Luminița COMAN

CAPITOLUL II

CAPITOLUL II
O TEORIE PRIVIND PATRIOTISMUL
CONSTITUȚIONAL

Nici constituționalismul, nici patriotismul nu au fost inventate de germani.

Totuși, patriotismul constituțional, ca și teorie distinctă de naționalismul liberal și
patriotismul republican, a fost elaborat cel mai clar în perioada post-război în
Germania de Vest. La acest lucru au contribuit doi factori: unul a fost o dezbatere de
lungă durată despre conexiunile din democrație, cosmopolitanism; celălalt factor a
fost importanța constituției în cultura politicii Germaniei de Vest.
În timp ce constituția Weimar, inițial, a fost văzută ca o realizare politică de
mare intelect, care mai apoi a eșuat dezastruos, a fost mai mult sau mai puțin invers
după anul 1945. Teoreticienii juriști au considerat constituția ca pe o construcție
problematică în anul 1949 – pare că a fost impusă din exterior o listă de articole,
discutată fără a fi făcută publică și fără a putea face față amenințărilor la adresa
democrației. Totuși, cu timpul, constituția și-a dovedit nu numai elasticitatea ci, mai
mult, și-a dovedit relevanța enormă în viața politică. Ea a inspirat respect, ceea ce a
făcut Curtea Constituțională să devină cea mai respectată instituție publică a
Germaniei de Vest, împreună cu Bundesbank.
Împotriva acestui trecut politic a fost omul de știință politic Dolf Sternberg
care a introdus, în mod explicit, conceptul de patriotism constituțional cu ocazia
împlinirii a 30 ani a Republicii Federale. Sternberg a fost decanul teoriei politice
democratice în Germania de Vest după al doilea război mondial. În anul 1959, el s-a
gândit la sentimentul de patriotism în statul constituțional, și, în anii 1960 a dezvoltat
noțiunea de Staatsfreundschaft (prietenia față de țară). A numit această prietenie ca o
“rațiune pasională” care ar face cetățenii să se identifice cu statul democratic și să-l
apere de dușmani.
Pentru a da acestui concept de patriotism constituțional o coerență teoretică,
Sternberger a schiţat un republicanism Aristotelian și unul pentru Hannah Arendt.
Pentru ai împrumuta o credibilitate istorică, a dezgropat o tradiție a patriotismului ce
datează din timpul lui Aristotel care, susținea el, nu era legată de națiune. Sternberger
a susținut că, cel puțin până la sfârșitul secolului optsprezece, toate formele de
patriotism au fost patriotism constituțional înțeles ca și dragoste pentru legile și

1
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

libertățile comune. Cu alte cuvinte, patriotismul constituțional a fost oarecum o

întoarcere la patriotismul pre-național.
Sternberger, speriat de experiența lui Weimar, aproape explicit, a chemat
“prietenii Constituției” să apere organizarea statală. Astfel, el a legat patriotismul
constituțional de conceptul de wehrhafte sau streitbare Demokratie - adică este o
“democrație militantă” capabilă să se apere singură de dușmanii externi sau interni.
Acest concept a fost introdus de omul de știință politic german, exilat, Karl
Loewenstein în anul 1937. La acea vreme, una după alta, țările europene au fost
preluate de către mișcările autoritare folosind mijloace democratice pentru a desființa
democrația. Loewenstein a argumentat că democrațiile sunt incapabile să se apere
împotriva mișcărilor fasciste, dacă vor continua să fie de acord cu “fundamentalismul
democratic, orbirea legală și formalismul exagerat al legilor”. O parte a noii provocări
a fost că fascismul nu avea un conținut intelectual adecvat, se baza pe un fel de
emotivitate cu care democrația nu putea concura. În consecință, democrația trebuia să
găsească răspunsuri legislative și politice – în opoziție cu cele emoționale – pentru a
confrunta forțele anti-democratice; aici, Loewenstein s-a gândit la măsuri cum ar fi
interzicerea partidelor politice și a militanților. Democraticii, în concordanță cu
această viziune a autoapărării democratice, de asemenea, ar fi trebuit să restricționeze
drepturile la adunări și libera vorbire și, nu în ultimul rând, activitățile celor suspectați
că susțin mișcările fasciste – care ar putea fi vinovați prin asociere. După cum a spus
Loewenstein, “la foc se răspunde cu foc”. Iar acel foc putea fi aprins doar cu o
democrație nouă, disciplinată sau chiar autoritară.
Ideea unei wehrhafte sau streitbare Demokratie a devenit apoi foarte
influentă în Republica Federală. Era folosită pentru a justifica Partidul German Social
Nazist și Partidul Comunist în anii 1950, iar în anii 1970 măsurile draconice luate
împotriva celor vinovați (suspectați) de asociere cu teroriști. Deciziile Curții
Constituționale și elocințele folosite de guvernele succesive ale Germaniei de Vest au
făcut clar faptul că democraticii vor fi la fel de militanți în ceea ce privește partea de
dreapta cât și de stânga. Cu alte cuvinte, combativitatea a fost încadrată la o formă de
anti-totalitarism, direcționată atât împotriva amenințării comuniste dinspre est cât și
împotriva oricărei reînvieri a amenințării întunecate din trecut. Baza legală pentru
interziceea și restricționarea drepturilor – pentru măsurile anti-democratice care se
presupuneau a servi democrația – a fost așa numitul “Ordin preliminar al democrației
libere”. Acest ordin conținea anumite valori care, conform Curții, permitea intrarea
2
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

legală în sistem. Astfel a apărut ceea ce s-a numit anti-extremism democratic care,
prin definiție, presupunea simetria amenințărilor de stânga și de dreapta.
Abia la mijlocul anilor 1980 Jurgen Habernas a definit conceptul de
patriotism constituțional. Ca și Sterberger, Habermas a conceput
Verfassungspatriotismus ca o afirmație conștientă a principiilor politice. Însă, diferit
de Sternberger, Habermas nu s-a gândit că o întoarcere neproblematică la un
patriotism republican pre-național (și pre-modern) era posibilă sau chiar de dorit. Pus
foarte schematic, aducerea la viață a lumii moderne și divizarea ei complexă în
diferite sfere de valori ar bloca obligatoriu o asemenea revenire la o politică cvasi-
Aristoteliană, integrată și menținută în primul rând prin spiritul civic și devotamentul
individual la principiile politice. Identitățile colective și individuale nu mai sunt
formate - sau nu ar mai trebui să fie formate – prin internalizarea religioasă sau, în
aceeași idee, imperative naționaliste. Cu alte cuvinte, o referință neproblematică la
obiectele cvasi-sacre – incluzând patria – nu mai este disponibilă. În schimb, într-o
lume trezită la realitate, indivizii dezvoltă ceea ce Habermas a numit, urmând
modelele psihologice ale lui Lawrence Kohlberg, identități post-convenționale.
Oamenii învață să adopte un punct de vedere cât mai imparțial și să facă un pas înapoi
nu numai de la propriile dorințe, dar și de la așteptările sociale convenționale cu care
societatea și instituțiile se confruntă. Cu alte cuvinte, identitatea devine decentrată
odată ce indivizii relativizează ceea ce își doresc și ceea ce așteaptă ceilalți de la ei în
lumina intereselor morale.
Un proces similar poate fi observat la nivelul societății. Exercitarea coerciției
asupra cetățenilor nu mai poate fi justificată prin referirea la sursele sacre sau cvasi-
sacre. Într-un fel sau altul, suveranitatea populară devine singura sursă legitimă.
Legitimitatea religioasă tinde să fie abandonată împreună cu tradiționalismul și alte
surse transcendente ale autorității. Astfel rezultă ceea ce Habermas a numit
“societatea post-tradițională”. Acest concept nu implică faptul că religia, tradiția și
alte forme de moralitate convențională sunt pur și simplu înlocuite. În schimb, ele
sunt, cel puțin parțial, reinterpretate în lumina cerințelor universaliste care, de
asemenea au fost, cel puțin parțial, realizate ca drepturi de bază și reguli
constituționale. Cetățenii sunt rugați să gândească critic asupra anumitor tradiții și
identități ale grupurilor în numele principiilor universale. Acest lucru înseamnă, de
asemenea, că trebuie să reflecte dacă să accepte sau să refuze tradițiile naționale cu
care se confruntă.
3
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

Identificarea necondițională sau fără motiv ar trebui înlocuită de procese

complexe și dinamice de formare a identității sau, exprimat altfel, de procese de
învățare morală, legală și politică deschisă.
Ceea ce se dezvăluie la nivelul individului prin interacțiunea socială are
nevoie de o pânză delicată de procese comunicative la nivel colectiv. Este un lucru
bine cunoscut că identitățile colective sunt renegociate și revizuite în timp. Așadar,
comunicarea deschisă este o precondiție crucială pentru ceea ce Habermas a numit
“raționalismul identităților colective” – poate un termen mai degrabă descurajator, în
special pentru conservatori, însă unul care captează distanța critică de la fântâna
credințelor moștenite.
Terenul privilegiat pentru formațiunea de acest tip de identitate - și apariția
unui patriotism constituțional potrivit – este, așadar, sfera publică. Iar scopul său este
purificarea argumentului public, față de protejarea statului, ceea ce a fost scopul
principal al versiunii lui Sternberger de Verfassungspatriotismus. Cea mai importantă
întrebare, aici, este despre calitatea democratică a culturii politice – nu apărarea unei
democrații sub continuă amenințare a anti-democraticilor sau a celor care neglijează
bunul public.
Chiar imediat după formularea inițială a patriotismului constituțional a lui
Habermas, au apărut critici care vor apărea în argumentele naționaliștilor liberali
anglo-americani după câțiva ani. Cel mai des a apărut o întrebare despre specificitatea
atașamentului patriotic. Până la urmă, “ceva mai important decât principiile
constituționale determină cine cade sub autoritatea lor?”. Sau, punând întrebarea
altfel, de ce ar trebui ca suporterii regulilor morale universale să nu le dea loialitatea
politicilor care le obțin într-un sens complet al unei maniere mai coerente?
Încă de la început, totuși, Habermas a prezentat un răspuns la această
întrebare. A accentuat faptul că o anumită experiență – de fapt, unică – a socialismului
național trebuie să fie punctul de referință implicit pentru patriotismul constituțional
german. Doar după ultimul rău făcut de Nazism, Germania, cel puțin partea vestică, a
îmbrățișat Iluminismul și s-a ancorat în Vest. Habermas a afirmat:
“... patriotismul nostru nu poate ascunde faptul că democrația germană a
prins rădăcini în rațiunea și inimile cetățenilor, cel puțin a generațiilor tinere, după
Auschwitz - și într-un fel doar prin șocul acestei catastrofe morale”.
Apoi a adăugat:

4
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

“... depășirea formelor fascismului formează perspectiva istorică particulară

de la care o identitate post-națională s-a centrat în jurul principiilor universaliste ale
legii, iar democrația este de la sine înțeleasă.”
Până la urmă, moralitatea convențională, în sensul respectării legii și ordinii,
urmând bunul simț sau comportamentul conform tradițiilor naționale au eșuat
lamentabil în prevenirea catastrofei morale a nazismului german. Prin urmare,
identitatea post-fascistă, în mod deosebit, a trebuit să fie post-tradițională (și post-
națională).
Așadar, în concluzie, cel puțin în contextul german, normele morale
universale din inima patriotismului constituțional s-au bazat întotdeauna pe completări
de particularitate pentru a deveni eficiente (și afective) ca motivație morală, și pentru
a fi tradusă în acțiune politică. Uneori, combativitatea și memoria s-au unit ca și lege
împotriva minciunii de la Auschwitz, ceea ce a facut să fie o infracțiune să se nege
Holocaustul. Negarea nu este doar o ofensă adusă victimelor și descendenților lor – a
fost văzută și ca fiind un pericol pentru calitatea democrației la scară largă.
În opinia mea, memoria și combativitatea, după cum sunt prezentate aici, nu
au relaționat din întâmplare cu valorile universale ale inimii patriotismului
constituțional. Au fost localizate în spații conceptuale diferite, să spunem astfel, însă
nevoile purificării și protecției au urmărit consecvent ideea de patriotism
constituțional. Cei care sunt de acord cu valorile democratice liberale universaliste vor
vedea trecutul lor într-o altă lumină; și vor vrea să deseneze o linie politică și juridică,
până la posibilitatea punerii în pericol a acestor valori. În mod clar, până unde
cetățenii gândesc diferit despre trecutul lor, și până unde combativitatea democratică
este elaborată înaintea apariției unei anumite amenințări sunt întrebări empirice și vor
depinde destul de mult de contingent. Existența unor tradiții naționale va avea o
influență profundă asupra formei și stilului unui patriotism constituțional.
Patriotismul constituțional, după cum a subliniat Ciaran Cronin, nu este atât
post-național cât este post-naționalist. Naționalitatea nu este doar suprimată ci și de-
centrată. Benedict Anderson a spus: “dacă cineva ar vrea să vadă istoria lumii
moderne ca o telenovelă, în fiecare țară, acel personaj principal din fiecare episod
interminabil ar fi propria sa națiune”. Patriotismul constituțional nu face ca
personajul-națiune să moară; îl transformă într-un rol secundar.
Așadar, un patriotism constituțional mai profund nu se transformă neapărat
într-o variantă liberală a naționalismului liberal. În mod superficial, există,
5
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

bineînțeles, și asemănări: naționaliștii liberali ar putea și ei ruga conaționalii să adopte

o atitudine critică asupra trecutului problematic; de fapt, este greu de văzut cum nu au
sfătuit să se ia o atitudine care este cumva similar cu ce a spus Habermas germanilor
după 1945. De asemenea, vor cere conaționalilor să apere modul liberal de viață, dacă
este necesar, deși s-ar putea să fie mai toleranți decât unii patrioți constituționali.
Totuși, diferența morală esențială rămâne la locul ei: în ochii naționaliștilor
liberali, naționalitatea are o semnificație etică de necontestat. Este, în fond, ceea ce
oamenii simt că sunt. Patriotismul constituțional, pe de altă parte, admite doar o
semnificație pragmatică a naționalității. Este de acord cu naționalismul liberal care, de
fapt, nu este chiar ilegitim (în forma unor comunități politice în care unii oameni sunt
mai privilegiați decât alții). De asemenea, este de acord cu naționalismul liberal în
care astfel de comunități sunt singurul mod în care se pot obține bunuri prin relații.
Însă naționalitatea, pentru patriotismul cultural, nu generează aceste bunuri; și, în mod
special, nu este o extensie a familiei (și nu constituie o analogie cu familia).

2.1 Europa – un proiect constituțional

Având în vedere crizele existente în Europa, unii oameni se întreabă de ce

trebuie să ne agățăm de Uniunea Europeană (UE), nu mai vorbim de vechea țintă a
unei Uniuni Politice mai apropiate ca niciodată, acum că motivul original de a
împiedica războaiele în Europa este epuizat. În mod sigur, există mai mult de un
răspuns la această întrebare. Habermas a dezvoltat o narațiune convingătoare pornind
de la perspectiva unei constituționalizări a legilor internaționale care îl urmează pe
Kant mult mai departe decât status quo până la o regulă cosmopolitană viitoare a
legii: Uniunea Europeană poate fi înțeleasă ca un pas important pe drumul spre o
societate mondială constituită politic.
Uniunii Europene îi lipsesc competențele de a armoniza economiile naționale
ale căror nivele de competitivitate derivă foarte mult. Mult aprobatul “pact pentru
Europa” pur și simplu confirmă o veche greșeală: acordul juridic neobligatoriu
încheiat de către șefii de guverne sunt ori ineficiente ori nedemocratice și trebuie,
așadar, să fie înlocuite de către o instituționalizare a deciziilor unite cu acreditare
democratică ireproșabilă.
Guvernul german a devenit catalizatorul unei eroziuni a solidarității la nivel
european deoarece și-a închis ochii prea mult timp la singura soluție constructivă a
6
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

dilemei, un apel la care chiar conservatorul Frankfurter Allgemeine Zeitung

parafrazează cu formula laconică „Mai multă Europă”. Toate guvernele implicate duc
lipsă de curaj și rătăcesc fără scăpare în dilema dintre cerințele marilor bănci și
agențiile de rating, pe de o parte, și se tem de pierderea legitimității printre propria
populație frustrată, pe de altă parte. Incrementalismul lor panicat trădează lipsa unei
perspective mai largi.
De la degradarea capitalismului integrat și de când piețele globalizate au
părăsit politica, țările OECD au găsit a fi din ce în ce mai dificil să stimuleze creșterea
economică în timp ce, în același timp să asigure o distribuire corectă a venitului și a
asigurării sociale pentru întreaga populație. După ce ratele de schimb au fost
liberalizate, această problemă structurală a fost temporar dezamorsată cu costul
acceptării creșterii inflației. Odată ce costurile acestei strategii au devenit
nesustenabile, guvernele au recurs la finanțarea unor porțiuni în creștere ale bugetului
prin credite. Criza financiară care a continuat din 2008 a pus acest mecanism de
suportare a datoriei publice pe spatele viitoarelor generații. Deocamdată rămâne
neclar cum politicile dure de austeritate au fost impuse de mai sus, care sunt în orice
caz dificil de impus, pot fi reconciliate cu un nivel tolerabil al asigurării sociale pe
termen lung. Revoltele tinerilor sunt un semn de amenințare la pacea socială.
Totuși, dezechilibrul dintre imperativele pieței și puterea reglementatoare a
politicilor a fost identificată ca fiind adevărata provocare în aceste condiții. În zona
euro, perspectiva vagă a unui “guvern economic” se presupune că revitalizează pe
termen lung începând cu lipsa valorii pactului de stabilitate. Modelele unui anumit tip
de “federalism executiv” aflat în circulație reflectă repulsia elitelor politice de a
înlocui modul stabilit de urmărire a proiectului European, după uși închise, cu
conflicte argumentative pe arena publică. Având în vedere gravitatea nemaiîntâlnită a
problemelor, ne-am aștepta ca politicienii să pună cărțile europene pe masă fără
întârziere și să ia inițiativa în explicarea pentru public a relației dintre costurile pe
termen scurt și beneficiile reale, și astfel importanța istorică, a proiectului European.
Pentru a face acest lucru, ei ar trebui să-și depășească frica de sondajele de opinie și să
se bazeze pe puterea persuasivă a argumentelor bune.
Politica pare să-și țină respirația și să ocolească chestiunile cheie ale pragului
care trece de la unificarea economică la cea politică a Europei. De ce această panică?
De la o perspectivă ce a prins rădăcini în secolul XIX, binecunoscuta teză “fără
demostrații” sugerează: nu există oameni europeni; așadar o Uniune Politică care să-și
7
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

merite numele este construită din nisip. La această interpretare se contrastează:

fragmentarea politică de durată din lume și din Europa este în contradicție cu
integrarea sistemică a societății globale multiculturale și blochează progresul în
procesul de civilizare legală a violenței dintre state și societăți. Carl Schmitt a privit
această modă a civilizării cu suspiciune și a descris-o ca pe o dizolvare a “substanței
politicii”. El a conceput această substanță ca fiind capacitatea vitală a statului de a se
afirma, ceva ce nu ar trebui împiedicat de nicio barieră. După interpretarea lui
Schmitt, această substanță încă se mai putea manifesta la începutul erei moderne, în
lupta statelor suverane împotriva inamicilor interni și externi. A început să se
dezintegreze odată cu revoluțiile constituționale din secolul XVIII – inițial în
interiorul statului.
Statul constituțional transformă cetățenii în cetățeni naționali democratici;
respinge noțiunea de inamici interni și își caută adversarii, chiar dacă ei sunt teroriști,
exclus criminali. Doar relațiile dintre statul suveran cu mediul extern au fost scutite
până acum de obstacolele normative ale domesticării legale. Nu trebuie să îmbrățișăm
evaluarea lui Carl Schimtt pentru a aprecia forța descriptivă a diagnosticului care
devine aparent atunci când scoatem conceptul de “politic” din ceața unei
contrailuminări mistificatoare și îl fierbem în înțelesul puterii formative a autorităților
constituționale.
În câmpul relațiilor internaționale, abia după colapsul Ligii Națiunilor și la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial – cu fondarea Națiunilor Unite și startul
unificării europene – s-a instalat o îmblânzire serioasă a statelor belicoase, o
juridificare care merge dincolo de restricțiile ambivalente, aflată în suveranitatea
statului prin legea internațională clasică. Aceste trenduri, care au accelerat de la
sfârșitul Războiului Rece, marchează continuarea unui proces de civilizare care
trebuie descris prin două aspecte complementare. Obiectivul imediat al domesticării
violenței între state este de a pacifica relațiile dintre state; totuși, prin reducerea
competiției anarhice pentru putere și promovarea cooperării, această pacificare de
asemenea face posibilă stabilirea unor noi proceduri supranaționale și instituții pentru
negocieri politice și de luare a deciziilor. Din cauza faptului că doar prin noile
capacități transnaționale dezlănțuirea forțelor economice și sociale la un nivel
transnațional poate fi îmblânzită, de exemplu, presiunile sistemice care au trecut
granițele, azi mai mult ca oricând, acestea sunt cele din sectorul bancar mondial.

8
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

Pentru o perioadă lungă de timp, rețeaua densă a organizațiilor supranaturale

a trezit temeri că legăturile dintre drepturile civile și democrația asigurate de statul
națiune sunt dizolvate și că suveranitatea democratică este deposedată de puterile
executive care funcționează independent, la un nivel global. Subliniind, această
neliniște este un amalgam din două chestiuni diferite. Una este bine fondata chestiune
empirică a dinamicilor economice în societatea mondială care a exacerbat un deficit
bugetar timp de mai multe decenii.
Fiecare politică democratică include trei componente: asociația orizontală a
persoanelor juridice egale și libere, o organizație birocratică pentru acțiuni colective,
și solidaritatea civică ca mediu al integrării politice. Deși aceste componente ajung la
o congruență perfectă doar în contextul statului-națiune, ele pot intra într-o nouă
configurație la nivel European, care nu diminuează legitimitatea democratică a noii
politici transnaționale. Inovațiile cu două tăișuri constau în faptul că statele membre,
care dețin monopolul pe folosirea legitimă a forței, se subordonează legii
supranaționale și își impart suveranitatea cu cetățenii Uniunii ca un întreg. Totuși,
împărțirea originală a suveranității între cetățenii Europei și cetățenii Uniunii
Europene, de asemenea, va trebui să fie transformată în diviziuni simetrice de
competență între Consiliu și Parlament și o răspundere simetrică și egală a mandatului
pentru Consiliu și Parlament.

2.2 De la “național” la “transnațional”

Criza Uniunii Europene prezintă asimetria dintre capacitățile transnaționale

pentru acțiunea politică și socială cât și forțele economice dezlănțuite la nivel
transnațional. Însă recuperarea puterii reglatoare a politicii prin intermediul
organizației supranaționale naște frici frecvente pentru destinul democrației naționale
și pentru suveranitatea democratică, fiind amenințată de deposedarea de puterile
executive ce funcționează independent la nivel global. Împotriva unui astfel de
defetism politic, această contribuție folosește exemplul Uniunii Europene pentru a
dezminte cerința de bază, și anume, aceea că transnaționalizarea suveranității populare
nu poate fi atinsă fără coborârea nivelului legitimității democratice. Se concentrează
pe trei componente ale oricărei politici democratice – asocierea persoanelor juridice
egale și libere, o organizație birocratică pentru acțiuni colective, și solidaritatea civică
ca și mediană a integrării politice – pentru a argumenta că noua configurație pe care o
9
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

au la nivel European nu diminuează, în principiu, legitimitatea democratică a noii

politici transnaționale. Împărțirea suveranității între oamenii și cetățenii Europei
trebuie să se reflecte mai bine într-o relație simetrică între Consiliu și Parlament în
timp ce conducerea și mass-media trebuie să contribuie la un simț de solidaritate
civilă.
Corpul membrilor Uniunii Europene, ca un întreg, poate împărți
suveranitatea în mod eficient cu oamenii Statelor Membre, care continuă să se bucure
de un monopol în ceea ce privește folosirea legitimă a forței, dor solidaritatea civică
este supusă și ea unei transformări. În concordanță cu scenariul, propun o extindere,
deși este mai abstractă și mai optimistă, solidaritatea civică va trebui să includă
membrii Uniunii și ceilalți membrii ai Europei. Doar în acest caz cetățenii Uniunii
Europene care aleg și controlează Parlamentul din Strasbourg pot participa la un
proces unit al formării democratice care să treacă de granițele naționale. Pentru a fi
siguri, liberalizarea valorilor, o bunăvoință în creștere de a include străinii, o
transformare corespunzătoare a identităților colective pot fi cel puțin stimulate prin
mijloace legal-administrative. Cu toate acestea, există o interacțiune mutuală inhibată
între procesele politice și normele constituționale, pe de o parte, și rețeaua de atitudini
și convingeri culturale și politice comune, pe de altă parte. Vechile loialități pălesc,
noi loialități se dezvoltă, tradițiile se schimbă, iar națiunile nu sunt nici ele de la
natură.
Disponibilitatea de a face sacrificii bazate pe relații de lungă durată de
reciprocitate este o măsură a greutății relative atașată loialității, și astfel a unei
identificări mai puternice cu o structură socială față de alta. Odată cu abolirea
serviciului militar universal, cazul test al războiului, cerința absolută de sacrificare a
vieții pentru binele țării și-a pierdut forța. Însă umbra făcută de naționalism încă
întunecă prezentul. Expansiunea supranaturală a solidarității civice depinde de
procesele de învățare ce pot fi stimulate prin percepția necesităților politice și
economice. Între timp, şiretenia motivelor economice a inițiat comunicarea peste
granițe; însă acest lucru se poate comprima într-o rețea de comunicare doar așa cum
sferele publice naționale se deschid unele altora. Transnaționalizarea publicului
național existent nu necesită niciun mijloc mass-media diferit, ci o practică diferită pe
partea mass-media deja existentă. Ea nu trebuie doar să abordeze o anumită temă și să
se adreseze chestiunilor europene specifice, ci trebuie în același timp să se raporteze

10
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

la pozițiile politice și la controversele evocate de aceleași subiecte și în celelalte state

membre.

2.3 Patriotism versus naționalism

Naționalismul și patriotismul sunt două cuvinte foarte des folosite

interschimbabil. Acest lucru este incorect deoarece există o diferență foarte mare între
cele două concepte, în ciuda unor idealuri comune. În timp ce patriotismul înseamnă
afecțiune pentru țară și dorința de a o apăra, naționalismul este mai extrem, o formă
neiertătoare de apartenență la țară. Opus patriotismului, care implică condiționare
socială și opinie personală, naționalismul include identitatea națională și credința că
națiunea sa și/sau guvernul său este suprem.
“În timp ce naționalismul poate uni oamenii, trebuie amintit că unește
oameni împotriva altor oameni.” (George Orwell, Notes on nationalism)
Prin naționalism se înțelege, în primul rând, obiceiul de a presupune că
oamenii pot fi clasificați ca niște insecte și că un bloc de milioane sau zeci de
milioane de oameni pot fi etichetați ca fiind buni sau răi. În al doilea rând, se înțelege
obiceiul unei persoane de a se identifica cu o singură națiune sau altă structură,
plasând-o dincolo de bine sau rău și necunoscând altă îndatorire decât cea de a-i
promova interesele.
“Naționalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Prin patriotism se
înțelege devotamentul pentru un anume loc și un anumit mod de viață, pe care acea
persoană o crede a fi cel mai bun din lume, însă nu simte nevoia de a-l impune altor
oameni. Patriotismul este de felul său defensiv, atât cultural cât și militar.
Naționalismul, pe de altă parte, este de neseparat de dorința pentru putere. Scopul
permanent al fiecărui naționalist este de a garanta mai multă putere și mai mult
prestigiu, nu pentru sine ci pentru națiune sau alte structuri în care el a ales să-și înece
propria individualitate.”
Naționalismul este un instrument foarte puternic pentru unirea oamenilor, în
special pe timpul războiului. Luptele anticolonialiste din Asia și Africa sunt un
exemplu excelent al acestui lucru. În India, luptătorii rebeli conduși de Mahatma
Gandhi și Subhas Chandra Bose au folosit naționalismul pentru a uni demografiile
diverse ale subcontinentului împotriva legii britanice. Totuși, în timp ce naționalismul
poate uni oameni, trebuie notat că unește oamenii împotriva altor oameni. A fost un
11
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

naționalism condus de identitățile religioase și presimțirile politice care a cauzat

împărțirea Indiei în 1947. Tot naționalismul a fost centrul folosofiei lui Hitler și care a
făcut Japonia să invadeze China în 1937 și să grăbească Al Doilea Război Mondial.
Naționalismul se concentrează pe stat în timp ce patriotismul se concentrează
pe oameni. John Dwyer a spus acest lucru altfel:
“Patriotul spune “Îmi iubesc țara”, muncește prentru binele său și o apără
dacă este necesar – împotriva dușmanilor, în țară și înafara ei. El se luptă și se roagă
nu ca Dumnezeu să-i binecuvânteze țara ci țara să-L binecuvânteze pe Dumnezeu.
Naționalistul spune “Țara mea este mai bună decât a ta. Țara mea e cea mai bună din
câte a existat vreodată. Cea mai mare națiune de pe pământ. Ei îmi urăsc țara din
cauză că este atât de bună.””
Primăvara arabă din 2010 a fost ținută la suprafață de naționalism, catalizată
de un sentiment pan-arab. Mai mulți analiști politici simt că pentru a fi pace în
regiune, țările din Orientul Mijlociu trebuie să îmbrățișeze o identitate națională, față
de una tribală sau religioasă. Este mult mai ușor să se negocieze între națiuni care au
un set codificat de legi decât între două entități religioase inspirate de legi religioase,
ambigue și fixe.
Dacă istoria este dovadă, există un motiv întemeiat să credem că barierele
religioase și culturale sunt slăbite din cauza globalizării și economiei pieții libere.
Acest trend poate fi văzut de-a lungul timpului, în special după Revoluția Industrială.
După mișcările ultra-naționaliste din timpul Războaielor mondiale, căderea
colonizării, căderea Zidului Berlinului în 1989 și creșterea numărului guvernelor
democratice în lume, suntem mai conectați la lume ca niciodată.
Termenul de “identitate națională” este mai greu de definit – poate însemna o
identitate religioasă, o identitate etnică sau chiar o identitate ideologică. Principalul
neajuns al naționalismului constă în faptul că poate orbi oamenii. Dragostea de țară
este imperativă și necesară, însă dacă această dragoste devine mai importantă decât
valorile constituționale sau idealurile democratice, este deplasat.

2.4 Patriotismul constituțional ca politică

Patriotismul constituțional este un termen originar din Germania, unde a fost

folosit, atât într-un sens normativ cât și descriptiv, pentru a da un sens modului în care
12
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

identitatea germană ar putea fi construită în urma atrocităților naziste din timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Totuși, ca și concept s-a dovedit a fi capabil să
“călătorească” deoarece s-a întâmplat destul de des să fie evocat în alte contexte
naționale (sau supranaționale, cum ar fi Uniunea Europeană) ca și o soluție la
îndemână la problemele (dacă există astfel de probleme) de identitate națională într-o
perioadă în care etnicitatea și cultura au fost suspecte de a fi surse de unitate sau
solidaritate. Pe scurt, patriotismul constituțional este ideea că sensul de comunitate
cetățenească într-o politică dată ar trebui înclinat spre principiile constituționale
democratice ale acelei politici, decât spre orice alt criteriu ascriptiv sau pre-politic
cum ar fi nașterea, cultura etc. Principala atracție a conceptului stă în armonia
aparentă obținută între, pe de o parte, valorile iluministe ale democrației și drepturile
universale, și, pe de altă parte, valorile republicane ale comunității civice și încrederea
în bunul comun. Patriotismul constituțional a fost propus ca o soluție echitabilă la
problema integrării sociale în societățile din vest caracterizate prin pluralismul
cultural în creștere.
În acest subcapitol voi aborda subiectul patriotismului constituţional şi ce
implică practic - în special pentru integrarea minorităţilor şi societăţilor pe scară largă.
Însă mai întâi voi vorbi despre ce poate fi spus la nivel general şi normativ despre
integrare. Există un set de principii pe care democraţiile liberale nu trebuie să-l
violeze; însă, înafara acestora, multe depind de istoriile specifice şi aspiraţiile ţărilor şi
grupurilor de minorităţi în temă, sistemele de convingeri culturale, structurile
clanurilor şi familiilor şi altele. Afirmaţia că, de exemplu, comunităţile musulmane de
pe teritoriul Europei trebuie integrate presupune, într-un fel, faptul că ei sunt
musulmani este cel mai important lucru de ştiut despre ei.
Mai mult, chiar şi limba de integrare, astfel concepută, sugerează o imagine a
unor oameni mutaţi – sau alungaţi – pe o scară largă, posibil cu intenţii bune însă cu
scheme de inginerie socială. Această imagine aratăcum exponenţii îi seduc astfel încât
să gândească cum că “limitele” sau “pragurile” pot fi clar specificate, pentru ca
oamenii să fie recunoscuţi ca fiind deasupra sau dedesubtul unui anumit prag, sau
înăuntrul sau înafara culturii naţionale – conceptul pe care naţionaliştii liberali îl
preţuiesc mai mult decât orice.
Ceea ce poate fi spus despre integrare, în general, este că: esenţa principiilor
este bazată pe dreptate – chiar ideea principală a patriotismului constituţional. Acest
lucru înseamnă, mai presus de toate, că există un caz la prima vedere pentru
13
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

includerea civică a celor care au trăit şi muncit în cadrul unei politici care se consideră
că subscrie patriotismului constituţional.
Este permisibil, totuşi, să se ceară ca anumite criterii să fie îndeplinite – criterii
ce pot fi mai clare şi mai corect specificate într-un cadru al patriotismului
constituţional decât sub rubrica naţionalismului liberal. În opinia mea, este greşit să se
privească patriotismul constituţional şi exprimarea lui în politici mai concrete cum ar
fi contaminarea inevitabilă cu etnicitate şi cultură. Este adevărat că testele de cetăţenie
nu asigură nimic şi că integrarea, atunci când este înţeleasă ca proces mental colectiv,
nu poate fi ordonată de lege. Un mediu în care contribuţiile imigranţilor şi
descendenţilor lor sunt recunoscute în mod corect ar putea fi întra-devăr mult mai
important pentru integrare şi “identificare” decât unul care se bazează pe cunoştinţe
politice, care, în orice caz, poate spune puţine despre atitudinile politice actuale ale
unui aplicant pentru cetăţenie.
Abilitatea de a vorbi în limba majorităţii ţării este mult mai probabil să
contribuie la integrare decât învăţarea unui vocabular civic anume. Punctul principal,
totuşi, nu este doar trimiterea unui semnal de ostilitate când vine vorba de îndeplinirea
tuturor cerinţelor şi aşteptărilor, în ciuda unei simple proceduri de înregistrare civică,
şi nu tot ce pare a confirma o identitate este făcut pentru a consolida excluderea. Nu
toate cunoştinţele politice sau chiar istorice ce par a fi importante pentru cetăţenie este
automat exclus pe baza etnicităţii. Chiar şi evenimentele, figurile istorice şi principiile
generale pot devein parte a unei naraţiuni mai mari a incluziunii: totul depinde de cum
este făcut.
Pentru a fi siguri, patriotismul constituţional nu se vrea a se întoarce la
tradiţional, şi, pe bună dreptate, discreditează idealuri de asimilare ca fiind în
conformitate cultural care a fost des asociat cu naţionalismul civic (care, în schimb, nu
este un în niciun fel un indicator al deschiderii culturale actuale, cu atât mai puţin o
porozitate socio-economică). Integrarea patriotică constituţională nu este un simplu
cod de absorbţie, care el însuşi poate fi un cod pentru asimiliare, în schimb, figurează
ca un cod pentru “aculturaţie” – cu alte cuvinte, acelaşi lanţ de presupuneri şi aşteptări
negarantate pe care naţionalismul liberal tinde să le încurajeze. În schimb, urmărindu-l
pe Rogers Brubaker, ne putem imagina o schimbare de la înţelegeri de asimilare
“tranzitive” la “intranzitive”; când spunem integrare ne referim nu la ceva făcut “lor”
ci, mai degrabă, ca ceva îndeplinit în comun prin angajamente consultative mutuale şi,
mai presus de toate, făcut “cu ei” – în aşa fel încât se înţelege “noi”.
14
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

Integrarea, astfel înţeleasă, nu este opusă normativ la valoarea diferenţei sau

diversităţii, dar este menită, practic, să prevină marginalizarea şi, aşadar, contrastează,
mai presus de toate, cu neglijenţa benignă.
În final, voi sugera un număr de indicatori prin care putem detecta o formă de
dezvoltare sau deja existentă de patriotism constituţional – un lucru care nu este un
cuvânt.
Primul: Regimul de imigrare al unei ţări poate fi clasificat ca un regim al
sursei universale? Sau preferinţele etnice structurează politicile de imigrare? De notat
este că politica nu trebuie să fie neapărat liberală (în sensul generozităţii sau
deschiderii) – deşi, mai multă deschidere ar fi un indicator al patriotismului
constituţional. Totuşi, preferinţele etnice clare ar fi un indicator puternic, în general, al
naţionalismului lberal, în care anumite grupuri etnice sunt văzute mai compatibile cu
cultura naţională.
Al doilea: Testele de cetăţenie şi ritualurile membrilor sunt concentrate pe
valorile politice sau sunt – implicit sau explicit – despre un mod de viaţă, o cultură
naţională? Este vorba despre loialitatea politică sau despre dovedirea apartenenţei
unui colectiv naţional prin cunoştinţe şi o dorinţă demonstrată de a-şi abandona
vechiul stil de viaţă? În mod clar, este dificil să schiţăm diferenţele de aici. Cu toate
acestea, o preponderenţă de întrebări s-au concentrat pe un nivel înalt de cultură sau
confruntări specifice cu segmente specifice ale unui mod de viaţă, poate înclina mai
mult spre un naţionalism liberal decât spre un patriotism cultural.
Al treilea: Testele și ritualurile de aderare sunt aplicate în întreaga țară
solicitanților? Neconcordanţele ar indica un naţionalism liberal sau o formă de
republicanism care rămâne, mai mult sau mai puţin, secretă, saturat de o cultură
naţională particulară. Să luăm, de exemplu, încercarea iniţială a unor state germane de
a da anumite teste doar aplicanţilor pentru cetăţenie din aşa numitele ţări musulmane.
Al patrulea: Sunt justificarea publică a regimurilor de imigrare şi drepturile şi
îndatoririle de aderare orientate către valorile politice şi elementele esenţiale
constituţionale? Din nou, va fi dificil să arătăm diferenţele – însă este clar că există o
diferenţă între aceste regimuri şi acelea care justifică imigrarea prin înrudire, beneficii
economice sau legături istorice şi moşteniri.
Al cincilea: Care este abordarea legală a multiculturalismului de facto a unei
anumite ţări? În special, este consecvenţăa în etnicitate, religie sau comunităţi
culturale? De exemplu, există un regim al vorbirii libere– sau unul care ar putea fi
15
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

numit demn, deoarece, după cum este în legea germană şi alte legi europene,
demnitatea colectivelor şi capacitatea lor de a fi insultată este recunoscută în mod
explicit? Dacă există, ce apare ca fiind subiect de cultură majoritară supusă unei
protecții deosebite (cum ar fi Codul Penal al Turciei care pedepseşte insultele la
adresa ţării)? Prima nu este necesară pentru a se îndrepta spre patriotism constituţional
în timp ce a doua se îndepărtează de acesta; mai degrabă, întrebarea este despre
consecvenţă, a unei abordări libertare sau demnitare. Neconcordanţele de aici – greu
de separat de balanţa valorilor diferite şi a scopurilor politice – s-ar îndrepta spre un
naţionalism liberal decât spre un patriotism constituţional.
Al şaselea: În ce fel imigranţii şi aplicanţii pentru cetăţenie în mod special,
relaţionează cu trecuturile naţionale dificile? – cum ar fi complicitatea la Holocaust
sau moştenitorii colonialismului? Imigranţii sunt rugaţi să împartă aceste atitudini
critice cu privire la trecutul naţional al majorităţii? Sau pot face aşa numita politică a
regretelor pentru istoriile şi narativele naţionale ale ţărilor de origine? Este greşit să
gândim că un angajament critic cu trecutul dificil al ţării de adopţie poate oferi uşor
lecţii universale pentru ca specificitatea naţională să fie cumva evitată. Un accent pe
lecţiile universale, acolo unde sunt plauzibile, ar scoate în evidenţă un patriotism
constituţional, aşa cum ar face-o şi o abordare mai incluzivă care se concentrează pe
istoriile interconectate. Acestea din urmă ar putea fi un semn deosebit de puternic că
culturile politice devin din ce în ce mai poroase, într-un proces de deschidere
reciprocă, în modul în care avocații patriotismului constituțional au cerut de mult
timp.

2.5 Limitele patriotismului constituțional

Este important de scos în evidenţă că patriotismul constituţional nu este în sine

o teorie prin care se pot determina limitele politice. În această privinţă, am putea
spune că împarte o slăbiciune cu ideile liberale în general, şi anume, acelea prin care
se ia de bun spaţiul politic mărginit existent. În mod sigur, nu se pot deduce din
această teorie cerinţele pentru autoconservarea culturală, prin mijloace de autonomie
politică. Este adevărat că patriotismul cultural face o cerere pentru decentralizarea şi
deschiderea mutuală a culturilor constituţionale existente. În acest sens – vorbind la
modul general – este mai plauzibil să se dea de partea aranjamentelor politice care
16
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

integrează decât de partea celor care separă. Însă, acest lucru este o linie slabă de
ghidare. Este de conceput, în teorie, ca o minoritate naţională, care are de-a face cu o
opresiune insuportabilă, să-şi întemeieze propriul stat, să-şi instaureze un regim
constituţional şi să-şi impună punctual de vedere prin refacerea propriilor tradiţii. Nu
este nimic contradictoriu într-un grup de postnaţionalişti autodeterminaţi politic. Deci,
în contradictoriu cu ceea ce au spus criticii, patriotismul constituţional poate oferi o
continuitate politică prin virtutea concentrării sale pe culturile constituţionale. Însă nu
poate oferi o imagine deplină a demarcării politice.
Acestea fiind spuse, patriotismul constituţional rămâne compatibil cu - şi chiar
încurajează – ceea ce se numeşte costruirea normei transnaţionale. Aceasta din urmă
presupune urgentarea unor legături morale şi politice chiar mai complexe înafara
graniţelor statului cât şi practicile unor angajamente mutuale deliberative şi de
învăţare. Patriotismul constituţional, pe baza angajamentelor sale la normele
universale, va fi favorabil formării acestor legături. Totuşi, de vreme ce recunoşte
diferenţele legitime dintre culturile constituţionale, patriotismul constituţional nu se
va transforma într-o versiune a cosmopolitanismului monist, care este un
cosmopolitanism care consideră graniţele politice irelevante din punct de vedere
moral şi presupune că toţi oamenii sunt în aceeaşi relaţie moral-politică.
La prima vedere s-ar putea obiecta, mai mult paradoxal, că patriotismul
constituţional ar putea bloca chiar acest angajament mutual – deoarece noi vrem ca
gelozia să ne protejeze constituţia şi ca judecătorii noştri constituţionali să nu citeze
din legi străine şi să importe elementele esenţiale ale altor oameni – şi că accentul cel
mai puternic pe constituţie, ca şi accent pe apartenenţa politică, ar putea uşor să
hrănească un tip de narcisism pentru diferenţele constituţionale minore. Însă acest
naţionalism constituţional – fetişism constituţional – sau, în formularea lui Frank
Michelman, “anxietate integră constituţională”, violează în mod clar înţelegerea
patriotismului constituţional prezentat aici, şi anume, unul care vede culturile
constituţionale nu ca pe unele complet atinse, şi astfel aproape de învăţarea autocritică
dar, mai degrabă, ca şi proiecte în curs de derulare pentru realizarea anumitor norme
şi valori într-un mod “mai perfect ca niciodată”. În acelaşi timp, această înţelegere
lasă deschisă posibilitatea unor variaţii semnificative în culturile constituţionale, chiar
şi în elementele lor esenţiale constituţionale – chiar şi dacă va fi după un proces de
angajare mutuală şi o cântărire a altor posibilităţi politice şi nu atât de închise din
punct de vedere dogmatic – din discuţiile transnaţionale despre norme şi valori pe
17
 Luminița COMAN
CAPITOLUL II

baza autosuficienţei stipulate a autoguvernului democratic naţional. Aşadar,

patriotismul constituţional recunoaşte legitimitatea moralităţii politice care are mai
multe straturi – şi acceptă ideea că schemele mărginite de o convieţuire corectă
impune mai multe obligaţii decât “comunitatea globală de oameni”. De asemenea
apreciază faptul că există graniţe şi scheme de limitare ale cooperării – în timp ce
speră să transforme aceste scheme în direcţii mai liberale, corecte şi incluzive.
Graniţele şi schemele de cooperare nu sunt simple obstacole ci şi resurse, chiar
realizări. Patriotismul constituţional încearcă să conceapă ceea ce am putea numi
dreptate în faţa instituţiilor realizate – chiar şi atunci când nu se presupune că
instituţiile pot fi atinse normativ şi justificate, o dată pentru totdeauna. Aceasta este,
fără îndoială, o concesiune majoră pentru realitatea politică a unei lumi deja divizată
în mai multe state şi, pentru unii, acest lucru ar putea părea încă o concesie crucială.
Acest element al realismului politic are deasemenea şi alte implicaţii. În
special, patriotismul constituţional, după cum este creionat aici, nu cade victimă erorii
fundaţionalist. Acest lucru nu înseamnă, după cum au mai spus criticii, că bărbaţii şi
femeile trebuie să se unească şi să creeze din nimic bazându-se pe valorile
universaliste. Patriotismul constituţional se transformă; nu se creează din nimic. În
aceeaşi ordine de idei, nu se potriveşte cu ceea ce am putea numi aberaţia raţional-
voluntară. Nu pretinde ca ataşamentul să fie pur raţional şi voluntar. Patriotismul
constituţional remodelează dispoziţiile şi emoţiile noastre; nu depinde de o politică
pur nerealistă a voinţei.
De asemenea, acest lucru înseamnă că patriotismul constituţional face
diferenţa între naţionalismul “civicului bun” şi “etnicului rău” pe care sociologii au
numit, pe drept, “ambiguu din punct de vedere conceptual, derutant din punct de
vedere empiric şi problematic din punct de vedere normativ”. În consecinţă, nu ar
trebui să numim patriotism constituţional o versiune mai modernă a naţionalismului
civic. Este o concepţie transformatoare a trăirii împreună, o formă diferită a
naţionalismului civic şi sugerează o psihologie morală mai diferită decât a oricărui
naţionalism, fie etnic sau civic.
.

18