ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL

Obstretica şi ginecologia sunt ramuri ale ştiinţelor medicale , care se

preocupă cu morfofiziologia normală şi patologică a organelor feminine in
legătură cu întregul organism şi cu mediul extern ,având scopul de a asigura
profilaxia şi terapia stărilor patologice ale acestor organe şi mai ales in scopul de a
controla procreaţia atât cantitativ cât şi calitativ.
Reproducerea este o caracteristică fundamentală a orcărei fiinte şi se
realizează prin participarea a două organisme de sex diferit . La prima vedere ,
aparatul reproducător al femeii este foarte diferit de cel al bărbatului , structurile
lor sunt omoloage ( având aceeaşi origine embrionară) .Fiecare joacă un rol vital
in asigurarea continuităţii speciei umane şi în generarea şi păstrarea
caracteristicilor sexuale secundare.
Datorită influenţelor hormonale , organele genitale, pelvisul şi sânii se
dezvoltă pâna în stadiul in care este posibilă procreerea.Atât sistemul
reproducător al femeii cât şi al barbatului se compun din următoarele
componente principale :
→ Organele genitale externe;
→ O pereche de glande sexuale primare (gonadele) ;
→ Canalele de legatura între gonade şi organele externe ;
→ Glandele sexuale anexe ;
În mod normal viaţa începe şi se dezvoltă într-o perioadă de noua luni ,în mediul
protector matern.De aceea , sistemul de reproducere al femeii va fi descris primul
, începând cu organele sexuale externe.

SISTEMUL DE REPRODUCERE AL FEMEII

 Sistemul reproductiv al femeii constă din organele genitale interne,
localiyate in cavitatea pelviană şi susţinute de centura pelviană,şi organele
genitale externe localizate în perineu.Organele genitale interne şi externe ale
femeii evoluează şi se maturizează sub influenţa hormonilor estrogeni şi se
maturizează sub influenţa hormonilor estrogeni si progesteroni, începând cu viaţa
intrauterină şi continuând pe parcursul copilăriei şi a adolescenţei.Sistemul
reproductiv se atrofiază odată cu vârsta şi cu scăderea activităţii hormonilor
ovarieni.O foarte bogată reţea nervoasă şi vasculară stimuleză şi întreţine
funcţionarea acestei structuri .
Aspectul organelor externe feminine diferă mult de la femeie la femeie din
moment ce forma , culoarea şi mărimea lor sunt determinate de factori genetici ,
vârsta ,rasa şi numărul de copii pe care femeia i-a născut .

ORGANELE GENITALE EXTERNE

Aparatul genital feminin este format dintr-o parte externa -vulva- şi un grup de
organe interne localizate în pelvis.Glandele mamare constituie anexe ale
aparatului genital.
Organele genitale externe sunt localizate in perineu şi prezentate în următoarea
ordine :
→Muntele lui Venus ;
→Labiile mari şi mici ;
→Clitorisul ;
→Prepuţul clitorisului ;
→Vestibulul ;
®Meatul urinar
®Vestibulul mic şi parauretral sau galandele Skene ;
®Himenul şi intrarea in vagin sau intrarea vaginală ;
®Vestibulul mare , vulvovaginal sau glandele Bartholin ;
→Frâul labiilor mari ;
→Perineul ;
Muntele lui Venus este un ţesut adipos, de formă ovală, subcutanat, situat
deasupra simfizei pubiene .Aceasta conţine multe glande sebacee şi este acoperit
de părul pubian ,care începe să crească cu 1-2 ani înainte de prima menstruaţie.
Menarha apare ,de obicei ,la varsta de 13 ani.
Funcţiile Muntelui lui Venus în sistemul de reproducere sunt :de sexualitate şi de
protecţie .
Labiile mari .Labiile mari sunt două pliuri de ţesut conjunctiv de formă
alungită,îmbinate anterior la nivelul muntelui lui Venus.Ele sunt aşezate în jurul
labiilor mici şi se termină în perineu.Au rol de protecţie a labiilor mici, meatului
urinar şi intrării în caviatatea vaginală.
Pe partea exterioară pielea labiilor mari este mai groasă, de obicei pigmentatăin
culori mai închise decât ţesutul din jur şi acoperite cu păr fin, similar celui de pe
muntele lui Venus.
Partea interioara a labiilor este moale ,groasă şi fară păr .Sensibilitatea extreamă
a labiilor mari la atingere ,la diferenţele de temperatură sau la durere ,se
datorează bogatei reţele nervoase ,funcţiile lor fiind legate de excitarea sexuală.
Labiile mici sunt formate din ţesut conjunctiv şi fibre musculare care se
intind de la clitoris până la fâul labiilor mari. Bogata lor reţea nervoasă le face
extrem de sensibile la stimulii fizici.Glandele din labiile mici au rolul de a lubrifica
vulva.Spaţiul dintre ele se numeşte vestibul.
Datorită bogatei inervaţii şi vascularizări rolullor este cel erotic.
Clitorisul este un organ erectil constituit din doi corpi cavernoşi , separaţi
printr-un sept incomlet.Extremitatea corpului clitorisului se numeşte glandul
clitorisului şi este mult mai sensibilă decât restul corpului.În momentul excitaţiei
sexuale ,glandul şi corpul clitorisului îşi maresc volumul .Glandele sebacee ale
clitorisului secretă substanţa numită smegmă.
Cuvântul clitoris provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă cheie ,deoarece
clitorisul a fost văzut ca şi cheiea sexualităţii feminine.
Funcţia sa este de stimulare şi ridicare a tensiunii sexuale.
Himenul este o membrană din ţesut conjunctiv care se întinde circular la
limita dintre orificiul vaginal şi vestibulul vaginului.Această membrană obturează
parţial orificiul vaginal.El poate fi elastic şi foarte rezistent împiedicând
desfăşurarea actului sexual sau se poate rupe foarte repede,cu o hemoragie de 2-
3 picaturi (deflorarea).
Glandele Bartholin sunt situate pe cele două laturi ale extremităţii
inferioare a vaginului în grosimea labiilor mari de o parte şi de alata a orificiului
vaginal. Aceste glande secretă o mică cantitate de mucus clar şi vâscos, în special
în timpul actului sexual.
Glandele Skene sunt aşezate parauretral şi se deschid pe părţile laterale
ale orificiului uretral.
Frâul labiilor mari .Este o plică transversală , uşor concavăanterior situată
la comisura posterioară a labiilor mari
Perineul . Este o zonă de ţesut muscular subcutanat ,situat între orificiul
vaginal şi anus .Perineul formeaya baza corpului perineal ,care închide în jos
excavaţia osoasă a bazinului.
Ocazional ,termenii de perineu sau vulvă sunt consideraţi ,în mod greşit ca avănd
acelaşi înţeles.
ORAGANELE GENITALE INTERNE :
Organele genitale interne ale femeii sunt discutate în acest capitol în
ordinea aşezării lor de la interior spre exterior. Ligamentele și ţesuturile care le
susţin sunt prezentate odată cu organul din al cărui sistem de susținere fac parte.
Organele genitale interne sunt :
● ovarele,
● trompele uterine,
● uterul
● vaginul.
 Ovarele sunt situate de o parte și de alta a uterului, sub trompele uterine.
Ovarul are o formă ovoidală, uşor turtit și prezintă: o față medială, acoperită de
fimbriile trompei uterine; o față laterală ce vine în contact cu
peretele lateral al pelvisului. De asemenea, are o margine mezoovarică, la
nivelul căreia se află hilul ovarului.
Extremitatea ovariană este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului
(ligamentul utero-ovarian), iar extremitatea tubară este orientată lateral și
superior, spre partea infundibulară a trompei uterine.Suprafața ovarului este
netedă, înainte de menarhă, iar după maturizarea sexuală suprafaţa acestuia
devine neregulată din cauza numeroaselor rupturi cauzate de expulzia oului
nefecundat
Funcțiile - Funcţiile ovarului sunt două :
→de ovulație
→producere de hormoni.
La naştere, ovarul unei fetițe sănătoase conţine foarte multe (mii, imposibil
de numărat precis) ouă primordiale (primitive). Mai târziu, după maturizarea
sexuală într-un ciclu menstrual obişnuit (28 zile) se maturizează unul sau două
ovule care constituie produsul ovulației. Ovarul este,de asemenea, producător de
hormoni steroizi sexuali (estrogeni, progesteroni și androgeni), în cantitatea
necesară unei femei normale pentru a se dezvolta și maturiza sexual.
Trompele uterine
Localizare si susţinere. Trompele uterine sunt două conducte lungi de 10-
12 cm care se întind între ovar și uter. Ele prezintă o extremitate laterală,
prevăzută cu un orificiu prin care comunică cu cavitatea peritoneală, denumit
ostiul uterin al trompei și o extremitate medială care prin ostiul uterin al trompei
se deschide în uter. Trompei uterine i se disting patru porţiuni: partea uterină,
cuprinsă în peretele uterului și fundul uterului,denumită și parte interstițială ;
istmul trompei uterine, o porţiune mai strâmtă, căreia îi urmează o parte mai
dilatată, ampula trompei uterine, ce se termină cu extremitatea laterală, în formă
de pâlnie, care poartă numele de infundibulul trompei uterine (pavilionul). La
nivelul infundibulului se află ostiul abdominal, iar pereţii săi crestaţi formează
franjurile sau fimbriile trompei uterine, dintre care una mai lungă, fimbria ovarică,
ajunge la ovar.
Ultimele trei porţiuni ale trompei uterine sunt cuprinse în marginea
superioară a ligamentului lat al uterului care îi formează și un mezou, denumit
mezosalpinge, prin care ajung la organ vasele și nervii. În ce privește structura,
trompa uterină prezintă la exterior o tunică seroasă. Formată din peritoneul
ligamentului lat, sub care se află tunica adventice, alcătuită din ţesut conjunctiv.
După aceasta urmează tunica musculară, cu fibre longitudinale la exterior și
circulare la interior, tunica submucoasă. Mucoasa formează cute sau plici tubare
și este alcătuită dintr-un epiteliu cilindric ciliat unistratificat.
Vascularizarea - Vascularizarea trompei uterine este dată de ramura
tubară a arterei uterine și ramura tubară a mezosalpingelui, formând un arc
anastomotic din care pleacă ramuri spre peretele tubar.
Inervația - Este alcătuită din ramuri nervoase foarte bogate care au
aceeaşi sursă cu nervii din reţeaua ovarului. Rolul precis al acestei bogate
inervaţii nu se cunoaşte bine deocamdată.
Funcțiile - Trompa uterină este o cale de trecere pentru ovul. Fimbriile
infundului împing ovulul în trompa uterină prin contracţii musculare. Ovulul
este propagat prin trompa uterină parţial de către cili și prin mișcările
peristaltice ale tunicii musculare până în cavitatea uterină. Mişcările peristaltice
sunt determinate de hormoni estrogeni și de activitatea prostaglandinelor.
Activitatea perisaltică a tunicii musculare a trompelor uterine, precum și secreţia
de mucus pentru lubrificare sunt maxime pe durata ovulației. Mucoasa trompei
uterine secretă o substanţă nutritivă care menține în viață ovulul pe durata
parcurgerii sale .

Uterul

Localizare - Între perioadele de copilărie și pubertate uterul descinde din

abdomenul inferior, în pelvis. El este cel mai dezvoltat organ al căii genitale
feminine și este aşezat între trompele uterine și vagin. Este un organ nepereche,
situat median în cavitatea pelviană, între vezica urinară și rect.
Poziția - Pentru majoritatea femeilor cu vezica urinară golită, uterul este
într-un unghi de anteversiune față de axul pelvisului, cu corpul uterului deasupra
peretelui posterior al vezicii urinare. Cervixul este orientat spre osul sacru, iar
distanța de la orificiul extern al vaginului până la uter este de 7-8 cm. În
abaterile de la normal, uterul poate fi deviat: retroversiune, retroflexie,
lateroversiune, etc. vezica urinară plină împinge uterul în spate, spre rect, iar un
rect plin împinge uterul spre vezica urinară. Poziţia uterului se schimbă, de
asemenea, și în funcţie de poziţia femeii, vârsta ei sau de starea de sarcină.
Marea mobilitate a uterului îi permite acestuia să ia, în timpul actului sexual, o
poziție adecvată unei fertilităţi maxime.
Susținerea - Uterul este susţinut de ligamente și de muşchii bazinului
pelvic. Un total de 10 ligamente stabilizează uterul în cavitatea pelviană: patru
ligamente pereche (ligamentele late, rotunde, uterosacrale și cardinale) și două
nepereche (anterior și posterior). Ligamentele late ale uterului sunt două plici
peritoneale ce se întind transversal între marginile uterului și pereţii laterali ai
pelvisului, unde se continuă cu peritoneul parietal. Împreună cu uterul, ele
subîmpart pelvisul într-un spaţiu anterior și unul posterior.
În cel anterior se află vezica urinară, iar în cel posterior rectul. În grosimea
ligamentului lat, la nivelul marginii sale superioare se află trompa uterină și sub ea
mezosalpingele, iar întrocută a foiței anterioare este cuprins ligamentul rotund al
uterului.
Ligamentele rotunde ale uterului sunt alcătuite din ţesut muscular neted și
ţesut conjunctiv. Acestea plecând de la uter, străbat deci, ligamentul lat, după
care trec prin canalul inghinal și se termină răsfirându-se în labiile mari ale
vulvei. În stare de nongraviditate acesta este un cordon flasc, în graviditate el
devenind întins și crescut în diametru.
Ligamentul nepereche anterior (uretro-vezical sau pubocervical) este o
continuare a peritoneului parietal care formează pliul anterior al ligamentului lat
și care se întinde de la suprafaţa posterioară a vezicii urinare.
Porţiunea mai densă din partea inferioară a ligamentelor late mai este
cunoscută sub denumirea de transversă, cardinală sau ligamentele lui
Mackenrodt. Ureterele și vasele sanguine care alimentează uterul străbat aceste
ligamente prin locul unde ele sunt conectate la marginile laterale ale uterului.
Ligamentele cardinale formează porţiunea superioară a ligamentului posterior.
Ligamentul nepereche posterior sau rectovaginal este o continuare a
peritoneului parietal (pliul posterior a ligamentului lat) care se întinde de la
suprafața uterului până la rect. Ligamentul posterior formează fundul de sac al
uterului cunoscut sub denumirea de fundul de sac al lui Douglas. O incizie
chirurgicală în această zonă se numeşte culdotomie.
Cele două ligamente uterosacrale au forma unor coarde și sunt acele pliuri
ale peritoneului care leagă partea supravaginală a cervixului de ţesutul
conjunctiv aflat între a doua şi a treia vertebră sacrală și trecând de o parte și de
alta a rectului. Aceste ligamente menţin uterul în poziţie prin păstrarea tracțiunii
constante a cervixului.
În concluzie, susţinerea uterului se face de către ligamente din jurul
cervixului supravaginal:
Anterior;
Cardinal (transversal, sau a lui Mackenrodt);
 Posterior (rectovaginal);
Uterosacral.
Structură, dimensiuni și formă - Uterul se aseamănă ca formă cu o pară,
cu extremitatea mare orientată superior, fiind uşor turtit în sens anteroposterior.
Dimensiunile sale variază în jurul valorilor de 7,5x3,5x2 cm. La o femeie adultă
care nu a fost niciodată însărcinată el cântăreşte aproximativ 60 g. În mod
normal, uterul este simetric, neted și palpabil cu mâna. Gradul de duritate al său
la palpare variază în funcţie de mai mulţi factori, de exemplu, în perioada de
secreţie a ciclului menstrual este mai spongios, moale în timpul sarcinii și dur
după menopauză.
Extremitatea superioară, de unde pleacă trompele uterine se numeşte
fundul uterului, după care urmează corpul care se continuă inferior cu istmul, în
prelungirea căruia urmează extremitatea inferioară sau colul uterin.
Structura uterului.
Peretele uterin - Peretele uterului are o structură complexă formată din trei
straturi: endometru, miometru și tunica seroasă sau perimetriumul.
Puternic vascularizată, zona endometrului este mucoasa uterină formată
dintr-un epiteliu cilindric, și care înveleşte suprafaţa internă a organului, fiind
bogată în glande tubulare care pătrund până în miometru. Glandele colului sau
cervicale sunt mai largi și ramificate, comparativ cu glandele uterine sau ale
corpului. Endometrul are o evoluţie ciclică lunară i ș în timpul menstruaţiei se
elimină în cea mai mare parte, urmând ca ciclul următor să se refacă din epiteliul
fundului glandelor uterine care nu se elimină în timpul menstruaţiei. Uterul nu
posedă o tunică submucoasă. Macroscopic, mucoasa cervicală sau a colului
uterin formează numeroase cute transversale, denumite plici palmate. Urmează
apoi cel mai gros strat al peretelui uterin - tunica musculoasă sau miometrul.
Acesta este alcătuit dintr- un strat de fibre radial-spiralate la interior, care apar
mai devreme în ontogeneze, și un strat spre exterior, format din fibre circulare
și longitudinale, provenite din musculatura ligamentelor care se prind pe uter și
cea tubulară. Între aceste două straturi se află un strat vascular, format de
ramurile circulare ale arterelor uterine. Dispoziţia radial-spiralată a fibrelor
musculare permite creşterea dimensiunilor uterului în timpul sarcinii. Aceste
fibre musculare formează un model de friză în opturi și atunci când se contractă
funcţionează ca un sfincter. El previne regurgitarea sângelui menstrual pe timpul
menstruaţiei, acţiunea lui în jurul orificiului colului ajută la menţinerea sarcinii,
leziunile provocate în această zonă alterând puterea lui de sustenație. Structura
miometrului care îi conferă acestuia elasticitate și forţă este un exemplu de
adaptare la următoarele funcţii:
Funcţia de a deschide colul uterin prin contracţii puternice ale acestei
musculaturi;
Contracţia acestor fibre musculare și presiunea exercitată de ele asupra
vaselor sanguine din zonă opresc hemoragiile intervenite în timpul avortului sau
a naşterii. Din cauza proprietăţii lor de a putea face o stază foarte bună a vaselor
de sânge prin contracţie, mai sunt cunoscute și sub denumirea de ligaturi
energice. Fibrele musculare din miometru sunt în prelungirea celor din colul
uterin și vagin și cu fibrele musculare din ligamentele ovariene, rotunde și
cardinale; ele au și o mică legătură cu cele din ligamentele uterosacrale.
Stratul de la suprafaţă al peretelui uterin îl formează peritoneul sau tunica
seroasă, purtând și denumirea de perimetrium care, lateral, formează
ligamentele late. Sub acesta se află un strat de ţesut conjunctiv, mai subţire la
nivelul fundului i mai gros la nivelul corpului. Deoarece acesta nu acoperă în
întregime organul este posibil ca unele diagnostice vizând uterul sau unele
tehnici chirurgicale să poată fi efectuate fără a inciziona cavitatea abdominală
Cervixul. Partea cea mai joasă a uterului (de lângă vagin) este cunoscută
sub denumirea de cervix sau gât (în literatura românească de specialitate, col) al
uterului. Lungimea colului uterin este de 2,5-3 cm din care aproximativ l cm
pătrunde în vagin, la femeile care nu sunt gravide.
Cervixul sau colul este format dintr-un ţesut conjunctiv suprapus peste un
țesut muscular mai sărac care împreună îi conferă o structură elastică. Colul
uterin al femeilor nulipare este rotund, aproape conic, mai degrabă decât elastic,
de aproximativ 2-2,5 cm în diametru la exterior. Orificiul care face legătura între
cavitatea uterului și canalul endocervical (canalul de legătură al cavităţii uterine
cu vaginul care este interior cervixului) reprezintă orificiul intern al colului
uterin. Acesta este un orificiu mic, circular la femeile care nu au născut
niciodată pe cale naturală. Naşterea schimbă forma acestui orificiu într-o fantă
trasversală care împarte cervixul în buza anterioară și buza posterioară.
Când femeia nu este în cursul ovulației sau nu este însărcinată,
extremitatea cervixului poate fi simţită prin palpare și este asemănătoare la
pipăit cu vârful nasului având o mică adâncitură în mijloc. Adâncitura
marchează locul orificiului extern.
Cea mai semnificativă proprietate a cervixului este aceea de dilatare în
timpul naşterii normale. Mai mulți factori contribuie la elasticitatea cervixului:
compunerea sa din ţesut conjunctiv, elastic și din fibre musculare în proporţie de
aproximativ 10% și în special cele două creste longitudinale de pe fețele sale și
spre dreapta o serie de pliuri longitudinale care în totalitate constituie ceea ce se
numeşte arborele vieţii.
Canale. În componenţa uterului există două cavităţi cunoscute sub
numele de canalul uterin și canalul cervical. În starea de nongraviditate, canalul
uterului este comprimat de pereţii săi musculari foarte groşi ce îl fac să fie doar
o cavitate potenţială plată și cu secţiunea longitudinală în formă de triunghi.
Vaginul (sau vagina)
Localizare si susţinere. Vaginul este un organ cavitar de forma unui tub
turtit în sens anteroposterior, care la extremitatea superioară se inserează pe
colul uterin, și inferior, prin orificiul vaginal, se deschide în spaţiul dintre labiile
mici, denumit vestibulul vaginului. La limita dintre orificiul vaginal și
vestibulul vaginului se află himenul care închide incomplet acest orificiu.
Vaginul are o lungime de 7-8 cm și prezintă un perete anterior și unul
posterior. La inserţia pe colul uterin, între pereţii vaginului și col se află fundul
sau fornixul vaginului subîmpărțit în fornixul anterior, lateral, posterior, drept și
stâng. Din cauza că peretele posterior al vaginului se insereaza pe col mai sus
decât cel anterior, fornixul posterior este mai adânc.
Peretele anterior al vaginului are legături cu fundul vezicii urinare și cu
uretra. Peretele posterior are raporturi cu rectul, iar în partea superioară (fornixul
posterior), cu excavația rectouterină sau fundul de sac Douglas, unde peritoneul
este în contact cu peretele vaginal.
Fundurile de sac laterale corespund cardinalului și în această regiune vin
în raport cu ureterul, care trece spre vezică. În părţile laterale, vaginul aderă de
marginea mediană a muşchilor anali ridicători, iar în partea inferioară vine în
raport cu bulbii vestibulari și glandele vestibulare mari.
Structura. În ceea ce priveşte structura, peretele vaginal, mult mai subțire
decât peretele uterin, este alcătuit din:
tunica adventice la exterior (formată din ţesut conjunctiv);
tunica musculară, alcătuită din ţesut muscular neted, în peretele
anterior fiind mai gros (fibrele au dispoziţie mai ales circulară);
tunica mucoasă, este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat și
prezintă pe cei doi pereţi o serie de creste transversale, denumite rugae vaginalis,
și câte o creastă longitudinală, denumită columna rugarum, dintre care cea
anterioară se termină sub orificiul extern al ureterei printr-o proeminență
denumită carina uretrală.
Vascularizația - Vascularizația vaginului este asigurată de ramuri
vaginale provenind din artera uterină, artera rectală mijlocie, artera vezicală
inferioară și artera pudincă internă. Limfaticile merg la ganglionii iliaci interni
pentru partea superioară, și la cei inghinali pentru porţiunea inferioară.
Inervația - Inervația este asemănătoare cu cea a uterului din plexul
hipogastric și nervul pelvic, care dau ramuri ce formează un plex perivaginal.
Sensibilitatea termică și cea dureroasă sunt diminuate la nivelul vaginului.
Nervul ce asigură inervația este autonom, senzaţiile care își au originea aici se
termină în zona S-2, S-3 și S-4.
Punctul G. Punctul G este o zonă din peretele vaginului anterior,
dedesubtul uretrei, descoperit de Grafenberg, ca fiind analogul glandei prostată
de la aparatul genital masculin. În timpul excitaţiei sexuale, acesta poate fi
stimulat până la punctul de orgasm prin introducerea în vagin, în punctul G a
unei secreţii care seamănă cu secreţia glandei prostatice (Droegemueller, 1987;
Ladas Whipple și Perry, 1982).
Funcții - Funcţiile vaginului sunt de organ pentru copulaţie și canal
pentru trecerea fătului la naştere.
Planșeul vaginal și perineul. Nivelul pelvian și perineul se compun din
diafragma pelviană, diafragma urogenitală sau triunghiul, din muşchii organelor
genitale externe și din anus. Perineul este câteodată definit ca și cum ar conţine
toţi muşchii împreună cu ligamentele și tendoanele din diafragma pelviană și
cea urogenitală.
Diafragma pelviană. Diafragma pelviană este formată din muşchiul
ridicător anal, muşchiul coccigian și muşchiul sfincterului anal extern.
Mușchiul ridicător anal formează cu cel de partea opusă o pâlnie cu
deschidere în sus prin care trec din pelvis spre exterior organele urogenitale și
rectul. El își are originea pe fața posterioară unghiului pubelui până la spina
ischiatică; de aici, fibrele musculare se îndreaptă posterior și medial înconjurând
organele genitale și rectul. Muşchiul ridicător anal se inserează pe părțile
laterale ale sacrului, pe coccis și pe un rafeu fibros care se întinde de la anus la
vârful coccisului, denumit rafeu ano-coccigian. Între cei doi muşchi, în partea
anterioară, există un spaţiu care corespunde diafragmei urogenitale, prin care
trec spre exterior uretra și vaginul. Ridicătorul anal este inervat de o ramură din
a patra pereche de nervi sacrali și de o alta din nervul pudic.
Mușchiul coccigian se găseşte posterior și lateral de muşchiul ridicător
anal și își are originea pe spina ischiatică, iar inserţia pe marginea laterală a
coccisului și sacrului. Împreună cu muşchiul ridicător anal, el contribuie la
închiderea părții posterioare a pelvisului.
25
Mu chiul sfincter anal extern înconjoară porţiunea ș terminală a rectului,
înăuntru găsindu-se sfincterul anal intern, muşchi cu fibre netede. El este inervat
de o ramură din nervul pudic.
Trigonul perineal anterior. La nivelul trigonului perineal anterior,
deasupra fasciei perineale superficiale, se găseşte muşchiul transvers superficial
al perineului, care pleacă de pe tuberozitățile ischiatice și se prinde, medial, de
centrul fibros al perineului, înaintea anusului și înapoia vaginului. De la centrul
fibros al perineului pleacă anterior muşchiul bulbocavernos, care trece de o parte
și de alta a vaginului, la corpii cavernoși ai clitorisului. Lateral se află muşchiul
ischiocavernos, care pleacă de la ramurile ischiopubiene și merge anterior spre
corpii cavernoși ai clitorisului. Muşchiul transvers profund al perineului, învelit
în fascia perineala profundă, se găsește pe un plan superior, deci mai în
profunzime. El pleacă de pe ramurile ischiopubiene și se întâlneşte pe un rafeu
tendinos median cu cel de partea opusă, înapoia vaginului. Tot în această
regiune, în jurul uretrei membranoase se găseşte un muşchi sfincter extern al
uretrei. Muşchii perineului sunt inervaţi de nervul pudic, prin ramura sa
perineală. Perineul anterior corespunde vulvei.
Perineul - Perineul este o regiune de formă triunghiulară situată sub
diafragma pelviană, între rădăcinile coapsei. Unghiurile triunghiului perineal
sunt:
- anterior - marginea inferioară a simfizei pubiene;
- lateral –tuberozitățile ischiatice și
- posterior - vârful coccisului.
El se împarte într-un trigon perineal anterior și altul posterior, despărţite
de linia transversală care unește tuberozitățile ischiatice sau unghiurile laterale
ale perineului. Trigonul perineal anterior este denumit și urogenital, fiind
străbătut de organele urogenitale, iar cel posterior se mai numeşte și trigon anal
deoarece este străbătut de canalul anal. Sub pielea regiunii perineale se găseşte
26
fascia perineală superficială i anterior de ș anus prezintă o îngroșare mediană
denumită centrul fibros al perineului. Fascia perineală superficială se continuă
cu fasciile regiunilor învecinate: fascia coapsei, fascia fesieră etc.
Trigonul perineal posterior . La nivelul trigonului perineal posterior,
deasupra fasciei perineale superficiale se găseşte fosa ischiorectală. Fosa
ischiorectală este mărginită lateral de muşchiul obturator intern și muşchiul
fesier mare, marginea sa inferioară, iar medial și în sus de muşchii sfincterului
anal extern și de fața inferioară a muşchiului ridicător anal; planșeul acesteia
este format de fascia perianală superficială. Fosa ischiorectală conţine ţesut
adipos, iar spre peretele lateral, nervul și vasele pudice. Ea poate constitui sediul
unor supurații, denumite abcese sau flegmoane ischiorectale.
Oasele centurii pelviene. Asistenta trebuie să fie familiarizată cu
anatomia sistemului osos al centurii pelviene pentru a putea înţelege sistemul
reproductiv al femeii. Centura pelviană îndeplineşte trei funcţii:
cavitatea ei osoasă este un mediu protectiv pentru structurile din pelvis;
arhitectura sa este de o importanță deosebită pentru a putea permite
trecerea fătului prin canalele uterului și ale vaginului;
ea este o structură de rezistentă pentru muşchii, fasciile și ligamentele
cavităţii pelviene.
Structura osoasă. În studierea structurii osoase a centurii pelviene,
următoarele elemente sunt foarte importante:
creasta iliacă superioară, spira iliacă anterioară;
promontoriul sacral;
osul sacru;
osul coccis;
simfiza pubiană;
arcul subpubian;
spirele ischiale;
tuberozitatile ischiale;
Centura pelviană este formată din patru oase: oasele coxale drept și stâng
care la rândul lor sunt formate din osul pubian, ilion și ischion, care se sudează
după pubertate; osul sacru; coccisul, cele două oase cocsale formează partea
anterioară a centurii pelviene, iar oasele sacru și coccis formează partea din
spate.
Dedesubtul ilionului se află ischionul care este alcătuit dintr-un corp,
situat superior, și două ramuri: una superioară și alta inferioară, unite aproape
într-un unghi drept cu deschiderea anterioară. Unghiul corespunde tuberozității
ischiatice.
Pubele formează partea anterioara și inferioară a osului coxal, fiind
alcătuit dintr-un corp superior și două ramuri: una superioară și alta inferioară,
unite într-un unghi aproape drept cu deschidere posterioară. Unghiul lor
corespunde simfizei pubiene. Ramurile ishionului și ale pubelui mărginesc între
ele gaura obturatoare.
Osul sacru este alcătuit din trei vertebre sudate. Partea superioară a primei
vertebre, promotoriul formează marginea posterioară a centurii pelviene.
Coccisul este alcătuit din trei vertebre sudate și este articulat cu osul
sacru.
Pelvisul adevărat si pelvisul fals. Pelvisul este împărțit în două secţiuni
de către o strâmtoare, denumită strâmtoarea superioară a bazinului și formată
anatomic de linia terminală, în două etaje: unul superior, numit pelvisul fals și
altul inferior numit pelvisul adevărat.
Planurile pelvisului. Planul strâmtorii superioare este oblic și priveşte în
sus și înainte. Promotoriul este cu 0-10 cm mai sus decât marginea superioară a
28
simfizei pubiene. Între planul oblic al strâmtorii superioare și planul orizontal se
formează un unghi de 50-70 de grade denumit unghiul de înclinaţie al pelvisului.
Planul strâmtorii inferioare este și el oblic, dar priveşte în jos și înainte și are
oblicitatea mai mică. El formează cu planul orizontal un unghi de circa 10 grade.
Axul care leagă centrul planului strâmtorii superioare cu centrul planului
strâmtorii inferioare se numeşte axul pelvisului. El este reprezentat de o linie
curbă paralelă cu curbura sacrului, iar concavității lui care priveşte în jos și
înainte îi corespunde anterior simfiza pubiană.