Prof.

Ion NEGURĂ

Modulul 1

PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

Spun și regii, spun și magii

Că din câte noi avem
Personalitatea este binele suprem
(Ghoethe)

Principalul în om este personalitatea sa

și ea trebuie să fie tare ca o piatră
pentru că totul pe ea se ține.
(Turghenev)

************************************************************************

CONȚINUTUL

1. Natura psihologică a personalității umane

2. Structura personalităţii
3. Motivaţia personalităţii
4. Motivaţia învăţării
5. Temperamentul. Noțiuni generale
6. Tipologia temperamentelor
7. Tipurile de sistem nervos și tipurile de temperament
8. Studierea și determinarea (identificarea) tipurilor de temperament
9. Ce este caracterul?
10. Structura caracterului
11. Dezvoltarea caracterului
12. Autoaprecierea personalităţii
13. Psihologia voinţei
14. Aptitudinile
15. Dezvoltării personalităţii: parametrii, liniile de dezvoltare
16. Legităţile dezvoltării personalităţii
17. Anexe: subiecte pentru evaluarea curentă și examen

1
Prof. Ion NEGURĂ

1. Natura psihologică a personalității umane sau Ce este personalitatea?

Personalitatea constituie o calitate a omului. De aceea pentru a ne lămuri ce este
personalitatea ar trebui mai întâi să ne punem întrebarea și să răspundem la ea Ce este omul?
Răspunsul cel mai scurt ar fi: Om este orice reprezentant al speciei Homo sapiens.
Omul ca ființă ce face parte din specia Homo sapiens este constituit din 2 părți componente:
1) individ şi
2) personalitate.
Termenul individ poate să însemne o ființă vie ca reprezentantă a unei specii biologice și în
acest sens el se folosește în contextul în care se vorbește despre individ – specie, ca fiind entități
opuse.
În textele despre psihologia personalității termenul individ are o altă semnificație și anume
cea de totalitate a organelor din care e constituit omul şi a funcţiilor ce le îndeplinesc aceste
organe. Corp fizic, aș zice. Anume în acest sens vom folosi acest termen în reflecțiile noastre
despre personalitate și natura ei psihologică.
Natura individului este evident una biologică. Omul ca individ este studiat de ştiinţele
biologice (Anatomia omului, Fiziologia omului…), iar ca personalitate de ștințele psihologice,
filozofie, sociologie.
Omul nu se naște personalitate, el se naște doar ca individ. Nou născutul, prin urmare, nu
poate fi considerat încă o personalitate. Ele este mai degrabă „un candidat” la personalitate, care
se va constitui treptat pe parcursul evoluției și dezvoltării sale ontogenetice. Venind pe lume în
calitate de individ, omul treptat, gradual pe parcursul vieții sale devine personalitate.
Mai mult, se afirmă în psihologie că nu orice om este personalitate în sensul strict
psihologic. De exemplu, oamenii ce suferă de psihopatologii grave (idioțenia).
Apare întrebarea: Care sunt atributele, caracteristicile esențiale ale omului-personalitate?
Personalitate este omul care:
 e capabil de a concepe scopuri şi programe de activitate;
 poate să-şi dea seama de toate ce se întâmplă cu el (reflecția);
 ia atitudine faţă de lume și de sine;
 însuşeşte roluri şi a regulile, comportamentele, aşteptările pe care ele le presupun. Omul
ca personalitate trăieşte ca subiect al rolurilor concrete. Orice situaţie de viaţă presupune un
anumit rol concret: tată, fiu, student sau profesor, pasager, pacient etc. (Shakespeare spunea:
Lumea este un teatru. În ea actori sunt bărbatul şi femeia şi nu un singur rol îl joacă fiecare)
(Experimentul Zimbardo);
 stabileşte şi întreţine relaţii cu alţi oameni.
Sunt 2 tipuri de relaţii între oameni.
Primul. Omul pentru om este scop, adică un om face relaţie cu alt om de dragul acestui om.
Exemplu: Romeo şi Julieta. Adică relaţiile de prietenie, dragoste etc.
Al doilea tip de relaţii: omul este pentru celălalt om mijloc, unealtă. Un om intră în relaţii cu
alt om pentru că acest om îi trebuie lui ca să-şi realizeze un scop, o dorinţă etc. Exemplu: Ion şi
Ana din romanul lui Rebreanu. Important pentru psihologie prezintă primul tip, în care omul se

2
Prof. Ion NEGURĂ

produce ca personalitate, nu ca unealtă, ci ca scop al relațiilor interumane... (Saint-Exepury

definea omul ca un nod de legături şi considera comunicarea dintre oameni ca cel mai mare lux).
Analiza relaţiei dintre individ şi personalitate (analiza comparativă):
 individul este de natură materială (biologică); personalitatea este de natură spirituală
(psihologică);
 individul poate fi perceput cu organele de simţ, personalitatea nu, ea nu poate fi percepută
cu ochii, cu urechile etc, ea poate fi doar înţeleasă. Cu mintea, cu intelectul.
Omul are natură dublă: şi spirituală (psihologică) şi materială (biologică). Din această cauză
toate atributele sale sunt de două feluri. De exemplu, frumuseţe fizică versus frumuseţe interioară
(psihologică), tinerețe fizică versus tinerețe psihologică (Filmul Epilog, Plyatt), trebuințe
materiale versus trebuințe psihologice (spirituale) (Nu numai cu pâine se hrănește omul…) etc.
Analogie: semnul, natură dublă.

2. Structura personalităţii
Componentele de bază ale personalităţii sunt:
1) motivaţia;
2) temperamentul;
3) autoaprecierea;
4) caracterul;
5) voinţa;
6) aptitudinile.

3. Motivaţia personalităţii
Motivaţia este totalitatea mobililor faptelor şi acţiunilor omului.
Sau:
Motivaţia este totalitatea motivelor pe care le are omul dat la momentul dat.
Motivaţia este constituită din motive. Motivele sunt elementele din care se formează
motivaţia. Analogie: precum păduree e făcută din copaci, tot așa și motivația e făcută din
motive...
Motiv înseamnă instanţa psihică ce-l face pe om să săvârşească o anumită faptă sau
acţiune.
Motivul este aceea ce-l pune pe om la treabă. El este cauza psihologică a faptelor şi
acţiunilor.
Funcţiile motivaţiei:
 declanşează o acțiune, faptă;
 o stimulează ( o energizează);
 îi conferă sens, adică răspunde la întrebarea: De ce cutare subiect săvârşeşte cutare faptă?
 direcţionează activitatea.
Motivele se exprimă psihologic în:
 dorinţe
 interes

3
Prof. Ion NEGURĂ

 aspiraţii
 trebuinţe şi necesităţi
 pasiuni
 iubire, ură
 idealuri, credinţe etc.
Motivele, după gradul lor de intensitate și stabilitate, sunt de două feluri:
1) dominante şi
2) dominate.
Cele dominante formează orientarea personalităţii sau motivaţia dominantă. Ea este
componenta de bază a personalităţii.
Funcţiile motivaţiei dominante:
 determină calea, drumul în viaţă (în deosebi, alegerea profesiei, a partenerului de viaţă);
 dă sens vieții.
După conţinutul motivaţiei dominante oamenii se împart în următoarele tipuri (după E.
Spranger):
 tip cognitiv: motiv dominant – cunoaşterea adevărului („Savantul”);
 tip estetic: motiv dominant - trăirea frumosului (”Artistul”);
 tip pragmatic: motiv dominant – realizare de acţiuni utile (”Businessman”);
 tip moral: motiv dominant – dragostea de oameni (”Filantropul”);
 tip politic: motiv dominant – putere asupra oamenilor (”Politicianul”).

4. Motivația învățării
Motivaţia învăţării constituie unul din factorii principali ai reuşitei la învăţătură.
Motivaţia învăţării înseamnă totalitatea motivelor ce determină calitatea și eficiența
actelor învăţării.
Motiv al învăţării este acea structură psihică ce-l face pe elev/student să înveţe. Motivul
declanşează actul învăţării, îl stimulează, îi dă sens (“De ce învăţ?”).
Cele mai importante motive ce se implică în realizarea activităţii de învăţare sunt:
*0 interesul cognitiv (“Vreau să ştiu”)
*1 dorinţa de a obţine note bune (“Învăţ pentru notă”)
*2 act, document de studiu
*3 competenţă profesională
*4 autoafirmare (“Le arăt eu cine sunt şi ce pot!”)
*5 motivul afilierii (“Să-mi bucur părinţii, pe omul drag să-l bucur”)
*6 motivul autoactualizării (“Vreau să mă dezvolt ca personalitate”).
Dintre acestea cele mai eficiente şi mai productive pentru dezvoltare sunt: motivul
autoactualizării, interesul cognitiv, aspiraţia spre competenţă şi profesionalism.
Demotivare înseamnă lipsa motivelor învăţării, elevul sau studentul nu simte în el nici o
relaţie cu învăţătura, îi este străină.
Pentru a motiva pe cineva să înveţe tradițional se apelează la următoarele metode:

4
Prof. Ion NEGURĂ

Metoda Carote: ea constă în aceea că elevului/studentului i se promite o recompensă pentru

realizarea succesului la învăţătură. Schema acţiunii: Dacă ai să înveţi bine, îţi voi da sau
cumpăra…(aceea la care el visează) sau: … ne vom duce în excursie, la mare etc. Depinde de ce
vis, dorinţă are elevul sau studentul la momentul dat.
Metoda KITA: elevul sau studentul este ameninţat că în caz de eşec la învăţătură va fi
penalizat, i se va aplica o anumită pedeapsă.
Limitele acestor metode: prima poate avea drept consecinţă formarea unei atitudini prea
pragmatice faţă de învăţătură (îmi dai cutare lucru-învăţ, nu-nu), iar a doua fiind bazată pe frică
acţionează negativ asupra personalităţii, o demoralizează şi o degradează. Ele sunt indicate
numai pentru a declanşa, a porni procesul. Să-l vezi pe elev pus la carte, mai apoi trebuie să se
lucreze pentru a implica motive intrinseci (interioare): interes cognitiv, motivul autoactualizării,
de exemplu.

5. Temperamentul. Noţiuni generale despre temperament

S-a observat că oamenii, nimerind în una şi aceeaşi situaţie de viaţă se comportă diferit.
Unii încearcă energic să-şi supună situaţia, alţii se lasă bătuţi, ai treilea contemplează liniştit
scena. Cu adevărat, avea dreptate L.N.Tolstoi, când afirma că oamenii sunt ca şi râurile: sunt
râuri liniştite, sunt râuri de munte, repezi... Ca să vă convingeţi, urmăriţi cu atenţie
comportamentul pasagerilor în staţie, când autobuzul după multă aşteptare se apropie. Veţi vedea
neapărat pasageri care-şi vor tăia calea spre intrare, agresiv şi hotărât, dar veţi vedea şi pasageri
care fac coadă, înaintând liniştit spre intrare.
De ce oamenii în una şi aceeaşi situaţie, realizând una şi aceeaşi activitate, o fac totuşi atât
de diferit? Un răspuns acceptabil ar fi: de aceea că ei au temperamente diferite care le prescriu
mod diferit de a reacţiona şi a se comporta. Ei bine, dar ce înseamnă temperament?
Răspunsul psihologiei contemporane la această întrebare este:
Temperamentul este ansamblul de însuşiri ale personalităţii care determină dinamica şi
energia cu care se produc procesele psihice şi actele de comportament.
Două lucruri se cer a fi edificate din definiţie: ce înseamnă dinamica proceselor psihice şi a
actelor de comportament şi energia cu care ele se produc?
Sintagma dinamica proceselor psihice şi de comportament se referă la cât de lente sau
rapide, mobile sau rigide sunt aceste procese şi conduite, în timp ce expresia energia cu care se
produc activitatea psihică şi comportamentul indică cantitatea de energie de care dispune
individul şi cum o utilizează.

6. Tipologia temperamentelor
Prima încercare de tipologizare a temperamentelor o datorăm lui Hippocrate (400 î.e.n.) şi
Galenus (150 e.n.). Principiul general care a stat la temelia tipologiei lui Hippocrate şi Galenus,
numite clasice, este că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru umori, sângele,
flegma, bila neagră şi bila galbenă, determină felul de a fi al omului, adică temperamentul.
Astfel, tipul sangvinic este reprezentat de persoane la care predomină sângele, acestea au o
irigaţie de sânge bogată şi vasele dilatate, au o faţă surâzătoare, fericită şi o atitudine optimistă.

5
Prof. Ion NEGURĂ

Persoanele de tip flegmatic, deoarece la ele predomină limfa, se caracterizează prin funcţii
fiziologice încetinite, persoana având o faţă cu trăsături rotunjite, este apatică, letargică, din
punct de vedere psihocomportamental inertă.
Tipul coleric ar fi determinat de predominanţa bilei galbene şi este asociat cu proeminenţa
arcadelor şi a nasului.
În sfârşit, tipul melancolic include persoane la care predomină bila neagră şi din această
cauză, spuneau anticii, ele trăiesc profund şi intens stările afective, dar nu sunt chipeşe, zvelte;
sprâncenele, ochii şi gura sunt lăsate în jos.
Evident, aceste explicaţii nu au rezistat la probele de consistenţă ştiinţifică şi au fost
categoric invalidate, dar denumirile au fost păstrate şi se utilizează şi în ziua de azi când
discutăm despre temperamente în cadrul tipologiei clasice. În continuare vom prezenta portretele
tipice ale celor patru temperamente: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic.
Temperamentul co1eric: reactivitate motorie accentuată, energic, nereţinut, tendinţă spre
impulsivitate, nestăpânire de sine, agitaţie, uneori agresivitate; procese afective intense, cu
expresivitate manifestă, explozii emoţionale; fire deschisă, alternanţă între activism impetuos şi
perioade de delăsare; plăcerea de a opune rezistenţă, tendinţă spre dominare în grup; într-o
sarcină îşi etalează rapid posibilităţile; incapabil să desfăşoare munci de migală; înclinaţie spre
stări de alarmă şi spre exagerare.
Temperamentul sangvinic: hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempou rapid în
activitate; emoţii intense dar sentimente superficiale; dispoziţie stenică; abundenţa expresiei
verbale; resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate, adaptabilitate, decizie rapidă; fire
deschisă, comunicativă, angajare uşoară în activitate, etalarea rapidă a posibilităţilor, capacitate
de lucru înaltă; îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile, suportă fără exces de
tragism insuccesele.
Temperamentul flegmatic: prezintă aspectul de calm, tempoul activităţii - lent; echilibru
emoţional, sentimente durabile, reactivitate emoţională mai redusă; tablou comportamental sărac
în manifestări, lentoare în mişcări şi limbaj; răbdare, toleranţă; înclinaţie spre rutină, stereotipie
chiar pedanterie, refuzul schimbărilor le compensează prin capacitate de muncă îndelungată şi
tenace, capabil de munci de migală; cugetat în tot ceea ce face.
Temperamentul melancolic: hipoton, capacitate de lucru redusă în condiţii de
suprasolicitare, volumul activităţii este mai mic (incapabil de a duce “suprasarcini”), slabă
rezistenţă neuropsihică; randament progresiv, treptat dar calitativ comparabil cu al celorlalţi;
sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese, neînarmat pentru luptă în împrejurări mai
grele ale vieţii, dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine (refugiul în plan
imaginar, prudenţă exagerată în situaţii noi, se pierde şi se contuzionează uşor în situaţii critice;
procese afective cu adânci rezonanţe, sentimente de durată; dependenţă în condiţii de grup,
capabil de munci de fineţe şi acţiuni de migală cu preţul epuizării mai rapide.
La prima vedere, temperamentul sangvinic pare a fi cel mai favorabil şi multă lume nu-şi
ascunde preferinţele pentru acest tip de temperament, dar, judecând la rece şi înarmat cu
informaţii ştiinţifice privind relaţia temperamentelor cu valoarea personalităţii ne convingem, că,
de fapt, nici un temperament nu poate fi considerat ca fiind privilegiat; fiecare prezintă calităţi,
dar şi riscul unor însuşiri negative. Aducem câteva exemple. Colericul se remarcă prin activism,
6
Prof. Ion NEGURĂ

investiţie de energie, dar şi prin impulsivitate, uneori, agresivitate; sangvinicul se impune prin
dinamism, reacţii rapide, adaptabilitate maximă, dar impresionează neplăcut prin înclinaţia spre
dispersiune, superficialitatea trăirilor afective, lipsa de profunzime şi consistenţă; flegmaticul se
remarcă prin lipsa de precipitare, cumpănire în ceea ce întreprinde, dar devine supărător prin
lentoare, apatie, etc.; melancolicul ne apare sensibil, capabil de trăiri afective profunde, dar – în
situaţii dificile – se închide în sine, devine anxios, derutat şi confuz.
În realitate, tipuri temperamentale pure se întâlnesc rar. Mai degrabă este vorba de
temperamentele combinate în care devin mai accentuate sau predominante trăsăturile unui
anumit tip.
În structura de ansamblu a personalităţii temperamentul este latura de formă şi nu latura de
conţinut; el nu are o semnificaţie axiologică (cum am văzut, nu există temperamente bune sau
rele), ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă. El
influenţează personalitatea, nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii,
dar nu determină conţinutul vieţii psihice, nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice
nici performanţe, ci reprezintă modul de a fi.
În determinarea temperamentului trebuie să ţinem seama de gradaţia situaţiilor de viaţă
concrete în care subiectul nimereşte: situaţie obişnuită → situaţie neordinară→ situaţie critică →
situaţie limită. Într-o ambianţă familiară, care ar putea fi calificată ca situaţie obişnuită un
temperament melancolic poate da dovadă de calm, sociabilitate, încredere în sine etc., întrucât
împrejurarea dată nu implică riscuri sau ameninţare. Într-o situaţie nouă, acelaşi temperament se
caracterizează prin închidere în sine, printr-un reflex prelungit de prudenţă; într-o situaţie critică
apare disperarea, confuzia ş.a.m.d. În condiţii identice, un tip sangvinic reacţionează prin
mobilizare energetică şi replică promptă, viguroasă.

7. Tipurile de sistem nervos și tipurile de temperament

La baza celor 4 temperamente, neurofiziologia clasică aşează proprietăţile tipice ale
sistemului nervos central. Psihicul fiind, prin mecanismele sale, o funcţie a creierului este firesc
să se asocieze aceste pattern-uri tipice de anumite complexe de însuşiri ale sistemului nervos
central.
I. P. Pavlov şi discipolii au stabilit corespondenţa între tipurile de activitate nervoasă şi
tipurile de temperament.
Acest fapt a condus la concluzia că baza neurofiziologică a fiecărui tip temperamental o
constituie un anumit tip de sistem nervos (Vezi Fig. 1).
Tipul de sistem nervos este reprezentat de forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. Forţa şi mobilitatea sunt proprietăţi principale, în timp ce
caracteristica echilibrului este secundară şi se referă la raportul de forţă între excitaţie şi inhibiţie.
Să explicăm pe scurt în ce constau cele 3 proprietăţi ale sistemului nervos.
Forţa este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţă mai mare sau
mai mică la excitanţi puternici sau la eventuale situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere se
poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab.

7
Prof. Ion NEGURĂ

Sistem nervos

 
puternic slab

 
echilibrat neechilibrat

 
mobil inert
Figura 1. Tipurile de sistem nervos
Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în
funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar
dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert.
Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi
inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, sunt în balanță se poate vorbi despre sistem
nervos echilibrat. În caz contrar, adică când predomină excitaţia, avem de a face cu un sistem
nervos neechilibrat.
Prin combinarea acestor însuşiri au fost obţinute patru tipuri de sistem nervos:
1. Tipul puternic – neechilibrat. Acest tip, în plan psihologic, are drept omolog tipul coleric
de temperament.
2. Tipul puternic – echilibrat – mobil. Acestui tip îi corespunde temperamentul sangvinic.
3. Tipul puternic – echilibrat – inert. Acestui tip îi corespunde temperamentul flegmatic.
4. Tipul slab. Acestui tip îi corespunde temperamentul melancolic.
Este necesar să punem în evidenţă faptul că corespondenţa dintre tipurile de sistem nervos şi
temperament nu înseamnă identitate: tipul de sistem nervos este o noţiune neurofiziologică, iar
temperamentul este un concept psihologic. De asemenea este util să amintim că tipul de sistem
nervos este determinat ereditar, ceea ce extinde controlul genetic şi asupra temperamentului. Or,
determinarea genetică asupra trăsăturilor de temperament se realizează indirect, prin tipul de
activitate nervoasă superioară. Procesele şi însuşirile psihice au la bază programe la nivelul
sistemului nervos central, programe în care se traduce informaţia genetică purtată de molecula
ADN. Componenta genetică acţionează în chip mediat asupra însuşirilor psihice prin mijlocirea
sistemului nervos. Între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria vieţii individului.

8. Studierea și determinarea (identificarea) tipurilor de temperament

Pentru a identifica un tip temperamental sau altul vom putea găsi în activitatea şi viaţa
cotidiană situaţii care să aibă caracterul de test, de exemplu: o situaţie tipică de aşteptare, o
situaţie competiţională, o activitate cuprinzând un element de imprevizibil şi dificultate (de pildă
un traseu mai dificil de excursie), o sarcină de reprezentare a colectivului într-o confruntare (de
opinii) sau în faţa autorităţii, etc.
Asemenea situaţii conţin indici de temperament pe care îi putem sistematiza într-un tabel de
analiză a comportamentului, arătând în dreptul faptelor de conduită ipotezele plauzibile cu
privire la categoria prezumtivă de temperament. Se notează cu 2 temperamentul cel mai plauzibil
(aproape sigur), cu 1 încadrarea doar plauzibilă în analiza unui caz sau altul (ar putea fi) şi cu 0
8
Prof. Ion NEGURĂ

lipsa oricărei referinţe la temperamentul dat. Tabelul 1 reprezintă o grilă de evaluare a

temperamentelor şi serveşte drept cadru de referinţă pentru un act de identificare a
temperamentului unei persoane concrete. Consultarea lui trebuie să vă ofere răspunsuri la
întrebări de felul: situaţia de comportament prezentată, de exemplu, în itemul 5 (Grăbit în
acţiune, execuţia lipsită de acurateţe mai ales spre sfârşit) cărui temperament îi este proprie?
Temperamentului coleric, răspunde tabelul. De asemenea, examinând tabelul, vom mai observa
că punctajul maxim pe care îl poate obţine temperamentul coleric e 12 puncte, cel sangvinic - 10
puncte, cel flegmatic - 8 puncte şi cel melancolic 21 puncte. Cu cât punctajul obţinut de cineva în
coloana ”coleric”e mai aproape de 12, cu atât vom fi mai îndreptăţiţi să-l categorisim drept
coleric ş.a.m.d. . Tabelul mai informează care situaţie de comportament (item) îi corespunde unui
temperament anume şi în ce măsură (2 - în măsură mare, 1 - în măsură mică şi 0 - deloc). Repet,
acest tabel reprezintă o grilă de referinţă pentru temperamente. Dacă dorim să-l utilizăm ca
instrument de diagnosticare a temperamentelor la persoane concrete, va trebui să ”înălbim” parte
completată cu cifre. Determinarea temperamentelor se face cu tabele în alb.
Tabel 1. Determinarea tipului de temperament
Temperament
Situaţii tipice de comportament Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic
1. Doreşte să fie primul care încearcă, îi place parcă 1 2 0 0
să înfrunte necunoscutul
2. Se decide greu pentru acţiune, are gesturi 0 0 1 2
şovăielnice
3. Îşi pierde răbdarea aşteptând să-i vină rândul, se 2 1 0 0
agită
4. Este vădit emoţionat înainte de probe 1 0 0 2
5. Grăbit în acţiune, execuţia lipsită de acurateţe mai 2 0 0 0
ales spre sfârşit
6. Execută activitatea în ritm lent, dar cu destulă 0 0 2 1
acurateţă
7. Reacţii motorii abundente, devine nervos când 2 0 0 0
greşeşte, apar violenţe verbale
8. Execută activitatea în tăcere; gesturile şi cuvintele 0 0 2 2
sunt aproape absente
9. Execută proba cu o încordare nervoasă, 0 0 0 2
mobilizare excesivă în raport cu sarcina; tensiunea,
plusul de energie se descarcă la încheierea acţiunii
10. Tendinţă de supraevaluare proprie şi subestimare 2 1 0 0
a sarcinii
11. Tendinţă de supraestimare a sarcinii, dar de 0 0 0 2
subapreciere personală
12. În caz de eşec nu se dă bătut, persistă; reia proba 0 2 1 0
de la capăt, încurajându-se; duce la bun sfârşit sarcina
13. În caz de eşec se pierde, are nevoie de încurajare 0 0 0 2

9
Prof. Ion NEGURĂ

pentru a relua lucrul

14. Cu fiecare succes exclamă de bucurie, bate din 0 2 0 0
palme
15. Rămâne indiferent la reuşită, schiţează doar un 0 0 2 0
zâmbet
16. Abandonează la primul eşec, se închide în sine 0 0 0 2
17. Abandonează când eşecurile se adună 2 0 0 0
18. Tăcut în momentele critice, prezintă reacţii 0 0 0 2
vegetative, dă semne de oboseală
19. Derută emoţională sub presiunea timpului 0 0 0 2
20. După terminarea lucrului relatează colorat cele 0 2 0 0
petrecute
21. Eşecul produce un sentiment de neîncredere de 0 0 0 2
durată în faţa sarcinilor eşuate
Punctaj 12 10 8 21

9. Ce este caracterul?
O altă dimensiune de personalitate care comandă şi autorizează actele de comportament,
alături de temperament şi complementară lui, este caracterul.
În timp ce temperamentul se raportează strict la caracteristicile formale ale
comportamentului uman şi nu implică referire la valoare, caracterul reflectă conţinutul actelor de
comportament şi nu se poate defini fără referire la valori etice, pentru că comportamentul uman,
în esenţă, este social şi ca atare el este normat, adică pătruns de norme etice, juridice etc. Ori de
câte ori vorbim despre caracter, afirma Allport, emitem o judecată de valoare şi implicăm un
standard moral.
Caracterul este constituit din trăsături de personalitate / trăsături caracteriale (Termenii:
trăsături de personalitate, trăsături caracteriale, trăsături de caracter le vom folosi în contextul dat
ca sinonime). Ele, trăsăturile, formează conţinutul psihologic al caracterului, elementele ce-l
alcătuiesc, substanţa lui.
Ce înseamnă trăsătură caracterială? Cum poate fi ea definită?
Trăsătura caracterială este modalitatea tipică de comportament a omului în situaţie
tipică.
Explicăm: ori de câte ori un om harnic va nimeri într-o situaţie de muncă el va accepta
provocarea, îşi va sufleca mânecile, cum se spune, şi se va apuca de treabă. Un om leneş însă se
va eschiva, va căuta pretexte de a ieşi din câmpul sarcinii, evocând varia motive. Drept ilustraţie
psihologică ne serveşte binecunoscuta poveste a lui Ion Creangă ”Fata babei şi fata
moşneagului”, care de altfel constituie descrierea unui test la hărnicie şi modul în care el a fost
trecut de cele două fete. Fata moşneagului fiind o fată harnică s-a implicat în toate cele 5 sau 6
situaţii / probe în care se cerea o acţiune de muncă (să cureţe fântâna, să îngrijească pomul, să
repare cuptorul etc), în timp ce fata babei, fiind leneşă, a refuzat categoric să acorde orice ajutor,
adică să muncească.

10
Prof. Ion NEGURĂ

Trăsătura de personalitate este felul de a fi al omului, altfel el nici nu poate fi. Dacă e harnic
el nu poate să nu muncească. Trăsătura de caracter, afirmă M. Golu, conferă constanţă modului
de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. Ea este ceva ce face parte
din însăşi natura omului sau, cum se afirmă în tratate de psihologie tradiţională, este o a doua
natură a omului.
Trăsătura caracterială este alcătuită din două segmente:
1) atitudine şi
2) modalitate de comportament potrivită cu atitudinea.
Înţelegem prin atitudine o predispoziţie psihică sau propensiune de a acţiona într-un chip
caracteristic în diferite situaţii, faţă de date şi evenimente ale realităţii. Ea este fapt de conştiinţă,
o lucrare a ei. Fireşte, în atitudine vedem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un
principiu unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală de reacţii fată
de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de
anumite aspecte ale realităţii ce implică, cum am afirmat mai sus, reacţii comportamentale
corespunzătoare. Astfel, trăsătura caracterială o înţelegem ca o fuziune dintre atitudine şi mod de
comportament adecvat şi caracteristic atitudinii date.
Trăsăturile, ca unităţi de caracter, sunt însuşite de individul uman pe parcursul vieţii ca
urmare a integrării sale în sistemul de relaţii sociale şi a interiorizării valorilor şi a modalităţilor
corespunzătoare de comportament acceptate de contextul său social.
În consecinţă, trăsăturile de personalitate se împart, după criterii valorice, în trăsături
pozitive (harnic, onest etc) şi negative (leneş, mincinos etc). În limbajul comun trăsăturile
pozitive sunt numite virtuţi, iar cele negative vicii.
Trăsătura caracterială, fiind supusă valorizării în baza distincţiei dintre bine şi rău, poate fi
reprezentată cel mai bine de o axă cu doi poli opuși: „foarte pozitiv” şi „foarte negativ”, iar în
mijloc punctul zero, neutru, loc de întâlnire a virtuții cu antipodul său - viciul.
Iată cum arată, de exemplu, axa ”harnic - leneş”:
foarte harnic harnic nici.., nici leneş foarte leneş
( + ) ----------------------/--------------------- 0 -----------------/------------------- ( - )
Ajunși aici în reflecțiile noastre despre caracter, avem toate premisele și datele necesare
pentru a formula conceptul de caracter.
Caracterul desemnează ansamblul trăsăturilor de personalitate ca modalităţi tipice de
comportament în situaţii tipice prin care o persoană îşi realizează atitudinile şi relaţiile sale faţă
de semenii săi, de sine şi lumea sa.
Astfel, caracterul nu cuprinde comportamente întâmplătoare sau situaţionale, ci moduri
constante, stabile de comportament pe baza cărora putem prevedea și prezice, cu o anumită
probabilitate, faptele viitoare ale unei persoane.
Mai rămâne aici să adăugăm că termenul caracter provine din limba greacă veche şi
însemna tipar, pecete, iar cu referire la om, set de trăsături, însușiri stabile.

10. Structura caracterului

Caracterul constituie o formaţiune psihologică bine structurată, presupunând relaţii între
componentele ce o alcătuiesc (trăsături) atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
11
Prof. Ion NEGURĂ

Structuralitatea caracterului se datorează faptului că trăsăturile ce-l alcătuiesc nu sunt toate

la fel, ele se deosebesc prin măsura de impact pe care ele o au asupra calităţii vieţii individului şi
asupra dezvoltării caracterului însuşi ca sistem. Din această perspectivă distingem:
Trăsături bazale, care servesc drept bază pentru apariţia şi afirmarea altor trăsături.
Proverbul Lenea e mama tuturor relelor ilustrează cel mai bine această situaţie. Geniul popular a
descoperit că lenea ca viciu în dezvoltarea şi funcţionarea ei creează condiţii care fac necesară
apariţia altor trăsături tot negative, cum ar fi minciuna, ipocrizia, făţărnicia etc. Ele alcătuiesc un
cluster, o familie de trăsături unite prin misiune şi semn valoric. Viciul ca trăsătură bazală dă
naştere la alte vicii, iar virtutea la alte virtuţi. Viciul naşte viciu, virtutea naşte virtute.
Trăsături derivate sunt acelea care apar din cele de bază şi care îşi alimentează dezvoltarea
din ele. Exemplul de mai sus se potriveşte ca ilustraţie şi pentru noţiunea de trăsături derivate.
O abordare sistemică a caracterului ca formaţiune psihologică ar permite să stabilim
existenţa şi funcţionarea în cadrul lui a 6 subsisteme sau blocuri:
1. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de viaţa şi viitorul său. Trăsătura
pozitivă de bază (virtutea de bază): optimist. Trăsăturile derivate din optimist: vesel, încrezător,
sigur de sine, bucuros etc. Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): pesimist. Trăsăturile
derivate din pesimist: posac, sceptic, nemulţumit, cârcotaş etc
2. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de alţi oameni. Trăsătura pozitivă
de bază (virtutea de bază): altruist. Trăsăturile derivate din altruist: corect, bun, sincer,
mărinimos, cinstit, fidel, prietenos etc. Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): egoist.
Trăsăturile derivate din egoist: invidios, răutăcios, laş, ostil, meschin, avar etc.
3. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de sine însuşi. Trăsătura pozitivă
de bază (virtutea de bază): modest. Trăsăturile derivate din modest: decent, simplu, cumpătat,
încrezător în sine, autocritic etc. Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): arogant. Trăsăturile
derivate din arogant: înfumurat, încrezut, fudul, lăudăros etc
4. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de muncă şi învăţătură. Trăsătura
pozitivă de bază (virtutea de bază): harnic. Trăsăturile derivate din harnic: sârguincios, exigent,
conştiincios, responsabil etc. Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): leneş. Trăsăturile
derivate din leneş: iresponsabil, mincinos, lăsător etc
5. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de lucruri. Trăsătura pozitivă de
bază (virtutea de bază): acuratețe. Trăsăturile derivate din a fi acurat: grijuliu, curat, ordonat etc.
Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): neglijență. Trăsăturile derivate din neglijent:
dezordonat, murdar, nepăsător etc
6. Blocul trăsăturilor ce realizează atitudinea omului faţă de bani, materiale, energii de tot
felul. Trăsătura pozitivă de bază (virtutea de bază): econom. Trăsăturile derivate din econom:
strângător, cumpătat, cruţător etc. Trăsătura negativă de bază (viciul de bază): risipitor.
Trăsăturile derivate din risipitor: cheltuitor, irositor etc
Cel mai potrivit şi grăitor model de prezentare a structurii caracterului este arborele: întreg
arborele să înfăţişeze caracterul ca sistem, 6 ramuri mari de pe tulpină să reprezinte trăsăturile
bazale în ambele variante: pozitive şi negative, iar ramurile ce pornesc din ramurile de tulpină să
semnifice trăsăturile derivate. Arborele caracterului ar putea face analogie cu arborele
genealogic.
12
Prof. Ion NEGURĂ

11. Dezvoltarea caracterului

Caracterului se formează şi se structurează în contextul relaţiilor ce apar şi se dezvoltă între
copil şi adulţi; în adolescenţă capătă semnificaţie particulară grupul de aceeaşi vârstă, el, grupul,
devenind câmpul psihologic în care se formează caracterul.
Iniţial, copilul intră în mod practic într-o reţea de relaţii normale, alcătuind ceea ce se
numeşte un câmp formativ. Integrat în chip obiectiv în aceste relaţii, copilul preia moduri de
comportare aprobate, însuşindu-şi treptat şi conţinutul lor normativ sub formă de reprezentări
despre ceea ce este “bine” şi “rău”, “se poate” şi “nu se poate” etc.
Datorită recompenselor şi penalizărilor aplicate de mediu (familie, grup de prieteni şi colegi
de joacă), copilul selectează comportamentele sancţionate pozitiv şi recompensate social. Avea
dreptate J. Piaget, când afirma că moralitatea copilăriei este moralitatea deprinderii, a
obişnuinţei. Relaţiile şi atitudinile privite în timp alcătuiesc un cuplu reversibil: relaţiile
interiorizate devin atitudini, iar traducerea lor în comportamente, în trăsături de personalitate.
În formarea trăsăturilor punctul de plecare îl constituie faptele, care, prin exerciţiu,
dobândesc statornicie, devenind deprinderi şi obişnuinţe, ca mai apoi, ele, la rândul lor, tot prin
exerciţiu şi utilizare continuă să se transforme în trăsături, adică în structuri psihice interne
aşezate pe fuziunea atitudinilor (motivelor) şi moduri de comportament. Acest fapt serveşte drept
un argument în plus în favoarea productivităţii principiului unităţii dintre conştiinţă şi activitate.
Trăsăturile de caracter nu numai se manifestă, dar se şi formează prin activitate, reprezentând
totodată cauza şi efectul comportării reale a omului în situaţiile concrete ale vieţii. De exemplu,
sârguinţa se dezvoltă în procesul unei activităţi care solicită trăsătura respectivă, generozitatea se
formează prin acte de caritate, disciplina - prin însumarea a numeroase acte de disciplină ş.a.m.d.
Omul disciplinat – afirma S.L. Rubinstein - se poartă de obicei disciplinat, dar cum devine el
disciplinat? Numai subordonându-şi comportarea în fiecare zi, de fiecare ceas unei discipline
riguroase.
Dar cel mai scurt și în același timp cel mai exhaustiv răspuns la întrebarea : Cum apare
caracterul și cum se constituie el îl dă proverbul chinezesc : Seamănă fapte și vei culege
obișnuințe, seamănă obișnuințe și vei culege caracter, seamănă caracter și vei culege destin.

12. Autoaprecierea personalităţii

Autoaprecierea este aceea ce crede omul despre sine însuşi, este preţul pe care el
singur şi-l pune sieşi.
Autoaprecierea este inima personalităţii omului. (Goethe în “Faust”:
Faust: Cine sunt eu?
Mefistofel: Tu eşti aceea ce crezi tu însuţi despre tine.
Funcţia: Determină nivelul de aspiraţii al omului, adică elaborează răspunsul la
întrebările: La ce pot eu pretinde? Ce merit eu să am?
Felurile autoaprecierii:
 autoapreciere adecvată: corespunde eu-lui real
 autoapreciere neadecvată: nu corespunde eu-lui real.
13
Prof. Ion NEGURĂ

Autoaprecierea adecvată la rândul ei poate fi:

 pozitivă (Eminescu: Al meu nume au să-l poarte seculii din gură-n în gură...)
 negativă (Marmeladov din Crimă şi pedeapsă al lui Dostoievski: Sunt un ticălos.....).
Autoaprecierea neadecvată se manifestă în:
 supraapreciere (“Napoleoni”);
 subapreciere (“Răţuşcă urâtă”).
Supraaprecierea este baza psihologică a complexului de superioritate: îngâmfare,
lăudăroşenie, aroganţă... Persoana tinde să-şi facă cultul proprii personalităţi...
Subaprecierea este baza psihologică a complexului de inferioritate: timiditate, neîncredere în
sine ... Zimbardo, psiholog american: “Timiditatea este închisoarea spiritului omenesc.”
Factorii ce determină calitatea şi nivelul autoaprecierii:
 atitudinea persoanelor de referinţă (însemnate). Dacă e pozitivă, atunci şi autoaprecierea
va fi pozitivă. Dacă însă e negativă, batjocoritoare, atunci va fi de nivel jos şi negativă
(subapreciere)
 succesul sau eşecul în activităţi importante. Succesul o fortifică, o ridică, eşecul, din
contra, o slăbește, o micşorează ...

13. Psihologia voinţei

Voinţa este formaţiunea psihologică care, fiind declanșată, realizează acțiuni de
mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea depășirii obstacolelor ivite în
calea atingerii scopurilor conștient stabilite.
Omul nu întotdeauna are nevoie de voință. Ea, voința, apare și funcţionează doar în anumite
situaţii de viață.
Aceste situaţii sunt:
1) Situaţia “Răscruce”: omul stă în cumpănă, stă la răscruce: are de ales din mai multe
alternative doar una.
Calitatea voinţei ce apare şi lucrează în această situaţie este hotărârea.
A fi hotărât înseamnă a lua decizia în termeni optimi şi fără amânări de prisos.
Opusul ei: nehotărârea.
2) Situaţia “A fi sub presiune, a fi presat”: asupra omului se exercită presiuni ca el să ia o
anumită hotărâre (fă cutare lucru!) sau să-şi schimbe hotărârea deja luată. În această situaţie
voinţa lucrează printr-o calitate a ei care se numeşte independenţă.
A fi independent înseamnă a decide singur ce trebuie de făcut şi a rezista la presiuni când ele
contravin valorilor și intereselor proprii.
Calitatea opusă este sugestibilitatea, care înseamnă însușirea de a fi ușor influențat, de a
accepta ușor o sugestie, deși e în daumna ta...
3) Situaţia “Obstacole”. Decizia e luată de a înfăptui un anumit lucru, omul a început să-l
realizeze, dar în cale îi apar diferite obstacole de ordin extern şi intern.
Calitatea voinţei care asigură ducerea la bun sfârşit a lucrului început în ciuda tuturor
obstacolelor se numeşte perseverenţă.

14
Prof. Ion NEGURĂ

4) Situaţiile extremale: accident, cutremur de pământ, catastrofă, act de terorism etc. Pentru
ca omul să acţioneze cu raţiune în aceste situaţii, trebuie activată calitatea voinţei care se
numeşte stăpânire de sine (sânge rece). Lipsa acestei calităţi are drept consecinţă panica…
5) Situaţiile de frustrare (nedreptăţire, zădărnicirea planurilor). Calitatea voinţei necesară
pentru a face față acestor situații e răbdarea.
6) Situaţia de pericol: este ameninţată existenţa omului, onoare lui, cariera etc. Apare frica.
Pentru a lupta cu frica este necesar curajul. El neutralizează frica şi îi permite omului să
săvârşească faptele pe care i le dictează raţiunea, da nu frica.
7) Situații dificile de viață, „lovituri ale soartei” (nenorociri, evenimente tragice). Trăsătura
salvatoare e reziliența, capacitatea de a rezista, de a nu se lăsa învins de vicisitudinile soartei, de
a te reface în termen rezonabil și a-ți începe viața de la început într-o nouă calitate.
Voinţa este un proces psihic de reglaj superior, care se produce la nivelul raţiunii.
Voinţa este raţiunea în acţiune. Ea constituie însuşirea personalităţii cea mai importantă
(Shakespeare: Omul este o grădină, iar grădinar în ea este voinţa).
Voinţa se dezvoltă în condiţiile când omul se confruntă cu greutăţi pe care trebuie să le
înfrunte. Or, pentru aceasta el trebuie să se autoimpună, să depună eforturi consistente pentru a le
învinge.

14. Aptitudinile
Aptitudinea este formaţiunea psihologică care permite desfăşurarea cu rezultate
supramedii a anumitor tipuri de activitate.
A avea aptitudini înseamnă a putea desfăşura cu succes o anumită activitate, obținând
performanţe de regulă de asupra mediei generale a populaţiei.
Termenul de aptitudine provine de la cuvântul latin aptus care se referă la capacitățile
omului de a realiza lucruri deosebite.
Nivelul de dezvoltare a aptitudinii se manifestă în:
 calitatea lucrului făcut
 cantitatea de timp cheltuită pentru a face acest lucru.
Cu cât aptitudinea este mai dezvoltată cu atât calitatea lucrului făcut este mai înaltă ,iar
timp cheltuit mai puţin.
Aptitudinile sunt de două feluri:
 generale, care influenţează desfăşurarea întregii activităţi umane (inteligenţa, aptitudinea
de comunicare)
 speciale: aptitudini matematice, sportive, tehnice, pedagogice etc.
Aptitudinea pedagogică este o aptitudine specială, dar după natura ei ea este foarte
complexă. Aptitudinea pedagogică este aptitudinea care asigură o activitate didactică şi
educaţională eficientă. Componentele de bază: competenţa profesional-ştiinţifică (cunoaşte
obiectul), competenţa psihologo-pedagogică (poate să-l înţeleagă corect pe elev/student, poate
să-l influențeze..), competenţa psihosocială (relaţii interumane).

15
Prof. Ion NEGURĂ

Aptitudinile sunt rezultatul învăţării, ele nu sunt date de la natură. De la natură sunt date
posibilităţile, potenţialul (codul genetic), care în urma exersării devin aptitudini. Genotipul
investeşte, fenotipul realizează, afirma Vavilov.
Cu cât calitatea instruirii este mai înaltă cu atât acest potenţial moştenit şi transmis de la
părinţi este realizat în măsura mai mare.

15. Dezvoltării personalităţii: parametrii, liniile de dezvoltare

Prin dezvoltarea personalităţii se înţelege totalitatea schimbărilor cantitative şi calitative
care se produc în personalitate.
Dezvoltarea se produce în sens ascendent. Esenţa dezvoltării o constituie progresul. Opusul
dezvoltării este degradarea. regresul personalităţii. Ea este mişcarea înapoi, mişcarea de la
superior spre inferior, de la puternic spre slab etc. Dezvoltarea este mişcarea de la simplu la
complex, de la puţin spre mai mult, de la slab spre mai puternic
Dezvoltarea personalităţii umane se desfăşoară după următorii parametri: originalitate,
maturitate, independenţă, bogăţia personalităţii.
Originalitatea înseamnă faptul că omul ca personalitate este unic în felul său, are propria
individualitate, nu poate fi confundat cu altul. A fi original înseamnă a semăna doar cu tine
însuţi.
Maturitatea înseamnă faptul că omul instalează în el dominaţia raţiunii sale şi că manifestă
sentimentul responsabilităţii faţă de familia sa, prietenii săi pentru faptele şi cuvintele sale.
Independenţa este capacitatea de a fi autonom, de a-şi asigura singur existenţa, de a fi stăpân
pe sine şi pe viaţa sa. Independent în gândire, în comportament…
Bogăţia personalităţii este bogăţia de sentimente, aptitudini, priceperi, competențe. Om
bogat ca personalitate e omul cu bogată viaţă interioară, multe interese, pasiuni, competenţe…

15. Legităţile dezvoltării personalităţii

Procesele dezvoltării personalităţii se supun unor anumite legităţi care le guvernează.
Cele mai importante legităţi sunt.
Forţa motrice a dezvoltării personalităţii o constituie activităţile pe care ea le desfăşoară.
Activitatea realizează dezvoltarea personalităţii, ea o mişcă înainte. Ereditatea şi mediul sunt
condiţii ale dezvoltării, nu forţele ei motrice. Şi ereditatea, şi mediul ca și condiţii ale dezvoltării
influențează dezvoltarea, o fac să se producă mai repede sau mai încet, dar realizatorul de fapt al
dezvoltării este activitatea executată.
Sunt 4 activităţi: jocul, învăţarea, munca, comunicarea. Deci omul se dezvoltă atunci când se
joacă, învaţă, munceşte, comunică cu alţi oameni.
Cu cât activitatea pe care o desfăşoară omul este mai complexă şi mai bogată în conţinut
cu atât dezvoltarea se produce mai repede şi mai bine.
Exemplu: învăţarea în condiţiile învățării active, a învățării ca rezolvare de probleme e
învăţare grea în comparaţie cu învăţarea ca simplă memorare, dar ea realizează o dezvoltare mai
calitativă, mai bună cu efecte durabile.
Dezvoltarea personalităţii are loc neuniform, nerectiliniu, ea are perioade rapide şi
perioade lente de dezvoltare.
16
Prof. Ion NEGURĂ

De exemplu, limbajul se dezvoltă foarte repede la vârsta de la 2 la 5 ani. Aceasta e perioada

de maximă efervescență a dezvoltării limbajului. Există studii în care se descriu cazuri când copii
la această vârstă însuşesc 2-3 limbi simultan şi le însuşesc foarte bine (W. Penfild). Gândirea
abstractă se dezvoltă bine și repede la vârsta de 11-16 ani etc. Cu alte cuvinte, există un calendar
al dezvoltării diferitor structuri de personalitate şi procesul de instruire trebuie să fie racordat la
acest calendar pentru a fi eficient.
Dezvoltarea personalităţii mai depinde şi de atitudinea oamenilor importanți pentru subiectul
dat, oameni pe care el îi iubeşte, îi stimează, îi prețuiește în mod deosebit. Aceste persoane se
numesc persoane de referință.
Dacă persoanele de referinţă au o atitudine binevoitoare, plină de încredere şi optimism
faţă de personalitatea în creştere, atunci ea se dezvoltă repede şi bine. Şi invers.
Psihologii recomandă ca să manifestăm faţă de elevi / studenţi un spor de optimism şi
încredere în puterile lor, să-i tratăm aşa de parcă ei ar fi atins deja nivelul de dezvoltare pe care
noi l-am dori ca ei să-l aibă. (Ghoethe).
Dezvoltarea personalităţii (ritmul, calitatea) mai depinde şi de atitudinea subiectului faţă de
activitatea pe el o desfăşoară.
Dezvoltarea se produce mai bine atunci, când subiectul uman se implică cu toată ființa sa
în activitatea pe care el o realizează, se leagă de ea sufletește cumva.
Mai simplu: dacă activitatea îi place, îi este interesantă sau îi este dragă, atunci efectul ei
asupra dezvoltării personalităţii este mai mare, decât în cazul când activitatea desfășurată este
una impusă. În ultimul caz avem de a face cu fenomenul înstrăinării învățăturii sau muncii.

17
Prof. Ion NEGURĂ

Anexa 1

Subiecte pentru evaluarea curentă

la cursul de Psihologia personalității

1. Ce este omul?
2. Din ce este alcătuit omul ca reprezentant al speciei Homo sapiens?
3. Care sunt semnificațiile terminului individ?
4. Omul nu se naște personalitate. Cine ste el atunci?
5. Care sunt caracteristicile esențiale ale omului-personalitate?
6. Caracterizare scurtă a omului ca individ.
7. Omul are natură dublă. Ce înseamnă aceasta?
8. Descrieți structura personalității.
9. Definiți conceptul de motivație.
10. Definiți conceptul de motiv. Care e relația dintre motivație și motiv?
11. Care sunt funcțiile motivației?
12. Care sint formele în care se manifestă motivația? Formele de exprimare psihologică
a lor?
13. Ce este motivaţia dominantă?
14. Care sunt funcţiile motivaţiei dominante?
15. Numiți tipurile (categoriile) de persoane în funcție de conținutul motivației lor
dominante.

Anexa 2
Subiecte
pentru examenul de curs Psihologia personalității și a însușirilor de personalitate

1. Definirea conceptului de personalitate.

2. Delimitări conceptuale: personalitate, om, individ.
3. Structura personalității
4. Motivația. Motivație și motiv. Definiții. Funcțiile. Formele de exprimare psihologică
a motivelor.
5. Noțiuni de motivație dominantă / orientarea personalității. Funcțiile. Tipurile.
6. Motivația învățării.
7. Definirea temperamentului. Caracteristicile esențiale ale conceptului de
temperament.
8. Caracterizarea tipurilor de temperament.
9. Tipurile de sistem nervos ca bază fiziologică a tipurilor de temperament.
18
Prof. Ion NEGURĂ

10. Modalități de studiere și identificare a tipurilor de temperament.

11. Noțiuni despre caracter. Trăsătura de personalitate ca unitate a caracterului.
12. Structura caracterului.
13. Problema dezvoltării și educării caracterului.
14. Noțiuni despre autoapreciere ca „inimă a personalității”
15. Tipurile autoaprecierii.
16. Caracterizarea voinței.
17. Situațiile de viață care cer implicarea voinței. Calitățile voinței corespunzătoare
acestor situații de viață. Problema dezvoltării voinței.
18. Aptitudinile. Definirea. Felurile aptitudinilor. Aptitudinea pedagogică.
19. Noțiuni despre dezvoltarea personalității. Parametrii dezvoltării.
20. Legitățile dezvoltării personalității.
21. S. Freud: scurtă biografie; structura personalității după S. Freud.
22. S. Freud: stadiile dezvoltării psihosexuale.
23. C.G. Jung: scurtă biografie; structura personalității umane.
24. Caracterizarea Ego-ului ca structură a personalității umane. Cele 8 tipuri de
personalitate.
25. Caracterizarea inconștientului personal ca structură a personalității umane.
26. Caracterizarea inconștientului colectiv ca structură a personalității umane.
Arhetipurile.
27. Alfred Adler: biografie, forța motrice a dezvoltării personalității, complexul de
inferioritate.
28. Alfred Adler: Stilul de viață, cele 4 tipuri de stiluri de viață.
29. Alfred Adler: impactul ordinii nașterii asupra dezvoltării personalității.
30. Carl Rogers: biografie; actualizarea ca trebuință umană fundamentală.
31. Carl Rogers: caracteristicile persoanei aflate în curs de autoactualizare.
32. Abraham Maslow: biografie, piramida nevoilor umane.
33. Abraham Maslow: caracterizarea persoanei actualizate.

19