~ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE~

în raport cu Dreptul Comerțului Internațional

Studenți:

Cătinean Florin

Maior Alexandru

Suceava Florin

Toma Dragoș

Universitatea „Petru Maior” Tîrgu Mureș,

Facultatea de Științe Economice, Juridice și Administrative

Specializarea: Drept

Anul IV.
 1. Organizația Națiunilor Unite. Scurt istoric. Scop

„Când progresul științific și tehnic pune la dispozița popoarelor imense posibilități de a-și
mări bogăția materială și spirituală, de a pune în valoare resursele materiale în avantajul
societății, dezvoltarea relațiilor economice între state, promovarea și mărirea cooperării
internaționale se impune ca o necesitate obiectivă a progresului fiecărei țări, ca o condiție
esențială a instaurăii unui climat de încredere între popoare, de securitate și pace în lumea
întreagă”1.

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, generoasă în sine, s-a născut ca o reacție
firească față de suferințele provocate popoarelor de ororile primei conflaragții mondiale, ca o
respingere de către opinia publică internaționale a războiului și a întregului său cortegiu de
suferințe.

Așadar, forma embrionară a ceea ce astăzi putem numi Organizatia Natiunilor Unite
poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a
secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată
ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale
„14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a
constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina
elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al
acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în
vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi
prevenirea războiului.

Astăzi, privind în urmă peste decenii, putem aprecia rezultatele acestei experiențe, nobile
ca intenție, exprimând dorința arzătoare a popoarelor de a instaura pacea pe pământ, dar care s-a
dovedit incapabilă să o realizeze, ideea materializându-se în condiție puțin proprice ei. S-ar putea
1
Nicolae Ceaușescu, România pe drumul constituirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, Editura
Politică, București, 1971, pag. 917
spune că Societatea Națiunilor a purtat în sine, încă de la început, germenii ineficienței, datorită
țelurilor urmărite de marile puteri de a o trasforma într-un instrument pus in slujba proprilor
interese.

Iată că dezideratul urmărit a renăscut, precum pasărea phoenix, din propria-i cenușă, iar
la încheierea celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii s-a hotărât să se creeze un
instrument internaţional menit să asigure menţinerea păcii în viitor.

Artizanul acestei iniţiative a fost preşedintele american Roosevelt. Departamentul de stat

american a pregătit Declaraţia Naţiunilor Unite în ianuarie 1942. În 1944, reprezentanţii SUA,
URSS, Marii Britanii şi Chinei – statele învingătoare - s-au reunit la Washington şi au convenit
principalele prevederi ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. S-a stabilit ca toate statele să fie
membre cu drepturi egale. Răspunderea pentru menţinerea păcii a fost încredinţată Consiliului de
Securitate, dar cu consfinţirea dreptului de veto al celor cinci membrii permanenţi - S.U.A.,
U.R.S.S., Marea Britanie, Franţa şi China. În cele din urmă, negocierile s-au finalizat cu naşterea
O.N.U., la San Francisco, în perioada 25 aprilie - 25 iunie 1945.

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu

vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în
care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Conform Cartei, O.N.U. are patru obiective majore:

 să mențină pacea și securitatea internațională;

 să dezvolte relații de prietenie între națiuni;
 să coopereze în rezolvarea problemelor internaționale și in promovarea respectului pentru
drepturile omului;
 și să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor tuturor statelor.

O.N.U. nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci

reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze
eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .
 O.N.U. nu este un guvern și nu emite legi. Oferă totuși mijloace pentru rezolvarea
conflictelor internationale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți.
În cadrul Organizației toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice
și sisteme sociale diferite – au un cuvant de spus și drept de vot egal.

ONU are șase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutela și Secretariatul – au sediul central
în New York. Cel de-al șaselea - Curtea Internatională de Justiție - iși desfășoară activitatea la
Haga, în Olanda.

În ceea ce privește organismele sale, rolul primordial al organizației îl constituie Consiliul de

Securitate. Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Acesta se poate reuni oricând, de fiecare dată când există ameninţări la
adresa păcii mondiale. Toate statele membre ONU sunt obligate să respecte şi să aplice deciziile
Consiliului, care are 15 membri.

În timp ce celelalte organisme ONU pot doar să facă “recomandări” membrilor guvernelor,
Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii cu caracter obligatoriu pe care membrii
guvernelor au obligaţia să le respecte. Deciziile Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excepţia
votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau al
exercitării drepturilor din partea unui membru permanent.

În prezent, aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU: în total 193 de țări. Deşi dorinţa
României de a face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite a fost exprimată oficial încă din 1946,
aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a
O.N.U. a decis, prin rezoluţia A/RES/995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15
state.
2.Uniformizarea dreptului comerțului internațional în cadrul organismelor
internaționale specializate.

Deigur că un drept uniform al comerțului internațional, care să îndeplinească rolul și

funcțiile uni drept comun în materie, nu poate fi un drept profesional, el trebuie să fie un drept
pozitiv emanație a voinței statelor, a cărei expresie specifică este legea.

Procesul de elaborare al unor reglementări uniforme în materia comerțului internațional

se desfășoare nu numai în sfera relațiilor directe dintre state ci, foarte frecvent, și sub auspiciile
unor organizații internaționale. Dealtfel crearea Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul
Comercial Internațional, având ca obiect „încurajarea armonizării și unificării progresive a
dreptului comercial”, este suficient de grăitoare cât privește răspunderea comunității
internaționale în această privință.

2.1 Rolul O.N.U. și a instituțiilor sale specializate cu activitate mondială2

Un cadru deosebit de favorabil pentru încheierea de convenții internaționale, inclusiv în

domeniul supus analizei, îl oferă O.N.U. – la care Româna, după cum am menționat anterior este
membră cu drepturi depline din 1955 – și instituțiile sale specializate cu activitate mondială.

Rolul pe care organizația mondială îl joacă în această privință este în deplină concordanță
cu înseși scopurile ei, Carta O.N.U. precizând că organizația își propune să realizeze, printre
altele, ”Cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic”
(Art. 1 pct. 3). Această importantă activitate a organizației este detaliată prin prevederile Cap. IX
din Cartă (”cooperarea economică și socială internațională”, art.55-60).

În scopul accelerării și sporirii eficienței procesului de unificare a dreptului comerțului

internațional sub auspiciile organizației internaționale, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât
prin rezoluția nr. 2205 (XXI) din 17 decembrie 1966, crearea Comisiei Națiunilor Unite pentru
Dreptul Comercial Internațional (UNCITRAL sau CNUDCI), ca organ subsidiar al Adunării
Generale. Principalele funcții ale acestei Comisii sunt de a favoriza participarea mai largă a
statelor la convențiile internaționale deja încheiate și de a asigura cadrul organizatoric necesar

2Dragoș Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional - partea generală, Editura Lumina Lex, București,
2004, pag. 177 și urmt.
elaborării unor noi reglementări internaționale, cu participarea țărilor reprezentând principalele
sisteme juridice și economice ale lumii..

Activitatea de uniformizare a dreptului comerțului internațional în cadrul O.N.U. s-a

materializat prin adoptarea mai multor instrumente juridice: convenții internaționale, legi model
(tip), reguli uniforme, ghiduri de redactare a contractelor etc.

2.2. Unficarea dreptului comerțului internațional sub egida instituțiilor specializate

ale O.N.U., cu activitate pe zona europeană.

La nivel regional, pentru Europa, un important rol în procesul de unificare a regulilor

dreptului comerțului internațional este jucat de Comisia Economică pentru Europa a O.N.U.
(C.E.E. – O.N.U.), organism cu caracter subsidiar al Consiliului Economic și Social al O.N.U.
(ECOSOC), creat în 1947. România a participat din 1949 la lucrările acestui organism, iar din
1955 ca membru cu drepturi depline.

Acest organism a întocmit condițiile generale mai ales în materia diferitelor tipuri de
vânzare comercială internațională, contracte tip și ghiduri pentru redactarea contractelor, ca
reguli cu caracter facultativ al căror scop este, în primul rând, facilitarea încheierii operațiunilor
comerciale în cadru european.

Ca exemple privind aceste din urmă instrumente de uniformizare a dreptului comerțului

internațional, menționăm: Ghidul pentru redactarea contractelor privind transferul internațional
de know-how (savoir – faire) în industria construcțiilor de mașini (1970); Ghidul pentru
redactarea contractelor referitoare la realizarea de mari complexe industriale (1973); Ghidul
pentru redactarea contractelor internaționale de cooperare industrială (1976); Ghidul pentru
redactarea contractelor internaționale de service privitoare la întreținerea, repararea și
exploatarea de instalații industriale și a altora (1987).

2.3. Convențiile internaționale la care România este parte.

Dat fiind caracterul de internaționalitate al raporturilor juridice care fac obiectul său de
reglementare, principalele izvoare ale dreptului comerțului internațional sunt convențiile
internaționale. În măsura în care privesc comerțul internațional (lato sensu), aceste convenții
constituie izvoare specifice ale materiei juridice tratate.
 România este parte la numeroase convenții internaționale -multilaterale și bilaterale- în
materia comerțului și cooperării economice internaționale. În cele ce urmează enumerăm cele
mai importante dintre aceste convenții, care interesează tema acestei lucrări.

În materia contractelor comerciale internaționale, România este parte la următoarele

convenții:3

 Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri,

încheiată la Viena, în 1980, la care a aderat prin Legea nr. 24/1991.
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974 și Protocolul de modificare a Convenției,
încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care a aderat prin Legea 24/1992.

În domeniul transporturilor internaționale de mărfuri:

A) Pentru transporturile maritime:

 Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, din 1978
(„Regulile de la Hamburg”), ratificată prin Decretul nr. 343/1981.
B) Pentru transporturile fluviale:
 Convenția privind condițiile generale de transport mărfuri, în trafic internațional pe
Dunăre (Siofok, Ungaria, 1989), adăugită în baza hotărârilor adoptate la Conferința
de la Viena (1994).
 Convenția de la Budapesta privind contractul de transport de mărfuri în navigația
interioară (CMNI), adoptată la Conferința diplomatică organizată în comun de
Comisia Centrală pentru Navigație pe Rin, Comisia Dunării și Comisia Economică
pentru Europa a O.N.U. (C.E.E/O.N.U.), care s-a desfășurat la Budapesta în perioada
25 septembrie – 3 octombrie 2000, ratificată prin Legea nr. 494/2003.
C) Pentru transportul rutier:
 Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
(C.M.R.), încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr.451/1972 (B.O. nr.
145/1972) și protocolul ulterior.

3
Idem,p.170
 D) Pentru transportul pe cale ferată:
 Regulile uniforme privind contractul de transport internațional feroviar al mărfurilor
(C.I.M.), care constituie Apendicele B la Convenția cu privire la trasporturile
internaționale feroviare (COTIF), semnată la Berna în 1980 și ratificată prin Decretul
nr. 100/1983 (reguli ulterior modificate prin diversele protocoale adiționale).
E) Pentru transportul aerian:
 Convenția privind unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian
internațional, adoptată la Montreal la 28 mai 1999, ratificată prin O.G nr. 107/2000.

În materia licențelor de import și export, România a aprobat Acordul privind procedurile

în materie de autorizații de import, încheiat la Geneva la 12 aprilie 1979, prin Decretul nr.
183/1980.

România participă de asemenea la mai multe convenții internaționale în materia

arbitrajului comercial internațional și anume:

 Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (New York,

1958) ratificată prin Decretul nr. 186/1961.
 Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoane ale altor state (Washington, 1965), ratificată prin Decretul nr. 62/1975.
 Convenția europeană de arbitraj comercial internațional (Geneva, 1961) ratificată prin
Decretul nr. 281/1963.