CE DEOSEBIRE EXISTĂ ÎNTRE RUŞINE ŞI VINOVĂŢIE?

Sentimentul de vinovăţie şi cel de ruşine sînt, adesea, confundate; de aceea voi prezenta aici
asemănările şi deosebirile dintre aceste doua emoţii.
Voi începe comparînd vinovăţia existenţială cu ruşinea existenţială.
Am definit mai înainte, vinovăţia existenţială ca emoţie ce derivă dintr-o îndelungata
convingere a cuiva că este un om rău, decăzut sau imoral. În acest caz, conţinutul autojudecării
prelungite îl constituie ideea unui sine imoral. Ruşinea existenţială este convingerea prelungită
despre sine ca persoană handicapată, inadecvată şi inferioara altora.
Asemănarea dintre vinovăţia existenţială şi ruşinea existenţială se datorează faptului că
ambele sînt rezultatul unei autojudecări negative, iar deosebirea constă în tipul de judecare: în
cazul sentimentului de vinovăţie judecarea are ca obiect un sine imoral, în timp ce în cazul
ruşinii - un sine handicapat, inadecvat.
Să comparăm acum ruşinea şi vinovăţia în cazul unor autojudecări negative legate de
anumite episoade.
Vă amintiţi, eu deosebesc trei tipuri de vinovăţie episodică.
Primul tip se înregistrează cînd sîntem conştienţi că ne-am abătut de la codul nostru moral
sau am acţionat într-un mod contrar standardelor noastre etice. În acest caz credem cam aşa: „În
mod categoric nu trebuia să-mi încalc codul moral şi pentru că am făcut aceasta sînt un om
rău".
Al doilea tip de vinovăţie episodică se caracterizează prin faptul că sîntem convinşi că nu am
reuşit să trăim potrivit propriului nostru cod moral. Convingerea noastră, în acest caz, este: „În
mod categoric, trebuia să fac ceea ce nu am făcut şi sînt rău pentru că nu am reuşit să fac ceea
ce se impunea".
Al treilea tip de vinovăţie episodică se constată cînd sîntem conştienţi că am prejudiciat o
persoană prin ceea ce am făcut sau nu am reuşit să facem. În acest caz convingerea este că în
mod categoric, nu trebuia să fac vreun rău altei persoane şi, pentru că am făcut, sînt o
persoană demnă de dispreţ, un om rău.
Aşadar, vinovăţia episodică este, legată încălcarea unui cod moral sau a unor standarde etice,
de eşecul încercării de a duce o viaţă conform unui cod moral sau a unor standarde etice, sau de
prejudicierea altor persoane importante pentru noi.

1
 În cazul vinovăţiei episodice, rolul celeilalte persoane devine proeminent doar atunci cînd
considerăm că am prejudiciat-o.
În cadrul acestui tip de vinovăţie ne considerăm pe noi înşine ca sursă de prejudiciere
interpersonală. Considerăm că sîntem răspunzători pentru acest rău şi că trebuie să ne
condamnăm pentru aceasta.
În sfera vinovăţiei episodice, cealaltă persoană este considerată parte prejudiciata sau
vătămată, de asemenea, dependentă, în sensul că sentimentele ei depind de acţiunile noastre.
În cazul ruşinii episodice sîntem conştienţi că ne-am dovedit inadecvaţi sau inferiori altor
oameni. În trăirea ruşinii, deci, rolul altora este mult mai important decît în trăirea vinovăţiei.
Cînd ne simţim ruşinaţi, conchidem că una sau mai multe persoane au înregistrat
inferioritatea sau inadecvarea pe care au manifestat-o, au adoptat o atitudine dispreţuitoare sau
ridiculizantă faţă de noi şi ne judecă drept inadecvaţi sau inferiori pentru că ne-am dovedit a fi
astfel, iar noi acceptăm rapid această judecată despre noi înşine.
Să vă dau un exemplu.
În adolescenţă Ion se bîlbîia foarte rău şi evita să vorbească în public. Vorbea numai cînd era
absolut necesar. Dorinţa de a-şi ascunde bîlbîiala reprezenta aspectul central al ruşinii sale. Ori
de cîte ori vorbea în public şi, inevitabil, se bîlbîia, considera că a dezvăluit ceva inadecvat
despre sine. Apoi socotea că alţi oameni au constatat aceasta cu o atitudine dispreţuitoare, adică
credea că aceştia l-au judecat ca fiind inadecvat. „Toate acestea au contribuit la confirmarea
propriului meu punct de vedere despre mine, şi anume, că eram un inadecvat, pentru că mi-am
dezvăluit altor oameni această deficienţă a mea, - povesteşte Ion. Pentru a-mi depăşi
sentimentul de ruşine şi a mă salva singur de teama de societate, care mă însoţea, a trebuit să-
mi schimb radical atitudinea faţă de mine însumi precum şi interpretările mele despre alte
persoane. Au fost necesari mai mulţi ani pentru aceasta. Am ajuns să învăţ că, deşi bîlbîiala
mea poate fi considerată drept o inadecvare, eu nu eram o persoană inadecvată pentru că mă
bîlbîiam. Eram, mai curînd, o fiinţă umana posibilă de a greşi, care avea o problemă gravă.
După ce mi-am consolidat această convingere, am fost mult mai puţin dispus să ţin seama ce
gîndesc ceilalţi despre bîlbîiala mea, cînd mă auzeau vorbind. Mi-am dat seama că în timp ce
unii oameni pot sa mă trateze cu dispreţ, alţii mă vor privi cu mai multă simpatie. Am ajuns la
concluzia că, chiar daca unii oameni se pot gîndi că sînt inadecvat pentru că mă bîlbîi, ei nu
aveau dreptate în ceea ce mă priveşte şi că eu pot să mă accept pe mine cu problema mea,

2
făcînd faţă dispreţului lor presupus sau real. În momentul în care am progresat în a-mi accepta
neajunsul şi am început să mă ruşinez mai puţin din cauza lui, eram mai puţin dispus să mă
consider o făptură inferioară şi neînsemnată, iar pe ceilalţi să-i consider superiori şi
importanţi, ceea ce constituie o trăsătură caracteristică a sentimentului de ruşine”.
În cazul ruşinii episodice sîntem preocupaţi că ne vom dezvălui în public vreo inadecvare
sau inferioritate proprie, în timp ce în vinovăţia episodică preocuparea noastră se referă, pe de o
parte, la încălcarea unui cod moral sau a unui standard etic, iar pe de altă parte, la faptul de a fi
provocat altcuiva un prejudiciu.
În ruşinea episodica rolul celuilalt este mult mai important decît în vinovăţia episodică.
În cazul ruşinii îi vedem pe ceilalţi severi, dispreţuitori, ridiculizanţi şi mari, în timp ce pe
noi ne considerăm obiect al dispreţului şi ridiculizării, mici şi neputincioşi.
În vinovăţia episodică rolul celuilalt este mai important numai atunci cînd credem că l-am
prejudiciat. În acest caz ne considerăm răspunzători şi condamnabili pentru rănirea altcuiva, pe
care îl socotim lezat, prejudiciat şi, din punct de vedere moral, dependent de acţiunile noastre,
chiar dacă persoana respectivă nu se simte rănită.