c) Datele ce precizeaza forma clinica (usoara, medie, severa)
d) Datele ce precizeaza stadiul bolii, evolutiv (debut; stare, declin, convalescenta)
sau functional (compensat, decompensat)
e) Date ce vin in sprijinul existentei unei complicatii legate de boala initiala.
f) Date ce sprijina coexistenta unei boli asociate.
 3. Particularitatile cazului. Analiza particularitatilor cazului se refera la aspectele
deosebire etiopatogenice, clinice si de laborator pe care le prezinta bolnavul. Daca
descrierea bolii in carti este asemanatoare, bolnavii se deosebesc unii de altii, prin
anumite particularitati, in functie de terenul pe care a survenit afectiunea, evolutia ei
mai deosebita, complicatii neobisnuite, probleme de diagnostic ridicate in lipsa unor
simptome comune, existenta altora rar intalnite, influentarea bolii de terpeutica etc.
Este ceea ce se numeste “individualizarea” cazului; cu cat aceasta va fi mai bine
realizata cu atat se vede mai mult maturitatea medicala a candidatului.
4. Diagnosticul diferential consta in enumerarea, discutarea si eliminarea
bolilor cu care poate fi confundata afectiunea bolnavului examinat. Diagnosticul
diferential trebuie nuantat insistand asupra bolilor asemanatoare mai frecvente si
eliminandu-se cele rare. Se va face intai un diagnostic diferential clinic, si apoi
diagnosticul diferential etiologic restrangand treptat sfera diferitelor afectiuni pana se
ajunge la diagnosticul in cauza. Diagnosticul diferential trebuie argumentat, aratandu-se
pentru fiecare boala datele anamnestice, epidemiologice, clinice si de laborator prin care
bolnavul s-ar putea incadra in afectiunea discutata, opunand apoi datele clinice si de
laborator ale aceleiasi afectiuni care pledeaza impotriva si deci, care determina eliminarea
ei din cauza. Diagnosticul diferential trebuie sa reflecte dificultatile reale in recunoasterea
bolii respective si nu insusirea scolastica, livreasca si nenuantata a unui mare numar de
diagnostice diferentiale, fapt care duce la o teoretizare rupta de practica. La bolnavii la
care diagnosticul pozitiv este foarte evident si poate si sustinut temeinic, diagnosticul
diferential poate fi restrans, incarcarea lui in aceste situatii devenind inutila. Diagnosticul
diferential va fi orientat in functie de stadiul si forma clinica a bolii (de exemplu, in
prezenta unei scarlatine in descuamatie, diagnosticul diferential se va face cu bolile in
escuamatie si nu cu bolile eruptive). In prezenta unor complicatii sau a unor boli asociate
se va face si diagnosticul diferential al acestora.
5. Tratamentul trebuie individualizat in functie de stadiul bolii, forma
clinica prezentat de bolnav, complicatiile si bolile asociate existente. Va fi evidentiata o
expunere livreasca, neadaptata la caz, cum si insusirea nediferentiata de diverse incercari
terapeutice. Candidatul se va fixa la o schema terapeutica personala, cat mai completa si
rationala, prezentata in timp, indicand repausul, ingrijirile igienice, regimul alimentar,
indicatia etiologica, fiziopatogenica si simptomatica corespunzatoare. Vor fi precizate
medicamentele, dozele si durata tratamentului, orice indicatie terapeutica fiind justficata,
specificandu-se criteriile de apreciere a eficacitatii tratamentului, incidentele si
accidentele posibile, cum si rezultatele ce se asteapta de la tratament. Candidatul va
preciza atitudinea curativa si profilactica fata de complicatiile bolii si va face aprecieri
asupra posibilitatilor terapiei in prevenirea cronicizarii si sechelelor. In bolile
transmisibile se vor indica tratamentele de “sterilizare” a purtatorilor de germeni si
metodele de prevenire a starii de purtator convalescent.
6. Evolutia si prognosticul. In functie de datele clinice (stadiul si forma
clinica a bolii) se va aprecia evolutia cazului, indicandu-se modalitatea evolutia si cel mai
probabila, cum si accidentele si complicatiile posibile. Vor fi analizati factorii ce ar putea
determina sau favoriza aparitia complicatiilor, rolul profilactic al tratamentelui etc.
Prognosticul imediat (quo-ad-vitam) cat si cel indepartat (cronicizare,
sechele, reducerea capacitatii de munca) va fi apreciat analizandu-se o serie de factori a caror
pondere difera, de la boala la boala si de la bolnav la bolnav. Astfel, vor fi luate in considerare:
ciferele cunoscute privind mortalitatea sau potentialul de evolutie spre cronicizare si sechele ale
bolii respective; particularitatile agentului etiologice (exemplu un streptococ rezistent la
antibiotice, izolat din sange la o endocardita lenta); terenul pe care evolueaza afectiunea (varsta,
stare de nutritie, boli anterioare, imunodeficienta etc.), existenta unor complicatii, recaderi,
asociatii morbide, posibilitatea unei evolutii cronice.
7. Eliberarea din spital; indicatii curativo profilactice si indicatii privind
capacitatea de munca. In aprecierea momentului eliberarii bolnavului din spital se va tine cont de
urmatoarele criterii:
a) criteriul epidemiologic (in bolile transmisibile) fixat de legile sanitare in
vigoare privind durata izolarii si conditile de externare a bolnavilor contagiosi
b) criteriul clinic: elementele obiective si subiective care indica
convalescenta sau trecerea unei afectiuni din stadiul decompensat in cel
compensat.
c) criterii de laborator: indicatiile ce le furnizeaza normalizarea unei probe de
laborator.
De ex. un bolnav cu reumatism poliarticular acut se poate elibera dupa disparitia febrei si
a artralgiilor (criteriul clinic) si normalizarea vitezei de sedimentare a hematiilor (criteriul
de laborator): o hepatita virala dupa cel putin 14-21 de zile de la debut (durata izolarii),
disparitia icterului si a hepatomegaliei (criteriul clinic) si normalizarea testelor de citoliza
(criteriul de laborator). Candidatul va indica apoi recomandarile de vor fi date bolnavului
la parasirea spitalului, punandu-se in postura medicului care alcatuieste un tract de
eliberare din spital, indicatii de regim alimentar, repaus (concediu medical), tratament
medicamentos, control ulterior, dispensarizare etc. accentuandu-se asupra ansamblului de
masuri terapeutice si educatiei sanitare, menite sa contribuie la profilaxia complicatiilor,
recaderilor si cronicizarilor. Vor fi facute aprecieri asupra capacitatii de munca a
pacientului si asupra conditiilor de reintrare in munca. In cazul bolilor transmisibile va fi
aratat conduita fata de purtatorii convalescenti (evidenta, control periodic etc.) precum si
instructajul sanitar trebuie facut oricarui bolnav potential infectios pentru colectivitate.