EUGEN LOVINESCU (1881 – 1943)

• istoric şi critic literar; prozator şi publicist;

• licenţiat în filologie clasică; doctoratul la Paris
• autor al unor opere de referinţă: Istoria civilizaţiei române moderne şi
Istoria literaturii române contemporane.

Exercită asupra vieţii literare interbelice o acţiune formativă (comparabilă cu aceea

desfăşurată de Titu Maiorescu în perioada junimistă).

De numele lui se leagă procesul de modernizare a literaturii române interbelice.

Teoretizează şi promovează, în cultura română, conceptul de modernism - prin cenaclul şi
revista „Sburătorul” (1919-1922; 1926-1927) al căror conducător este, prin lucrările de istorie şi critică
literară.

Criteriile estetice generale ale criticii lovinesciene sunt:

• principiul modernismului, bazat pe ideea sincronismului, dar şi a diferenţierii prin
capacitatea de expresie;
• principiul judecăţii de gust în stabilirea normelor originalităţii.

Variabilitatea esteticului este unul dintre conceptele importante ale gândirii sale critice: „Departe
de a fi absolut, invariabil şi universal, în mutabilitatea lui, conceptul estetic este limitat în linie
generală prin acţiunea rasei şi a epocii, având forme variate şi succesive după rasele ce l-au creat şi
după epocile ce l-au determinat; el nu se prezintă separat şi arbitrar, ci e implicat şi interferat de o
mulţime de alţi factori ideologici sau chiar economici, care fac, la un loc, un tot caracteristic, un stil,
un saeculum (spirit al veacului). (Eugen Lovinescu – Mutaţia valorilor estetice, în Istoria literaturii
române contemporane)

Demersul său analitic se orientează în mod evident spre critica sincronică, legată direct, prin
sensibilitate comună, de literatura contemporană pe care o judecă: „Mai încărcată de nesiguranţe şi de
riscuri, critica sincronică e, totuşi, preferabilă criticii istorice, care, cu mai mari certitudini, e expusă
totuşi, la mai multă ipocrizie, întrucât, operând în teren mort, nu are posibilitatea percepţiei imediate,
ci se loveşte de stratul gros de prestigii şi de admiraţie convenţională. (...) În schimb, critica sincronică
operează în materie vie, în care, dacă erorile sunt posibile, sigure aproape, dar revizuibile de
posteritate, există şi o sinceritate estetică neîndoioasă: critica vorbeşte în numele unei sensibilităţi vii,
reale şi nu prin raportări la culturi dispărute (...) A crea! , a lua materia informă încă (...) şi a o distribui
în categoriile judecăţii estetice, a opera, deci, în inedit, pe riscul propriei iniţiative – nu există o menire
mai nobilă şi o satisfacţie mai mare!” (Eugen Lovinescu – Mutaţia valorilor estetice, în Istoria
literaturii române contemporane)

Descoperă „reţeaua unei întregi literaturi reprezentative”, susţinând nume noi în epocă:
Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu.
Promovează în special creaţiile literare înscrise în direcţiile recomandate de el: „proza urbană,
psihologică; poezie intelectuală, străbătută de sentimentul marilor contradicţii ale vieţii moderne;
critica estetică.” Apreciază însă şi romane cu tematică rurală, în măsura în care acestea ilustrează o
creaţie obiectivă: „Ion reprezintă o revoluţie faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea
poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice. Formula lui Ion nu e o formulă nici actuală, nici comodă; ea e,
totuşi, formula, marilor construcţii epice, pornind de la cei vechi şi ajungând la cei moderni, formula
romanului naturalist, a Comediei umane, de pildă, dar, mai ales, formula epicei tolstoiene: formula
ciclică a zugrăvirii, nu a unei porţiuni de viaţă limitată la o anecdotă, ci a unui vast panou curgător de
fapte (...).”(Eugen Lovinescu – Creaţia obiectivă: Liviu Rebreanu: Ion)