Ciclurile climatice[modificare | modificare sursă]

Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire și încălzire.

Modificările au diferite durate, precum și diferite amplitudini. Se menționează următoarele tipuri
de cicluri:

 Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva grade, până la
câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în considerare în cazul
schimbărilor climatice.
 Ciclul anual (anotimpuri), în care variația temperaturii și a altor parametri, de exemplu a
concentrației de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată
influența industrializării.
 Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variație periodică a temperaturilor, care poate
masca încălzirea globală.
 Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani și determină mari
variații climatice.
Ciclul solar[modificare | modificare sursă]

Corelația dintre radiație, numărul petelor solare, erupțiile solare și radiația din banda de 10,7 cm.

Ciclul solar, este o variație a activității solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se cunosc cicluri
solare cu durate între 8 și 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este determinat de câmpul său
magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de
ani. Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de erupții solare
și radiația solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiației de 2,8 GHz, adică a radiației
cu lungimea de undă de 10,7 cm.

Numărul petelor solare în ultimii 400 de ani.

Nu se cunoaște prea bine influența ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă, perioada
minimului Maunder, numită „mica glaciațiune”, sau „mica eră glaciară.[8]

Ciclul glaciar[modificare | modificare sursă]

În ultimii 400 000 de ani au avut loc trei mari glaciațiuni.

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) și până astăzi
se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul stației Vostok, carotaje care pot
extrage gheață de la adâncimea de 3500 m.[9] Vechimea gheții este de câteva sute de mii de ani.
Compoziția izotopică a oxigenului extras din gheață permite reconstituirea temperaturii atmosferei
pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.

Corelația dintre temperatură, concentrația de dioxid de carbon și aerosoli, înregistrată la stația Vostok.[9]

În figurile alăturate glaciațiunile au fost următoarele:[10] glaciațiunea Mindel, care a durat între anii
650 000 – 350 000 î.Hr., glaciațiunea Riss, care a durat între anii 300 000 - 120 000 î.Hr.
și glaciațiunea Würm, care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în era cuaternară, înainte
de cele trei menționate a avut loc glaciațiunea Günz, care a durat între anii 900 000 –
700 000 î.Hr.[10] În perioada cuaternară variațiile de temperatură n-au depășit 10 °C, iar maximele
de temperatură n-au depășit niciodată +4 °C față de temperaturile actuale. În perioade mai
îndepărtate variațiile de temperatură au atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor
maxime ghețurile au dispărut complet.
Studiului glaciațiunilor a relevat perfecta corelație între temperatură, întinderea ghețurilor și
concentrația de dioxid de carbon în atmosferă.

Evoluția climei[modificare | modificare sursă]

Evoluția în evul mediu[modificare | modificare sursă]
Temperatura în ultimii 2000 de ani, reconstituită. Reconstituirea se bazează pe analiza inelelor de creștere
al arborilor și pe grosimea ghețarilor.

Figura alăturată prezintă evoluția temperaturilor în ultimii 2000 de ani. Temperaturile figurate în
grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. Întrucât nu există măsurători de
temperatură directe în această perioadă, temperaturile au fost reconstituite pe baza măsurării
grosimii inelelor de creștere ale arborilor și a grosimii ghețarilor. Datarea inelelor arborilor se
poate face pe baza determinării concentrației de carbon 14, activitatea biologică în ultima mie de
ani fiind prezentată în figura din dreapta.

Activitatea biologică după determinările cu 14C, în ultima mie de ani.

Variațiile climatice în evul mediu n-au fost așa de mari ca în perioadele glaciațiunilor. Totuși, în
ultima mie de ani se observă o perioadă caldă în secolele al X-lea și al XI-lea, perioadă
numită maximul medieval. Este epoca în care vikingii au descoperit Groenlanda, al cărui nume,
„Țara verde” indică un peisaj cu vegetație, nu acoperit de zăpezi și ghețuri.
În continuare însă, în perioada (1550 - 1850) a urmat o răcire, mica eră glaciară, în care iernile au
fost foarte reci, în special cea dintre anii 1708 - 1709[11].

Evoluția în perioada actuală[modificare | modificare sursă]

Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea și
începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani (vezi
tabelul de mai sus). Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad față de maximul
medieval. Evoluția temperaturilor, conform Global Historical Climate Network (română GHCN -
Rețeaua pentru urmărirea climatului global), în ultimii ani este următoarea:[12]
Creșterea temperaturii medii anuale față de media perioadei 1951 - 1980, conform GHCN
Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Creșterea de
0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33
temperatură °C
Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Creșterea de
0,48 0, 56 0,55 0,49 0,62 0,54 0,57
temperatură °C

România nu face excepție, la conferința „Măsuri de adaptare și reducere a impactului

schimbărilor climatice” raportându-se creșteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.[13]
2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai caldă din ultimii
100 de ani, de când există observații meteorologice în România.[14] Totodată, în prima lună a
anului 2007, a fost depășită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie la 24 de stații
meteorologice.[14] Tendința de încălzire s-a menținut și pe timpul verii. În luna iulie s-a înregistrat
un număr record de 148 de cazuri cu temperaturi maxime zilnice egale sau mai mari de 40 °C.
Comparativ, în luna iulie a anului 2004, maxima de 40 °C a fost atinsă sau depășită doar de două
ori.[14] La Calafat, în luna iulie s-a atins temperatura de 44 °C.[15] Temperatura maximă absolută a
verii s-a înregistrat în toate cele trei luni: la 53 stații în iunie, 94 stații în iulie și la 17 stații în
august.[14] Totodată, a fost atins numărul maxim lunar de zile consecutive caniculare, în care s-au
înregistrat temperaturi de peste 35 °C și de nopți consecutive tropicale, cu temperaturi mai mari
de 20 °C.[14]
În general, anul 2007 este considerat un an al fenomenelor meteorologice extreme.[16][17]
Și în anul 2008 în România au apărut încă de la începutul verii atenționările de caniculă.[18][19]

Cauze ale încălzirii[modificare | modificare sursă]

Ponderea diferiților factori în forcingul radiativ în 2005 relativ la situația din anul 1750.[20]

Clima se schimbă datorită forcingului[21] extern, în funcție de influența deplasării pe orbită în jurul
Soarelui,[22][23][24] erupțiilor vulcanice[25] și efectului de seră. Ponderea diverselor cauze ale
încălzirii este în studiu, dar consensul oamenilor de știință [26][27] este că principala cauză este
creșterea concentrației gazelor cu efect de seră datorită activităților umane din epoca
industrializării. În special în ultimii 50 de ani, când se dispun de date detaliate, acest lucru este
evident. Cu toate astea, există și alte ipoteze, care atribuie încălzirea variațiilor activității
solare[28][29][30]
Efectele forcingului nu sunt instantanee. Inerția termică a solului și oceanelor duce la
presupunerea că starea curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile. Studiile pe modelele
climatice indică că, chiar dacă concentrațiile gaselor cu efect de seră s-ar menține la cele ale
anului 2000, clima tot s-ar mai încălzi cu 0,5 °C.[31]

Efectul de seră[modificare | modificare sursă]

Explicația fenomenului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Efect de seră.
Bilanțul energetic stabilizat al atmosferei terestre.[32]

Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiației terestre în infraroșu este
reținută de atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi
această radiație.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din radiația
solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă și sol. Restul este
reținut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din
atmosferă, 235 W/m2 sunt radiați în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe
Pământ datorită efectului de seră. În acest fel se închide bilanțul energetic (342 = 107 + 235).
Efectul actual al existenței gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a Pământului este
cu cca. 33 °Cmai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15 °C în loc să fie de -18 °C. În
acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a
permite dezvoltarea plantelor așa cum le cunoaștem noi azi.
Dacă concentrația gazelor cu efect de seră crește, echilibrul prezentat este perturbat, cota de
235 W/m2 se micșorează iar cea de 324 W/m2 crește, diferența de flux termic se acumulează în
atmosferă, care astfel se încălzește. De aceea, termenul de „efect de seră” este folosit cel mai
adesea în vorbirea curentă pentru a evidenția contribuția unor anumite gaze, emise natural sau
artificial, la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile
solare reflectate de suprafața terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de
seră sunt vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere
de 9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %.[32][33] citat
de [34] Alte gaze care produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot
hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și fluorura de sulf.[35]
Vaporii de apă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Circuitul apei în natură.
Prezentarea schematică a elementelor componente ale circuitului apei în natură.

Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica

atmosferei.[36] Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conține aerul este în funcție
de presiunea de saturație, care, la rândul ei, depinde de temperatură. Presiunea de saturație a
vaporilor de apă în atmosferă se poate exprima prin formule teoretice simple,[37] sau, mai exact,
prin formule semiempirice (formule ale căror constante au fost determinate pe baza observațiilor
experimentale), cum sunt relațiile Wexler.[38] Presiunea de saturație a vaporilor de apă crește
repede cu temperatura, astfel că dacă la 10 °C 1 kg de aer uscat poate absorbi 7,73 g de apă, la
temperatura de 30 °C poate absorbi 27,52 g.[39]
Presiunea locală a vaporilor (practic concentrația lor locală) determină viteza evaporării.
Un vânt uscat îndepărtează vaporii de apă formați, permițând evaporarea unei noi cantități de
apă, ceea ce explică efectul de uscare al vântului. La rândul său, vântul este generat de
diferențele de presiune atmosferică, diferențe care apar datorită diferențelor de densitate ale
aerului, densitate care depinde de temperatură. Se observă că temperatura și variațiile ei sunt
responsabile de cantitatea de vapori de apă în atmosferă. Efectul de seră al vaporilor de apă este
însă natural și nu există nicio posibilitate tehnică de a influența cantitatea de vapori de apă din
atmosferă în afară de încercarea de a reduce temperatura. De remarcat că evaporarea este
reversibilă, prin scăderea temperaturii vaporii de apă se condensează, efect
observat toamna și iarna, când scăderea anuală a temperaturilor determină creșterea
precipitațiilor.
Din cele prezentate, deși vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră, nu cu privire la el
trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale.
Dioxidul de carbon[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Circuitul carbonului în natură.
Ciclul carbonului în natură.

Carbonul este elementul principal care asigură viața. Ca și alte elemente chimice, el este
angrenat în naturăîntr-un circuit. Cea mai mare parte a combinațiilor sub formă gazoasă este
formată din dioxidul de carbon.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă
și biosferă, hidrosferă și litosferă.

 Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul elimină prin
respirație dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 și, cu
ajutorul luminii solare, prin procesul de fotosinteză îl transformă în combinații organice,
eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a asimila carbonul este, totuși, limitată.
 Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă și există un echilibru al
concentrației CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense de CO2, care, în caz că
echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbație climatică
extremă. Solubilitatea gazelor în apă descrește pe măsură ce temperatura apei crește, ca
urmare la o încălzire a oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
 Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare parte a
plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă carbonul din corpul lor
sub formă de zăcăminte de cărbune.[40] De fapt, se consideră că în acea perioadă atmosfera
terestră conținea CO2 în loc de oxigen, iar plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de
acum și lipsa dioxidului de carbon (concentrația actuală de numai 0,03 %[40]) fiind de fapt
urmarea acestei activități.[40]
 Între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă
de CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în ultima
jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de CO2 și metan, care, prin
efectul de seră au dus la începerea fenomenului de încălzire globală.
Concentrațiile de dioxid de carbon în atmosferă măsurate la Mauna Loa, în Hawaii. [41]

Începând cu anul 1958 Roger Revelle, ajutat de Charles David Keeling au început să măsoare
concentrațiile de CO2 din atmosferă.[42]Acestea au fost măsurate Mauna Loa, în Hawaii. Aspectul
în dinți de fierăstrău al curbei se datorează anotimpurilor. Majoritatea uscatului, pe care
crește vegetația, se află în emisfera nordică. Primăvara și vara vegetația asimilează CO2 necesar
creșterii frunzelor, ca urmare concentrația de CO2 din atmosferă scade. Toamna și iarna frunzele
se descompun eliberând CO2 și concentrația lui în atmosferă crește.[43] Din grafic se vede că
concentrația de CO2 a crescut de la 316 ppm în părți volumice în anul 1960 până la cca. 385 ppm
în iarna anului 2007.
În luna mai 2014, Organizația Meteorologică Mondială a anunțat că media lunară a concentrației
de dioxid de carbon din atmosferă a depășit pentru prima dată valoarea de 400 ppm în luna
aprilie 2014, în întreaga emisferă nordică [44]. Conform NOAA, concentrația medie lunară de CO2
în aprilie a depășit valoarea de 401,3 la stația amplasată în Mauna Loa. Datele publicate în
Greenhouse Gas Bulletin susțin că nivelul global de CO2 din atmosferă a ajuns la 393,1 ppm în
2012, cu 141% mai mult decât în epoca pre-industrială (278 ppm). În medie, concentrația de
dioxid de carbon din atmosferă a crescut cu 2 ppm pe an în ultimii 10 ani, iar estimările OMM
susțin că nivelul concentrației medii anuale va depășii valoarea de 400 ppm în 2015 sau 2016.
2015 este de așteptat să fie cel mai cald an din istorie.2015 este de așteptat să fie cel mai cald
an din istorie.[45]
Metanul[modificare | modificare sursă]
Este o altă combinație chimică sub formă gazoasă în care se găsește carbonul în atmosferă.
La cantități volumice egale, metanul produce un efect e seră mai important decât dioxidul de
carbon, însă datorită concentrațiilor sale mici în atmosferă, de cca. 1,8 ppm[46] efectul global este
mai mic, cam un sfert din cel al CO2.[46] De la începutul revoluției industriale concentrația de
metan în atmosferă a crescut cu 149 %.
Ozonul[modificare | modificare sursă]
Ozonul din straturile superioare ale atmosferei, deși este extrem de necesar pentru viață prin
faptul că reflectă radiația în ultraviolet a Soarelui, reflectă selectiv radiația în infraroșu emisă de
sol, ceea ce face ca el să producă un efect de seră. Efectul de seră global al ozonului este greu
de estimat exact, ultimele rapoarte ale IPCC estimează acest efect la cca. 25 % din efectul
dioxidului de carbon.[47]
Alte gaze cu efect de seră[modificare | modificare sursă]
Alte gaze care produc efect de seră:[35] protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile
și fluorura de sulf.

 Protoxidul de azot.
 Compușii halogenați. Dintre aceștia fac parte hidrofluorocarburile (freonii - CFC, HCFC, HFC;
Freon-11 = R-11 = CFC-11, Freon-12 = R-12 = CFC-12, Freon-113 = R-113 = CFC-113,
Freon-22 = R-22 = HCFC-22), perfluorocarburile (PFC) și hexafluorura de sulf (SF6). De
subliniat că aceste substanțe, în afară de efectul de seră, au un efect devastator asupra
stratului de ozon.
Fenomene sinergice[modificare | modificare sursă]

Erupție a vulcanului Kanaga din Alaska.

Vulcanismul este un factor a cărui importanță a fost subestimată până recent.[25] Vulcanismul
contribuie la încălzirea globală în două moduri:

 prin gazele cu efect de seră (în general CO2) care sunt conținute în magmă;
 prin cenușa vulcanică, și aerosolii sulfuroși care obturează radiația solară.[48]
Se consideră că efectul vulcanilor în perioada preindustrială (înainte de 1850) a fost de încălzire,
dar după, efectul a fost de răcire, datorită contribuției la întunecarea globală.[2]

Efectul antropic[modificare | modificare sursă]

Concentrațiile de dioxid de carbon în perioadele glaciare și în prezent.

Activitatea umană în perioada industrializării a dus la:[49]

 Emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru transporturi,

încălzire, climatizare, producerea curentului electric în termocentrale și în industrie. Creșterea
emisiilor de CO2 este agravată de defrișări, care se datorează tot activității omului, defrișări
care reduc cantitatea de CO2 absorbită de plante.
 Emisii de metan, ca urmare a activităților agricole, cum ar fi creșterea vacilor și
cultivarea orezului, datorită scăpărilor prin neetanșeitățile conductelor de transport și
distribuție a gazului metan precum și datorită utilizării solului.
 Emisii de N2O ca urmare a folosirii îngrășămintelor chimice și a arderii combustibililor fosili.
 Emisii de compuși halogenați datorită utilizării freonilor în instalațiile frigorifice, în instalațiile
pentru stingerea incendiilor și ca agent de propulsie în sprayuri, precum și datorită utilizării
hexafluorurii de sulf ca protecție împotriva arcurilor electrice.
 Creșterea concentrației aerosolilor, ca urmare a activităților industriale, de
exemplu mineritul la suprafață.
Emisiuni ale gazelor de seră după țări, în anul 2000.

Emisiuni ale gazelor de seră, pe cap de locuitor, în anul 2000.

De la începutul revoluției industriale concentrația de dioxid de carbon a crescut cu 32 %. Aceste

niveluri sunt mult mai mari decât cele măsurate în cadrul programului Ice Core,[9] și sunt
comparabile cu cele atinse acum 20 de milioane de ani.[50]
Producerea de CO2 prin arderea combustibililor fosili, a căror ponderi în perioada 2000 - 2004 au
fost:[51]

 arderea cărbunelui: 35 %
 arderea combustibililor lichizi: 36 %
 arderea combustibililor gazoși: 20 %
 instalațiile de faclă la extragerea și prelucrarea hidrocarburilor: 1 %
 alte hidrocarburi: 1 %
 producția de ciment: 3 %
 alte surse (transport maritim și aerian necuprins în statisticile naționale): 4 %
După cum se vede din figurile alăturate, pe țări, cele mai mari emisii de CO2 le au Statele Unite
ale Americii, urmate de China, Indonezia, Rusia, India și Brazilia. Emisiile de CO2 ale SUA se
datorază economiei sale, mare consumatoare de petrol, iar ale Chinei și Rusiei datorită
industriilor lor energetice bazate pe arderea cărbunilor.
Pe cap de locuitor, emisiile corespund practic nivelurilor industrializării.
Exemple de despăduriri făcute de om

În Bolivia, imagine din satelit.

 

În Mexic, prin ardere.

Pentru mangal, în pădurea tropicală.

În munţii Usambara,