Luminița COMAN

CAPITOLUL I

CAPITOLUL I
PREZENTAREA GENERALĂ A UNIUNII EUROPENE

1.1 Conceptul de patriotism

O societate multiculturală nu poate fi stabilă și să reziste mult timp fără ca

cetățenii ei să dezvolte un simț de apartenență. Această apartenență nu poate fi etnică
sau bazată pe caracteristici comune culturale, etnice sau de alt fel, deoarece o societate
multiculturală, cum este Uniunea Europeană, este mult prea diversă pentru acestea,
însă politică de felul său și bazată pe un angajament comun pentru comunitatea
politică. Membrii săi nu aparțin unii altora ca într-un grup etnic, ci prin statutul de
membri mediatori a comunității comune și sunt loiali unul celuilalt deoarece sunt în
felul lor legați de comunitate prin afecțiune și interese comune. Deși, personal, le
poate repugna stilul de viață ale unora sau le găsesc inacceptabile valorile și
conceptele, loialitatea lor față de comunitate rămâne neafectată.
Loialitatea față de o comunitate politică este foarte complexă în sine și poate
fi înțeleasă greșit. Aceasta nu implică împărțirea unor scopuri comune deoarece
membrii săi poate nu sunt de acord cu acestea, nici o perspectivă comună a istoriei
sale deoarece poate fi văzută diferit de cel ce o citește, nici un sistem social sau
economic anume deoarece pot avea păreri diferite. Așadar, angajamentul față de
comunitatea politică implică angajamentul față de continuitatea existenței și bună-
stării și implică faptul că fiecăruia îi pasă destul de mult astfel încât să nu rănească
interesele sau să-i submineze integritatea. Este o chestiune de grad și poate lua diferite
forme ca și o îngrijorare tacită pentru bună-starea sa, atașament profund, afecțiune sau
chiar dragoste intensă. În timp ce unii cetățeni ar dezvolta diferite emoții față de
comunitatea lor, tot ceea ce este necesar pentru a o susține și poate fi de așteptat este
un minim interes pentru integritatea și bună-starea comunității; acestea se pot traduce
prin patriotism sau loialitate politică.
Termenul de patriotism este extrem de complex prin accepțiunile pe care le
poate cuprinde, în funcție de context (de un anumit moment cronologic, de culoarea
ideologică etc.). În general, suntem înclinați să asociem patriotismul cu „dragostea de
țară“, cu „devotamentul față de prosperitatea țării/comunității naționale“ și nu este

1
 Luminița COMAN
CAPITOLUL I

nimic greșit în aceasta. Alte tipuri de definiții privesc eronat patriotismul ca fiind ceva
perimat sau contraproductiv, adesea asociat naționalismului, radicalismului de dreapta
sau de stânga (sau totalitarismelor). Sigur, cei mai mulți dintre oameni se consideră
patrioți sau vor să fie patrioți. Alții caută să facă din patriotism valoarea politică
supremă sau să-i convingă pe ceilalți că patriotismul reprezintă pentru ei un astfel de
lucru. În acest caz, propaganda prelucrează toate nuanțele „patriotismului“,
acordându-le o valoare precumpănitor politică. Cred însă că trebuie depășită ideea
conform căreia patriotismul poate fi asociat neaparat cu o „plajă politică“ bine
definită, cu un partid sau un lider, al căror patriotism este „măsurat“ cu un termometru
special, precum temperatura. În decursul timpului, pe măsură ce s-a conturat și stabilit
sistemul parlamentar ca suport pentru guvernământ, era imposibil ca patriotismul să
nu devină o armă politică în campaniile electorale sau în dezbaterile parlamentare, în
interpelările adresate miniștrilor cu privire la responsabilitatea față de națiune, față de
interesele naționale etc. Patriotismul trebuie privit din perspectiva datoriei pe care o
persoană o are față de societate, față de membrii acesteia și de nevoile lor. Sensul
existenței „în comun“ trebuie bine perceput nu numai sub aspectul fizic (patria ca
teritoriu), ci şi sub aspectul multitudinii relațiilor și proceselor sociale, economice,
politice și culturale; altfel, riscăm să avem o viziune incompletă, limitată, indiferent
de cât de patriot ne declarăm. O comunitate prosperă, o economie și o societate
stabilă, standarde de viață decente, o distribuire pe baze mai egale a puterii - inclusiv a
puterii economice - conturează tabloul succint a ceea ce înțelegem prin patriotism în
politica începutului de secol XXI. Viziunea responsabilă despre ceea ce este
guvernământul, păstrarea libertăților civile, constituționalismul, dialogul etnic,
apărarea intereselor interne și externe ale comunității funcționează și se completează
cu patriotismul, și acest lucru se întâmplă peste tot în democrațiile occidentale.
Trebuie menționat că schimbările prin care trece Uniunea Europeană
presupun într-un grad mai mare relații de încredere mutuală între parteneri, încredere
necesară atât în asigurarea stabilității instituționale, cât și pentru climatul de securitate
continentală. Din aceasta perspectivă, problema nu constă în negarea sau
„demonizarea“ patriotismului - ca înclinație naturală a ființei umane de a-și
conștientiza și apăra apartenența la un set de valori, la un spațiu geopolitic și cultural.
Adevărata problemă rezidă în exacerbarea radicalismului etnic, capabil de o
transfigurare rapidă în iredentism și în agent de inducere a conflictelor etnice,
elemente contrare eticii internaționale și europene. Peste valorile noastre proprii - care
2
 Luminița COMAN
CAPITOLUL I

ne caracterizează și ne diferențiază, prin raportare la „ceilalți“ - trebuie să aducem în

prim-plan și apartenența la ceea ce Romano Prodi numea „sufletul Europei“. Într-un
discurs extrem de elocvent ținut în fața Parlamentului European, în 1999, Prodi insista
asupra dezvoltării instituțiilor europene în sensul unei aprofundări a „sentimentului
apartenenței la Europa“. Și când spunea aceste lucruri avea în vedere întărirea
Parlamentului European, reglementarea dreptului de veto al statelor membre pentru
cazuri excepționale, redimensionarea atribuțiilor Comisiei Europene, o politică
comună de apărare. Dar o Europă unită nu se poate construi decât cu respectarea
identității naționale, văzută ca parte a soluției și nu ca un obstacol.

1.2 Conceptul de patriotism conceput ca naționalitate comună

În ultimii ani, viteza de accelerare a integrării europene a dus la o revenire

spectaculoasă a dezbaterii intelectuale asupra noțiunii de identitate politică și asupra
articulării identităților naționale și culturale. Pe de o parte, mărirea programată de
liderii Uniunii Europene ne face să ne întrebăm despre criteriul de eligibilitate al
țărilor aplicante și despre adevăratul sens al europenizării. Cine este european? Cine
poate fi membru? Și, mai presus de toate, ce este comunitatea politică? O mare
familie? Un club? O asociație? Pe de altă parte, în timp ce Uniunea Europeană și-a
asumat un rol important în viața de zi cu zi a oamenilor din țările membre este încă
departe de furnizarea unui mecanism de identificare a corpului civic ca și întreg.
Mai rău este faptul că o creștere a legitimității formale a instituțiilor
europene, adusă de tratatele de la Maastricht și Amsterdam, pare a merge mână în
mână cu o descreștere a legitimității integrării europene în ochii publicului. Aici
atingem dimensiunea subiectivă a deficitului democratic. Aceasta este marcată de o
mărire a golului între ceea ce Michael Walzer numește “comunitatea morală” (fiind
uniunea culturală, geografică și socială în care indivizii sunt uniți de aceleași gânduri)
și “comunitatea juridică” (care definește scopul măsurilor politice care leagă legal o
comunitate de cetățeni). Walzer accentuează că dacă suprapunerea acestor două
grupuri nu este completă, oamenii vor începe să pună întrebări despre legitimitatea
acestei politici în care se întâmplă să trăiască. Acesta este cazul Uniunii Europene de
azi, unde metoda părinților fondatori ai Comunității Economice Europene și-a atins
limitele. Acum, jumătate de secol de integrare, arată că unificarea societăților nu este
de ajuns pentru a crea conștientizarea unei politici comune. În ciuda interdependenței
3
 Luminița COMAN
CAPITOLUL I

obiective în creștere dintre țările europene, afilierile subiective rămân atașate la nivel
național.
Aceste îngrijorări cu privire la lipsa unei identități a Uniunii, sau mai bine zis,
cu privire la lipsa identificării civice a publicului cu instituția europeană, au dus la
nașterea a două răspunsuri principale. Primul spune că integrarea europeană ar furniza
o oportunitate pentru o reînnoirea profundă a categoriilor clasice de gândire politică,
astfel permițând o disociere între ordinul juridic al comunității politice și ordinul
geografic, istoric și cultural al identităților naționale. Acest punct de vedere este
adoptat de cei în favoarea unui “patriotism constituțional” de care este legat conceptul
de identitate “post-națională”. Pentru acești autori, identitatea politică a Uniunii
Europene și-ar putea stabili propriile principii de universalitate și autonomie care stau
la baza conceptelor de democrație și litera legii.
A doua poziție este cea a “republicanilor naționali” (în lumea celor care
vorbesc limba franceză) și “naționaliștilor civici” (în lumea celor care vorbesc limba
engleză), care susțin că principiile universale sunt incapabile să stabilească o
identitate politică fixă. Ei cred că o identitate politică trebuie să vină de la o forță deja
prevalentă cu ceea ce își doresc oamenii, prin internalizarea tradițiilor naționale și cu
o cultură comună importantă.
Conform exponenților “patriotismului constituțional”, identitatea politică
europeană nu poate lua o formă națională.
Uniunea Europeană, divizată în mai multe culturi naționale și subnaționale, nu
poate fi asociată cu nicio patrie europeană mitică sau, cu atât mai puțin, cu o națiune
europeană. Nu este nici realist, nici de dorit, să presupunem că fenomenul secular al
construirii națiunii s-ar putea întâmpla la scară europeană. S-a întâmplat foarte rar ca
instituțiile naționale să fie create fără o anumită doză de violență atât internă cât și
externă. În dezbaterile europene este nevoie de disocierea solidarității contingente
între națiune și democrație. Acesta este al doilea argument al campionilor
patriotismului constituțional: o democrație politică nu are nevoie de o identificare cu o
identitate culturală sau istorică anume. Mai degrabă ar trebui să întărească coexistența
și cooperarea acestor identități pre-politice diverse. Cei care propun patriotismul
cultural recunosc că națiunea a jucat un rol cheie în istoria modernă a susținerii
valorilor democratice și că acest concept de suveranitate populară a fost stabilit între
limitele istoriilor statelor – națiune.

4
 Luminița COMAN
CAPITOLUL I

Este important de subliniat faptul că paradigma universală de “patriotism

constituțional” insuflă concepția oficială curentă a Uniunii Europene. În ambele
tratate europene și în criteriile de aderare la Uniunea Europeană, nu se va găsi nicio
referință la o comunitate culturală și istorică pentru a descrie politica europeană.
Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene scrie doar: “Uniunea este fondată pe
principiul libertății, democrației, respectului pentru drepturile omului și libertatea
fundamentală, și litera de lege, principiu comun tuturor Statelor Membre”.
S-a spus destul de des că patriotismul constituțional nu există înafara minții
filosofilor deoarece oamenii nu se identifică doar cu principiile abstracte. Mai mulți
teoriticieni politici au exprimat un scepticism profund despre ce tip de legături civice
voluntare poate furniza orice bază pentru stabilitatea politică. Patriotismul
constituțional este, așadar, văzut ca un oximoron. Cuvântul “constituțional” are o
conotație juridică și rece în timp ce cuvântul “patriotism” evocă sentimente calde
venite din inimă.
În orice caz, dacă era adevărat că patriotismul constituțional nu există, fiind
prea abstract și rece, ar însemna că nici dragostea pentru justiția politică nu există, nici
cea pentru libertate. Totuși, ne putem gândi la mai multe exemple de politicieni care
au decis că angajamentul lor pentru principiile universale ar trebui să depășească
sensul lor de apartenență la comunitatea națională, iar mai mulți oameni și-au riscat
viața în războaie pentru principiile lor comune decât pentru naționalitate, rasă, limbă
etc. La prima vedere, susținerea naționaliștilor civici care spun că patriotismul
constituțional nu are o semnificație practică înafara unor cercuri de intelectuali pare a
fi mai aproape de bunul simț și de sentimentele obișnute ale oamenilor. O privire mai
atentă dezvăluie că acest argument este atât elitist cât și fals. Este elitist deoarece
implică faptul că oamenii obișnuiți nu sunt destul de educați încât să fie mișcați de
principii abstracte decât dacă sunt detașați de tradițiile lor naționale. Este fals
deoarece, dacă ne amintim, manifestațiile care au avut loc în mai multe orașe
europene pe 20 februarie 2000 pentru a protesta împotriva aderării membrilor FPO în
guvernul austriac. În acea zi se puteau vedea mii de oameni obișnuiți mergând pe
străzi pentru a-și manifesta atașamentul la principiile universale ale democrației și ale
literii de lege și pentru a condamna ceea ce se întâmplă nu în țara lor, ci în altă țară
europeană.
Patriotismul constituțional, așadar, doar pretinde că cele mai importante
motive (și cele mai profunde, fundamentale) pentru atașamentul nostru la o
5
 Luminița COMAN
CAPITOLUL I

comunitate politică nu sunt nici comunitare, nici naționaliste, nici chiar în versiunile
cele mai nobile. Ci, mai degrabă, cele mai importante motive ar fi adeziunea la
principiile universale ale drepturilor omului și democrație. Totuși, a acționa conform
principiilor nu înseamnă că suntem motivați doar de principii abstracte. În loc, astfel
de principii ghidează acțiuni și politici prin constrângerea seturilor de culturi locale și
legislații care impun datorii morale asupra noastră.
Patriotismul constituțional diferă de patriotismul “legal” care înseamnă o
relație cu propria istorie. Mai mult, diferă de patriotismul “istoric” care are o relație
critică cu istoria sa. Singularitatea identității europene stă chiar în această dimensiune
foarte critică atunci când este comparată cu identitățile naționale. Identitatea
europeană diferă de identitățile naționale în sensul că a fost, încă de la început,
fondată pe amintirea permanentă a diviziunilor și conflictelor sale interne și pe un
sens de responsabilitate pentru crimele comise în trecut. Patriotismul constituțional
cere ca statele și cetățenii lor să treacă de la memoria națională autocentrată la o
poziție autocritică care să-i recunoască pe ceilalți prin recunoașterea crimelor comise
împotriva lor. Unii cred că acest patriotism constituțional ar fi cel mai potrivit
Germaniei din cauza istoriei sale mai deosebite, și nu altor națiuni cum ar fi Marea
Britanie unde principiile liberale au apărut odată cu evoluția sa istorică, însă toate
statele au propria istorie cu propriile greșeli.
Uniunea Europeană nu a fost construită pe subordonarea entităților care o
compun (cum este Republica Franceză). Caracterul “natural” al națiunii este destul de
des opus celui “artificial” al integrării europene, trecând peste faptul că majoritatea
națiunilor au fost construite de forțe artificiale și de “inventarea tradițiilor”. Ca și
politică fondată de idealuri pașnice, Europa nu are ambiția de a înlocui legăturile
naționale. În schimb, în viitoarea Uniune Europeană, aceleași principii vor trebui să
fie interpretate prin avantajul diferitelor istorii și tradiții naționale. Tradiția națională a
unui stat va trebui să fie însușită într-o astfel de manieră încât să fie legată de și
relativizată de avantajul celorlalte culturi naționale.