TUDOR ARGHEZI (1880 – 1967)

– pseudonimul lui Ion N. Theodorescu - poet, prozator, publicist

– impus în perioada interbelică; 1927: volumul de debut Cuvinte potrivite

expresia poetică argheziană traversează categorii estetice diferite – sublimul,

grotescul, frumosul, urâtul graţiosul, ironicul – Arghezi fiind în acelaşi timp poetul
înălţării şi căderii (Psalmi), al împlinirii erotice şi al inocenţei jocului (Versuri de
seară, Prisaca), al degradării şi existenţei corupte (Flori de mucigai);

remarcabilă este forţa de plasticizare a versului arghezian generată de asociaţiile
imprevizibile, în genul transpoziţiilor cultivate de simbolişti: „Cântecul tău a
umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră.”
(Morgenstimmung);

cuvântul capătă proprietăţi fizice (ca mai târziu în poezia lui Nichita Stănescu):
„Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
(Testament); abstracţiunile devin concrete prin metafore plasticizante: „Cenuşa
visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi.” (Cenuşa visărilor);

poetul selectează cuvântul cu funcţie rezumativă, care ilustrează adevărate scene:
„Slova de foc şi slova făurită/ Împărecheate-n carte se mărită.” (Testament); „Dar
ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt,/ Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii.”
(Nehotărâre);

sintaxa poetică argheziană iese din tiparele obişnuite, mai ales datorită dislocărilor
(separare a termenilor unui grup sintactic stabil): „Şi Dumnezeu, ce vede toate,/ În
zori, la cinci şi jumătate,/ Pândind să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea.”
(Mâhniri); „De prin vârful pomilor/ A venit o boabă-n zbor/ De cafea,/ Năclăită
în perdea.” (Vaca lui Dumnezeu);

permiţând, conform propriei afirmaţii, ca „ţigăncile cuvintelor să năvălească în
poezie”, Arghezi - adept şi el, asemeni lui Baudelaire, al esteticii urâtului - conferă
valenţe artistice elementelor lingvistice colocviale şi argotice: „O fi fost mă-ta
vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voievod?”
(Fătălăul); „Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască/ Făptura ta împărătească? (...) Tu n-ai
voit să spui nimănui/ Unde înnoptai,/ Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!”
(Tinca)

Dincolo de accentele elegiace, de sorginte eminesciană, ale eroticii (Toamnă,

Oseminte pierdute, Despărţire, Melancolie), se precizează originalitatea unei lirici
preocupate de drama cunoaşterii, de neliniştea existenţială şi de căutarea înfrigurată a unei
soluţii etice.
Cosmicul şi miniaturalul devin dimensiunile familiare ale unei lirici care pendulează
între gingăşia adamică a copilăriei lumii sau omului şi duritatea blasfematoare a viziunilor
sociale.
În volumul Flori de mucigai, galeria tipologică e impresionantă: halucinaţi,
androgini, dereglaţi, indivizi torturaţi de ideea păcatului închipuie o lume chinuită de vise,
crime şi instincte dezlănţuite. Erosul nu mai e o dulce-amară elegie romantică, ci febră
fiziologică, ispită biblică şi coşmar al simţurilor (Streche, Rada, Tinca)
Vitalitate şi melancolie, eros şi thanatos, suavitate şi grotesc, epifanie şi apocalipsă
acestea sunt traseele seismelor lirice argheziene.

Referinţe: Ilie Radu-Nandra – Dicţionarul scriitorilor români