DREPT PROCESUAL CIVIL

Suport de curs pentru ID

PARTEA GENERALĂ

Cadru didactic asociat – dr. Andrea Annamaria Chiș, judecător, Curtea de Apel Cluj

SCOPUL CURSULUI
Cursul are drept scop realizarea unei prezentări generale asupra rolului
dreptului procesual civil; familiarizarea cu termenii de specialitate, însuşirea noţiunilor
teoretice de bază, cunoaşterea instituţiilor fundamentale; asigurarea unei operativităţi
în lucrul cu Codul de procedură civilă, dezvoltarea raţionamentului juridic,
dezvoltarea abilităţii de analiză şi sinteză a informaţiei acumulate; verificarea şi
dezvoltarea abilităţii individuale a utilizării noţiunilor teoretice acumulate la cazuri
concrete, inclusiv sub forma redactării unor acte de procedură.
Fiind destinat formei de învățământ de la distanță, cursul este o sinteză a
cunoștințelor ce trebuie însușite în cadrul acestei discipline, constituind un ghid
necesar și util în lecturarea bibliografiei indicate și recapitularea cunoștințelor

necesare examenului din această materie, ca și a celor necesare examenelor viitoare

de admitere în profesii juridice.

MODALITATEA DE EXAMINARE
Datorită faptului că această disciplină este una a cărei însușire este obligatorie
în vederea promovării examenelor de admitere în profesii juridice, reprezentând o
pondere importantă (20-25%) în cadrul tematicii pentru aceste examene, examenul la
această materie va urma tiparul acestor examene, fiind scris, sub forma unor grile ce
acoperă întreaga tematică de examen, împărțită în două semestre, grilă ce cuprinde
18 întrebări, cu 3 răspunsuri posibile, dintre care doar unul sau două sunt corecte,
după modelul grilelor pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Pentru nota
1
5, trebuie rezolvate minim 8 grile corect. Nota se rotunjește în sus doar dacă a
depășit 5 (5,5=6, 6,5=7, etc., însă 4,5 = 4, 3,5=3, etc.). În mod excepțional, pentru
aceia care au scris o lucrare de verificare valoroasă, se poate acorda jumătate de
punct și de la 4,5.
În afara întâlnirilor periodice în limita a 8 ore pe semestru, se va organiza un
seminar recapitulativ în ziua ce precede fiecare dată de examen, pentru a se oferi
posibilitatea lămuririi unor probleme ivite pe parcursul procesului de învățare după
parcurgerea materiei.
După terminarea fiecărui examen, grila va fi soluționată public, cu participarea
candidaților doritori, pentru a înțelege mecanismul ei, ce anume trebuie corectat
pentru examenele viitoare, dacă este cazul și pentru formularea eventualelor
contestații.

BIBLIOGRAFIA
a) Fișe
- A. Ciurea – Fișe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
- cursurile în format PowerPoint de pe grupul de drept procesual civil –
dreptprocesualcivil2013-2014@yahoo.com
b) Cursuri audio
Cursurile predate la forma de învățământ zi sunt înregistrate și postate pe
același grup, fiind accesibile și studenților de la forma de învățământ de la distanță.

c) Manuale, cursuri, tratate

- M. Tăbârcă – Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Vol. II –
Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară.
Proceduri speciale, Ed. UJ, București, 2013
- V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu - Drept procesual civil. Drept
execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de bază pentru licență și masterat,
seminare și examene,Ed. Național, București, 2013
- L. Cătuna – Drept procesual civil. Partea Generală conform noului Cod de
procedură civilă, Ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2013
- A. Tabacu – Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013
- I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Sergiu - Tratat de procedură civilă, Noul
Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
2
 d) Coduri comentate
- Colectiv, coordonator G. Boroi – Noul Cod de procedură civilă, comentariu
pe articole, 2 vol. – Ed. Hamangiu, București, 2013
- Colectiv, coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae –Noul Cod de procedură civilă
comentat și adnotat, Vol. I. – art. 1-526 – Ed. U.J., București, 2013
- I. Leș - Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. art. 1-1133,
Ed. C.H. Beck, București, 2013
- I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu – Noul Cod de procedură civilă. Comentarii
pe articole, 2 vol. – Ed. UJ, București, 2013.

STRUCTURĂ
I. Introducere (noțiuni de bază, normele de drept procesual civil)
II. Acțiunea civilă (definiție, conținut, elemente, condiții de exercitare,
clasificare)
III. Competența instanțelor judecătorești (definiție, forme)
IV. Actul de procedură (definiție, condiții, clasificare, nulitatea actului de
procedură, termene, citarea și comunicarea actelor de procedură)
V. Participanții (părțile și actele lor de procedură, instanța, procurorul,
mandatul)

ABREVIERI

NCPC – noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010,
republicată
CPC – tot noul Cod de procedură civilă
NCC – noul Cod civil aprobat prin Legea nr. 287/2009
VCPC – vechiul Cod de procedură civilă
LPA – legea de punere în aplicare a NCPC (Legea nr. 76/2012)
ROI – regulamentul de ordine interioară al instanțelor

3
 I. INTRODUCERE

1. Noțiuni de bază

Definiția dreptului procesual civil – acea ramură a dreptului care cuprinde

ansamblul normelor ce reglementează procesul civil.
Definiția procesului civil:
- activitatea
- desfășurată conform unei proceduri reglementate de lege,
- de către participanți – instanță, părți, organe de executare, alte persoane
sau organe,
- în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă, adică a apărării libertăților
fundamentale, a drepturilor subiective sau a intereselor legitime deduse
judecății, inclusiv prin punerea în executare a hotărârilor judecătorești sau
a altor titluri executorii.
Fazele procesului civil – faza de judecată și faza executării silite.
Parcurgerea lor nu este obligatorie.
Astfel, poate lipsi faza de judecată atunci când debitorul deține un titlu
executoriu ce nu este o hotărâre judecătorească, cum ar fi un contract autentic
notarial ce constată o creanță certă, lichidă și exigibilă, un contract de asistență

juridică, o cambie, un bilet la ordin, un cec etc. De asemenea, poate lipsi faza
executării silite, atunci când cel care a pierdut procesul poate executa voluntar
obligația stabilită în sarcina sa, cel care a câștigat procesul poate renunța la punerea
în executare a hotărârii sau poate rămâne în psivitate, lăsând să fie prescris dreptul
de a cere executarea silită etc. sau, pur și simplu, hotărârea judecătorească nu este
susceptibilă de executare silită (de exemplu, cea pronunțată în materie de divorț).
Începutul fiecărei faze – depunerea (art. 183 CPC) sau înregistrarea cererii de
chemare în judecată (art. 192 alin. 2 CPC), respectiv depunerea sau înregistrarea
cererii de executare silită (art. 622 alin. 2, art. 663 CPC).
Importanța determinării acestor momente – întreruperea cursului prescripției
dreptului material la acțiune sau a dreptului de a cere executarea silită și
determinarea legii procesual civile aplicabile.
5
 Etapele procesului civil
a) etapa scrisă – înregistrarea cererii de chemare în judecată, regularizarea,
comunicarea cererii de chemare în judecată, depunerea și comunicarea
întâmpinării, depunerea răspunsului la întâmpinare (este întâlnită, cu
anumite specificități, în cazul căilor de atac de reformare – apel și recurs);
b) etapa orală – care se subdivide în două etape: cercetarea judecătorească
și dezbaterea pe fond (ce acte de procedură pot fi efectuate în cadrul
fiecărei subdiviziuni, procedura se desfășoară în camera de consiliu sau
ședință publică, după anumite distincții, prorogarea dispozițiilor privind
judecata în camera de consiliu prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea
punerii in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă);
poate lipsi, atunci când, de exemplu, judecata se desfășoară fără citarea
părților (în materia ordonanței președințiale, de exemplu);
c) etapa deliberării și pronunțării hotărârii – incidente ce pot să apară în
intervalul de timp dintre închiderea dezbaterilor pe fond și pronunțarea
hotărârii;
d) căile de atac – de reformare (apelul, recursul) sau retractare (contestația în
anulare, revizuirea).

2. Normele de drept procesual civil

Definiție – acea normă de drept care reglementează modul de desfășurare a

procesului civil, în fazele și etapele sale.
Clasificare
a. După obiect :
- norme de organizare judecătorească (judiciară) – determină care sunt
instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, stabilesc și
modul de organizare a instanțelor (pe secții și complete specializate, unde
este cazul, aceste norme fiind cuprinse tot în legea de organizare
judiciară), reglementează compunerea completelor de judecată sub aspect
cantitativ (câți judecători compun un complet de judecată, în funcție de
etapa procesuală în care se află cauza) și calitativ (care dintre judecătorii
6
 unei anumite instanțe pot intra și care nu pot intra în concret în
compunerea completul de judecată investit cu soluționarea unei anumite
cauze); constituirea completului de judecată [cine mai face parte din
completul de judecată în afară de judecător(i) – grefierul, procurorul,
asistentul judiciar, magistratul asistent] precum și statutul judecătorilor și
procurorilor (admiterea în magistratură, promovarea în funcții, răspunderea
magistratului etc.);
- norme de competență – delimitează atribuțiile instanțelor judecătorești
române față de cea a instanțelor din alte țări (competența internațională –
în cazul proceselor civile cu elemente de extraneitate), față de cea a altor
organe cu sau fără activitate jurisdicțională din afara sistemului instanțelor
judecătorești (competența generală), ca și competențele instanțelor
judecătorești între ele, pe verticală (competența materială) și pe orizontală
(competența teritorială);
- norme de procedură propriu zise – toate celelalte norme, ce vizează, de
exemplu, cuprinsul actelor de procedură (ce elemente trebuie să conțină
cererea de chemare în judecată, hotărârea judecătorească etc.), termenele
în care acestea pot fi efectuate, sancțiunile în cazul nerespectării acestora,
citarea și comunicarea actelor de procedură etc.
Importanța clasificării: ajută la determinarea normelor imperative și dispozitive,
precum și din punct de vedere al conflictului de legi în timp, deși, sub imperiul noii
reglementări, cuprinsă în noul Cod de procedură civilă, acest rol al clasificării a

scăzut considerabil, datorită noului principiu care stă la baza soluționării conflictului
de legi în timp, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
b. După întinderea câmpului de aplicare:
- generale
- speciale
Importanța clasificării (principiile ce guvernează conflictul dintre normele
generale și cele speciale):legea specială derogă de la legea generală (chiar dacă
cea generală este ulterioară), aplicându-se cu prioritate și legea generală
completează legea specială, atunci când aceasta tace.
c. După conduita prescrisă părților:
- imperative
- dispozitive
7
 Importanța clasificării: regimul juridic diferit pe care-l atrage încălcarea normei
după cum ea este imperativă ori dispozitivă. Astfel, în cazul primelor, ca regulă,
părțile nu pot să se înțeleagă să se abată de la ele; încălcarea se sancționează cu
nulitatea absolută, decăderea sau perimarea, după caz, invocarea încălcării poate
avea loc oricând pe parcursul procesului (dacă legea nu prevede altfel) și poate fi
făcută de oricine, inclusiv de procuror și instanță din oficiu, iar sancțiunea pe care o
atrage încălcarea lor, ca regulă, nu poate fi acoperită. În cazul celor din a doua
categorie, încălcarea poate fi invocată doar de către cel ocrotit prin norma respectivă,
in limine litis, adică într-un anumit stadiu al procedurii (prin întâmpinare sau la primul
termen de judecată pentru încălcările intervenite până în acest moment, chiar la
termenul de judecată în care s-a produs neregularitatea, dacă partea care poate să o
invoce este prezentă sau la termenul imediat următor cu procedura îndeplinită,
pentru neregularitățile intervenite pe parcursul procesului), sancțiunea încălcării lor
fiind nulitatea relativă, ce poate fi acoperită (art. 178 CPC).
Aplicarea normei de drept procesual civil în timp
Condițiile conflictului intertemporal: 1) – să existe un proces în curs; 2) – pe
parcursul procesului să apară o nouă lege procesual civilă; 3) – norma nouă să
cuprindă o reglementare diferită, în sensul că soluția dată asupra unei probleme de
drept procesual să difere în funcție de norma aplicabilă dintre cele două (cea veche
și cea nouă)
Soluții posibile, criterii (sisteme): 1) principiul unicității procesului – litigiile
născute sub legea anterioară se finalizează potrivit normelor acesteia, în toate fazele

și etapele procesuale, doar procesele începute sub legea nouă fiind guvernate de
aceasta; 2) – principiul fazelor și stadiilor procesuale, care împarte procesul civil în
faze sau etape, stabilind că legea veche se aplică fazelor sau stadiilor începute sub
imperiul ei, în vreme ce legea nouă se aplică în mod corespunzător fazelor sau
etapelor începute după intrarea ei în vigoare și, în fine, 3) – un al treilea sistem, acela
al izolării actelor de procedură, care aplică fiecărui act de procedură legea în vigoare
la momentul când acesta este întocmit.
Principii generale aplicabile: 1) – neretroactivitatea legii noi; 2) – aplicarea
imediată a legii noi; 3) – supraviețuirea legii vechi.
Soluții în NCPC și legea de punere în aplicare – principiu – previzibilitatea
legii. În art. 24, noul cod prevede că dispozițiile codului se aplică doar proceselor și
executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare și, ca un corolar, în art. 25 alin.
8
(1), reglementează legea aplicabilă proceselor în curs (referindu-se prin aceasta la
faza de judecată) și executărilor silite începute sub legea veche, prevăzând că
acestea rămân supuse legii vechi. Noul cod, în aceste două texte, consacră două
reguli privind soluționarea conflictului de legi în timp, și anume cea a aplicării
imediate a legii noi, pe faze ale procesului și de supraviețuire a legii vechi, tot pe
faze, în ceea ce privește procesele și executările silite începute sub imperiul ei.
O reglementare similară se regăsește și în art. 3 din legea de punere în
aplicare, ce prevede, în alin. (1), că dispozițiile noului Cod de procedură civilă se
aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, iar,
potrivit alin. (2) al aceluiași articol, procesele începute prin cereri depuse, în condițiile
legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de intrarea în vigoare a
noului cod rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate după această dată.
În ceea ce privește mijloacele de probă, de remarcat că noul cod cuprinde atât
dispozițiile privind admisibilitatea și forța probantă a probelor preconstituite și
prezumțiilor legale, considerate anterior norme de drept substanțial, fiind cuprinse în
vechiul Cod civil, cât și cele privind administrarea lor. Art. 26 din noul cod,
reglementând legea aplicabilă mijloacelor de probă, distinge, în cele două alineate
ale sale, între cele două categorii de norme, lăsând cele privind admisibilitatea și
puterea doveditoare a probelor preconstituite și prezumțiilor legale sub guvernarea
legii vechi [alin. (1)], în timp ce supune administrarea probelor legii în vigoare la
momentul efectuării actului de procedură (adică acela al administrării probei), și nu
legii în vigoare la momentul începerii fazei de judecată a procesului civil [alin.(2)].

Aplicarea normei de drept procesual civil în spațiu

Art. 28 NCPC, reglementând teritorialitatea legii de procedură, prevede că
aceasta se aplică tuturor proceselor care se judecă de instanțele române sub rezerva
unor dispoziții contrare [alin. (1)], iar, în cazul raporturilor procesuale cu elemente de
extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se va face potrivit normelor
conflictuale cuprinse în Cartea a VII-a privind procesul civil internațional [alin. (2)].
Aplicarea normelor de drept procesual civil în spațiu implică un aspect intern,
acestea aplicându-se tuturor proceselor ce se judecă pe teritoriul României, în
prezent, neexistând norme locale și unul internațional sau extern ce constituie obiect
de studiu al dreptului internațional privat.

9
 II. ACȚIUNEA CIVILĂ

1. Definiție, conținut, elemente

Definiția legală – art. 29 NCPC – „ ansamblul mijloacelor procesuale

prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți
sau a unei situații juridice, precum și pentru asigurarea apărărilor părților din proces”.
Conținut – dublă perspectivă – ofensivă, aceea a reclamantului (sau altor
părți din proces care au poziția acestuia, cum ar fi intervenientul principal, pârâtul
care a formulat cerere reconvențională, care este reclamant în acea cerere, cel
chemat în judecată pentru că ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul),
care își apără un drept subiectiv sau o situație juridică, și una defensivă, aceea a
pârâtului care formulează apărări ce pot fi, potrivit art. 31 NCPC, de fond (adică
fundamentate pe dispozițiile dreptului substanțial – cum ar fi nulitatea absolută sau
relativă a titlului de care se prevalează reclamantul, excepția de neexecutare a
contractului etc.) sau procedurale (excepțiile procesuale, ce pot fi, la rândul lor, de
fond, cele vizând condițiile de exercitare a acțiunii civile sau de procedură, cele
vizând încălcarea altor norme, cum ar fi excepția de necompetență, excepția
neregulatei citări etc.).
Elemente

Părți – reclamant /pârât (intervenient principal, intervenient accesoriu, chemat

in garanție etc.), apelant/ intimat, recurent/ intimat etc.
Obiect – în funcție de mijlocul procesual folosit (cerere de chemare in
judecată: pretenția concretă a reclamantului, excepțiile procesuale: incălcarea
normelor de procedură, căile de atac: hotărârea atacată etc.)
Cauza – scopul urmărit, distincția față de cauza (motivarea în fapt art. 194 lit.
d NCPC) și motivul cererii de chemare in judecată (proba cererii) în ceea ce privește
autoritatea de lucru judecat, întrucât aceasta se raportează la cauza cererii de
chemare în judecată, și nu la cea a acțiunii civile.

10
 2.Condiții de exercitare
Clasificare
– generale – cele prev. de art. 32 NCPC
- și speciale – din alte texte ale codului, ex. art. 35 teza a II-a.
Condiții generale
1. Formularea unei pretenții – art. 32 alin. (1) lit. c) și alin. (2) – din
perspectiva reclamantului, este vorba despre obiectul cererii de chemare în judecată
– art. 194 lit. c) NCPC (de regulă, afirmarea existenței unui drept subiectiv), iar, din
perspectiva pârâtului, de invocarea încălcării unei norme de drept substanțial sau
procesual (art. 31 NCPC).
Sancțiunea pentru lipsa dreptului – respingerea acțiunii pe fond – art. 36 teza
a II-a NCPC sau/și despăgubiri sau/și amenzi – art. 40 alin. (2) NCPC, art. 187
NCPC.
2. Interesul – art. 32 alin. (1) lit. d) și alin. (2) și art. 33 NCPC – folosul practic
urmărit (care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului).
Condiții:
- determinat;
- legitim;
- personal – art. 37 NCPC – legitimarea procesuală a altor persoane, art. 92
alin. (1) NCPC – dreptul procurorului de a porni acțiunea civilă;
- născut și actual – acțiunile preventive – art. 34 NCPC – realizarea drepturilor
afectate de un termen.

Sancțiunea pentru lipsa interesului – respingerea cererii (apărării, excepției) ca

lipsită de interes art. 40 alin. (1) sau/și despăgubiri sau/și amenzi – art. 40 alin. (2) și
art. 187 NCPC sau ca prematură.
3. Capacitatea procesuală – de folosință și de exercițiu
În ceea ce privește persoana fizică, capacitatea procesuală de folosință este
reglementată de art. 28, art. 34-36 NCC și art. 56 alin. 1 NCPC. În esență, înseamnă
că poate sta în judecată doar cel care este în viață. De reținut că incapacitățile
speciale de folosință (reglementate cu caracter general în art. 29 alin. 1 NCC) nu țin
de această condiție (exemple amintite de doctrină în mod greșit: nedemnitatea
succesorală - ține de condiția calității procesuale, decăderea din drepturile părintești -
ține de calitatea de reprezentant legal, legată de capacitatea de exercițiu).

11
 Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanei fizice își găsește
reglementarea în art. 28, 29, art. 37-48 NCC ( de remarcat o instituție nouă introdusă
în NCC, și anume capacitatea de exercițiu anticipată a persoanei fizice – art. 40
NCC), precum și în art. 57, art. 58 NCPC, art. 80 alin. 1 și 2, art. 81 NCPC. În
legătură cu această condiție de exercitare a acțiunii civile vorbim de instituția
reprezentării legale, în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu, de asistare, în
cazul celui cu capacitate de exercițiu restrânsă și, atunci când este cazul (în situația
anumitor acte de dispoziție), de autorizare din partea instanței de tutelă (art. 94 pct. 1
lit. a și art. 114 alin. 2 NCPC). În lipsa unui reprezentant legal sau în cazul unui
conflict de interese între reprezentantul legal și cel lipsit de capacitate de exercițiu
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, este reglementată instituția curatelei
speciale – art. 58 NCPC.
Cu privire la persoana juridică – sediul materiei îl constituie dispozițiile art.
205, 206, art. 209, 210 NCC, precum și cele ale art. 56 alin. 2 NCPC.
De remarcat că pot sta în judecată și asociațiile, societățile sau alte entități
fără personalitate juridică (societatea simplă – art. 1.892 NCC, societățile de fapt –
art. 1.893 NCC etc.), atât în calitate de reclamante, cât și de pârâte.
Sancțiunea lipsei capacității procesuale – de folosință – art. 40 alin. 1 NCPC –
nulitatea absolută, art. 176 pct. 1 NCPC necondiționată, care se invocă în condițiile
art. 56 alin. 3 NCPC, iar a celei de exercițiu – art. 40 alin. 1 NCPC – nulitatea relativă,
art. 176 pct. 1 NCPC necondiționată, care se invocă în condițiile art. 57 alin. 3 -6
NCPC.

Pot fi acordate și despăgubiri în condițiile art. 40 alin. 2 NCPC.

4. Calitatea procesuală – identitatea dintre părțile procesului
(reclamant/pârât) și subiectele raportului juridic dedus judecății (proprietar
neposesor/posesor neproprietar în cazul acțiunii în revendicare, creditor/debitor în
cazul acțiunii în realizarea unui drept de creanță, cum ar fi restituirea unui împrumut
etc.).
Clasificare – activă – reclamantul – titularul dreptului subiectiv dedus judecății
și pasivă – pârâtul – depinde de natura dreptului – debitor, posesor etc.
Dovada ambelor calități revine reclamantului.
Legitimarea procesuală activă este recunoscută de lege și altor persoane –
art. 37 NCPC și procurorului – art. 92 alin. (1) NCPC.
Transmiterea calității procesuale (active sau pasive):
12
 a) – legală sau convențională;
b) – universală sau cu titlu universal (prin moștenire legală sau
testamentară, în cazul persoanei fizice sau prin anumite forme de
reorganizare în cazul persoanei juridice) și cu titlu particular (în
cazul persoanei fizice poate fi și mortis causa), prin convenție
(transferul dreptului real litigios, cesiunea de creanță și preluarea
de datorie).
Unele acțiuni pot fi pornite doar de titular, dar pot fi continuate de succesorii
acestuia (ex. divorțul din vina exclusivă a pârâtului – art. 925 NCPC, art. 380 NCC).
Situația înstrăinătorului din proces și a succesorilor săi – art. 39 NCPC. Alin.
(1) – în cazul transmisiunii cu titlu particular, procesul continuă cu înstrăinătorul sau
succesorii săi universali sau cu titlu universal dacă cealaltă parte sau instanța nu
cunoaște existența transmisiunii sau dobânditorul cu titlu particular nu cunoaște
existența procesului și nu are cum să intervină sau nu vrea să intervină. Alin. (2) –
dacă cealaltă parte sau instanța cunosc transmiterea dreptului cu titlu particular sau
dobânditorul cunoaște existența procesului – acesta va interveni voluntar sau poate fi
introdus forțat. Înstrăinătorul sau succesorii universali sau cu titlu universal pot fi
scoși din proces și locul înstrăinătorului luat de dobânditorul cu titlu particular, în
funcție de poziția celorlalte părți (adică după cum se contestă sau nu dreptul
dobânditorului cu titlu particular, întrucât, în caz de necontestare, doar acesta
rămâne în proces). Cel căruia i s-a transmis calitatea procesuală, ia procesul din
starea în care se află (nu poate cere să i se comunice cererile din dosar, să invoce

excepții relative pentru care a intervenit decăderea etc.). Alin. (3) – chiar dacă
dobânditorul cu titlu particular nu a fost introdus în proces (alin. 1), hotărârea
judecătorească îi va fi opozabilă, cu excepția cazului în care invocă dobândirea
dreptului cu bună credință și nu mai poate fi evins (de exemplu, principiul publicității
materiale a cărții funciare, dacă procesul nu a fost notat în cartea funciară).
Sancțiunea lipsei calității procesuale (active sau pasive) – respingerea cererii
(art. 40 alin. 1 NCPC) și despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 40 alin. 2 NCPC)
sau amenzi (art. 187 NCPC).
Excepțiile privind condițiile de exercitare ale acțiunii civile sunt excepții de
fond, dirimante sau peremptorii (pentru că admiterea lor duce la respingerea sau
anularea acțiunii sau apărării) și absolute (pentru că pot fi invocate de oricine, în

13
orice stadiu al procesului, cu respectarea altor dispoziții din cod, cum ar fi exercitarea
recursului omisso medio – art. 488 alin. 2 NCPC).
În legătură cu condiția calității procesuale, credem că este necesar să studiem
și instituția ce privește coparticiparea procesuală sau litisconsorțiul procesual –
art. 59-60 NCPC.
Definiția legală – art. 59 NCPC (condiții):
- mai multe persoane care pot fi împreună reclamante sau (și) pârâte
- dacă :
- obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună (ex.
solidaritate activă sau pasivă, coproprietate etc.)
- sau drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză (ex.
răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia)
- dacă între ele există o strânsă legătură (o chestiune de
apreciere, ca în cazul excepției conexității – art. 139 alin. 1
NCPC, de exemplu).
De remarcat că simpla pluralitate de persoane nu semnifică existența
litisconsorțiului, cele două condiții trebuie întrunite cumulativ.
Clasificarea litisconsorțiului procesual – criterii.
a) –după cum este vorba de o pluralitate de persoane sau de cereri:
coparticipare subiectivă - pluralitate de persoane cu aceleași interese
(coproprietari care exercită o acțiune în revendicare, persoană vătămată
care cheamă în judecată autorii faptei ilicite sau pe cei care răspund în

solidar/in solidum cu aceștia) și coparticipare obiectivă – pluralitate de

cereri art. 99, conexitate – art. 139 CPC;
b) – după cum este vorba despre mai mulți reclamanți sau/și pârâți: activă
(mai mulți reclamanți), pasivă (mai mulți pârâți) sau mixtă (mai mulți
reclamanți și mai mulți pârâți)
c) – după cum este facultativă sau obligatorie (constituirea regulată a cadrului
procesual): facultativă (regula) – reclamanții întotdeauna sau necesară
(obligatorie, forțată) – când mai multe persoane se află într-o legătură ce
impune soluționarea litigiului în mod unitar –ex. : partaj (toți coproprietarii,
art. 797 C. Civ.), nulitatea căsătoriei cerută de un terț (ambii soți pârâți),
nulitatea sau anularea contractului (toate părțile contractante sau împotriva

14
 tuturor părților contractante când este cerută de un terț), anularea
autorizației de construire cerută de un terț (emitentul și titularul) etc.
În cazul litisconsorțiului subiectiv necesar, se pune problema aplicării art. 22
alin. (3) și art. 78, 79 NCPC privind introducerea forțată, din oficiu, a altor persoane.
Efectele coparticipării procesuale.
Regula – principiul independenței procesuale – art. 60 alin. (1) CPC. : „actele
de procedură, apărările si concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu pot folosi
nici păgubi celorlalți”
Excepția – art. 60 alin. (2), (3) CPC : „cu toate acestea, dacă prin natura
raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind
asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de
unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor
de procedură profită și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice
celor făcute de ceilalți, se va tine seama de actele cele mai favorabile. (3)
Reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat ori nu au îndeplinit un act de procedură
in termen vor continua totuși sa fie citați, dacă, potrivit legii, nu au termen în
cunoștință. Dispozițiile art. 202 sunt aplicabile.” Acte favorabile – căile de atac –
efectele admiterii (apelului sau recursului) vor fi extinse și asupra coparticipanților
care nu au declarat calea de atac, ori al căror apel (recurs) a fost respins ca tardiv
etc., perimarea – la cererea oricăruia dintre pârâți (intimați) instanța poate constata
perimarea cererii (declarării căii de atac), perimarea va opera cu privire la toți
participanții sau oricare dintre coparticipanți săvârșește un act în vederea judecării

procesului, întrerupe cursul termenului de perimare pentru toți. Actele nefavorabile –

ex: în cazul respingerii căii de atac declarată doar de unul dintre membri
litisconsorțiului procesual, suportă cheltuielile de judecată doar coparticipantul care a
declarat-o, nu și cei care nu au înțeles să conteste hotărârea.
Alte efecte – taxa judiciară de timbru se achită împreună, suportarea
cheltuielilor de judecată urmează regulile prevăzute de art. 455 NCPC, pot fi obligați
să-și desemneze un reprezentant comun sau instanța poate numi în acest scop un
curator special (art. 202, art. 58 alin. 2 NCPC).

15
 3.Clasificarea acțiunilor (cererilor)

1. În f uncție de scopul urmărit de reclamant: acțiuni în realizare (prin care

reclamantul solicită obligarea pârâtului la respectarea dreptului său, fie în natură, fie
sub forma unor despăgubiri), acțiuni în constatare (art. 35 NCPC prin care
reclamantul cere instanței să constate în contradictoriu cu pârâtul existența dreptului
său subiectiv – acțiune în constatare pozitivă sau să constate că pârâtul nu este
titularul unui drept subiectiv opozabil reclamantului – acțiune în constatare negativă)
și acțiuni în constituirea dreptului (prin care reclamantul solicită instanței aplicarea
legii la o situație de fapt în vederea creării unei situații juridice noi între părți – ex.
acțiunea de divorț, de pronunțare a unei hotărâri ce ține loc de contract autentic de
vânzare cumpărare imobiliară etc.).
Importanța clasificării – hotărârea pronunțată într-o acțiune în realizare este
susceptibilă de executare silită (cea dintr-o acțiune în constatare nu), acțiunea în
constatare nu este admisibilă dacă reclamantul are la dispoziție o acțiune în
realizarea dreptului. Hotărârea pronunțată într-o acțiune în constituire de drepturi
produce de regulă efecte numai pentru viitor și doar prin excepție și pentru trecut (în
acțiunile în realizare sau constatare, prin hotărâre, se valorifică un drept preexistent).
2. În funcție de natura dreptului valorificat prin acțiune, acțiunile se
clasifică în:
- patrimoniale – pentru apărarea unor drepturi patrimoniale (cu un conținut
evaluabil în bani), care se subclasifică în:

- reale – prin care se urmărește ocrotirea drepturilor reale, acestea, la

rândul lor, se subclasifică în funcție de natura bunurilor obiect al dreptului
(pentru clasificarea bunurilor, a se vedea art. 536-540 NCC) în:
- mobiliare
- și imobiliare – care se subclasifică, după cum se urmărește
protejarea dreptului sau doar a stării de fapt a posesiei, în:
- petitorii (art. 551 – drepturile reale NCC, 563 – 566 NCC
apărarea dreptului de proprietate , 669- 686 NCC partajul, art.
696 NCC–acțiunea confesorie de superficie etc.)
- posesorii (art. 949 – 952 NCC, art. 1002-1004 NCPC)
- personale – prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță,
(1164 – conținutul raportului obligațional NCC)
16
 - nepatrimoniale – pentru apărarea unor drepturi nepatrimoniale (cu un
conținut ce nu poate fi evaluat în bani – ex. art. 252 – 257 NCC).
Această clasificare este importantă pentru delimitarea competenței instanțelor
în funcție de natura, obiectul sau valoarea litigiului, atât pe verticală (competența
materială procesuală, cu un anumit specific în ceea ce privește instanțele, secțiile și
completele specializate), cât și pe orizontală (competența teritorială).
3. În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea
dreptului (art. 30 NCPC): principale (cererea de chemare în judecată ce poate avea
mai multe capete de cerere, unele principale, altele accesorii), adiționale
(completatoare sau modificatoare ale cererii de chemare în judecată – 204 NCPC),
accesorii (a căror soluționare depinde de soluția asupra capătului principal de cerere)
și incidentale (formulate în cadrul unui proces în curs – cererea reconvențională,
intervenția voluntară sau forțată a unor terți).
Importanța clasificării: prorogarea legală a competenței (art. 123 NCPC),
procedura aplicabilă și în materia căilor de atac – art. 460 NCPC).

17
 III. COMPETENȚA INSTANȚELOR

1. Noțiuni generale

1. Definiție
Puterea constând în aptitudinea și îndatorirea conferită de lege instanțelor
judecătorești privite ca întreg ori unei instanțe judecătorești privită individual de a
soluționa anumite cereri sau litigii1.
Competența nu este doar o aptitudine (cum este definită de majoritatea
tratatelor), ci este și o obligație, nu este o simplă facultate, ci este și o îndatorire a
instanțelor de a judeca o cauză atunci când sunt sesizate.
2. Clasificare
Schemă
 Competența generală (organe din sisteme diferite) – distincția după cum se
raportează la organe cu sau fără activitate jurisdicțională din afara sistemului
instanțelor
 Competența jurisdicțională (organe din același sistem – al instanțelor
judecătorești)
 Competența materială – pe verticală (uneori și pe

orizontală, instanțe specializate, secții sau complete

specializate)

• - functională (atribuții jurisdicționale) –

primă instanță, apel, recurs etc.
• - procesuală (in funcție de natura, obiectul,
valoarea litigiului)
 Competența teritorială - pe orizontală
• - de drept comun
• - alternativă
• - exclusivă

1
A se vedea, în acest sens,. Gh.-L. Zidaru,Competența instanțelor judecătorești în dreptul
procesual civil român și german. Studiu de drept comparat, teză de doctorat, Facultatea de Drept din
cadrul Universității București, 2013, p. 78.
18
 Competența generală se referă la competența unor organe din sisteme
diferite, delimitând competența instanțelor judecătorești de cea a altor organe cu sau
fără activitate jurisdicțională. Distincția este importantă, pentru că, așa cum vom
vedea atunci când vom analiza excepția de necompetență generală, în cazul în care
competența aparține unui organ cu activitate jurisdicțională și se invocă
necompetența instanței greșit sesizate, aceasta va declina competența în favoarea
acelui organ (art. 132 alin. 1 CPC), în timp ce, atunci când este vorba de un organ
fără activitate jurisdicțională, instanța va respinge cererea ca urmare a admiterii
excepției de necompetență, hotărârea ei fiind susceptibilă numai de recurs (art. 132
alin. 4 CPC).
Competența jurisdicțională se referă la organe din același sistem – al
instanțelor judecătorești și delimitează competența instanțelor pe verticală și pe
orizontală, iar, în funcție de aceasta, se clasifică în competență materială, respectiv
teritorială.
Competența materială se împarte în competență funcțională, care
reglementează atribuțiile jurisdicționale ale instanțelor, respectiv aptitudinea (și
obligația) acestora de a soluționa o cauză în primă sau ultimă instanță, în apel, în
recurs etc. și competență procesuală, în funcție de natura, obiectul, valoarea litigiului.
Aceasta din urmă răspunde, de regulă, la întrebarea ce instanță judecă în primă
instanță o anumită cauză. Vom vedea că, în mod excepțional, competența materială
delimitează pe orizontală atribuțiile unor instanțe „de drept comun”, de cele ale unor
instanțe specializate (fostele tribunale comerciale), precum și a unor secții sau

complete specializate ale unei anumite instanțe (art. 226 și 227 din Legea nr.
71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil și art. 136 CPC).
Competența teritorială sau pe orizontală delimitează atribuțiile instanțelor de
același grad. Așadar, după ce determinăm care dintre instanțele de grade diferite
este competentă să judece o anumită cauză (judecătoria, tribunalul, curtea de apel
etc.), problemă la care răspunde competența materială, competența teritorială ne
arată care anume dintre aceste instanțe este competentă în concret să judece o
anumită cauză (Judecătoria Cluj sau Judecătoria Turda, Tribunalul Cluj sau
Tribunalul Maramureș, Curtea de Apel Cluj sau Curtea de Apel Alba etc.). La rândul
ei, competența teritorială poate fi de drept comun, este vorba despre instanța de la
domiciliul sau sediul pârâtului, ca o aplicație a prezumției de nevinovăție în procesul
civil (reclamantul trebuie să se deplaseze acolo unde se află pârâtul, neputându-i
19
provoca cheltuieli suplimentare până nu i se dovedește culpa procesuală);
competența teritorială alternativă, când reclamantul poate alege între mai multe
instanțe deopotrivă competente.
În accepțiunea codului, competența alternativă există atât în materia
competenței relative – cea care este reglementată prin norme care ocrotesc interesul
unei părți – situație în care excepția de necompetență teritorială se poate invoca
numai de pârât , cât și a celei absolute, așa cum vom vedea în cele ce urmează. În
fine, competența teritorială este exclusivă atunci când doar o anumită instanță este
competentă teritorial, iar norma de competență este de ordine publică (imperativă),
reclamantul neputându-se adresa altei instanțe decât cea prevăzută de lege, pentru
că, dacă ar face-o, excepția de necompetență fiind una absolută, poate fi invocată și
de instanță din oficiu. De la normele de competență teritorială exclusivă părțile nu pot
deroga, iar încălcarea lor se poate invoca și din oficiu de instanță. Există, totuși,
situații de excepție când reclamantul poate alege între mai multe instanțe
competente, cum ar exemplul acțiunii în revendicare imobiliară, competentă fiind
instanța de la locul situării imobilului (art. 117 alin. 1 CPC). Dacă imobilul este situat
în circumscripția mai multor instanțe, va fi competentă cea de la domiciliul sau
reședința pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna din circumscripții, în caz contrar,
reclamantul poate alege între oricare dintre aceste instanțe (art. 117 alin. 2 CPC). De
aceea am spus că și competența teritorială exclusivă poate fi uneori alternativă și
codul pare să susțină această afirmație în textul art. 113 alin. 1 pct. 1 CPC, cererea
privind stabilirea filiației fiind una de competența teritorială exclusivă a instanței de la

domiciliul reclamantului sau cel al pârâtului.

Competența este reglementată prin norme imperative sau dispozitive și, în
funcție de aceasta, vorbim de competență relativă și absolută, clasificarea
prezentând importanță în ceea ce privește regimul juridic al excepției de
necompetență, întrucât cea relativă poate fi invocată doar de partea interesată, care
este pârâtul, în timp ce necompetența absolută poate fi invocată de oricare dintre
părți, inclusiv de reclamantul care a sesizat instanța, de instanță, din oficiu, precum și
de procuror atunci când acesta participă în procesul civil (art. 92 CPC).
Necompetența generală și materială sunt reglementate întotdeauna prin norme
imperative, iar, în cazul celei teritoriale, doar cea exclusivă este reglementată de
norme imperative, celelalte forme fiind prevăzute prin norme de ordine privată.

20
 2.Competența generală

Așa cum am arătat deja, competența generală delimitează competența

instanțelor de cea a altor organe cu sau fără activitate jurisdicțională.
Sunt diverse ipoteze în care ne putem lovi de o problemă de competență
generală, pe care le vom grupa după cum urmează:
a. În materia controlului de constituţionalitate, interesează cine este competent
să se pronunțe asupra constituționalității unei legi sau ordonanțe. Conform art. 29
alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată și modificată, în ipoteza invocării unei excepții de
neconstituționalitate, competența curții se rezumă la legi și ordonanțe în vigoare.
Potrivit jurisprudenței Curții, însă, ea este singura competentă să se pronunțe și cu
privire la constituționalitatea legilor sau ordonanțelor adoptate sub imperiul prezentei
Constituții, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare, în măsura în care aplicarea lor
interesează un litigiu pendent. Ce se întâmplă cu constituționalitatea acelor legi care
au fost adoptate sub imperiul Constituțiilor anterioare? Este competentă Curtea
Constituțională sau sunt competente instanțele de drept comun? Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia în art. 6, permite
revendicarea imobilelor preluate de stat în mod abuziv pe calea dreptului comun, în
absența unei legi speciale de restituire și vorbește de preluare fără titlu care
înseamnă inclusiv în baza unei legi ce încălca Constituția în vigoare la momentul
adoptării ei. De exemplu, Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1950 privind
2
naționalizarea unor imobile, încălca Constituția anului 1948 , care era în vigoare în
anul 1950, când a fost adoptat decretul, respectiv dispozițiile acesteia privind
protecția dreptului de proprietate (art. 8 și 10). Cine poate exercita controlul de
constituționalitate al Decretului 92/ 1950 raportat la Constituția anului 1948?
Răspunsul este instanța investită cu soluționarea unui litigiu prin care se solicită
restituirea acelui imobil.
Deci, în principiu, soluționarea constituționalității unei legi sau ordonanțe este
atribuitul Curții Constituționale, dar numai în ceea ce privește legile și ordonanțele
adoptate sub imperiul actualei Constituții, indiferent că mai sunt în vigoare sau nu, în

2
Poate fi găsită pehttp://legislatie.resurse-pentru-democratie.org
21
timp ce constituționalitatea actelor normative adoptate sub imperiul Constituțiilor
anterioare este de competența instanțelor judecătorești.
b. În materie electorală, legile electorale se modifică, de regulă, cu ocazia
fiecărei alegeri, astfel că nu vom insista asupra unor texte anume, dar, în orice lege
electorală, se împart atribuțiile între birourile electorale și instanțele de judecată. De
exemplu, biroul electoral este cel care înregistrează o candidatură, dar, dacă se
respinge/admite nejustificat înregistrarea unei candidaturi, plângerea împotriva
acestui act este de competența instanțelor de judecată. Dacă o persoană cu drept de
vot este omisă de pe listele întocmite de primari cu privire la alegători, aceasta se
poate îndrepta cu o plângere la judecătorie, deci întocmirea listelor este de
competența primarului, care în acest caz acționează ca un organ fără activitate
jurisdicțională și plângerea care este de competența judecătoriei. Și exemplele ar
putea continua.
c. În materia contenciosului administrativ nu se mai prea pune problema de
competență în ceea ce privește excepția de nelegalitate, față de dispozițiile art. 4
alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată prin art. 54
din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noul CPC, text ce prevede că „instanţa
învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate,
constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea
litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o
încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză” (s.n.).
Chiar și înainte de această modificare, problema de competență privind excepția de

nelegalitate nu era una de competență generală, ci materială, întrucât, care dacă era
invocată într-un proces ce nu era de contencios, soluționarea ei era de competența
instanței de contencios
Așadar, ce probleme de competență generală s-ar putea ivi în materia
dreptului administrativ? De exemplu, instanța nu aplică sancțiuni contravenționale,
pentru că acestea se aplică prin procesul verbal de contravenție de către organul
administrativ competent. Când, însă, se atacă cu plângere la judecătoria competentă
procesul verbal de contravenție, instanța poate schimba sancțiunea (de exemplu,
amenda în avertisment), în cazul în care admite plângerea. Aceasta este o problemă
de competență generală, pentru că instanța nu poate aplica direct sancțiunea, dacă i
s-ar solicita acest lucru, dar poate să o facă, cenzurând procesul verbal de
contravenție.
22
 Un alt exemplu l-ar putea constitui sesizarea instanței în vederea eliberării
unei autorizații de construire. Ea nu ar fi competentă, însă, dacă se atacă refuzul
nejustificat al primarului de a emite o autorizație de construire, o astfel de acțiune
este de competența instanței de contencios. Dacă se atacă de un terț autorizația de
construire emisă fără respectarea dispozițiilor legale, la fel, va fi competentă instanța
de contencios administrativ.
d. În materia litigiilor de muncă, sunt organe din afara sistemului instanțelor
care acționează ca instanțe disciplinare. În materia răspunderii disciplinare a
magistraților, de exemplu, acționează ca instanțe disciplinare cele două secții ale
Consiliului Superior al Magistraturii, care aplică procedura civilă. Procedura derulată
în fața secțiilor este una contencioasă, între cel care exercită acțiunea disciplinară și
cel împotriva căruia se exercită această acțiune și care poate fi asistat de un
apărător. Secțiile consiliului, în acest exemplu, acționează ca instanțe disciplinare,
acțiunea disciplinară nefiind, așadar, de competența instanțelor judecătorești.
Hotărârea secțiilor, însă, se atacă la ÎCCJ cu recurs în 15 zile de la comunicare,
recurs de competența completului de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție
(art. 51 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată,
actualizată).
e. În materia exercitării drepturilor părinteşti, competența se împarte între
autoritatea tutelară și instanța de tutelă. În materia divorțului, bunăoară, când se
pune problema exercitării atribuțiilor părintești atunci când soții au copii minori,
autoritatea tutelară întocmește ancheta socială, dar hotărârea privind modalitatea

concretă de exercitare a drepturilor părintești aparține instanței de tutelă.

f. În materia actelor de stare civilă înregistrarea nașterii, de regulă, se face de
către Registrul de Stare Civilă dar dacă nu s-a cerut timp de 1 an se va face numai în
baza hotărârii Jud (vorbim de înregistrarea tardivă a nașterii). Înregistrările în actele
de stare civilă se fac de Reg De Stare Civilă dar însă anularea înregistrărilor,
modificarea și completarea lor este de competența instanței de jud. Rectificarea lor
sau înscrierea de mențiuni este tot de competența Reg de Stare Civilă dar împotriva
modului de efectuare a mențiunilor sau a modului de rectificare a actului se poate
face plângere la Jud.
Și exemplele ar putea continua.

23
 3.Competenta materială

Referitor la competența materială, așa cum am arătat deja, aceasta

delimitează atribuțiile instanțelor pe verticală, este vorba despre distribuirea
competenței între:
1. judecătorii,
2. tribunale,
3. curţi de apel,
4. ÎCCJ.
În mod excepțional, aceasta poate delimita și atribuțiile pe verticală ale unor
instanțe, în condițiile menținerii fostelor Tribunale Comerciale Cluj și Mureș, care,
după intrarea în vigoare a noului Cod Civil, s-au transformat în tribunale specializate,
precum și competența unor secții sau complete specializate (art. 136 CPC).
1. Competența materială a judecătoriilor - art. 94 CPC
Competenţa de a judeca în primă instanţă (competență procesuală) – pct. 1,
lit. a – j:
a. cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de
familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod
expres altfel (art. 229 din Legea nr. 71/2011 modificată, art. 76 din
Legea nr. 76/2012, art. 107 NCC) - cazul cererilor de competența
instanței de tutelă prevăzute de Codul de procedură civilă
b. cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă,

potrivit legii;
c. cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor
persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite
de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane
juridice, după caz;
d. cererile de evacuare;
e. cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa
construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice
servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de
lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
f. cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
24
 g. cererile posesorii;
h. cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în
bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;
i. cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
j. orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti – determinarea competenței după valoarea cererii –
art. 98 – 105 CPC.
Competența de a judeca în ultimă instanță (competență funcțională) - pct. 3 –
căile de atac împotriva hotărârilor administrației publice cu activitate jurisdicțională și
ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.
Competența de a judeca în orice alte materii date de lege în competența lor –
pct. 4.
2. Competența materială a Tribunalelor art. 95
Pct. 1 - competența de a judeca în primă instanță - toate cererile care nu sunt
date prin lege în competența altor instanțe (prin legi speciale).
NCPC vine cu o nouă optică, pentru că transformă tribunalul în instanță cu
plenitudine de competență în primă instanță. Deci, ori de câte ori nu există un text
care să dea o cauză în competența altei instanțe, o va judeca tribunalul. De
menționat că, în lumina VCPC, judecătoria era instanța cu plenitudine de
competență. Suntem tentați, la o primă vedere, să spunem că majoritatea cauzelor

se vor judeca de tribunale, dar realitatea ne contrazice, pentru că, raportat la

varietatea și numărul de cauze lăsate în continuare în competența judecătoriilor, nu a
crescut semnificativ numărul cauzelor de competența în primă instanță a tribunalelor.
Se ridică problema dacă acele cauze care pe VCPC erau de competența
tribunalului (art. 2 pct. 1 – litigiile de muncă, cu excepția celor date prin lege în
competența altor instanțe, cauzele în materie de expropriere, cele de proprietate
intelectuală, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine, repararea
erorilor judiciare din procesele penale etc.) și care, în forma inițială a NCPC erau
enumerate expres ca fiind de competența lui, au rămas în continuare să fie judecate
de tribunale ori, în cazul lor, competența se distribuie după valoare între tribunale și
judecătorii. Aceasta deoarece LPA a modificat competența tribunalului, după modelul
fostului art. 1 pct. 1 din VCPC, care consacra judecătoria ca fiind instanță cu
25
plenitudine de competență sau instanță de fond de drept comun. Doctrina majoritară
apreciază că tribunalul rămâne în continuare competent să judece tot ce era
competent să judece și pe VCPC. De remarcat că litigiile enumerate după natura lor
sunt în competența sa indiferent de valoarea obiectului acestora (atunci când acesta
este evaluabil în bani). Astfel, un litigiu de expropriere este de competența
tribunalului indiferent dacă valoarea reparației solicitate de reclamant este până la
200.000 lei sau depășește această sumă.
Ce rămâne să se împartă între judecătorie și tribunal după valoare, în sensul
art. 94 pct. 1 lit. j? În materie succesorală, dacă se formulează doar o petiție de
ereditate, o cerere de anulare a certificatului de moștenitor etc., valoarea se
raportează numai la activul succesoral și se împarte competența între judecători și
tribunal. Aceasta, însă, doar dacă nu s-a formulat vreun capăt de cerere privind
partajul succesoral, pentru că, în cazul în care a fost solicitată și împărțirea masei
succesorale, competentă va fi judecătoria. În cazul cererilor privind anularea sau
constatarea nulității absolute a unui contract ori rezoluțiunea sau rezilierea acestuia,
a celor privind revendicarea unor bunuri mobile sau imobile, competența se distribuie
între judecătorie și tribunal în funcție de valoarea obiectului. Și exemplele ar putea
continua.
În concluzie, în ceea ce privește competența materială, în primul rând se
verifică obiectul sau natura litigiului, pentru că s-ar putea ca obiectul să fie unul
patrimonial, dar să nu conteze valoarea, iar, în funcție de acesta să fie întotdeauna
competentă judecătoria (cererile de împărțeală judiciară, de exemplu) sau

întotdeauna tribunalul (litigiile în materie de expropriere, de exemplu).

Dacă nu există vreo normă care să dea în competența uneia sau a alteia din
cele două instanțe cauza și cererea este evaluabilă în bani, iar litigiul este unul
patrimonial, competența se distribuie între judecătorie și tribunalul după valoarea
rezultând din dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j (până în 200.000 lei inclusiv și peste
200.000 lei).
Pct. 2 – ca instanțe de apel – judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate
de judecătorii în primă instanță.
Majoritatea hotărârilor pronunțate de judecătorii se atacă cu apel la tribunal.
Pct. 3 – în recurs – în cazurile anume prevăzute de lege.

26
 Este vorba de recurs tot împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii,
tribunalul fiind instanța ierarhic superioară judecătoriei, iar recursul fiind cale de atac
de reformare.
Regula este că tribunalul judecă apeluri împotriva hotărârilor pronunțate de
judecătorii. De la această regulă există două categorii de excepții, și anume, situația
în care hotărârea este deja definitivă de la pronunțare, adică nesusceptibilă de vreo
cale de atac (în materia divorțului prin acord, cel puțin în ceea ce privește capătul de
cerere privind divorțul, după anumite distincții ce vor fi analizate la momentul potrivit)
sau când hotărârea este susceptibilă numai de recurs în baza unui text special
(pentru că, se arată în text, judecă recursuri numai în cazurile expres prevăzute de
lege). Cazurile expres prevăzute de lege în care tribunalul judecă recursuri sunt, de
exemplu, în caz de renunțare la judecarea cererii, încheierea prin care se ia act de
renunțare se atacă numai cu recurs ori, dacă se renunță la însuși dreptul subiectiv
dedus judecății (acțiune în revendicare imobiliară cu imobil sub 200.000 lei de
competența judecătoriei și se renunță la dreptul subiectiv dedus judecății - ceea ce
înseamnă că reclamantul nu mai este titularul dreptului subiectiv și i se va respinge
acțiunea, iar această hotărâre se va ataca numai cu recurs). Textul nu spune care
este instanța competentă, dar, pentru că este vorba despre o hotărâre a judecătoriei
care se atacă cu recurs, instanța competentă este cea ierarhic superioară. Nu este
necesar ca textul lege să arate expres că o hotărâre a judecătoriei poate fi atacată cu
recurs la tribunal, ci trebuie să fie o hotărâre a judecătoriei care să fie susceptibilă
numai de recurs.

Pct. 4 – în alte materii – orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Lege înseamnă NCPC (îndreptarea erorilor materiale, lămurirea dispozitivului,
completarea hotărârii pronunțate de tribunale, contestația la titlu împotriva hotărârilor
tribunalului, căile de atac de retractare, contestația în anulare și revizuirea, cu
excepția motivului privind contrarietatea de hotărâri, cererile de recuzare sau abținere
ale propriilor judecători sau ale judecătorilor de la judecătorii atunci când, din cauza
recuzării, nu poate fi alcătuit completul de judecată, conflictele de competență între
judecătoriile din raza sa teritorială etc.) sau legi speciale.
3. Competența materială a Curților de Apel - art. 96 NCPC.
Pct. 1 - în prima instanţă – în materie de contencios – delimitarea față de
competența tribunalului conform legii speciale.

27
 Ea judecă în primă instanță numai în materie de contencios, competența
împărțindu-se în această materie între tribunal și curtea de apel astfel:
1. după organul emitent – dacă nu avem criteriul 2, se verifică emitentul actului
contestat - pentru acte emise de autorități publice locale, competența aparține
tribunalului, iar pentru cele emise de autorități publice centrale, curții de apel;
2. după natura și valoarea litigiului – impozite, taxe, alte datorii vamale și
accesorii ale acestora.
Sediul materiei din legea specială îl reprezintă disp. art. 10 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, ce prevede că :„(1) Litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum
şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii
ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii,
datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se
soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.(1^1) Toate cererile
privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect
sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene,
indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ
şi fiscal ale curţilor de apel.”
Pct. 2 – în apel - apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

primă instanță.
În viziunea noului cod, curtea de apel este instanța cu plenitudine de
competență privind apelurile, pentru că tribunalul este instanța cu plenitudine de
competență să judece în primă instanță (în realitate, am arătat că nu se modifică
prea mult volumul de activitate al judecătoriile față de cauzele date în competența lor
prin art. 94 NCPC).
Pct. 3 – în recurs – în cazurile prevăzute de lege.
Pentru legi speciale, a se vedea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,
potrivit căruia recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel,
iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a
28
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede
altfel.
Dacă se renunță la judecată ori la dreptul subiectiv în fața tribunalului, ori se ia
act de act de tranzacția încheiată între părți prin hotărâre de expedient pronunțată de
tribunal etc., acestea se atacă cu recurs la instanța ierarhic superioară, care este
curtea de apel. O situație cu totul de excepție o constituie aceea în care se
formulează în cursul apelului judecat de tribunal o cerere de intervenție principală din
partea unui terț și se respinge încuviințarea ei în principiu de către tribunal. Această
încheiere poate fi atacată separat cu recurs la curtea de apel, deși hotărârea finală
nu este susceptibilă de recurs. Tot astfel, în caz de respingere a cererii de recuzare
a unui judecător în apel, dacă hotărârea pronunțată în apel este definitivă, încheierea
prin care este soluționată cererea de recuzare poate fi atacată separat cu recurs.
Pct. 4 – în alte materii – orice alte materii date prin lege în competența lor
Judecă conflicte de competență ivite între instanțe aflate în raza ei teritorială
(judecătorii din raza unor tribunale diferite sau între o judecătorie și un tribunal sau
între două tribunale). Mai judecă și cererea de strămutare pe motive de bănuială
legitimă, când se cere strămutarea de la o judecătorie sau de la un tribunal din raza
ei teritorială.
4. Competența materială a ÎCCJ - art. 97
ÎCCJ nu judecă nici în primă instanță și nici în apel. Are anumite cauze care
aparent le judecă în primă instanță – strămutarea pe motive de siguranță publică sau
pe motiv de bănuială legitimă de la o curte de apel la alta, dar, în realitate, ea nu este

învestită să judece un litigiu, este doar un incident, se solicită prorogarea

judecătorească a competenței de la o instanță la alta, care nu se poate numi
judecată în primă instanță, ci în alte materii date în competența ei prin lege.
Pct. 1 – în recurs
ÎCCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în
primă instanță, deci în materie de contencios
De asemenea, poate judeca recursuri împotriva acelor cauze care pornesc în
primă instanță de la tribunal, se judecă în apel la curtea de apel, iar împotriva
hotărârii curții de apel poate fi exercitat recurs (nu toate hotărârile pronunțate în apel
de curțile de apel sunt susceptibile de recurs la ÎCCJ, așa cum rezultă din dispozițiile
art. 483 alin. 2 NCPC).
Pct. 2 – recursul în interesul legii.
29
 Despre instrumentele de uniformizare a jurisprudenței vom discuta altădată.
Aici amintim doar că recursul în interesul legii este utilizat atunci când au fost
pronunțate hotărâri definitive asupra unor chestiuni de drept procesual sau
substanțial și care au primit o rezolvare neunitară din partea instanțelor.
Pct. 3 - cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
rezolvarea unor probleme de drept.
Este o modalitate nouă de uniformizare a jurisprudenței introdusă prin noul
cod, care se referă la interpretarea unui text de lege de care depinde soluționarea pe
fond a cauzei (așadar, se poate referi numai la chestiuni de drept substanțial și nu la
chestiuni de drept procesual, cum este recursul în interesul legii).
Pct. 4 – în alte materii - orice alte cereri date prin lege în competența sa.
Un exemplu ar putea fi contestațiile împotriva hotărârilor date de CSM în
materie de carieră a magistraților, cererile de strămutare pe motiv de siguranță
publică sau pe motiv bănuială legitimă de la o curte de apel la alta, contestațiile în
anulare și revizuirile împotriva propriilor hotărâri, îndreptarea de erori materiale
privind propriile hot, conflictele de competență care sunt de competența ei etc..

4.Competența teritorială

1. Competența de drept comun

Conform art. 107 CPC, competența teritorială de drept comun este cea de la

domiciliul sau sediul pârâtului.

Definiția noțiunii de domiciliu o întâlnim în NCC. Ea rezultă din următoarele
texte:
– art. 87 - acolo unde își declară locuința principală
– art. 89 - element obiect – ocupare efectivă, element
subiectiv – intenția de a stabili un anume loc locuință
principală
– art. 91 – proba domiciliului – cu cartea de identitate
– art. 90 prezumția de domiciliu (publicitatea domiciliului,
inopozabilitatea domiciliului real).
Așadar, domiciliul este locul unde pârâtul locuiește efectiv (domiciliul real),
indiferent de ce este trecut în cartea de identitate (art. 89 NCC), această regulă de
30
competență fiind o aplicație a principiului prezumției de nevinovăție în procesul civil,
reclamantul fiind cel care trebuie să se deplaseze la domiciliul pârâtului atât timp cât
acestuia nu i s-a dovedit culpa procesuală. Acest domiciliu, însă, trebuie cunoscut de
reclamant. În ceea ce privește rolul publicității prin evidența populației, acesta este de
opozabilitate. În măsura în care reclamantul nu a cunoscut alt domiciliu decât cel
trecut în registre (pârâtul nu și-a făcut opozabil noul domiciliu prin registre – art. 91
alin. 2 NCC), sesizarea instanței competente conform domiciliului rezultând din
acestea este corectă, pârâtul, în măsura în care susține contrariul, trebuie să
dovedească împrejurarea că reclamantul a cunoscut că locuiește efectiv în alt loc (ce
ar atrage competența teritorială a altei instanțe – art. 91 alin. 3 NCC).
În ceea ce privește sediul persoanei juridice, acesta rezultă din art. 227 alin.
(1) NCC, fiind cel trecut în actul de constituire sau statut.
În cazul pârâtului cu domiciliu necunoscut, vor fi aplicabile dispozițiile art. 108
CPC și ale art.90 NCC.
În situația în care pârâtul locuiește în străinătate, acest element de
extraneitate mută problema competenței pe tărâmul competenței internaționale
(1064, 1065, 1071 CPC).
Referitor la asociațiile fără personalitate juridică (art. 1.892 NCC) sau cele în
fapt (art. 1.893 NCC), competența teritorială va fi determinată de domiciliul sau sediul
persoanei fizice sau juridice căreia i s-a încredințat conducerea sau administrarea.
Domeniu de aplicare al competenței de drept comun îl constituie:
– cererile personale – inclusiv acțiunea în constatarea

nulității unui contract translativ de drepturi reale

– cereri reale mobiliare/ acțiuni în constatarea unui drept
mobiliar (real sau de creanță)
2. Competența teritorială alternativă - ipoteze
Art. 109 CPC – persoana juridică cu dezmembrăminte - condiții :
-obligații născute din acte încheiate prin reprezentantul
dezmembrământului
- respectiv sau din fapte (licite sau ilicite) săvârșite de acesta
- sau locul executării obligației (chiar pentru acte neîncheiate prin

reprezentantul dezmembrământului) – indiferent că este trecut expres

în act sau rezultă dintr-o normă supletivă

31
 Art. 110 CPC – entitățile fără personalitate juridică –competența teritorială
este alternativă doar dacă nu există vreo persoană căreia i s-a încredințat
conducerea (în această situație competența teritorială fiind cea de drept comun, de la
domiciliul sau sediul acesteia), competența se raportează la oricare dintre membri
(respectiv la domiciliul sau sediul lor, după cum este vorba despre membri persoane
fizice sau juridice.
Art. 111 CPC – persoanele juridice de drept public:
- domiciliul sau sediul reclamantului
- ori sediul pârâtului
Art. 112 CPC – pluralitate de pârâți:
- trebuie făcută distincția între debitori principali/accesoriu – competența
fiind determinată de domiciliul sau sediul oricăruia dintre cei principali
- pârâtul fictiv – situație de excepție în care excepția de fond
peremptorie a lipsei calității procesuale pasive este invocată înaintea celei de
necompetență (se invocă de oricare dintre pârâți).
Art. 113 CPC – competența teritorială alternativă (alte cazuri decât cele deja
arătate):
– instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea
filiaţiei; competență teritorială exclusivă
– instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în
cererile referitoare la obligaţia de întreţinere (legală sau convențională),
inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;

– instanţa locului prevăzut în contract (sau de lege, norme supletive – art.

1.494 NCC) pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul
cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui
contract;
– instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-
un raport de locaţiune a imobilului;
– instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie
tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
– instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc
dintr-un contract de transport;
– instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc
dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;
32
 – instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect
executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea,
rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor
produse consumatorilor (consumator reclamant);
– instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a
produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o
asemenea faptă;
– când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o
activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială
sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate
introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii
respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să
se execute în acel loc.
• Art. 115 CPC– cereri în materie de asigurare (sunt în favoarea victimei, nu și a
asigurătorului subrogat ei, în cazul asigurărilor casco)
Conform art. 116 CPC, reclamantul este cel care alege instanța.
3. Competența teritorială exclusivă (art. 129 alin. 2 pct. 3, art. 126 alin. 1
CPC) – ipoteze
- Art. 114 CPC – cereri în materie de tutelă și familie - competență exclusivă,
poate fi alternativă
- Art. 117 CPC – acțiunile reale imobiliare (petitorii sau posesorii), excepție

partajul succesoral, competență alternativă (dar exclusivă) – în cazul în care

imobilul se află în circumscripția mai multor instanțe și domiciliul sau sediul
pârâtului nu se află în circumscripția nici uneia dintre acestea
- Art. 118 CPC – cererile privitoare la moștenire, observație– în cazul mai multor
moșteniri – competență alternativă
- Art. 119 – cererile în materie de societate
- Art. 120 – cererile privitoare la insolvență și concordatul preventiv
- art. 121, art. 126 alin. (2) – cererile împotriva unui consumator
- Art. 126 alin. (1) – cererile privitoare la persoane
- Art. 128 – incidente în materie de arbitraj

33
 4. Competența facultativă
Sediul materiei îl constituie art. 127 CPC și este un element de noutate al
codului. Deși denumirea marginală este competența facultativă, față de modul de
formulare a prevederilor din cuprinsul acestui articol se pune problema dacă chiar
este vorba despre o facultate ori constituie o obligație. De remarcat că textul are
două ipoteze distincte, și anume:
- alin. (1) și (3) – judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) reclamant,
- alin. (2) și (3) – aceleași persoane sunt chemate în judecată având calitatea
de pârâte.
Astfel, alin. (1) prevede că „dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o
cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile
de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care
îşi desfăşoară activitatea” (s.n.).
Așadar, prima ipoteză este cea în care cel care se adresează instanței,
reclamantul este judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (alin. 3) și el ar
trebui să se adreseze sub aspectul competenței teritoriale chiar instanței la care își
desfășoară activitatea. În această situație, va sesiza una din instanțele judecătorești
de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu
curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară
activitatea. Să fie oare o facultate pentru reclamant? Este o normă de competență
relativă sau absolută? Textul nu limitează această obligație a reclamantului la

acțiunile ce atrag o competență teritorială relativă, putând fi vorba, de exemplu, și de

o acțiune în revendicare imobiliară, ce atrage o competență teritorială exclusivă.
Totuși, spune codul, în acest caz, judecătorul nu se va adresa instanței competente
după regulile cuprinse în art. CPC , ci va trebui să se adreseze instanței stabilite prin
alin. 1 al art. 127 CPC (instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel
vecine). Este o măsură de protecție a actului de justiție, nu ocrotește un interes privat
al reclamantului, de aceea norma este una imperativă, în pofida denumirii marginale.
Atunci când există o contradicție între titlul unui text de lege și conținutul acestuia se
va ține seama de conținut, or, raportat la conținutul alineatului (1) al art. 127 CPC.
acest text de lege este o normă imperativă de la care părțile nu pot deroga. În
această situație, instanța va invoca din oficiu excepția de necompetență și, pentru că

34
reclamantul nu a ales o instanță competentă, o va alege ea respectând criteriile
rezultând din textul de lege.
În cazul reglementării cuprinse în alin. (2) al art. 127 CPC, ipoteza referitoare
la judecătorul (procurorul, asistentul judiciar, grefierul) pârât, competența este una
relativă, alternativă.
Conform acestui text, „în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător
care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul
poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii” (s.n.).
Într-o astfel de ipoteză, reclamantul poate alege între a se adresa instanței ce
ar fi competentă conform normelor de competență teritorială (și la care este angajat
pârâtul) sau poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Ne oprim aici cu discuția despre normele de competență, urmând să discutăm
în cadrul întâlnirilor tutoriale prorogarea competenței, excepția de necompetență și
conflictele de competență.

35
 IV. ACTUL DE PROCEDURĂ

1. Definiție, condiții, clasificare

1.Sensul noțiunii
Noțiunea de act juridic are trei sensuri recunoscute de doctrină, și anume:
a)Manifestarea de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice, ceea
ce, din dreptul substanțial cunoaștem deja ca fiind definiția actului juridic în sens de
negotium iuris. Manifestarea de voință aparține participanților din proces (părți,
instanță, procuror etc.), exemple de astfel de acte juridice fiind: cererea de chemare
în judecată, întâmpinarea, cererea de renunțare la judecată, la dreptul subiectiv
dedus judecății, tranzacția, hotărârea judecătorească, cererea de abținere, cererea
de declarare a căii de atac, de retragere a căii de atac etc.
b)Un sens specific dreptului procesual este acela de operațiune juridică, adică
act material legat de efectuarea unui act de procedură, cum ar fi, bunăoară,
comunicarea citației, a hotărârii judecătorești, depunerea cererii de chemare în
judecată, a celei de declarare a căii de atac etc.
c)În fine, un alt sens cunoscut încă din dreptul substanțial îl reprezintă ce de
înscrisul constatator al manifestării de voință sau operațiunii juridice – instrumentum
– poate fi sub semnătură privată sau autentic. Exemple, în acest sens, pot fi toate
înscrisurile ce constată actele juridice în sens de negotium din ex. de la lit. a),

precum și alte exemple, cum ar fi dovada de înregistrare a cererii de chemare în

judecată, a cererii de declarare a căii de atac, procesul verbal de îndeplinire a
procedurii de citare etc.
2. Condiții pentru întocmirea actelor d e procedură
a) O primă condiție pentru întocmirea actului de procedură o constituie forma
scrisă .
Aceasta rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (1) CPC, referitor la condițiile
generale ale cererilor adresate instanței. Din cuprinsul acestui text, rezultă că
situațiile de excepție, respectiv acelea în care cererile ce pot fi formulate și oral,
trebuie să fie expres prevăzute de lege [art. 148 alin. (4)], cum ar fi în cazul recuzării,
abținerii, desemnării reprezentantului convențional, renunțării la judecată sau la
dreptul subiectiv dedus judecății etc.
36
 Tot din cuprinsul art. 148 , este vorba despre alin. (2) al acestui articol, cererile
pot să îmbrace forma înscrisului în formă electronică, în sensul art. 267 CPC.
Alte texte privind forma scrisă a unor acte (sau conținutul acestora) sunt
prevăzute și de alte texte ale codului, cum ar fi în cazul înștiințării (art. 163 alin. 3
CPC), procesului verbal de îndeplinire a procedurii de citare sau de comunicare a
actelor de procedură (art. 164 CPC), cuprinsului încheierii de ședință (art. 233 CPC),
al minutei (art. 401 CPC), al hotărârii judecătorești (art. 425, art. 499 CPC) etc.
b)O altă condiție pentru întocmirea actului de procedură este aceea conform
căreia trebuie să constate în cuprinsul său îndeplinirea condițiilor stabilite de lege
(chiar dacă este vorba de condiții extrinseci, cum ar fi publicitatea, oralitatea etc.), cu
alte cuvinte, nu poate fi completat cu probe extrinseci.
Codul prevede, însă, câteva situații de echipolență:
- imposibilitatea fizică de a semna cererea –art. 148 alin. (5) CPC
- prezentarea părții în instanță, deși nu a fost regulat citată – art. 160 alin. (1)
CPC
- cererea de comunicare a actului de procedură către cealaltă parte – art. 184
alin. (2) CPC
- comunicarea hotărârii judecătorești titlu executoriu împreună cu încheierea
de încuviințare a executării silite – art. 468 alin. (2) CPC
- apelul declarat înainte de comunicare – art.468 alin. (3) CPC (doar cu privire
la soluție, nu și la motivare), idem recursul
c)În fine, o altă condiție comună actelor de procedură rezultând din dispozițiile

art. 14 alin. 5 din Legea nr. 304/2004 este aceea de a fi întocmite înlimba română.
3. Clasificarea actelor de procedură
Actele de procedură pot fi clasificate după mai multe criterii, pe care le vom
analiza succint.
a) În funcție de conținut, sunt înscrisuri ce constată manifestări de voință sau
operațiuni juridice
b) În funcție de participanții din proces de la care emană, sunt acte ale:
• - părților: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererile
incidentale, cererea de recuzare, cererea în probațiune etc.
• - instanței: hotărârea judecătorească, declarația de abținere etc.
• - auxiliarilor – dovada de comunicare a actelor de procedură,
actele executorului judecătoresc etc.
37
 • - altor participanți: mărturia, expertiza, cererea de strămutare
formulată de procurorul general pentru siguranță publică etc.
c) După cum sunt întocmite în cadrul unui anumit proces sau nu:
• - judiciare – expertiza judiciară, mărturisirea judiciară, mărturia
judiciară etc.
• - extrajudiciare - expertiza extrajudiciară, mărturisirea
extrajudiciară, mărturia extrajudiciară etc.
d) După modul de efectuare:
• - scrise – cererea de chemare în judecată, citația, hotărârea
judecătorească etc.
• - orale – declarația martorului, răspunsul la interogatoriu,
recuzarea făcută oral, desemnarea reprezentantului
convențional făcută oral , concluziile orale etc.

2. Nulitatea actului de procedură

1. Definiție
Noul Cod cuprinde o definiție legală a nulității actului de procedură, în art. 174
alin. (1) CPC, prevăzând că „nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial
de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau
de formă”.

2. Clasificarea nulităților
În ceea ce privește clasificarea nulităților, există diferențe față de cele din
dreptul substanțial, încadrarea nulității într-una sau alta dintre categorii atrăgând
consecințe importante pe planul dreptului procesual.
a)Așa cum rezultă chiar din definiția legală a nulității a nulității actului de
procedură, există nulități ce intervin pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de
formă, însă această împărțire nu prezintă vreo relevanță juridică, cum are în alte
sisteme de drept (ex. art. 113 din Codul de procedură civilă francez3).

3
Textul din Codul de procedură civilă francez este următorul: „Tous les moyens de nullité
contre des actes de procédure déjà faits doivent être invoqués simultanément à peine d'irrecevabilité
de ceux qui ne l'auraient pas été.”. Poate fi găsit pehttp://www.legifrance.gouv.fr.

38
 b)După cum intervin pentru nerespectarea condițiilor intrinseci sau extrinseci
ale actului de procedură, nulități sunt condiționate de existența unei vătămări sau
nulități necondiționate, așa cum rezultă din dispozițiile coroborate ale art. 175, art.
176 CPC.
De reținut că, în cazul nulităților condiționate, se prevede expres că, pentru a
interveni nulitatea, nu este suficientă dovada vătămării, ci este necesar ca
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului. Dacă se poate pe
altă cale, actul va fi „salvat” [art. 175 alin. (1), art. 177 alin. (1) CPC].
c)Nulități pot fi exprese sau virtuale, conform art. 175 alin. (2) CPC, iar
importanța clasificării rezidă în aceea că, în cazul nulităților exprese, vătămarea se
prezumă, rămânându-i părții care contestă existența ei să facă dovada faptului
contrar.
d)După caracterul normei încălcate, nulitățile pot fi absolute sau relative,așa
cum rezultă din dispozițiile art. 174 alin. (2) și (3) CPC, având un regim juridic diferit,
sub aspectul posibilității invocării nulității, așa cum vom vedea în cele ce urmează
(art. 178 CPC), dar nu și sub aspectul posibilității îndreptării actului de procedură (art.
177 CPC aplicându-se și în cazul nulităților absolute4).
e)După cum afectează întregul act de procedură sau doar o parte din acesta,
nulitățile pot fi totale sau parțiale , conform art. 174 alin. (1), art. 179 alin. (1) CPC.
f) În funcție de raportul cauzal dintre diferite acte de procedură, așa cum
rezultă din dispozițiile art. 179 alin. (3) CPC, nulitățile se clasifică în nulități proprii
actului de procedură (de exemplu, nulitatea procedurii de citare) sau derivate din

nulitatea unui alt act de procedură (nulitatea hotărârii judecătorești pronunțată în

lipsa părții cu care a fost viciată procedura de citare).
g)Deși existența lor a fost contestată sub imperiul reglementării anterioare,
sub imperiul noului cod nu poate fi negată ipoteza unor nulități de drept, cum ar fi, de
exemplu, aceea a hotărârii judecătorești pronunțată după admiterea cererii de
strămutare [art. 145 alin. (2) teza finală CPC vorbind textual despre o desființare „de
plin drept”).
Este important de reținut că aceste clasificări nu se suprapun, existând
posibilitatea oricăror combinații între nulități aparținând unor categorii diferite.
4
A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș,Probleme de drept soluționate neunitar în practica
instanțelor de judecată. Moartea părții în cursul procesului. Neintroducerea în cauză a moștenitorilor în
etapa procesuală respectivă. Exercitarea căilor de atac. Calificarea nulități. Remedii, în Pandectele
Române nr. 5/2012, pp. 145-155.
39
 e) Invocarea nulităților
Nulitățile pot fi invocate ca motive de exercitare a căilor de atac sau prin
invocarea excepției nulității în cadrul unui proces în curs (chiar și în căile de atac
pentru nulități produse în această etapă procesuală).
Raportul dintre art. 178 CPC și art. 247 CPC
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 178 CPC, după cum nulitatea este una
absolută sau relativă, regimul ei juridic diferă, în ceea ce privește calitatea celor care
o pot invoca (dacă se poate renunța la invocarea ei, situația cauzării nulității prin
propria faptă) și termenul în care aceasta poate fi invocată.
Astfel în ceea ce privește nulitatea absolută, conform art. 178 alin. (1), aceasta
poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror,
în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel. O situație în care legea
prevede altfel este excepția necompetenței materiale sau teritoriale exclusive, care
trebuie invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. în
fața primei instanțe (art. 130 alin. 2 CPC). Alte exemple pot fi cele prevăzute de art.
488 alin. (2) CPC, ce prevede că motivele de casare ce puteau fi invocate pe calea
apelului sau în cursul judecării acestuia nu mai pot fi primite direct în recurs sau art.
247 alin, (1) CPC, ce prevede că excepțiile nu mai pot fi invocate în recurs dacă
pentru soluționarea lor este necesară administrarea unor probe, altele decât
înscrisurile (acestea fiind singurele probe admisibile în recurs (art. 492 CPC).
Referitor la invocarea nulității relative, art. 178 alin. (2) și (3) CPC prevăd că:
- are calitate doar partea al cărei interes este ocrotit, cu condiția să nu fi

provocat neregularitatea prin propria faptă (ex. viciu de procedură pentru că nu a

respectat obligațiile privind anunțarea instanței cu privire la schimbarea domiciliului
sau sediului art. 172 CPC)
- se face in limine litis, adică pentru neregularităţile săvârşite până la
începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la
primul termen de judecată (lit. a), iar, pentru neregularităţile săvârşite în cursul
judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este
prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe
fond (lit. b).
În legătură cu dispozițiile art. 178 alin. (5) CPC și raportul dintre acestea și art.
247 alin. (3) CPC, opiniile exprimate în doctrină sunt diferite, majoritatea înclinând
spre soluția potrivit căreia se aplică doar nulităților relative, în cazul celor absolute
40
neinvocate la momentul la care au fost cunoscute (cu excepțiile prevăzute de lege,
analizate deja, unde trebuie invocate in limine litis), se referă doar la nulitățile relative
în cazul celor absolute punându-se doar problema sancționării abuzului de drept,
conform art. 247 alin. (3) CPC. Există, însă, o recentă opinie minoritară, ce-și face loc
în doctrină, potrivit căreia textul se aplică ambelor categorii de nulități, însă numai în
ceea ce privește posibilitatea invocării de către parte, instanța nefiind ținută de acest
text5.
f) Actul de procedură prin care se soluționează excepția nulității
Pentru a determina actele de procedură prin care instanța de judecată
soluționează excepția nulității, trebui să antamăm clasificarea hotărârilor
judecătorești rezultând din dispozițiile art. 424 CPC, conform cărora acestea sunt
încheieri, ce pot fi interlocutorii, preparatorii (art. 235 CPC), sentințe (pronunțate în
primă instanță sau prin care instanța se dezînvestește ori prin care soluționează căile
de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege
sau cele pronunțate în căile de atac de retractare – contestație în anulare, revizuire -
împotriva unor astfel de hotărâri) sau decizii (cele pronunțate în căile de atac de
reformare – apel, recurs, precum și în cele de retractare – contestație în anulare,
revizuire, atunci când acestea au ca obiect hotărâri pronunțate în apel sau recurs).
Pentru o mai bună înțelegere, soluțiile posibile pot fi sintetizare după cum
urmează:
- în caz de respingere a excepției, instanța se pronunță prin:

• - încheiere interlocutorie, care se atacă, de regulă, odată cu

fondul – art. 248 alin. (5), art. 466 alin. (4) CPC
• - sentință sau decizie, dacă este unită cu fondul, art. 248 alin.
(4);
– în timp ce, în caz de admitere, prin:
• - încheiere interlocutorie, dacă rămâne în continuare investită –
art. 248 alin. (3), art. 235 CPC
• - sentință sau decizie, dacă se dezînvestește

5
A se vedea, în acest sens, L.-Al. Viorel,Regula invocării concomitente sau, după caz, „de
îndată” a unor nulități, motive și, respectiv, mijloace de apărare. Principiul loialității, în Revista română
de drept privat nr. 3/2012, pp. 124-148.
41
 g) Efectele nulității
Premisa pentru a opera nulitatea rezultă și din dispozițiile art. 177 CPC,
potrivit căruia, actul de procedură trebuie să nu poate fi îndreptat (remediat), cum ar
fi, de exemplu, posibilitatea îndreptării unor acte de procedură ale părții pe calea
regularizării. Este vorba despre cererea de chemare în judecată, a cererile de
declarare a căilor de atac. Alte exemple de posibile remedii sunt confirmarea actului
îndeplinit de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă (de cel devenit major sau de reprezentatul legal), dovada calității de
reprezentant, îndreptarea erorii materiale din hotărâre etc.
Efectul nulității, conform dispozițiilor art. 179 alin. (1) CPC, îl constituie
desființarea retroactivă a actului, ce poate fi totală sau parțială (quod nullum est,
nullum producit effectum).
Actul desființat poate fi refăcut cu respectarea condițiilor de validitate [179 alin.
(2) CPC] de instanța competentă, care este, fie cea în fața căreia a fost săvârșit actul
nul, fie cea de control judiciar, fie cea căreia i se trimite cauza spre rejudecare, după
caz.
Desființarea actelor subsecvente. Art. 179 alin. (3) CPC, care este o aplicație
în materie procesuală a principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,
cunoscut din dreptul substanțial, prevede că „desfiinţarea unui act de procedură
atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o
existenţă de sine stătătoare”. De remarcat că trebuie să existe o legătură de
condiționare între cele două acte (ex. nulitatea procedurii de citare la ultimul termen

atrage și nulitatea hotărârea, lipsa încheierii de amânare a pronunțării atrage și

nulitatea hotărârii etc.)
Conversiunea actului de procedură, instituție, de asemenea cunoscută din
dreptul substanțial, este reglementată expres în art. 179 alin. (4) CPC, conform
căruia „nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte
efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie„. Un exemplu în acest
sens îl poate constituie cererea de chemare în judecată anulată în procedura
regularizării, prin care reclamantul recunoaște existența unui raport juridic dintre el și
pârât (trebuie, însă, avut în vedere și motivul nulității, dacă este pentru lipsă de
semnătură, înseamnă că actul nu a fost însușit de reclamant).

42
 3. Termenele procedurale

1. Definiție și clasificare
Definiție - intervale de timp stabilite de lege, judecător sau de părți în interiorul
cărora trebuie efectuat sau nu poate fi efectuat un act de procedură și a căror
nerespectare atrage anumite sancțiuni (decăderea, nulitatea, perimarea).
Pentru o mai bună înțelegere a clasificării termenelor, vom utiliza o
sistematizare a criteriilor după cum urmează:
 În funcție de caracterul lor (art. 180 alin. 1 NCPC):

 - imperative (peremptorii) – în interiorul cărora trebuie efectuat

un anumit act de procedură (termenul de exercitare a căilor de

atac, de exemplu)
 - prohibitive (dilatorii) – în interiorul cărora este interzisă

efectuarea unor acte de procedură (de exemplu, în materie de

executare silită, perioade de timp acordate debitorului, în funcție
de forma de executare, pentru a-și executa voluntar obligația
rezultând din titlul executor, termene în interiorul cărora nu pot fi
efectuate acte de executare silită);
 - După modul în care sunt stabilite :

 - legale (art. 180 alin. 2 NCPC) – care, la rândul lor, după cum

pot fi prelungite sau scurtate de instanță sau nu, se subclasifică

în: fixe (perfecte) sau imperfecte (art. 159, art. 471 alin. 3, art.

490 alin. 2 CPC)

 - judecătorești (art. 180 alin. 3 NCPC)
 - convenționale (ex. în materie de arbitraj, art. 567 slin. 1 CPC);

 - În funcție de sancțiunea care intervine în caz de nerespectare:

 - absolute – nulitatea,

 - relative – alte sancțiuni (disciplinare, de ex, cum ar fi în cazul

motivării hotărârii peste termenul de 30 de zile prev. de art. 426

alin. 5 CPC) ;
 - După durata lor - art. 181 CPC – pe ore, zile, săptămâni, luni, ani;
 - În funcție de sensul de calculare:
 - de succesiune (ex. termenul de declarare a căii de atac)

 - de regresiune (ex. termenul de înmânare a citației)

43
 2. Calculul termenelor
Modul de calcul al termenelor depinde de clasificarea lor după durată, diferind
după cum este vorba despre un termen pe zile, pe ore, pe ani, luni sau săptămâni.
Criteriile concrete sunt cele rezultând din dispozițiile art. 181 alin. 1, art. 182 CPC,
care nu necesită prea multe explicații, exemple urmând a fi soluționate cu ocazia
întâlnirilor stabilite.
De reținut că, în ceea ce privește zilele de sărbătoare legală sau când serviciul
e suspendat, acestea se iau în considerare doar la împlinirea termenului, nu și la
punctul de plecare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 181 alin. 2 CPC.
3. Durata termenelor procedurale
Termenul procedural curge între două momente esențiale – punctul de pornire
și cel în care se împlinește.
În ceea ce privește punctul de plecare (art. 184 alin. 1 și 2 CPC, art. 468 alin.
2 și 3 CPC, art. 485 alin. 1 CPC), regula o constituie data comunicării actului de
procedură [art. 184 alin. (1) CPC]. De reținut existența situațiilor de echipolență
prevăzute de art. 184 alin. 2, art. 468 alin. (2) și (3) și art. 485 alin. (1) CPC, despre
am tratat condițiile actului de procedură. Pot exista, însă, și alte momente ce
marchează începutul curgerii termenului, cum ar fi: pronunțarea hotărârii,
încuviințarea probei, stabilirea prețului imobilului, descoperirea înscrisului, publicarea
hotărârii în M. Of. etc.
Referitor la punctul de împlinire, dată la care se produce efectul termenului,
acesta se determină potrivit regulilor deja amintite la durata termenelor (art. 181 alin.

2, art. 182 CPC): În cazul termenelor prohibitive, acest moment marchează nașterea
dreptului, în timp ce, în situația celor imperative, după împlinirea lor, actul de
procedură nu mai poate fi săvârșit, sancțiunile urmând a fi analizate în subsecțiunea
ce urmează.
4. Sancțiuni
a) Enumerarea sancțiunilor : decăderea 1 (doar în cazul celor imperative art.
185 alin. 1 teza I CPC+) nulitatea art. 185 alin. 1 teza finală și 2 CPC (în cazul
termenelor imperative și prohibitive și art. 608 lit. e CPC – în materie de arbitraj -
termene convenționale).
b)Decăderea
Pentru a interveni decăderea, trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume:
- nerespectarea unui termen legal sau judecătoresc (art. 522 alin. 2 CPC),
44
 - imperativ (adică în interiorul căruia trebuie efectuat un act de procedură),
- absolut – afectează valabilitatea actului de procedură
Pentru a determina cine o poate invoca trebuie să avem în vedere caracterul
normei; dacă este de ordine publică sau privată. Atenție, termenele imperative pot fi
reglementate prin norme imperative sau dispozitive. Se impune evitarea confuziei
dintre termenul imperativ și termenul reglementat prin norme imperative.
Până la ce moment poate fi invocată decăderea depinde după cum norma
este imperativă sau dispozitivă (art. 204 alin. 3 CPC), existând și decăderea din
dreptul de a invoca decăderea (art. 485 alin. 2 CPC).
Mijlocul prin care poate fi invocată este excepția sau motivul de exercitare a
unei căi de atac, după caz.
5. Repunerea în termen
Repunerea în termen este reglementată în dispozițiile .art. 186 CPC
Condițiile ei sunt:
- existența unor motive temeinic justificate – sub acest aspect, noul cod se
deosebește de vechea reglementare, ce vorbea despre o împrejurare mai
presus de voința părții, sensul termenului fiind mai permisiv, însă, în
concret, urmând a fi determinat de instanță, în fiecare caz în parte;
- să fie formulată o cerere de repunere în termen în termenul prevăzut de
lege, care diferă, după cum este vorba de exercitarea unei căi de atac sau
îndeplinirea unui alt act de procedură și, odată cu cererea de repunere în
termen, trebuie efectuat și actul de procedură.

Soluționarea cererii este de competența instanței competentă să soluționeze

cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen. Așadar, repunerea în termenul de
exercitare a căii de atac, de exemplu, este de competența instanței de control judiciar
și nu a celei a cărei hotărâre se atacă, ea neputând aprecia asupra acestei
împrejurări și neavând posibilitatea să refuze trimiterea dosarului instanței
competente să judece calea de atac.
Actul prin care instanța competentă soluționează cererea poate fi încheiere,
sentință sau decizie, după caz.

45
 4. Citațiile și comunicarea actelor de procedură

1. Sediul materiei și rațiunea reglementării instituției

Sediul materiei – există o reglementare generală în Capitolul II Citarea și
comunicarea actelor de procedură din Titlul IV – Actele de procedură al Cărții I
Dispoziții generale și o serie de reglementări speciale cuprinse în CPC sau legi
speciale (procedura insolvenței)
Rațiunea reglementării o constituie asigurarea principiilor contradictorialității
(art.14) și dreptului la apărare (art.13), iar, în cazul termenului în cunoștință, precum
și a actelor de procedură care nu se comunică, a obligației părților de a urmări
finalizarea procesului (art. 10 alin. 1)
2. Sensul unor termeni
Citarea – mijlocul prevăzut de lege pentru încunoștințarea anumitor
participanți (nu doar părți) despre existența procesului
De reținut că încunoștințarea participanților despre existența procesului nu se
realizează doar prin înmânarea citației, ci și prin alte modalități (ex. termenul în
cunoștință luat în sala de judecată)
Cine se citează ?
Așa cum rezultă din diverse dispoziții ale codului, se citează nu doar părțile
(reclamantul, pârâtul, intervenienții voluntar sau forțat, apelantul, intimatul,
contestatorul, intimatul etc.), martorii (art. 311 alin. 1 ), ci și experții (art. 333 alin. 1),
interpreții, traducătorii (art. 173). Procurorul, indiferent de modalitatea de participare

în procesul civil (art. 94 CPC), este citat. Nu se citează judecătorul sau grefierul, deși,
aparent, ar putea fi posibil acest lucru în procedura recuzării sau abținerii, atunci
când completul de judecată investit cu soluționarea unei astfel de cereri decide
ascultarea judecătorului (art. 51 alin. 1 CPC).
Citația constituie actul (unul din actele) de procedură prin care se realizează
citarea (art. 157 CPC).
Dovada de îndeplinire a procedurii de citare o constituie, așa cum vom vedea
în cele ce urmează, dovada de înmânare, procesul verbal, comunicarea prin alte
mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia (art. 163,
164 CPC), publicarea citației (art. 167 CPC)
Comunicarea actelor de procedură este mijlocul prevăzut de lege prin care se
aduce la cunoștința unui participant la proces actul sau actele de procedură întocmite
46
de instanță, grefier, procuror, părți, alți participanți (experți) sau înscrisurile depuse în
probațiune de părți sau alți participanți (art. 297, 298)
Nu se confundă cu eliberarea unor copii de pe actele de procedură sau
înscrisuri le aflate la dosar.
3. Reguli generale în materie de citare
De regulă, citarea este obligatorie așa cum rezultă dintr-o serie de dispoziții
cuprinse în cod, cum ar fi art. 154 alin. 7, art. 219 alin. 2, art. 241 alin. 3 CPC.
Excepțiile trebuie expres prevăzute de lege. Acestea pot fi grupate în două
categorii, și anume, atunci când se prevede că procedura se desfășoară fără citarea
părților (preschimbarea termenului – art. 230 CPC, sechestru asigurător – art. 953
CPC etc.) sau când legea lasă la latitudinea judecătorului să dispună sau nu citarea
(când există urgență în materie de asigurare de probe – art. 360 alin. 5, îndreptarea
erorii materiale – art. 442 alin. 2 CPC, ordonanța președințială – art. 998 alin. 2 CPC
etc.). În această din urmă situație, însă, dacă judecătorul a dispus citarea, procedura
de citare trebuie îndeplinită
Termenul pentru înmânarea citației rezultă din dispozițiile art. 159, art. 167
alin. 4 CPC. De regulă, acesta este de 5 zile, excepții fiind posibilitatea stabilirii unui
termen mai scurt de către instanță, în cazuri urgente sau mai lung, în cazul citării prin
publicitate. De remarcat că este un termen de regresiune, calculul său urmând regula
generală în materia termenelor pe zile (art. 181 alin. 1 pct. 2 CPC).
4. Reguli generale în materia comunicării actelor de procedură
Regula

Spre deosebire de citare, regula în materia actului de procedură se comunică

atunci când legea prevede expres6. Acte care se comunică sunt cele prevăzute de
art. 201 alin. 1 și 2 (cererea de chemare în judecată și întâmpinarea), de art. 427
(comunicarea hotărârii) etc., iar acte care nu se comunică sunt răspunsul la
întâmpinare (art. 201 alin. 2) raportul de expertiză (art. 336 alin. 1) etc.
Excepții
Există acte de procedură care, de regulă, se comunică, dar care pot să nu fie
comunicate în cadrul anumitor proceduri, dacă există dispoziții derogatorii. Astfel,
întâmpinarea regulă se comunică (art. 201 alin. 2, art. 471 alin. 6, art. 490 alin. 2),

6
A se vedea, în acest sens, A. Tabacu,Citarea și comunicarea actelor de procedură, Ed.
Universul Juridic, București, 2013, p. 67.
47
dar există situații de excepție în care partea trebuie să ia cunoștință despre conținutul
acesteia din dosar (art. 508 alin. 2, art. 513 alin. 2).
5. Nulitatea procedurii de citare și a actelor de procedură subsecvente
Natură juridică
Pentru a determina natură juridică a nulității în acest caz, trebuie să ținem
seama de faptul că are un regim juridic ce împrumută atât din regimul nulității
absolute (art. 153, 160 alin. 3 CPC), cât și al nulității relative (art. 160 alin. 1 și 2
CPC), că nulitate intrinsecă, condiționată de existența unei vătămări, ce poate fi
expresă sau virtuală (după caz), proprie, în ceea ce privește procedura de citare,
derivată, pentru actele subsecvente (art. 179 alin. 3 CPC).
Condiții
Pentru ca nulitatea să opereze, trebuie să fi fost încălcată o dispoziție legală
privind îndeplinirea procedurii de citare, adică, fie nu există deloc dovada de
îndeplinire a procedurii sau există un motiv de nulitate expresă sau virtuală a
acesteia, fie nu a fost respectat termenul pentru înmânarea citației (art. 159); să
existențe o vătămare și vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel.
Invocare
Nulitatea procedurii de citare poate fi invocată pe cale de excepție sau ca
motiv de exercitare a unor căi de atac.
În ceea ce privește invocarea pe cale de excepție, aceasta se poate face fie la
termenul de judecată la care s-a produs neregularitatea, de către oricare dintre părți
(atât adversarul părții neregulat citate, cât și partea care nu a fost citată regulat, dar

se prezintă solicitând termen pentru pregătirea apărării), procurorul sau instanța din
oficiu – ca în cazul nulităților absolute (art. 160 alin. 1 și 3 CPC), fie la termenul
următor cu procedura completă, însă, în această situație, numai de către partea cu
care a fost lipsă de procedură (art. 160 alin. 2 CPC).
Referitor la invocarea în căile de atac, aceasta se poate face numai de către
partea cu care a fost viciată procedura. Există mai multe ipoteze posibile de
neregulată citare, cum ar fi: pe tot parcursul procesului, la ultimul termen, la un
termen oarecare, invocată regulat la următorul termen cu procedura completă și
excepția greșit respinsă de instanță (art. 160 alin. 2), în primă instanță și apel, situație
în care poate fi invocată pe calea recursului sau a contestației în anulare, după caz
sau numai în recurs, situație în care poate fi invocată doar pe calea contestației în
anulare.
48
 6. Termenul în cunoștință
Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 229.
Rațiunea reglementării rezidă în asigurarea obligației părților de a urmări
finalizarea procesului (art. 10 alin. 1 CPC).
Cum se ia termenul în cunoștință rezultă din dispozițiile art. 229 alin. 1CPC,
coroborate cu cele cuprinse în art. 157 alin. 1 lit. i și art. 201 CPC. Astfel, ia termen în
cunoștință, deci nu va mai fi citată pe parcursul procesului, în etapa procesuală ce se
desfășoară în fața unei anumite instanțe (primă instanță, apel, recurs etc.), partea
care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă
(însă doar în situația de excepție când cererea de chemare în judecată nu trebuie
regularizată și depunerea întâmpinării nu este obligatorie, putându-se, astfel, stabili
termen de judecată încă din momentul înregistrării cererii), precum şi partea care a
fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori
convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul. Tot astfel, ia
termen în cunoștință, partea care, personal ori prin reprezentant legal sau
convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea
corespondenţei, a primit citaţia pentru un termen de judecată și a semnat-o (fie
partea, fie mandatarul ei, nu și alte persoane îndreptățite să primească citația), cu
condiția ca, din cuprinsul citației, să rezulte expres această consecință neaplicându-
se principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.
Situațiile în care nu se aplică instituția termenului în cunoștință sunt prevăzute
de art. 229 alin. 2-4 CPC și alte texte, cum ar fi art. 230 CPC privind preschimbarea

termenului, art. 304 alin. 2 și 3 CPC privind denunțarea înscrisului ca fals, în situațiile
de administrare a unor probe în afara instanței - art. 346 alin. 1, art. 299 alin. 2, art.
314, art. 357 alin. 1
7. Cuprinsul citației
Cuprinsul citației este reglementat în art. 157 CPC.
Din cuprinsul alineatului 3, ce prevede că lipsa anumitor mențiuni (cele de la
lit. a, c, d, e și k) este sancționată cu nulitatea, fiind vorba, astfel, de o nulitate
expresă (vătămarea se prezumă), în cazul nulități lipsei celorlalte elemente putându-
se vorbi de o nulitate virtuală, partea care o invocă având obligația să probeze
vătămarea.
Conform alin. 1 al art. 157, mențiunile obligatorii din cuprinsul citației sunt:

49
 a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul, alt loc decât sediul
instanţei unde urmează să se desfăşoare judecarea procesului;
b) data emiterii citaţiei;
c) numărul dosarului;
d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;
e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi
locul unde se citează;
f) calitatea celui citat;
g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părţii potrivnice şi
obiectul cererii;
h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar
datorate de cel citat;
i) menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal
ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana
însărcinată cu primirea corespondenţei pentru un termen de judecată, cel citat este
considerat că are în cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru
care citaţia i-a fost înmânată;
j) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanţă;
k) ştampila instanţei şi semnătura grefierului.
În exemplificarea mențiunilor prevăzute de lege sau stabilite de instanță
indicate la lit. j, alin. 2 al art. 157 prevede că acestea sunt:
- orice date necesare pentru stabilirea adresei celui citat,

- dacă citarea se face cu chemarea la interogatoriu

- dacă cel citat este obligat să prezinte anumite înscrisuri
- dacă i se comunică odată cu citaţia alte acte de procedură
- în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, în citaţie se va menţiona
obligaţia pârâtului de a-şi pregăti apărarea pentru primul termen de judecată,
propunând probele de care înţelege să se folosească, sub sancţiunea prevăzută de
lege, care va fi indicată expres ( se aplică disp. din art. 208 din materia întâmpinării)
De remarcată că, dacă întâmpinarea este obligatorie, i se pune în vedere să o
depună cu indicarea sancțiunii (art. 201 alin. 1), care este cea cuprinsă în art. 208
Există și texte speciale privind mențiuni ce trebuie cuprinse în citație, cuprinse
în CPC (art. 201 alin. 1 , art. 156, art. 159, art. 227 alin. 1 și 2 etc.) sau legi speciale
(art. 36 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru - dacă în
50
momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător
obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare
mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune în vedere reclamantului să achite
suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanţă; art. 9 alin. 1 din OUG
nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații - în cazul în care cerinţele legale pentru
constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul, la expirarea termenului
prevăzut la art. 8 alin. (2), îl va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul
asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile constatate
etc.)
8. Organele competente și modalitățile de comunicare
Organele competente și modalitățile de comunicare sunt prevăzute de art. 154
CPC.
Astfel, citațiile și actele de procedură se comunică din oficiu prin agenți
procedurali sau alți salariați, fie ai instanței pe rolul căreia se află procesul, fie ai altor
instanțe în circumscripția cărora se află cel căruia i se comunică actul.
În ceea ce privește modalitatea de comunicare, aceasta se face în plic închis,
ce poarta mențiunea „Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate”, la care se adaugă
dovada de înmânare/procesul verbal și înștiințarea prev. de art. 163 CPC
Zilele de comunicare, în aceste situații, sunt prevăzute de art. 171 CPC ( în
zilele lucrătoare, între orele 7,00-20,00, iar, în cazuri urgente, şi în zilele nelucrătoare
sau de sărbători legale, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei).
Comunicarea din oficiu, dacă nu este posibilă prin agenți sau salariați ai

instanței, așa cum rezultă din alin. (4) al art. 154, se poate realiza și prin poștă, cu
scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, în plic închis, la
care se atașează dovada de primire/procesul verbal și înștiințarea prev. de art. 163
CPC, precum și de grefa instanței – prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace
care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia (dacă partea a
indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop), deși, conform alin. (8)
instanța le poate afla prin accesul la bazele de date prevăzute de acest text. În cazul
comunicării prin grefa instanței, se trimite și un formular de comunicare, ce trebuie
completat de destinatar și retrimis instanței. Dacă nu este comunicat un astfel de
formular instanței, procedura este îndeplinită? Textul art. 241 alin. 3 CPC, privind
asigurarea celerității, nu-l prevede, însă, în literatura de specialitate, s-a arătat că se
aplică și în acest caz, textul art. 154 alin. 6 CPC, cu excepția situației în care
51
destinatarul este citat telefonic și, în acest caz, procesul verbal întocmit de grefier
face dovada citării7.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată, la cererea uneia dintre
părți și pe cheltuiala acesteia, și prin executorul judecătoresc, în condițiile prevăzute
pentru agenții instanței sau printr-un serviciu de curierat rapid, în condițiile prevăzute
pentru comunicare prin poștă.
9. Locul citării
În ceea ce privește locul citării, reglementare generală este cuprinsă în art.
155, 161, 162 CPC.
De reținut că, potrivit art. 161 alin. (2) CPC, înmânarea citației se poate face
oriunde se află cel citat și că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 162 și 164 alin. (4)
CPC, agentul are obligații privind certificarea semnăturii (art. 162), iar constatările
sale personale fi contestate doar prin înscriere în fals (art. 164 alin. 4).
Art. 156 CPC, prevede obligația alegerii locului citării pentru cei care
domiciliază în străinătate, însă, pentru primul termen de judecată, sunt aplicabile
disp. art. 155 alin. 1 pct. 13, ce prevăd că persoanele care se află în străinătate,
(altele decât personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii
români trimişi să lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi
membrii de familie care locuiesc cu ei, alţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în
interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc), dacă au domiciliul sau
reşedinţa cunoscută, vor fi încunoștințate printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare
recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a

scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se

expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau
convenţii internaţionale la care este parte România ori prin acte normative speciale
nu se prevede altfel.
Art. 158 CPC, reglementează alegerea locului citării și comunicării actelor de
procedură. Textul se referă atât la domiciliu, cât și la sediu, indicând actele prin care
aceasta poate fi făcută. Este permisă și alegerea locului citării și comunicării la o
căsuță poștală.

7
A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II – Procedura
contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed.
Universul Juridic, București, 2013, pp. 156-157.
52
 Art. 172 CPC permite schimbarea locului citării, cu condiția încunoștințării a
instanței și a celorlalte părți. Textul nu se aplică în ceea ce privește judecata în căile
de atac de retractare.
În ceea ce privește locul citării în cazul pârâtului cu domiciliul necunoscut, este
reglementată citarea prin publicitate prin art.167 CPC.
Pentru a se recurge la această formă, se va verifica dovada domiciliului sau
sediului din registrele de publicitate corespunzătoare.
Formele în care se realizează citarea prin publicitate sunt:
- afișarea – care este obligatorie și este făcută în două locuri:
1. la instanță – la ușa instanței și pe portal – de către
grefier (art. 168 CPC)
2. la ultimul domiciliu cunoscut (dacă este cunoscut) – de
către agent (art. 168 CPC).
- publicarea – care facultativă pentru instanță, nu și pentru părți, atunci când
instanța a dispus-o, se face:
3. în Monitorul Oficial,
4. într-un ziar central, de largă răspândire.
În aceste situații, instanța numește un curator special, în condițiile art. 58
CPC, care poate lua termen în cunoștință și căruia i se comunică actele de
procedură, fără a se renunța, însă, la citarea prin publicitate.
În cazul citării prin publicitate, este prevăzut un termen special pentru
îndeplinirea procedurii, de 15 zile.

Dacă citarea prin publicitate s-a făcut cu rea credință, sunt aplicabile disp. art.
167 alin. 5., adică toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor
fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancţionat potrivit
dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c).
10. Incidente privind citarea sau comunicarea
Situațiile ce se pot ivi cu ocazia înmânării citației sau a altor acte de procedură
pot fi grupate în trei categorii, și anume: primirea lor, refuzul primirii și imposibilitatea
comunicării, pe care le vom reda sintetic, pentru ușurarea memorării lor, după cum
urmează:
Primirea citației sau a comunicării (art. 163 alin. 12) de către persoana
îndreptățită să o primească
– Cine este persoana îndreptățită?
53
 • parte (art. 161 alin. 1), reprezentant (legal, convențional sau
judiciar),
• persoană însărcinată cu primirea corespondenței (art. 162 alin.
1),
• dacă nu este găsită partea sau mandatarul acesteia,
– persoană majoră din familie sau orice altă persoană
majoră care locuiește cu destinatarul și care în mod
obișnuit primește corespondența (art. 163 alin. 5),
– administratorul sau portarul în cazul clădirilor cu mai multe
apartamente (art. 163 alin. 7 și art. 161 alin. 3)
– Actul care dovedește îndeplinirea procedurii - după cum cel care
primește citația semnează sau nu dovada
• dacă semnează - dovada de înmânare certificată de agent (art.
163 alin. 1)
• în caz de refuz sau imposibilitate de semnare – proces-verbal ce
arată aceste împrejurări(art. 163 alin. 2)
Refuz de primire sau lipsa persoanelor îndreptățite să primească citația
sau comunicarea actului de procedură
• există cutie poștală– depunerea citației în cutia poștală (art. 163
alin. 3 și 8)
• nu există cutie poștală – se afișează o înștiințare pe ușa locuinței
(art. 163 alin.3 , 4, 5, 8)

– procedura –
• cuprinsul înștiințării – art. 163 alin. 3 – lit. a-h
(mențiuni completate de grefier și mențiuni
completate de agent)
• Obs. – termen pe ore, termen pe zile –
reglementare specială (art. 163 alin. 4)
• proces verbal ce constată incidentul (art. 163 alin.
5)
• citația și procesul verbal se depun în 24 de ore la:
• instanța care le-a emis – dacă destinatarul
domiciliază sau își are sediul în raza ei

54
 • primăria de la locul domiciliului sau sediului
destinatarului - dacă acesta nu se află în
circumscripția instanței
• ce acte întocmește funcționarul
desemnat din partea primăriei?
• dovadă de înmânare – dacă se
prezintă partea sau
reprezentantul ei și primește
citația
• proces verbal – dacă nu se
prezintă
• ce acte înaintează instanței și în ce
termen?
• dacă a fost ridicată citația -
dovada de înmânare și
procesul verbal întocmit de
agent – 24 de ore de la
înmânare
• dacă nu a fost ridicată – citația
și procesul verbal întocmit de
agent – 24 de ore – de îndată
(?)

În caz de imposibilitate de comunicare, sunt aplicabile disp. art. 166 și 167

CPC.
11. Cuprinsul dovezii de înmânare și al procesului verbal
Cuprinsul dovezii de înmânare și al procesului verbal sunt prevăzute de art.
164 CPC.
Există un cuprins comun ambelor acte, reglementat de alineatul (1) al art. 164,
și anume:
a) anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată sau procesul-verbal a
fost întocmit;
b) numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul,
ale funcţionarului de la primărie;

55
 c) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi domiciliul ori sediul
destinatarului, cu arătarea numărului etajului, apartamentului sau camerei,
dacă cel citat locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje ori apartamente sau în
hotel, precum şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa, depus
în cutia poştală ori afişat pe uşa locuinţei. Dacă actul de procedură a fost
înmânat în alt loc, se va face menţiune despre aceasta;
d) numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, în
cazul în care actul de procedură a fost înmânat altei persoane decât
destinatarului;
e) denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt act de procedură
şi numărul dosarului;
f) semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum
şi semnătura agentului sau, după caz, funcţionarului de la primărie care o
certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal, semnătura
agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.
Procesul-verbal va cuprinde, în plus, şi arătarea motivelor pentru care a fost
întocmit.
De remarcat că mențiunile de la alin. (1) lit. a, c, d și e sunt prevăzute sub
sancțiunea nulității (exprese), fiind valabile cele arătate în cazul cuprinsului citației,
privind posibilitatea existenței unor nulități virtuale în cazul încălcării celorlalte
condiții.
Reamintim că, în ceea ce privește constatările personale ale agentului,

acestea pot fi combătute doar prin înscrierea în fals (art. 164 alin. 2, art. 304)
12. Data îndeplinirii procedurii
Data îndeplinirii procedurii rezultă din dispozițiile art. 165 CPC.
Există mai multe ipoteze posibile în funcție de care aceasta poate fi
determinată, și anume:
– primirea citației sau depunerea acesteia în cutia poștală
a. comunicare prin agent procedural sau executor (deși acesta din
urmă nu este prevăzut în textul de lege) - la data semnării dovezii de
înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la
art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de
procedură personal;

56
 b. comunicare prin poștă sau curierat rapid - în cazul citării ori
comunicării altui act de procedură efectuate prin poştă sau curierat
rapid, potrivit art. 154 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte
îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori
a consemnării, potrivit art. 163, de către funcţionarul poştal sau de
către curier a refuzului acesteia de a primi corespondenţa;
- refuz de primire – art. 163 alin. 3 lit. g și alin. 4 (cele 24 de ore de
depunere intră sau nu în calcului termenului?)
- în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate prin
grefa instanței, potrivit art. 154 alin. (6), procedura se socoteşte îndeplinită
la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de
grefierul care a făcut transmisiunea (nu la data expedierii formularului).
13. Comunicarea în alte modalități
Comunicarea poate fi realizată și în alte modalități decât cele analizate până
acum, și anume direct, între avocații sau consilierii juridici ai părților sau în instanță.
În ceea ce privește comunicarea directă între avocați și consilieri juridici,
aceasta este reglementată de art. 169 CPC. Cu privire la această formă de
comunicare, sunt de reținut câteva observații, respectiv:
a. poate fi realizată numai dacă părțile sunt reprezentate prin avocat
sau consilier juridic (nu și direct între părți)
b. numai după sesizarea instanței (deci nu se referă și la cererea de
chemare în judecată)

c. numai cu privire la actele părților (acte de procedură, înscrisuri)

d. dovada comunicării se face prin semnătură pe exemplarul depus în
dosarul instanței sau alt mijloc care atestă primirea (fax etc.) – nu
este necesar acordul reprezentanților părților
e. lipsa datei de pe dovada de comunicare (există doar semnătura)
Referitor la comunicarea în instanță , aceasta se realizează în condițiile prev.
de art. 170 CPC, de către partea prezentă sau reprezentatul acesteia, chiar în fața
instanței sau între termene sau între termene. În acest din urmă caz, se prevede o
formă simplificată a dovezii de comunicare, doar semnătura de primire. Textul
prevede și o situație de echipolență, în caz de refuz de primire, actele de procedură
și înscrisurile considerându-se comunicate, iar partea recalcitrantă le poate ridica
ulterior oricând, semnând pentru primire.
57
58
 V.PARTICIPANȚII

1. Părțile și actele lor de procedură

1.1. Reclamantul – cererea de chemare în judecată

Sediul materiei îl constituie art. 194-204 NCPC.

Pentru că aceasta este una dintre temele pentru întâlnirile tutoriale, aici ne
mărginim să indicăm o sursă online ce prezintă cea mai recentă bibliografie
referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată, în care se regăsesc și alte
referiri la surse, inclusiv online. Este vorba despre Gh.-L. Zidaru, Unele aspecte
privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor
judiciare de timbru, ce poate fi găsit la adresa: http://www.juridice.ro/293074/unele-
aspecte-privind-regularizarea-cererii-de-chemare-in-judecata-si-noua-reglementare-
a-taxelor-judiciare-de-timbru-2.html.
De asemenea, cu îngăduința Editurii Wolters Kluwert România, vom reda
partea având ca obiect această temă din studiul Procedura prealabilă a medierii şi
regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură
civilă, apărut în Revista română de drept al afacerilor nr. 4/2013, cu câteva modificări
ce țin seama de actele normative ulterioare publicării acestuia.
Procedura regularizării cererilor în noul Co d de procedură civilă

1. Scurt istoric
Vechiul Cod de procedură civilă, în art. 114, prevedea posibilitatea
completării cererii de chemare în judecată de către reclamant, la solicitarea
preşedintelui completului de judecată căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza8, sub

8
Textul art. 114 vorbeşte despre preşedintele instanţei sau judecătorul care îl înlocuieşte,
însă, în realitate, se referă la preşedintele completului de judecată, întrucât, aşa cum rezultă şi din
dispoziţiile art. 93 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin
Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, modificat, actele de sesizare a instanţei,
depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut
de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, număr din aplicaţia ECRIS şi dată certă, iar, potrivit art. 97 alin.
(1) şi (2) din acelaşi regulament, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de
preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în
scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi doar în
cazul în care completul de judecată se află în imposibilitate să ia măsurile necesare pregătirii judecăţii,
59
sancţiunea suspendării judecăţii, aplicându-se, în această etapă a procedurii,
dispoziţiile privind procedura necontencioasă din art. 339, din momentul suspendării
începând să curgă termenul de perimare prevăzut de art. 248 alin. (1). Tot în această
etapă, procesul putea fi suspendat în aceleaşi condiţii, dacă reclamanţii (în număr
foarte mare) nu se conformau dispoziţiei preşedintelui completului de judecată de a-
şi desemna un reprezentant comun. Procedura fiind una facultativă, nu a fost
aplicată în practică, reclamantul riscând sancţiunea anulării cererii de chemare în
judecată pentru lipsa unor elemente dintre cele prevăzute de art. 112 [art. 133, art.
105 alin. (2)] şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtului.
2. Sediul materiei î n noua reglementare
Noul cod de procedură civilă reglementează procedura regularizării cererii de
chemare în judecată în art. 200 (Verificarea cererii şi regularizarea acesteia), textul
fiind următorul: „(1)Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de
îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art.
194 -1979. (2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor
comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la
primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub
sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se
desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin.
(3). (3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite
în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se
dispune anularea cererii. (4) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea

face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii

anulării. (5) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data
comunicării încheierii. (6) Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în
camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei
respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii
anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost
înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2). (7) În caz de admitere, cauza se
retrimite completului iniţial învestit.”

astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor, acestea vor fi dispuse de preşedintele
instanţei9 ori al secţiei sau de judecătorul de serviciu.
Menţionăm că art. 194 NCPC se referă lacuprinsul cererii de chemare în judecată , art. 195
NCPC la numărul de exemplare în care aceasta trebuie depusă, art. 196 NCPC reglementează
elementele esenţiale ale cererii prevăzute sub sancţiunea nulităţii exprese, iar art. 197 NCPC
reglementează obligaţia de timbrare.
60
 3. Domeniu de aplicare – procedurile urgente, cererile incidentale,
procedura necontencioasă
3.1 Procedurile urgente
Textul art. 200 NCPC se referă la cererea de chemare în judecată, fără să
distingă între diverse categorii de cereri de chemare în judecată, referitoare la
proceduri speciale, din alte texte ale codului sau legi speciale. De aceea, credem că
acesta este aplicabil inclusiv în cazul unor cereri ce se soluţionează într-o procedură
de urgenţă, în măsura în care nu există prevederi legale contrare.
Astfel, procedura regularizării se aplică şi în cazul ordonanţei preşedinţiale.
Nu există vreun text special în procedura ordonanţei preşedinţiale care să
reglementeze cuprinsul acesteia, astfel că vor fi aplicabile dispoziţiile generale din
art. 194 NCPC, privind la cuprinsul cererii de chemare în judecată, în motivarea în
fapt trebuind justificate şi cele trei condiţii de admisibilitate rezultând din dispoziţiile
art. 996 alin. (1) NCPC. Caracterul urgent al procedurii nu scuteşte reclamantul de
îndeplinirea obligaţiilor referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată,
timbrarea acesteia, numărul de exemplare în care trebuie depusă. De altfel, textul
art. 998 alin. (3) teza a II-a NCPC, referitor la procedura de soluţionare a ordonanţei
preşedinţiale, prevede că (doar) dispoziţiile privind cercetarea procesului nu sunt
aplicabile, or regulile privind cercetarea procesului în procedura de drept comun sunt
aşezate în cod în art. 237 şi următoarele, aşadar, nu cuprind dispoziţiile privind
regularizarea cererii din art. 200 NCPC, astfel că acestea rămân aplicabile şi în
procedura ordonanţei preşedinţiale.

Aceleaşi argumente subzistă şi în ceea ce priveşte cererile posesorii, care se

judecă de urgenţă şi cu precădere, potrivit art. 1.003 alin. (1) NCPC.
În ceea ce priveşte procedura ordonanţei de plată10, textul art. 1.016 NCPC
prevede cuprinsul cererii şi numărul de exemplare în care aceasta trebuie depusă.
Nu există dispoziţii speciale privind regularizarea cererii, însă art. 1.022 privind
durata procedurii vorbeşte de „întârzierea cauzată de creditor ca urmare a modificării
sau completării cererii” (s. n.). O astfel de modificare sau completare nu se
raportează doar la textul art. 204 NCPC, pentru că acesta se referă doar la
modificarea cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată (text
10
Pentru procedura ordonanţei de plată, a se vedea Gh. L. Zidaru, Proceduri
speciale:procedura ordonanţei de plată, în „Conferinţele Noul Cod de procedură civilă, Bucureşti iunie
- septembrie 2012”, p. 89 – 106., http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2013/02/Brosura-NCPC-
INM.pdf, accesat la 27.02.2013, 13:16 h.
61
similar art. 132 din vechiul Cod de procedură civilă), termenul de completare
referindu-se, în realitate, la regularizarea cererii, la solicitarea completului de
judecată, în procedura necontencioasă prealabilă stabilirii primului termen de
judecată, în condiţiile art. 200 NCPC.
Referitor la procedura cererilor cu valoare redusă11, există o dispoziţie
specială privind regularizarea cererii, cuprinsă în art. 1.028 alin. (4) şi (5), privind
declanşarea procedurii şi care prevăd că instanţa va acorda reclamantului
posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul de cerere ce nu a fost
completat corect sau să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, iar, în cazul
în care acesta nu se conformează dispoziţiilor instanţei în termenul stabilit de
aceasta, cererea sa va fi anulată.
Procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate pe nedrept12 este
tot una de urgenţă, conform prevederilor art. 1.041 alin. (2) NCPC, însă această
procedură nu are dispoziţii derogatorii privind cuprinsul cererii de chemare în
judecată şi regularizarea acesteia, ci doar în ceea ce priveşte lipsa obligativităţii
întâmpinării [art. 1.041 alin. (3)], astfel că procedura de regularizare din art. 200
NCPC va fi aplicată şi în cazul unei astfel de cereri de chemare în judecată.
Credem că procedura regularizării cererii nu se aplică şi în materia
sechestrului asigurător şi a popririi asigurătorii. Astfel, în materia sechestrului
asigurător ale cărui dispoziţii se aplică şi popririi asigurătorii, conform prevederilor art.
970 alin. (1) NCPC, creditorul solicită doar instituirea măsurii, fără a fi obligat să
individualizeze bunurile asupra cărora solicită înfiinţarea sechestrului [art. 953 alin.

(1) teza a II-a NCPC] sau terţii popriţi cu privire la care solicită să se înfiinţeze
poprirea [art. 970 alin. (2) NCPC]. El este obligat să anexeze la cererea de înfiinţare
a sechestrului sau a popririi şi cererea de chemare în judecată privind recuperarea
creanţei. Dacă solicită luarea măsurii chiar prin cererea de chemare în judecată,
acesteia i se poate aplica procedura de regularizare. Dacă formulează cerere
separată, aceasta trebuie să cuprindă doar măsura solicitată13, pentru că, din
cererea de chemare în judecată, anexată obligatoriu, trebuie să rezulte numele

11
Pentru procedura cererilor cu valoare redusă, a se vedea Gh.L. Zidaru,Proceduri speciale:
procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, în „Conferinţele…”, p. 117-127.
12 Pentru procedura privind evacuarea din imobilele folosite sau ocupate abuziv, a se vedea
Gh. L. Zidaru, Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, în
„Conferinţele…”, p. 107-116.
13
Cu privire la forma cererii de sechestru asigurător, a se vedea, T. Briciu,Măsurile
asigurătorii şi sechestrul asigurător, în „Conferinţele…”, p. 135.
62
părţilor, cuantumul creanţei solicitate, dacă este sau nu constatată printr-un înscris,
dacă este exigibilă sau nu. Inclusiv condiţia referitoare la micşorarea garanţiilor de
către debitor, neconstituirea garanţiilor promise sau existenţa pericolului de
sustragere de la urmărire trebuie arătată în cererea de chemare în judecată, fiind
vorba, într-o astfel de situaţie, de o acţiune preventivă, în sensul art. 34 alin. (3)
NCPC, creanţa nefiind exigibilă, însă creditorul reclamant fiind în situaţia de a
suporta o pagubă însemnată prin aşteptarea împlinirii termenului. Dacă cererea de
chemare în judecată anexată nu satisface exigenţele prevăzute de art. 194-197
NCPC, instanţa investită doar cu instituirea măsurii asigurătorii nu poate proceda la
regularizarea ei, însă poate constatata, ca şi chestiune prejudicială, neregularitatea
acesteia şi poate să respingă (nu să anuleze), din acest motiv, cererea de instituire a
sechestrului asigurător sau de înfiinţare a popririi asigurătorii. S-ar putea susţine,
totuşi, că procedura regularizării s-ar putea aplica măcar în ceea ce priveşte
semnarea cererii şi timbrarea acesteia. Cererea de instituire a sechestrului asigurător
se soluţionează fără citarea părţilor, doar în temeiul cererii formulate de reclamant,
fără ca aceasta să-i fie comunicată pârâtului debitor. De aceea, credem că, în ceea
ce priveşte judecarea cererii în primă instanţă, nu se justifică o procedură distinctă de
cea necontencioasă, în care nu este aplicabilă procedura regularizării cererii14.
Procedura regularizării se aplică, însă, măsurilor provizorii în materia
drepturilor de proprietate intelectuală, care pot fi solicitate şi în lipsa unui proces, aşa
cum rezultă din prevederile art. 978 alin. (4) NCPC, aplicându-se dispoziţiile din
materia ordonanţei preşedinţiale. În cazul ordonanţei preşedinţiale, am arătat deja că

se aplică procedura regularizării cererii.

Din aceleaşi raţiuni, respectiv că, în cazul unor cererile privind măsuri
asigurătorii, acestea pot fi formulate chiar dacă nu există vreun proces pe rol,
procedura de regularizare se aplică şi în ceea ce priveşte cererea de instituire a
sechestrului asigurător al navelor civile [art. 960 alin. (1) NCPC] sau a sechestrului
judiciar [art. 972 alin. (2) NCPC]. Este adevărat că sechestrul judiciar poate
presupune şi existenţa unui proces [art. 972 alin. (1) şi (2) NCPC], însă creditorul
este obligat prin cererea de instituire a măsurii sechestru judiciar să indice motive
suplimentare raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată, spre deosebire de
situaţia sechestrului asigurător, respectiv motive vizând necesitatea conservării

14
Vezi infra, II – pct. 3.3.
63
dreptului respectiv, iar procedura este una cu citarea părţilor, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 974 alin. (1) NCPC, presupunând comunicarea cererii, astfel că
subzistă raţiunile regularizării cererii rezultând din dispoziţiile art. 200 NCPC.
În cazul cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra unei nave civile
precedată de exercitarea unei acţiuni în justiţie, se aplică dispoziţiile privind
sechestrul asigurător, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 959 NCPC, aşadar, inclusiv
în ceea ce priveşte lipsa procedurii de regularizare.
3.2. Cererile incidentale
Deşi textul art. 200 NCPC se referă expres doar la cererea de chemare în
judecată, acesta este aplicabil şi cererii reconvenţionale, care poate fi formulată în
termenul în care poate fi depusă întâmpinarea sau până la primul termen de
judecată, atunci când aceasta nu este obligatorie [art. 209 alin. (4)].
Aceasta rezultă din împrejurarea că textul art. 209 alin. (5), teza finală,
privind condiţiile cererii reconvenţionale, face referire expresă la aplicarea dispoziţiilor
art. 201, privind fixarea primului termen de judecată, iar acesta prevede, în alin. (1),
că cererea (de chemare în judecată) se comunică după ce se constată că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege15. Un argument în plus ar fi acela că, potrivit
art. 209 alin. (2) NCPC, prin cererea reconvenţională, pot fi atrase în proces şi alte
persoane decât reclamantul, în calitate de pârâţi, or, unui astfel de pârât, trebuie să i
se aplice procedura regularizării cererii de chemare în judecată ca în cazul celui care
este pârât în cererea principală.
De remarcat că, în ceea ce priveşte cererile de intervenţie voluntară sau

forţată a terţilor în proces , procedura de regularizare specifică cererii de chemare în

judecată nu se aplică şi acestora, întrucât dispoziţiile respective se referă doar la
cererea de chemare în judecată, care este actul de sesizare a instanţei şi care nu se
comunică pârâtului decât dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege,
altminteri, cauza nu se pune pe rol decât în vederea anulării, într-o procedură
necontencioasă în această fază. În cazul cererilor de intervenţie, este posibil să fi fost
deja fixat termen de judecată într-o procedură contencioasă (cererile de intervenţie
voluntară putând fi formulate până la închiderea dezbaterilor în fond, iar cele de

15 G. Boroi, Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă. Cercetarea procesului: excepţiile
procesuale. Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori, în „Conferinţele…” p. 58.
Ar mai fi un argument, în opinia noastră, respectiv caracterul necontencios al acestei faze a procedurii.
Dreptul comun în materie necontencioasă nu mai este reprezentat de citarea obligatorie, ci de citarea
facultativă, după cum rezultă din prevederile art. 532 alin.1 NCPC.
64
intervenţie forţată aflate la dispoziţia reclamantului pot fi formulate de acesta până la
acelaşi moment procesual), astfel că nu se pune problema acordării unui termen în
camera de consiliu, anterior primului termen de judecată, cu citarea doar a
intervenientului voluntar sau a celui care a formulat cererea de intervenţie forţată şi
necomunicării cererii informe până la regularizarea acesteia. Este adevărat că, în
cazul pârâtului, acestea pot fi depuse în termenul în care poate fi formulată
întâmpinarea sau la primul termen de judecată, atunci când aceasta nu este
obligatorie, ceea ce, teoretic, ar permite realizarea procedurii de regularizare exact
ca în cazul cererii reconvenţionale, însă nu se poate aplica o procedură distinctă în
funcţie de cel care formulează o astfel de cerere şi, oricum, în cazul cererilor de
intervenţie, nu există un text de trimitere ca cel din art. 209 alin. (5) NCPC privind
cererea reconvenţională.
3.3. Procedura necontencioasă
3.3.1. Regula
Art. 530 NCPC reglementează cuprinsul cererii într-o astfel de procedură,
arătând că aceasta trebuie să cuprindă numele, prenumele şi domiciliul sau, după
caz, denumirea şi sediul celui care o face şi, după împrejurări, ale persoanelor pe
care acesta cere să fie chemate înaintea instanţei, obiectul, motivarea şi semnătura.
Art. 536 NCPC, referitor la regulile aplicabile, arată că dispoziţiile art. 527-
535 privind procedura necontencioasă se completează cu cele din procedura
contencioasă, în măsura în care acestea sunt compatibile cu natura necontencioasă
a cererii.

Din aceste dispoziţii, s-ar putea deduce, la prima vedere, că regulile privind
regularizarea cererii de chemare în judecată se aplică şi procedurii necontencioase.
În realitate, raţiunea procedurii de regularizare a cererii în procedura contencioasă o
constituie, în special, în refuzul comunicării unei cereri informe pârâtului, evitându-se,
astfel, tracasarea acestuia şi, în acelaşi timp, şi reclamantul fiind favorizat prin aceea
că nu va fi obligat să plătească cheltuielile de judecată ocazionate celeilalte părţi.
Această raţiune nu subzistă în cazul procedurii necontencioase. În plus,
procedura de regularizare prevăzută de art. 200 NCPC este o procedură
necontencioasă ce premerge unei proceduri contencioase, putând chiar împiedica
parcurgerea procedurii contencioase, în caz de anulare definitivă a cererii. În
procedura necontencioasă, ar fi absurd să vorbim de o procedură necontencioasă ce
premerge altei proceduri necontencioase.
65
 Din toate aceste considerente, apreciem că, de regulă, procedura
regularizării cererii nu se aplică în procedura necontencioasă. Spunem de regulă,
pentru că vom explica în cele ce urmează, că pot exista situații când dispozițiile art.
200 NCP sunt compatibile cu procedura necontencioasă.
Diferenţa constă în calea de atac împotriva încheierii, aceasta fiind apelul,
cu excepţia celei pronunţate de ÎCCJ, care este definitivă, conform art. 534 alin. (2)
NCPC şi art. 537 alin. (2) şi (3) NCPC.
O astfel de opinie este susţinută şi de texte cuprinse în legi speciale, cum ar
fi dispoziţiile art. 9 alin. (2) din OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, ce
prevăd că, în cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt
îndeplinite, judecătorul, la expirarea termenului prevăzut la art. 8 alin. (2), îl va cita, în
camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să
remedieze neregularităţile constatate, iar, conform art. 10 alin. (2) , în cazul în care
neregularităţile (de orice fel, inclusiv privind cuprinsul cererii) nu au fost înlăturate
sau, deşi legal citat, reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul
va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată, încheierea fiind supusă
numai apelului conform art. 11 din ordonanţă.
Un argument în plus ar fi și acela că, potrivit art. 535 NCPC, încheierea
pronunțată în procedura necontencioasă nu are autoritate de lucru judecat, astfel că,
indiferent de motivul respingerii cererii, va putea fi înregistrată o cerere nouă,
identică.
3.3.2. Excepția

Așa cum am arătat deja, raționamentul prezentat reprezintă regula în materie

necontencioasă. De la această regulă, există, însă, și excepții, cum ar fi situația
înscrierii dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune, în procedura specială
reglementată în art. 1.049 – 1.052 NCPC.
Aceasta, deoarece textul art. 1.050 NCPC prevede o serie de condiții
speciale privind cuprinsul cererii și înscrisurile doveditoare ce trebuie anexate
acesteia, iar art. 1.051 NCPC prevede că, după depunerea ei, instanța va dispune,
prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor
acestuia, dacă sunt cunoscuți [aceasta nu transformă procedura în una
contencioasă, fiind vorba de o aplicație specială a dispoziției din materia procedurii
necontencioase cuprinsă în art. 532, alin. (1) NCC, privind citarea persoanelor
arătate în cerere, dacă legea o impune], precum și emiterea unei somații și afișarea
66
acesteia la sediul imobilului, la cel al instanței, la sediul biroului de cadastru și
publicitate imobiliară, al primăriei, precum și publicarea în două ziare de largă
răspândire, unul cel puțin de circulație națională.
Dacă cererea este informă, chiar dacă nu s-ar pune problema citării
succesorilor titularului tabulari, somația nu ar putea fi redactată de instanță sau, chiar
dacă acest lucru ar fi posibil, instanța nu ar trebui să-l dispună fără satisfacerea
condițiilor prevăzute de art. 1.050 NCPC, pentru că posibilele opoziții ce ar putea fi
formulate în urma somației nu ar trebui să aibă ca obiect neregularități formale ale
cererii, ci apărări privind fondul dreptului. Aceasta rezultă din textul art. 1.051 alin. (7)
NCPC, potrivit căruia instanța va fixa termen și va cerceta dacă sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de Codul civil pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul
uzucapiunii.
Așadar, instanța trebuie să verifice realizarea condițiilor prevăzute de art.
1.050 NCPC anterior realizării condițiilor de publicitate și fixării termenului pentru
verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de normele de drept substanțial cuprinse
în Codul civil (NCC) și, în lipsa lor, să anuleze cererea.
În concluzie, în această situație, trebuie să fie aplicate normele privind
regularizarea cererii cuprinse în art. 200 NCPC, fiind o situație din acelea în care
normele din procedura contencioasă sunt compatibile cu cele din cea
necontencioasă inclusiv. O astfel de concluzie își are rațiunea și în faptul că, cel puțin
în unele situații, procedura necontencioasă a publicității premerge uneia
contencioase, urmare a opozițiilor formulate și contestațiilor privind fondul dreptului

cuprinse în acestea, aplicându-se pe deplin rațiunile ce justifică regularizarea cererii

în procedura contencioasă.
4. Obiectul regularizării - cererea de reexaminare a taxei judiciare de
timbru, cererea de acordare a ajutorului public judiciar
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 200 alin. (1) NCPC, verificarea şi
regularizarea cererii vizează îndeplinirea condiţiilor rezultând din dispoziţiile art. 194-
197 NCPC, referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată, numărul de
exemplare în care aceasta trebuie depusă şi plata taxei judiciare de timbru aferente.
În această procedură, este posibilă inclusiv exercitarea unei cereri de
reexaminare a taxei judiciare de timbru, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru, respectiv art. 39 alin. (1) și (2) din OUG

67
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru16, precum şi formularea unei cereri de
ajutor public judiciar pentru scutirea, reducerea, eşalonarea plăţii taxei judiciare de
timbru, în temeiul art. 6 lit. d) din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă, precum şi a unei cereri de reexaminare împotriva încheierii de
respingere a cererii de ajutor public judiciar, în temeiul art. 15 alin. (2) din ordonanţa
de urgenţă.
Noul Cod de procedură nu prevede, însă, posibilitatea instanţei de a solicita
completarea cererii de chemare în judecată şi sub aspectul dovedirii parcurgerii
procedurii prealabile a medierii.
5. Procedura de judecată
În etapa regularizării cererii de chemare în judecată, procedura este una
necontencioasă, deşi textul art. 200 NCPC nu face trimitere expresă la această
procedură, cum făcea vechiul cod, în art. 114 alin. (4).
Conform art. 532 alin. (1) NCPC, în procedura necontencioasă, citarea
petentului nu este obligatorie (decât dacă legea prevede expres), rămânând la
latitudinea instanţei. De aceea, suntem de acord cu opinia potrivit căreia nu se
impune citarea reclamantului pentru anularea cererii de chemare în judecată (ca şi a
pârâtului, în procedura de regularizare a cererii reconvenţionale), în a cărei
argumentare s-a arătat că reclamantul nu trebuie citat întrucât, în procedura
soluţionării cererii de reexaminare împotriva încheierii de anulare, art. 200 alin. (6)
prevede expres necesitatea citării acestuia, per a contrario, în ipoteza de la alin. (3)
nu este nevoie de citare17. În ceea ce ne priveşte, credem că interpretarea per a

contrario nu este aplicabilă, argumentul fiind cel care rezultă din reglementarea
procedurii necontencioase în noul cod.
6. Calea de atac împotriva încheierii de anulare a cererii – posibile critici
Potrivit dispoziţiilor art. 200 alin. (4) – (7) NCPC, împotriva încheierii de
anulare a cererii de chemare în judecată (respectiv a cererii reconvenţionale), poate
fi exercitată o cale de atac de retractare, aceea a reexaminării, de competenţa
aceleiaşi instanţe, dar care este judecată de alt complet decât cel care a pronunţat
încheierea obiect al cererii de reexaminare.
16
OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în M.Of. nr.392 din 29
iunie 2013. Ea se aplică, așa cum rezultă din dispozițiile art. 55, doar cererilor și acțiunilor introduse
după intrarea ei în vigoare.
17
A se vedea, în acest sens, G. Boroi, Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă.
Cercetarea procesului: excepţiile procesuale. Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori, în
„Conferinţele…” p. 55.
68
 Noul cod extinde procedura de admitere în principiu, prevăzută de art. 64, la
toate cererile de intervenţie, inclusiv la cele forţate, iar, conform art. 64 alin. (4)
NCPC, încheierea de respingere a cererii de admitere în principiu poate fi atacată
separat cu apel sau recurs (după cum este dată de prima instanţă sau de instanţa de
apel). Aşa cum am arătat deja, procedura regularizării nu se aplică cererilor de
intervenţie18. Credem că respingerea cererii de admitere în principiu se poate datora
şi neîndeplinirii unor condiţii formale ale cererii.
Cererea de chemare în judecată informă se anulează prin încheiere ce poate
fi atacată prin cerere de reexaminare, care este o cale de atac de retractare, iar
încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie (voluntară sau
forţată) poate fi atacată cu o cale de atac de reformare (apel sau recurs), or
amândouă ar trebui să poată fi atacate cu aceeaşi cale de atac, de preferat cea de
reformare19. Aceasta cu atât mai mult cu cât încheierea pronunţată în procedura
necontencioasă, inclusiv ca urmare a neregularităţilor privind cuprinsul cererii este
susceptibilă de apel (după distincţiile deja amintite20), nejustificându-se aplicarea
unui tratament juridic diferenţiat reclamantului în faza prealabilă necontencioasă a
unei proceduri contencioase.

18
Vezi supra, II – pct. 3.2.
19
În alte sisteme de drept ce reglementează anularea cererii neregulat introduse, într-o
procedură
judecată fără necontencioasă,
citarea pârâtului,fără
ca şicitarea pârâtului,
încheierea încheierea
de respingere de anulare
a cererii a cererii
de intervenţie potde chemare
fi atacate cu în
aceeaşi cale de atac. Astfel, în dreptul maghiar, cererea de chemare în judecată neregulat introdusă
este anulată, iar încheierea poate fi atacată cu apel. Ea, însă, îşi păstrează efectele dacă, în termen
de 30 de zile de la data rămânerii definitive, reclamantul introduce o nouă cerere cu respectarea
cerinţelor prevăzute de lege. Respingerea cererii de intervenţie în proces sau scoaterea terţului din
proces după ce a fost încuviinţată cererea de intervenţie poate fi atacată tot cu apel, însă numai după
pronunţarea hotărârii finale. A se vedea, în acest sens, Kengyel Miklós,Magyar polgári eljárásjog,
Kilencedik, átdolgozott kiadás, Osiris Kiadó, Budapest, 2008, p. 149, p. 408, p. 238.(Drept procesual
civil maghiar, Ediţia a 9-a, revăzută). În literatura de specialitate, au fost deja invocate anumite rezerve
privind caracterul de retractare al căii de atac împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în
judecată. A se vedea, în acest sens, L. Al. Viorel, G. Viorel, Noul Cod de procedură civilă. Vol. I.
Fundamentele. Art. 1-248. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck., Bucureşti, 2012, p. 509. În ceea
ce ne priveşte, ne-am mai exprimat opinia în sensul că împotriva încheierii de anulare a cererii de
chemare în judecată (respectiv a cererii reconvenţionale) în procedura regularizării ar trebui să existe
aceeaşi cale de atac ca şi în cazul încheierii de respingere în principiu a vreunei cereri de intervenţie,
în A.A. Chiş, Elemente de noutate privind reglementarea căilor de atac în noul Cod de procedură
civilă şi legea de degrevare a instanţelor. (I) Căi de atac generale şi speciale. Dispoziţii generale. Căile
de atac de reformare, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seria Iurisprudentia, nr. 1/2013,
http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=533, accesat la 29.03.2013, 19:50 h.
20 Vezi supra, II – pct. 3.3.
69
 1.2. Pârâtul – întâmpinarea și cererea reconvențională

I. Întâmpinarea
Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 205-208 NCPC.
Noțiune și funcție procesuală
Art. 205 alin. (1) NCPC cuprinde definiția legală a întâmpinării, aceasta fiind
„actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de
chemare în judecată”.
Așadar, acest prin acest act de procedură, pârâtul nu formulează vreo
pretenție proprie față de reclamant sau alte părți din proces, ci arată doar care sunt
apărările (art. 31 NCPC) de fond și excepțiile procesuale (de fond și de formă) pe
care înțelege să le invoce față de pretențiile formulate de reclamant sau alte părți (de
exemplu, intervenient principal). Reamintim că am discutat cu ocazia analizei acțiunii
civile că aceasta trebuie privită dintr-o dublă perspectivă, una ofensivă, raportată la
pretențiile formulate de reclamant și una defensivă, ce se referă la apărările pârâtului
(sau cele ce pot fi invocate de instanță din oficiu).
Conform art. 207 NCPC, întâmpinarea poate fi comună pârâților, atunci când
acestea au interese comune (de exemplu, în caz de litisconsorțiu procesual pasiv).
Conținut
Potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (2) NCPC, întâmpinarea trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa
pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz,

codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare

în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul
bancar, dacă reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată.
Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dacă
pârâtul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea
reclamantului;
c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii;
d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art.
194 lit. e) fiind aplicabile în mod corespunzător;
e) semnătura.
70
 Codul nu prevede sancțiuni pentru lipsa unor elemente ale întâmpinării, cum
este cazul nulităților exprese în materia cererii de chemare în judecată (art. 196
NCPC). Aceasta nu înseamnă, însă, că lipsa elementelor esențiale, respectiv a
numelui pârâtului care o formulează, atunci când sunt mai mulți și nu constituie un
litisconsorțiu procesual, a mijloacelor de apărare pe care înțelege să le invoce, a
semnăturii, precum și a altor elemente (considerate neesențiale) nu poate atrage
sancțiunea nulității virtuale absolute sau relative, cu condiția invocării și dovedirii unei
vătămări.
Caracter obligatoriu, sancțiune
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 208 alin. (1) NCPC, precum și alte texte
ale codului (art. 201 alin. 1, de exemplu), depunerea întâmpinării este obligatorie, iar
acest caracter obligatoriu este adus la cunoștința pârâtului odată cu comunicarea
cererii de chemare în judecată (art. 201 alin. 1 NCPC). De la regula depunerii
întâmpinării, există excepții prevăzute de texte speciale (în procedura ordonanței
președințiale, de exemplu – art. 998 alin. 1 teza finală NCPC), situație în care pârâtul
are posibilitatea de a indica mijloacele sale de apărare la primul termen de judecată
expres în acest sens, trebuind să fie citat (art. 157 alin. 2 NCPC).
Constituie un element de noutate al noii reglementări indicarea expresă a
sancțiunii nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege, în art. 208 alin. (2)
NCPC., ce stabilește că „nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca
excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel”. Așadar, în

cazul în care întâmpinarea este obligatorie, pârâtul este obligat să invoce în cuprinsul
acesteia excepția necompetenței teritoriale relative în cuprinsul acesteia (art. 130
alin. 3 NCPC), a lipsei procedurii prealabile (art. 193 alin. 2 NCPC), a prescripției
extinctive (art. 2.513 NCC), a termenelor de decădere de drept substanțial de ordine
privată (art. 2.550 alin. 1 NCC) etc., sub sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai
invoca. În ceea ce privește probele, sancțiunea decăderii poate fi înlăturată de rolul
judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. 2 NCPC).
În schimb, necompetența de ordine publică poate fi invocată și la alte
momente, chiar dacă nu a fost depusă întâmpinare (primul termen de judecată –
necompetența materială sau cea teritorială absolută, inclusiv în apel necompetența
generală), alte excepții absolute în condițiile art. 178 și 247 NCPC, iar apărările de

71
fond de ordine publică în orice stadiu al procesului (cu respectarea dispoziției
cuprinsă în art. 488 alin. 2 NCPC).
Termen de depunere
Termenul de depunere a întâmpinării variază în funcție de etapa procesuală în
care aceasta este depusă. În etapa scrisă din fața primei instanțe, aceasta se
depune în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată
(art. 201 alin. 1 NCPC), în apel, în termen de 15 zile de la comunicarea cererii de
apel (art. 471 alin. 5 NCPC), în recurs, în termen de 30 de zile de la comunicarea
cererii de recurs (art. 490 alin. 2 NCPC), iar, în cazul căilor extraordinare de atac de
retractare, în termen de 5 zile înaintea primului termen de judecată (art. 508 alin. 2,
art. 513 alin. 2 NCPC). În acest ultim caz, așadar, întâmpinarea nu se depune în
etapa scrisă premergătoare primului termen de judecată pentru a fi comunicată.
Comunicare
Regula este că întâmpinarea se comunică (art. 206 alin. 1 NCPC), dacă legea
nu prevede altfel (de exemplu, în cazul căilor extraordinare de atac de retractare,
întâmpinarea se studiază de contestator sau revizuient de la dosar, pentru că ea se
depune cu 5 zile înainte de primul termen de judecat - art. 508 alin. 2, art. 513 alin. 2
NCPC).
Tocmai pentru că se comunică, ea trebuie depusă în număr suficient de
exemplare (art. 206 alin. 2), iar reclamantul are obligația de a formula răspuns la
întâmpinare (art. 201 alin. 2, art. 471 alin. 6, art. 490 alin. 2 NCPC).
II. Cererea reconvențională

Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 209 și 210 NCPC.

Noțiune
Dacă în cazul întâmpinării avem o definiție legală cuprinsă în art. 205 alin. (1),
nu același lucru se întâmplă în cazul cererii reconvenționale. Totuși, având în vedere
definiția întâmpinării și modul în care legiuitorul circumscrie în art. 209 alin. (1) NCPC
condițiile suplimentare ale cererii reconvenționale raportat la cererea de chemare în
judecată, precum și posibilitatea extinderii cadrului procesual subiectiv, prin
introducerea unor terți în proces, putem defini cererea reconvențională ca fiind actul
de procedură al pârâtului, prin care acesta invocă pretenții proprii de la reclamant sau
de la alte persoane chemate în judecată ca pârâți prin cererea reconvențională,
pretenții aflate în legătură caracterizată cu cererea de chemare în judecată.

72
 Având în vedere clasificarea cererilor cuprinsă în art. 30 alin. (6) NCPC, spre
deosebire de cererea de chemare în judecată, care este una principală, ce
declanșează procesul civil și determină competența instanței și procedura aplicabilă,
cererea reconvențională este o cerere incidentală, de competența instanței (secției,
completului specializat) să judece cererea principală și urmând regulile de procedură
ale acesteia.
Condițiile de fond speciale ale cererii reconvenționale
Așa cum rezultă din textul art. 209 alin. (1) NCPC, pârâtul nu poate formula
orice pretenții împotriva reclamantului (sau a unor terți pe care-i introduce în proces),
ci doar pretenții ce se află în legătură cu cererea principală, legătură caracterizată
prin aceea că:
- fie derivă din același raport juridic (de exemplu, reclamantul vânzător cere
plata prețului, iar pârâtul solicită predarea bunului mobil vândut) sau strâns legate de
acesta,
- fie se află într-o strânsă legătură cu pretențiile formulate prin cererea
principală (de exemplu, prin cererea de chemare în judecată, se solicită executarea
obligației născute din contract, în timp ce prin cererea reconvențională se cere
desființarea contractului ce constituie titlul reclamantului, datorită unei cauze de
ineficacitate anterioare, concomitente – cum ar fi nulitatea sau ulterioare încheierii lui
– cum ar fi rezoluțiunea sau rezilierea).
Conținut (condiții de formă), comunicare
Cererea de chemare în judecată are același cuprins cu cererea de chemare în

judecată (art. 209 alin. 3 NCPC).

Se depune în numărul de exemplare prevăzut de art. 149 (unul pentru
instanță, plus atâtea exemplare câți reclamanți sunt, iar, dacă a fost extins cadrul
procesual și față de alți pârâți, în număr suficient și în vederea comunicării cu
aceștia) și se comunică întotdeauna.
Pârâtul are poziția unui reclamant în cererea reconvențională, de aceea, în
unele hotărâri va fi denumit reclamant reconvențional, pârât în cererea
reconvențională fiind reclamantul și, atunci când este cazul, alți pârâți chemați în
judecată prin acest act de procedură.
Reclamantul poate formula întâmpinare la cererea reconvențională (art. 209
alin. 5 NCPC), dar nu poate formula reconvențională la reconvențională (art. 209 alin.
7 NCPC), adică pretenții proprii aflate în legătură cu cele formulate prin cererea
73
reconvențională, altele decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată. Are,
însă, posibilitatea, raportat la momentul până la care poate depusă cererea
reconvențională (în termenul în care poate fi depusă și întâmpinarea sau la primul
termen), să-și modifice sau să-și completeze cererea inițială în condițiile art. 204
NCPC, la primul termen de judecată.
Caracter facultativ
Spre deosebire de întâmpinare, care este obligatorie, cererea reconvențională
este facultativă, așa cum rezultă și din cuprinsul art. 209 alin. (1) NCPC, ce prevede
că pârâtul poate să o formuleze, el având posibilitatea de a înregistra și o cerere
distinctă, cu excepția situațiilor prevăzute de lege în care pretențiile sale trebuie
obligatoriu formulate în același proces, cum ar fi în cazul divorțului, atunci când
reclamantul solicită divorțul din vina exclusivă a pârâtului, iar pârâtul dorește să
obțină divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.
Termen de depunere
Regula rezultând din dispozițiile art. 209 alin. (4) NCPC este aceea că cererea
reconvenţională se depune:
- odată cu întâmpinarea sau,
- iar, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul
termen de judecată.
Dacă reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată în condițiile
art. 204 NCPC (la primul termen de judecată sau ulterior, cu acordul expres al
pârâtului și al celorlalte părți atunci când este cazul), pârâtul va putea depune

cererea reconvențională în termenul ce i se acordă de instanță pentru a formula

întâmpinare la modificarea de cererea principală (art. 209 alin. 6 NCPC).
Cu titlu de excepție, cererea reconvențională poate fi depusă și în altă etapă a
procesului, cum ar fi în cazul cererii de divorț, pentru motive ivite după începerea
dezbaterilor asupra fondului în fața primei instanțe (art. 916 alin. 3 NCPC).
Nedepunerea cererii reconvenționale în termenul imperativ prevăzut de lege
atrage sancțiunea decăderii, așa cum rezultă din dispozițiile art. 209 alin. (4) NCPC.
Procedura de soluționare
Conform dispozițiilor art. 210 alin. (1) NCPC, de regulă, cererea
reconvenţională se judecă odată cu cererea principală. Am arătat deja că este o
cerere incidentală, care urmează procedura cererii principale.

74
 Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate
dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. În această situație, pentru că
este vorba despre o cerere incidentală, rămâne câștigată prorogarea competenței
conform art. 123 alin. (1) NCPC, mai mult decât atât, așa cum rezultă din
regulamentul de ordine interioară al instanțelor, ea va rămâne să fie judecată de
același complet, deci nu va fi supusă repartizării aleatorii în urma disjungerii. Mai mult
decât atât, ea va urma în continuare procedura de judecată a cererii principale.
Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute
de lege (cum este cazul cererilor de divorț - art. 916 alin. 2 NCPC) sau dacă
judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului (în
cazul partajului, de exemplu).
Cererea reconvențională are independență procesuală față de cererea de
chemare în judecată, astfel că ea rămâne să fie soluționată de instanță chiar dacă
reclamantul renunță la judecarea cererii sale sau aceasta este anulată ca insuficient
timbrată ori soluționată în temeiul altei excepții procesuale.

1.3. Alte persoane care pot lua parte la judecată

1.Sensul noțiunii
Noțiunea de terț are două sensuri. Terții sunt fie subiecți de drept ce nu au
vreo legătură cu procesul civil, fiind străini de acesta, fie persoane care intervin

voluntar sau sunt introduse forțat într-un proces deja început (adică după
înregistrarea cererii de chemare în judecată).
Despre aceștia din urmă vom vorbi în această secțiune.
2.Condiții generale de admisibilitate
1) Existența unui proces în curs – terții intervin sau sunt introduși forțat pe
calea unor cereri incidentale formulate de cei care sunt deja părți în proces
ori sunt introduși din oficiu de instanță sau la solicitarea acesteia, în
cazurile prevăzute de art. 78
2) Existența unei legături cu cererea principală, care să impună judecarea lor
împreună legătură caracterizată în funcție de forma intervenției, așa cum
vom vedea în cele ce urmează

75
 3) Să existe un interes în a se judeca într-un proces declanșat de alte
persoane
3.Forme
După cum terții intervin voluntar sau la solicitarea părților din proces sau a
ca urmare a dispoziției instanței, formele de intervenție se clasifică în:
- intervenție voluntară – care poate fi principală (atunci când cel care
intervine formulează pretenții proprii împotriva părților din proces) sau
accesorie (când cel care intervine nu formulează pretenții proprii, ci
înțelege doar să sprijine apărarea uneia dintre părțile procesului)
- intervenție forțată – care, la rândul ei, are mai multe forme:
o chemarea în judecată a altei persoane (art. 68-71)
o chemarea în garanție (art. 72-74)
o arătarea titularului dreptului (art. 75-77)
o introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane
4.Intervenția voluntară
4.1. Intervenția principală
Noțiune
Intervenția principală este o formă de intervenție voluntară în proces a unui
terț, prin care acesta formulează pretenții proprii față de părțile srcinare, solicitând
pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de
acesta.
Intervenția principală se caracterizează prin aceea că:

- este o cerere incidentală,

- formulată de un terț din proprie inițiativă,
- prin care acesta formulează o pretenție în legătură cu cererea principală
(caracterizată prin aceea că solicită pentru sine obiectul procesului, în tot sau în parte
sau un drept strâns legat de acesta), pretenție ce putea fi formulată și pe cale
separată
- are independență procesuală față de cererea principală.
Condiții
De fond speciale - invocarea unei pretenții (art. 61 alin. 2 NCPC).
De formă – trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată (art. 62
alin. 1 NCPC).

76
 Domeniu de aplicare
Nu se poate formula în acțiunile cu caracter strict personal, cum ar fi divorțul
sau în acțiuni privind contractul individual de muncă ori în cadrul acțiunilor posesorii
(decât dacă are ca obiect posesia – 1003 alin. 2 NCPC) etc.
Termenul în care poate fi formulată
Intervenția principală poate fi formulată în fața primei instanțe. În ceea ce
privește etapa procesuală, aceasta poate fi formulată încă din etapa scrisă (dar nu
este supusă regularizării) și până la închiderea dezbaterilor pe fond (art. 62 alin. 2),
sub sancțiunea decăderii (fiind vorba de un termen imperativ).
Prin excepție de la art. 478 alin. 1 NCPC, cu acordul expres al celorlalte părți,
poate fi formulată și în apel (art. 62 alin. 3).
Procedura
Cererea de intervenție principală se soluționează în două etape, și anume:
- a) admiterea în principiu – având ca finalitate faptul că terțul devine parte în
proces,
- b) soluția – pe fond sau pe excepție.
a) În prima parte a procedurii, cererea se comunică celorlalte părți, fără a fi
regularizată, chiar dacă are neajunsuri de ordin formal, împreună cu copiile de pe
înscrisurile care o însoțesc (art. 64 alin. 1). Celelalte părți, pârâte în cererea de
intervenție principală, nu sunt obligate să depună întâmpinare în ceea ce privește
admiterea în principiu, ele fiind doar ascultate (art. 64 alin. 2).
Instanța se pronunță prin încheiere motivată asupra admiterii în principiu (art.

64 alin. 2).
Calea de atac împotriva încheierii depinde de soluția dată asupra cererii. Dacă
este admisă în principiu, încheierea poate fi atacată cu apel odată cu fondul, dacă
este dată de prima instanță (art. 64 alin. 3) sau este definitivă,dacă este dată de
instanța de apel, cu acordul celorlalte părți).
Încheierea de respingere ca inadmisibilă poate fi atacată separat cu apel sau
recurs, după cum este dată în prima instanță sau apel, în termen de 5 zile, care
începe să curgă de la pronunțare pentru partea prezentă și de la comunicare pentru
cea care a lipsit de la dezbaterea cererii (art. 64 alin. 4).
În ceea ce privește judecata în căile de atac, art. 64 alin. 4 NCPC prevede că
dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu srcinalul (deși
dosarul inițial se suspendă, copierea acestuia fiind o cheltuială inutilă), instanţei
77
competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului.
Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen
de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până
la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie.
b) Ca efect al admiterii în principiu a cererii sale, terțul devine parte în proces
și cererea sa urmează a fi judecată după regulile cererii principale (art. 65 alin. 1).
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 65 alin. (2) NCPC, intervenientul ia procedura în
starea în care se află, cu alte cuvinte, nu i se comunică actele de procedură ale
celorlalte părți, înscrisurile sau alte probe administrate (raportul de expertiză, de
exemplu), nu mai poate invoca excepțiile relative ce puteau fi invocate doar până în
acest moment (de exemplu, excepția de necompetență teritorială relativă sau chiar
de necompetență materială sau teritorială exclusivă, aceasta putând fi invocată doar
la primul termen de judecată cu procedura completă), nu va putea cere
readministrarea probelor.
Are, însă, dreptul să solicite probe pentru a dovedi pretențiile formulate prin
cererea de intervenție (art. 65 alin 2). Trebuie să facă acest lucru chiar în cuprinsul
cererii de intervenție, pentru că, după admiterea acesteia, instanța va acorda un
termen celorlalte părți să formuleze întâmpinare, prin care, la rândul lor, pot propune
probe pentru a se apăra față de cererea de intervenție. De remarcat că, în cazul
intervenientului, spre deosebire de situația reclamantului sau a pârâtului care trebuie
să indice probele chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, al cererii

reconvenționale sau întâmpinării (sub sancțiunea decăderii, sub rezerva rolului

judecătorului în aflarea adevărului), codul permite intervenientului să propună probe
și la primul termen după admiterea cererii în principiu (art. 65 alin. 2).
Intervenția principală se judecă, de regulă, împreună cu cererea principală,
dar poate fi și disjunsă (art. 66 alin. 1). Dacă, însă, una sau alta ar întârzia judecata
celeilalte sau dacă intervenientul pretinde pentru sine dreptul dedus judecății (în tot
sau în parte), cererea de intervenție nu poate fi disjunsă (art. 66 alin. 2 și 3 ). Față de
aceste texte, este interesant de știut când poate fi totuși disjunsă. Credem că doar în
situația în care judecarea cererii principale se stinge prin vreunul din modurile
prevăzute de lege.
Având independență procesuală, se judecă chiar dacă judecarea cererii
principale s-a stins prin vreunul din modurile prevăzute de lege (art. 66 lin. 4).
78
 4.2. Intervenția accesorie
Noțiune
Intervenția accesorie poartă această denumire pentru că cel care intervine în
această modalitate nu formulează pretenții proprii față de părțile din proces, ci
înțelege doar să sprijine apărarea uneia dintre acestea. Datorită acestei împrejurări,
poziția sa este subordonată părții în favoarea căreia intervine.
Consecințele poziției de subordonare
Din această poziție de subordonare, decurg o serie de consecințe ce sunt
prevăzute de art. 67 NCPC:
- nu poate fi disjunsă, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra ei prin
aceeași hotărâre cu fondul,
- intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură
care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit (deși au existat o
serie de discuții privind aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. 3 NCPC),
- după admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la
judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.,
- calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită
dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea
de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată
în fond.
Condiții
Am arătat deja condițiile generale ale intervenției în proces, pe care trebuie să

le satisfacă și intervenția accesorie, intervenientul fiind ținut să justifice interesul chiar

dacă nu formulează o pretenție proprie (art. 61 alin. 1).
Forma pe care trebuie să o îmbrace cererea nu este cea a cererii de chemare
în judecată, tocmai pentru că nu se formulează o pretenție proprie față de celelalte
părți, ci doar cele ale cererilor în justiție în general (art. 63 alin. 1, art. 148 alin.
1NCPC).
Termen
Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot
cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac, inclusiv în cele de retractare
(art. 63 alin. 2).
Procedura de admitere în principiu se aplică și acestei cereri, art. 64 NCPC
nefăcând distincție între intervenția principală și cea accesorie.
79
 5. Intervenția forțată
5.1. Chemarea în judecată a altei persoane
Noțiune
Este o cerere incidentală ce poate fi formulată de oricare dintre părți
(reclamant, pârât, intervenient principal) în scopul introducerii în proces a unui terț
care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul (de exemplu, în cazul
cesiunii de creanță, dacă este contestată cesiunea, atât reclamantul cesionar, cât și
pârâtul debitor cedat au interesul să-l introducă în cauză pe cedent, pentru a se
determina cine este titularul dreptului de creanță și în favoarea cui trebuie făcută
plata).
Condiții
În ceea ce privește condițiile speciale de fond, terțul trebuie să poată pretinde
aceleași drepturi ca și reclamantul.
Condițiile de formă sunt cele ale cererilor în general, pentru că textul art. 69
alin. 1 arată doar că va fi motivată (art. 69 alin. 1 NCPC), fără să specifice, ca în
cazul cererii de intervenție principală (art. 62 alin. 1 NCPC) sau al cererii de chemare
în garanție, că trebuie să fie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în
judecată (art. 73 alin. 1 NCPC). Reglementarea este rațională, pentru că față de terț
nu se invocă o pretenție proprie de către vreuna dintre părți și,fiind introdus împotriva
voinței lui, neavând cunoștință despre proces și piesele dosarului, acestuia, în afară
de cererea de introducere în proces și copii de pe înscrisurile care o însoțesc (art. 69
alin. 1), i se comunică cererea de chemare în judecată din care poate lua la

cunoștință dreptul pretins, comunicându-i-se, totodată și copii de pe întâmpinarea

formulată de pârât (alte cereri atunci când este cazul) și înscrisurile de la dosar.
Termen de depunere
Poate fi formulată doar în fața primei instanțe.
După cum reclamantul (sau intervenientul principal) este cel care o formulează
ori pârâtul, cererea de chemare în judecată a altei persoane poate fi depusă până la
terminarea cercetării procesului (art. 68 alin. 2 și art. 244 NCPC), respectiv în
termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării (art. 201 alin. 1 NCPC) sau
la primul termen de judecată, când aceasta nu este obligatorie (art. 68 alin. 3 NCPC).
Fiind vorba despre un termen legal imperativ, sancțiunea pentru
nerespectarea acestuia este decăderea art. 185 alin. 1 NCPC).
Procedura de judecată
80
 Pentru ca terțul să devină parte în proces, având poziția de reclamant (art. 70
NCPC), cererea de introducere forțată a acestuia trebuie încuviințată în principiu de
instanță, după procedura deja cunoscută în cazul cererii de intervenție voluntară,
care se aplică în mod corespunzător (art. 69 alin. 3 NCPC).
Un efect specific acestei instituții este posibilitatea scoaterii pârâtului din
proces, în situația în care acesta recunoaște dreptul pretins de reclamant, respectiv
cel care ar putea fi pretins de cel chemat în judecată și care a dobândit poziția de
reclamant, drept ce poate avea ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui
bun sau a folosinței acestuia, ceea ce înseamnă că acțiunea poate fi atât una reală,
cât și juna personală, mobiliară sau imobiliară (art. 71 NCPC). Rămâne ca procesul
să se desfășoare în continuare doar cu participarea reclamantului și a celui chemat
în judecată, hotărârea comunicându-i-se pârâtului, căruia îi este opozabilă (nu mai
poate solicita restituire sumei de bani ca nefiind datorată sau invoca vreun drept
asupra bunului).
Cererea de chemare în judecată a altei persoane nu poate fi disjunsă de cea
principală, pentru că au același obiect, prin formularea cererii incidentale urmărindu-
se stabilirea celui care are calitatea de titular al dreptului pretins (calitatea procesuală
activă).
Condiția scoaterii pârâtului din proces este ca acesta să consemneze suma de
bani la dispoziția instanței (art. 71, alin 1 NCPC) sau, în cazul în care este vorba
despre predarea unui bun, declarația acestuia că îl va preda celui în favoarea căruia
se va stabili dreptul, instituindu-se un sechestru judiciar în condițiile art. 971 și urm.

NCPC.
5.2. Chemarea în garanție
Noțiune
Partea interesată (reclamant, pârât, intervenient principal, chemat în garanție)
poate chema în garanție o terță persoană împotriva căreia să se îndrepte în situația
în care ar pierde procesul (art. 72 NCPC). De remarcat că și cel chemat în garanție
poate formula, la rândul său, o chemare în garanție a altei persoane (art. 72 alin. 2
NCPC), neexistând limitarea din situația cererii reconvenționale (art. 209 alin. 7
NCPC).
Condiții
- afirmarea unei obligații legale sau contractuale de garanție sau de
despăgubire în sarcina terțului
81
 - forma cererii de chemare în judecată (art. 73 alin. 1 NCPC), pentru că este o
veritabilă cerere de chemare în judecată, fiind formulate pretenții împotriva
chematului în garanție, care are, de fapt, poziția de pârât în această cerere. Tocmai
de aceea, el poate formula cerere de chemare în garanție a altei persoane în
termenul care i se acordă pentru depunerea întâmpinării, după admiterea în principiu
a cererii de chemare în garanție.
Termenul în care poate fi formulată este același ca și în cazul cererii de
chemare în judecată a altei persoane (art. 73 alin. 2 și 3 NCPC). Reamintim că cel
chemat în garanție are poziția de pârât în această cerere. Sancțiunea pentru
nerespectarea termenului este decăderea (art. 185 alin. 1 NCPC).
Procedura de judecată este identică cu cea a cererii de chemare în judecată a
altei persoane (art. 74 alin. 1-3 NCPC), cu diferența că cererea de chemare în
garanție poate fi disjunsă și judecată separat (art. 74 alin. 4 NCPC). Până la
soluționarea cererii principale, soluționarea cererii de chemare în garanție va fi
suspendată (art. 413 alin. 1 pct. 1 NCPC).
5.3. Arătarea titularului dreptului
Noțiune, condiții
O cerere incidentală care, spre deosebire de celelalte forme ale introducerii
forțate a unor terți în proces are următoarele caracteristici:
- calitate procesuală - poate fi formulată doar de către pârât,
- și nici măcar nu de orice pârât, ci numai de acela ce deține (cu titlu precar)
un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru

(care poare fi și real, de exemplu, dreptul de administrare asupra bunurilor in

domeniul public) și care îl poate arăta pe cel în numele căruia deține bunul sau
exercită dreptul,
- și nu în orice acțiune, ci doar în acele acțiuni care au ca obiect un drept real
asupra bunului.
Pentru că pârâtul nu formulează pretenții, ci se apără doar, cererea trebuie să
îmbrace numai forma cererilor în justiție (art. 148 alin. 1 NCPC) și nu cea a cererii de
chemare în judecată (art. 194 NCPC), codul rezumându-se să menționeze, ca în
cazul cererii de chemare în judecată a altei persoane, că ea va fi motivată (art. 76
NCPC).
Termenul de depunere este identic cu cel din cazul celorlalte forme de
introducere forțată a unor terți utilizate de pârât (art. 76 NCPC).
82
 Procedura de judecată presupune comunicarea cererii, a actelor de procedură
ale celorlalte părți și a înscrisurilor de la dosar și admiterea în principiu (art. 77 alin. 1
și 2 NCPC).
În plus, specific acestei proceduri este posibilitatea scoaterii pârâtului din
proces, locul acestuia fiind luat de cel arătat ca fiind titular al dreptului, dacă toate
părțile sunt de acord în acest sens (adică cel arătat ca titular recunoaște această
calitate, iar reclamantul consimte să ia locul pârâtului – art. 77 alin. 3 NCPC).
Dacă reclamantul refuză să accepte înlocuirea sau cel arătat ca titular al
dreptului nu se prezintă sau contestă această calitate, vor rămâne în proces atât
pârâtul inițial, cât și cel introdus forțat, care va avea calitatea de intervenient principal
forțat (art. 77 alin. 4 NCPC).
5.4. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
Sediul materiei : art. 78, 79 NCPC
Distincții după caracterul procedurii:
 procedura necontencioasă: introducerea din oficiu, prin încheiere

– art. 78, alin. 3, art. 532 alin. 2

 procedura contencioasă: stabilirea cadrului procesual, rol activ

versus principiul disponibilității, rămâne la latitudinea părții cu

cine se judecă, sancțiunea – respingerea cererii (ca
inadmisibilă? Art. 78 alin. 2, hotărârea susceptibilă de a fi
atacată numai cu apel – alin. 5)
Procedura introducerii forțate


Termen – doar în fața primei instanțe - art. 478 alin. 1

 Forma introducerii - art. 78 alin. 3
 – încheiere – procedura necontencioasă

 - cerere sau încheiere în procedura contencioasă

 Comunicarea - se comunică încheierea, cererea de chemare în

judecată, întâmpinarea și înscrisurile anexate acestora
 Poate formula întâmpinare?
 Stadiul procedurii – distincții față de alte forme de introducere forțată
art. 79 alin. 2 - readministrarea probelor la cerere

83
 2. Instanța

1. Sensul noțiunii
- toate organele de jurisdicție (interesează competența generală)
- numai acele organe care fac parte din cadrul puterii judecătorești:
o
judecătorii
o tribunale, tribunale specializate
o curți de apel
o Înalta Curte de Casație și Justiție
- un anumit grad de jurisdicție (primă instanță, apel, recurs etc.)
- completul de judecată - persoane împuternicite ce compun sau constituie
instanța de judecată în vederea soluționării procesului (judecător, grefier,
asistent judiciar, magistrat asistent, procuror)
2. Compunerea și constituirea instanței
Sediul materiei
Art. 488 alin. 1 pct. 1 și 2, art. 426 NCPC, art. 52-55 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară
Compunerea completului se referă la din numărul de judecători prevăzut de
lege și, în mod excepțional, dacă ar fi să avem în vedere textul de lege (art. 46 alin. 1
NCPC) de asistenți judiciari, în cazul litigiilor de muncă:
- în primă instanță – un judecător, iar, în cazul litigiilor de muncă, și doi
asistenți judiciari,

- în apel – 2 judecători,
- în recurs – 3 judecători, completul de 5 judecători de la Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Majoritatea doctrinei, însă, consideră că asistenții judiciari țin de
constituirea completului de judecată, opinie la care ne raliem.
De remarcat că există dispoziții privind compunerea și în alte texte ale Codului
de procedură civilă și ale legii de organizare judiciară, cum ar fi cele privind
compunerea completului care soluționează recursurile în interesul legii (art. 516 alin.
1-4 NCPC), sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept (art. 520 alin. 5,6 și 8,9 NCPC), precum și pentru
schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (secțiile unite – art. 26

84
din Legea nr. 304/2004), însă acestea vizează alte atribuții decât cele jurisdicționale
(de tranșare a unui litigiu), fiind atribuții ce țin de uniformizarea jurisprudenței.
Constituirea completului se referă la toate organele și persoanele prevăzute
de lege care participă, statornic sau ocazional, la activitatea de înfăptuire a justiției:
- grefier,
- magistrat asistent – la Înalta Curte de Casație și Justiție,
- procuror.
3. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței
Incidente se pot ivi atât în legătură cu compunerea sub aspect cantitativ
(numărul de judecători) sau calitativ (care anume dintre judecătorii instanței pot
participa în concret la soluționarea unei anumite cauze – repartizare aleatorie,
incompatibilități), cât și cu privire la constituirea instanței (de exemplu, procurorul nu
a participat într-un litigiu privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică).
Majoritatea încălcării normelor privind compunerea sau constituirea
completului de judecată poate fi invocată pe calea unor excepții de procedură
absolute, iar modul de soluționare a acestor excepții poate constitui obiect al căilor
de atac.
Prin excepție, așa cum vom vedea în cele ce urmează, unele incidente vizând
incompatibilitatea unor membri ai completului de judecată pot fi invocate doar pe
calea recuzării sau abținerii.
a) Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este situația în care judecătorul este oprit să participe la

soluționarea cauzei, în cazurile anume prevăzute de lege. Se aplică și altor

participanți (art. 54 NCPC).
Clasificare rezultând din dispozițiile art. 45 NCPC – incompatibilități:
- absolute – art. 41 NCPC,
- relative – art. 42 NCPC (deși denumirea marginală sugerează altceva).
Importanța distincției constă în aceea că incompatibilitățile relative pot fi
invocate doar pe calea recuzării de către părți (și doar soluția de respingere a cererii
de recuzare poate constitui motiv de exercitare a unei căi de atac) sau abținerii, în
timp ce incompatibilitățile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, deci și direct
în căile de atac, inclusiv de instanță din oficiu, ca motiv de ordine publică (cu
respectarea regulii prevăzute de art. 488 alin. 2 NCPC).

85
 Nu discutăm, în acest context, cazurile de incompatibilitate, pentru că acestea
constituie temă pentru lucrările de verificare.
b) Abținerea și recuzarea
Incompatibilitatea se invocă pe parcursul procesului prin abținere și recuzare.
Recuzarea este un mijloc procesual aflat la dispoziția părților, prin care
acestea pot solicita îndepărtarea din completul de judecată (de la soluționarea unei
cauze civile concrete) a unui judecător (grefier, procuror, asistent judiciar, magistrat
asistent) aflat într-o situație de incompatibilitate (art. 44, art. 54 NCPC).
Nu pot fi recuzați, însă, decât judecătorii ce compun completul de judecată
(art. 46 NCPC), nu și alți judecători, cum ar fi cei care sunt membri unei secții sau toți
judecătorii unei instanțe, o astfel de cererea fiind inadmisibilă, iar excepția
inadmisibilității se invocă și se soluționează chiar de completul de judecată investit cu
soluționarea cauzei (art. 47 alin. 3 NCPC).
Tot astfel, nu pot fi invocate alte motive decât cele expres prevăzute de lege,
altminteri cererea este inadmisibilă (art. 47 alin. 2).
Inadmisibilă este și cererea de recuzare a aceluiași judecător pentru același
motiv de incompatibilitate (art. 47 alin. 3 NCPC).
Cererea de recuzare se formulează în scris sau verbal în ședința de judecată
pentru fiecare judecător în parte, cu arătarea motivelor de incompatibilitate și a
probelor pentru dovada motivelor invocate și se timbrează (art. 47 alin. 1 NCPC).
Actul de procedură trebuie îndeplinit în interiorul termenului imperativ prevăzut
de lege, respectiv înainte de începerea oricăror dezbateri pentru motivele ce existau

și erau cunoscute părții până în acest moment (art. 44 alin. 1 NCPC) sau de îndată
ce îi sunt cunoscute (art. 44 alin. 2 NCPC).
Abținerea constituie atributul judecătorului, este obligația sa de a se retrage de
la judecarea cauzei, atunci când cunoaște că se află într-o situație de
incompatibilitate (art. 43 NCPC). Judecătorul nu este ținut de vreun termen pentru
formularea cererii de abținere, sancțiunea decăderii neaplicându-se instanței de
judecată, ci părților.
Declarația se face în scris sau verbal în ședința de judecată, consemnându-se
în încheierea de ședință (art. 43 alin. 3 NCPC).
Procedura abținerii și recuzării
Am arătat deja forma cererii de recuzare sau abținere, termenul în care trebuie
formulată cererea de recuzare și sancțiunea pentru nerespectarea termenului.
86
Reamintim că motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 pot fi invocate și
direct în căile de atac, dar nu omisso medio.
Judecătorul recuzat poate declara că se abține, fără a fi obligatoriu ca
motivele de abținere să fie identice cu cele de recuzare (art. 48 alin. 1 NCPC).
Declarația de abținere se soluționează cu prioritate (art. 48 alin. 2) și, în măsura în
care este admisă, lasă fără obiect cererea de recuzare (art. 48 alin. 3). Dacă este
respinsă, prin aceeași încheiere, instanța se va pronunța și asupra cererii de
recuzare (art. 48 alin. 4), existând posibilitatea să o admită, în situația în care
motivele celor două cereri sunt diferite și le apreciază fondate doar pe cele din
cererea de recuzare.
Ce se întâmplă cu cauza după formularea cererii de recuzare sau abținere și
până la soluționarea acesteia? Sub imperiul vechiului cod, cererea de recuzare era
utilizată pentru a se obține o amânare atunci când alte motive erau respinse. Vechiul
cod spunea doar că până la soluționarea cererii de recuzare nu putea fi efectuat nici
un act de procedură (art. 31), ceea ce unele instanțe interpretau în sensul că
impunea suspendarea soluționării cauzei, care ducea la pierderea termenului în
cunoștință, cauza trebuind repusă pe rol după soluționare din oficiu și recitate părțile.
Altele instanțe au apreciat că acordarea termenului de judecată este o simplă măsură
de administrare judiciară, acordând termen de judecată, fără a efectua vreun act de
procedură, termen de judecată la care intra completul recuzat sau un alt complet, în
funcție de soluția dată asupra cererii de recuzare. În această modalitate măcar
rămânea câștigat termenul în cunoștință.

Noua reglementare rezolvă problema diferit după cum este vorba despre
formularea unei cereri de abținere sau a uneia de recuzare. Astfel, în cazul cererilor
de recuzare, spune expres că judecata nu se suspendă, putând fi, așadar, efectuate
acte de procedură. Nu se poate pronunța, însă, o soluție finală (art. 49 alin. 2 NCPC),
pentru a se preîntâmpina nulitatea hotărârii și anularea ei în calea de atac, cu
reținerea cauzei spre judecare (art. 480 alin. 6 NCPC). Se acordă și posibilitatea
refacerii actelor de procedură de către aceeași instanță, în măsura în care acestea ar
fi desființate prin încheierea de admitere a cererii de recuzare (art. 51 alin. 6 teza
finală).
În cazul abținerii, însă, noul cod spune expres că nu se poate efectua nici un
act de procedură (art. 49 alin. 1 NCPC), tocmai pentru că judecătorul cauzei
apreciază despre sine că nu este imparțial. Credem că nici în această situație nu
87
este obligatorie suspendarea (deși aceasta ar rezulta din coroborarea celor două
alineate ale art. 49), putându-se acorda termen de judecată, aceasta fiind o simplă
măsură de administrare judiciară (art. 465), ce nu poate constitui obiect al căii de
atac (art. 465). O astfel de măsură este chiar indicată atunci când se abține doar unul
dintre membri completului de judecată, pentru că, în această situație, dacă cererea
este admisă, rămâne ca celălalt (în cazul apelului) sau ceilalți membri ai completului
(în ipoteza recursului), împreună cu judecătorul de pe lista de permanență cu care a
fost soluționată cererea de abținere să judece și cauza în continuare, nejustificându-
se, astfel, pierderea termenului în cunoștință. În cazul în care unicul judecător al
completului este cel care se abține (în primă instanță), măsura suspendării pare
rezonabilă, pentru că, în caz de admitere a cererii, cauza se va repartiza aleatoriu
altui complet de judecată, primind termen de judecată pe ziua și la sala de judecată a
acelui complet (conform dispozițiilor cuprinse în Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor aprobat pin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii21).
Din completul de judecată care soluționează cererea de recuzare sau de
abținere, nu poate face parte judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține
(art. 50 alin. 1 NCPC). Reamintim că dacă cererea de recuzare este inadmisibilă
pentru unul dintre cele trei motive arătate în art. 47 alin. 2 și 3 NCPC, excepția de
inadmisibilitate se invocă și se soluționează chiar de completul în fața căruia s-a
formulat cererea de recuzare. Din cine este compus completul care soluționează
cererea de recuzare? La această întrebare răspunsul îl găsim în ROI, art. 98. Astfel,
în cazul în care este recuzat ori se abține întregul complet de judecată, cererea se

soluționează de completul imediat următor (specializat, atunci când e cazul), iar,

dacă se admite, cauza va fi repartizată aleatoriu. Dacă este recuzată ori se abține
doar o parte a completului de judecată (chiar majoritatea, cum ar fi în cazul recursului
recuzarea sau abținerea a doi judecători), cererea se judecă de restul completului și
judecătorul sau judecătorii de pe lista de permanență, iar, în măsura în care este
admisă, acest complet rămâne să judece în continuare și cauza (deci nu se
repartizează aleatoriu ca în situația admiterii cererii de recuzare sau abținere a
întregului complet).
Atunci când, din cauza abținerii sau recuzării nu poate fi alcătuit completul de
judecată, cererea se soluționează de instanța ierarhic superioară (art. 50 alin. 2
21
Poate fi găsit pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii,
http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=0702&pg=2.
88
NCPC), iar, dacă este admisă, pricina va fi trimisă la o altă instanță de același grad
din circumscripția sa (art. 52 alin. 1 NCPC), în caz de respingere înapoindu-se
aceleiași instanțe (art. 52 alin. 2 NCPC).
Cererea se soluționează în camera de consiliu, de regulă, fără prezența
părților, însă ele pot fi ascultate, atunci când completul apreciază că este necesar
(art. 51 alin. 1 NCPC. Judecătorul recuzat sau care se abține poate fi ascultat, tot
dacă se apreciază a fi necesar, ascultarea sa nemaifiind obligatorie așa cum era în
vechiul cod (art. 51 alin. 1 NCPC, art. 31 alin. 1 VCPC). Ascultarea judecătorului nu
înseamnă interogatoriu (adică posibilitatea părților de a-i pune întrebări), pentru că
interogatoriul nu este admis ca și mijloc de probă (art. 51 alin. 3 NCPC).
Cererea se soluționează printr-o încheiere, care se pronunță întotdeauna în
ședință publică (art. 51 alin. 4 NCPC).
În caz de admitere, judecătorul se retrage de la soluționarea pricinii și cauza
este repartizată aleatoriu sau în locul său intră judecătorul de pe lista de permanență
după distincțiile deja arătate. În încheiere, vor fi arătate actele de procedură
efectuate de judecătorul recuzat care se păstrează (art. 51 alin. 6). Dacă în încheiere
nu se specifică nimic în legătură cu acestea, singura interpretare posibilă este că nu
se păstrează, pentru că textul codului nu prevede că se arată ce acte se desființează
ca urmare a admiterii cererii, ci doar ce acte se păstrează.
Împotriva încheierii prin care este respinsă cererea de recuzare poate fi
exercitată cale de atac odată cu fondul, iar, dacă hotărârea este definitivă ( de
exemplu, hotărârile pronunțate în apel, nesusceptibile de recurs), poate fi atacată cu

recurs separat la instanța ierarhic superioară în termen de 5 zile de la comunicare

(art. 53 alin. 1 NCPC). De ce separat? Pentru că hotărârea finală nu este susceptibilă
de recurs (asta înseamnă că e definitivă). Așadar, dacă nu ar exista recurs separat,
greșeala nu ar mai putea fi reparată decât, eventual, printr-o cale extraordinară de
atac de retractare. În cazul respingerii cererii de recuzare de către prima instanță,
dacă apelul este admis pe acest motiv, hotărârea va fi anulată (art. 480 alin. 6
NCPC), însă instanța de apel nu este obligată să refacă toate actele de procedură și
să readministreze toate probele decât atunci când consideră necesar (art. 53 alin. 3
NCPC). Dacă instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va
casa cu trimitere spre rejudecare în apel sau la prima instanță (atunci când apelul
este suprimat, cum ar fi în materie de contencios administrativ).

89
 Celelalte încheieri (prin care se admite recuzarea sau se soluționează în orice
mod cererea de abținere) nu sunt supuse niciunei căi de atac (art. 53 alin. 2 NCPC).

3. Procurorul

Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 92 și 93 NCPC.

Formele de participare a procurorului în procesul civil sunt în număr de
patru, așa cum rezultă din dispozițiile art. 92 alin. 1-5 NCPC, și anume:
- a) posibilitatea de a porni orice acțiune civilă, atunci când este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor (deși nu mai există
procedura declarării dispariției), precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege, situație în care titularul acțiunii va fi introdus în proces, putând să
exercite o serie de acte de dispoziție (personal sau prin reprezentant), cum
ar fi renunțarea la judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecății,
încheierea unei tranzacții etc. sau putând cere continuarea judecății atunci
când procurorul dorește să-și retragă cererea (art. 93 NCPC),
- b) punerea de concluzii – care este obligatorie în cazurile prevăzute de
lege, sub sancțiunea nulității absolute (art. 92 alin. 3 – exemple: în materie
de expropriere, de reparare a erorilor judiciare din procesele penale ori în
cazul condamnărilor cu caracter politic etc.) sau facultativă (acesta putând

să pună concluzii în alte cauze, dacă apreciază necesar, dar numai atunci
când este vorba despre apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților
cetățenilor – art. 92 alin. 2 NCPC),
- c) exercitarea căilor de atac – poate exercita căile de atac (nu este obligat)
dar numai în cazurile în care putea porni acțiunea, chiar dacă nu a făcut-o
în concret, precum și atunci când a pus concluzii (obligatoriu sau facultativ
– art. 92 alin. 4 NCPC),
- d) punerea în executare a hotărârilor judecătorești – în cazul hotărârilor
pronunțate în favoarea unui minor, interzis, dispărut sau în alte cazuri
prevăzute de lege (art. 92 alin. 5 NCPC).

90
 4. Reprezentarea

1. Sediul materiei. Noțiune. Clasificare

Sediul materiei îl reprezintă nu doar Secțiunea a 4-a. Reprezentarea
părților în judecată, din Titlul I.I Participanții la procesul civil al Cărții I. Dispoziții
Generale, ci și alte texte ale codului, cele care interesează aici fiind dreptul la
apărare consacrat la nivel de principiu în art. 13 NCPC și asistența judiciară
referitoare la apărarea sau asistența gratuită (art. 90 alin. 2 lit. b NCPC), precum
și dispozițiile referitoare la capacitatea de exercițiu (art. 57 NCPC) și curatela
specială (art. 58 NCPC)22.
Conform art. 80 alin. 1 NCPC, părțile pot sta în judecată personal sau prin
reprezentant, ceea ce înseamnă că reprezentarea este acea situație în care o
persoană numită reprezentant îndeplinește în numele și interesul unei părți din
proces acte de procedură23.
Deși textul art. 80 alin. 1 pare a fi supletiv, nu este întotdeauna la
latitudinea părții să stea în judecată personal sau prin reprezentant, neexistând o
astfel de alegere în cazul reprezentării legale24, de aceea, despre reprezentarea
legală s-a mai spus că este necesară25.
Așa cum rezultă din clasificarea cuprinsă în art. 80 alin. (1) teza a II-a
NCPC, reprezentarea în procesul civil poate îmbrăca trei forme, putând fi:
- legală,
- convențională,

- judiciară.
2. Reprezentarea legală
În cazul persoanelor fizice, problema reprezentării legale, așa cum cunoaștem
deja de când am vorbit despre condiția capacității de exercițiu din cadrul condițiilor de
exercitare ale acțiunii civile, se pune în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu
(minorii până la 14 ani și interzișii judecătorești), care stau în judecată prin
reprezentant legal (părinte, tutore etc.), precum și în cazul celor cu capacitate de

22
Pentru alte texte din cod ce fac referire la această instituție, a se vedea M. Tăbârcă, Drept
procesual civil. Vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 413-414.
23 A. Ciurea, Fișe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 39.
24
De la această regulă pot exista excepții, atunci când este vorba despre litigiile privind
munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia minorului de 15 ani. A se vedea, în acest sens,
M. Tăbârcă, op. cit., p. 173.
25
A. Ciurea, op. cit., p.39.
91
exercițiu restrânsă, care sunt asistați (art. 57 NCPC), deși se citează întotdeauna prin
reprezentantul legal, la domiciliul sau sediul acestuia (art. 155 pct. 7 NCPC).
Dovada calității de reprezentant se face prin depunerea copiilor de pe actele
de stare civilă, în cazul părintelui, actul doveditor al calității de tutore, ce poate fi actul
unilateral al părintelui sau încheierea instanței de tutelă (art. 114, 115, 118, 119
NCC).
În cazul în care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal ori există conflict de interese între
acesta și reprezentantul său legal, instanța va desemna un curator special care să-l
reprezinte (art. 58 NCPC).
Actele de dispoziție efectuate în procesul civil de reprezentantul legal
(renunțare la judecată, renunțare la dreptul subiectiv, tranzacție etc.) trebuie
autorizate de instanță (art. 81 alin. 2 NCPC).
În cazul persoanelor juridice, acestea sunt reprezentate în justiție de organele
lor administrative (art. 209 NCC), în lipsa lor, de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop (art. 210 NCC).
Asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică pot sta în
judecată atât ca reclamante, cât și ca pârâte (art. 56 alin. 2 NCPC), reprezentate fiind
de administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre
asociați, dacă nu s-a stipulat în contractul de societate dreptul de reprezentare numai
pentru unii dintre aceștia (art. 1.919 NCC).
Dovada calității de reprezentant se face în condițiile art. 151 alin. (4) și (5)

NCPC, adică prin copie de pe extrasul din registrul public în care este menționată
împuternicirea, în cazul persoanelor juridice sau copie legalizată de pe actul care
atestă dreptul de reprezentare în justiție, în cazul entităților fără personalitate juridică.
Pot exista și dispoziții cuprinse în legi speciale (este vorba despre legi
speciale raportat la dispozițiile Codului de procedură civilă) privind reprezentarea
unor persoane juridice, cum ar fi reprezentarea Statului prin Ministerul Finanțelor
Publice (art. 223 alin. 1 NCC), autoritatea administrației publice competentă să preia
bunurile în cazul succesiunii vacante (art. 105 alin. 4 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici) etc.26

26
Pentru alte texte din legi speciale, a se vedea M. Tăbârcă,op. cit., pp. 416-418.
92
 În cazul în care o astfel de entitate sau o persoană juridică chemată în
judecată (deci având calitatea de pârât) nu are reprezentant legal, instanța poate
numi un curator în condițiile art. 58 (art. 58 alin. 2 teza finală NCPC). O astfel de
problemă nu se pune în cazul în care persoana juridică sau entitatea fără
personalitate juridică este reclamantă în proces, pentru că cererea de chemare în
judecată o poate formula doar prin reprezentant.
3. Reprezentarea judiciară
Dreptul comun în materie îl constituie dispozițiile art. 58 NCPC.
Este o măsură temporară și specială, care se dispune doar în situațiile
speciale prevăzute de art. 58 sau alte texte ale codului ori din legi speciale.
Astfel, în ceea ce privește textele codului, art. 58 în cuprinsul său enumeră o
serie de situații în care se aplică instituția mandatului judiciar, și anume:
- dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal,
- în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel
reprezentat
- când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56
alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
În aceste situații, curatorul special are toate drepturile și obligațiile legale ale
reprezentantului legal (art. 58 alin. 3 NCPC).
La aceste situații, se adaugă și alte, prevăzute de alte texte din cod, ce fac
referire la art. 58, cum ar fi situația pârâtului cu domiciliu necunoscut (art. 167 alin. 3

NCPC), a moștenitorilor unei părți decedate pe parcursul procesului în faza de

judecată (art. 155 alin. 1 pct. 15 NCPC) sau a executării silite (art. 686 alin. 1 NCPC),
a litisconsorțiului procesual, când numărul reclamanților sau al pârâților este mult
prea mare, iar aceștia nu-și aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra persoanei
acestuia (art. 202 alin. 1 NCPC). De asemenea, art. 80 alin. 4 NCPC, în materia
reprezentării, prevede că atunci „când circumstanţele cauzei o impun pentru a se
asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din
proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi
durata reprezentării”.
Numirea reprezentantului judiciar se face în condițiile art. 58 alin. (3) și (4)
NCPC, adică de instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei, dintre avocații
desemnați în acest scop de către barou și cu stabilirea unei remunerații
93
corespunzătoare în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea
curatorului (art. 48 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru) sau,
atunci când este în interesul continuării procesului (de exemplu, la citarea prin
publicitate), acestea se avansează de către cealaltă parte, la dispoziția instanței,
urmând a fi incluse, dacă este cazul, în cheltuielile de judecată (art. 48 alin. 2 din
OUG nr. 80/2013) sau, în cazuri excepționale, când procesul nu suferă amânare,
acestea se avansează din bugetul statului (art. 49 alin. 1 din OUG nr. 80/2013),
constituind cheltuieli de judecată ce vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul
(art. 48 alin. 3 și art. 49 alin. 1 din OUG nr. 80/2013) sau putând să rămână în
sarcina statului atunci când chiar partea ocrotită prin numirea curatorului face parte
din categoria celor care pot beneficia de asistență juridică gratuită (art. 49 alin. 3 din
OUG nr. 80/2013).
4. Reprezentarea convențională
a) Reguli generale
În ceea ce privește reprezentarea convențională, așa cum rezultă din
dispozițiile art. 83 și 84 NCPC, trebuie să distingem între reprezentarea persoanei
fizice și a celei juridice, iar, în cazul reprezentării persoanei fizice, între reprezentarea
prin mandatar avocat sau neavocat.
Reprezentarea convențională este facultativă sau obligatorie?
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 80 alin. (1) NCPC, de regulă,
reprezentarea convențională este facultativă, cu excepția recursului.
În ceea ce privește recursul, regula este că exercitarea recursului, redactarea

și motivarea cererii de recurs, susținerea recursului pot fi făcute doar prin avocat, cu
excepția situației în care partea însăși sau reprezentantul convențional neavocat,
care este și soț sau rudă până la gradul doi cu partea, sunt licențiați în drept (art. 83
alin. 3, art. 13 alin. 2 NCPC). Aceleași reguli se aplică și redactării și susținerii
întâmpinării de către intimat în recurs (art. 13 alin. 2 NCPC).
În ceea ce privește persoana juridică, în recurs, aceasta poate fi reprezentată
doar prin avocat sau consilier juridic, indiferent că are calitatea de recurent sau de
intimat.
Conținutul și limitele mandatului (art. 87 și 81 NCPC)
Dacă în cuprinsul contractului de mandat nu se prevede nimic cu privire la
conținutul său, se aplică norma supletivă prevăzută de art. 87 alin. (1) NCPC, ce
completează contractul în lipsa unor prevederi contrare, în sensul că este vorba doar
94
de actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe (primă instanță, apel,
recurs, contestație în anulare, revizuire etc.).
Pentru că este o normă supletivă, așa cum rezultă din cuprinsul ei, părțile pot
deroga de la prevederile ei, în sensul de a extinde sau a restrânge limitele
mandatului. Astfel, el poate fi restrâns, în sensul de a fi dat numai pentru un anumit
act de procedură îndeplinit în fața unei instanțe, cum ar fi, de exemplu, formularea
unei cereri de amânare, a unei cereri de strămutare a procesului, asistarea la
administrarea unei probe etc.. De asemenea, el poate fi extins, în sensul de a
permite mandatarului exercitarea unor căi de atac.
De reținut, însă, că, potrivit art. 87 alin. (2) NCPC, mandatarul avocat poate
efectua acte pentru păstrarea unor drepturi supuse unui termen, cum ar fi exercițiul
căilor de atac împotriva hotărârii fără a avea un mandat special în acest sens, fiind
suficient cel dat în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. Astfel, dacă a reprezentat
partea în fața primei instanțe, acesta poate exercita apel împotriva hotărârii sau
recurs, după caz (în materie de contencios, de exemplu). Dacă a reprezentat partea
în apel, poate exercita recurs, dacă hotărârea instanței de apel este susceptibilă de
recurs sau căi extraordinare de retractare etc.
Ca și în dreptul substanțial, aplicându-se regulile mandatului cu reprezentare,
actele de procedură se îndeplinesc față de parte, ea fiind cea în numele căreia se
exercită calea de atac ori se efectuează un alt act de procedură supus unui termen
imperativ.
Nu poate, însă, susține calea de atac decât în temeiul unui nou mandat decât

cel dat în fața instanței a cărei hotărâre se atacă (art. 87 alin. 2 teza finală).
Cu privire la actele de dispoziție, cum ar fi renunțarea la judecată sau la
dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei
tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie, acestea nu se pot face
de reprezentant decât în baza unui mandat special, iar, atunci când este cazul, cu
încuviinţarea instanţei (art. 81 NCPC).
Mandatul general
Conform art. 86 NCPC, mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în
judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Cu alte cuvinte,
este nevoie de o clauză expresă în contractul de mandat general privind
reprezentarea în fața instanței sau un nou contract, care este, de fapt, unul de
reprezentare convențională obișnuită. Dacă mandantul (cel care a dat procură
95
generală) nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui
prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Textul instituie o
prezumție relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Încetarea mandatului (art. 88 NCPC)
Mandatul nu încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a
mandantului (dar, evident, încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a
mandatarului, pentru că nu mai are cine să execute obligațiile acestuia). El continuă
până când este retras de moștenitori sau de reprezentantul legal.
Dacă moștenitorii sau reprezentantul legal nu retrag mandatul în mod expres
sau, eventual, tacit (prin încheierea unui alt contract de mandat), mandatarul va
putea efectua actele de procedură care-i sunt permise de lege, după cum este
avocat (consilier juridic) sau licențiat în drept și soțul sau ruda până la gradul doi a
părții persoană fizică, ori mandatar neavocat.
Renunțarea la mandat sau revocarea acestuia (art. 89 NCPC)
Mandatarul poate renunţarea la mandat sau mandantul îl poate revoca
revocarea, însă aceste acte nu sunt opozabile celeilalte părţi decât de la comunicare,
cu excepția situațiilor în care au fost făcute în şedinţa de judecată şi în prezenţa
celeilalte părți ori a reprezentantului acesteia.
Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel
care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat
următor renunţării și nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a
căilor de atac.

În cazul încălcării acestor obligații, acesta răspunde față de mandant, iar

comunicările făcute mandatarului după acest moment, ca și actele de procedură
efectuate de adversar în contradictoriu cu mandatarul renunțător sunt valabile. S-a
spus că renunțarea în interiorul termenului de exercitare a unei căi de atac poate
constitui motiv pentru repunerea părții în termen27.
Efectele mandatului
Actele de procedură efectuate de mandatar se răsfrâng asupra mandantului,
chiar dacă sunt prejudiciabile pentru acesta, rămânându-i, eventual, o acțiune în
despăgubire împotriva mandatarului.
b)Reprezentarea persoanei fizice

27
M. Tăbârcă, op. cit., p. 437.
96
 Așa cum rezultă din dispozițiile art. 83 NCPC, puterile mandatarului unei
persoane fizice depinde după cum acesta este sau nu avocat sau licențiat în drept și
soț sau rudă de gradul doi cu partea.
Aceasta, deoarece, dacă mandatarul este avocat sau, nefiind avocat, este soț
sau rudă de gradul doi cu partea și licențiat în drept (cele două condiții trebuie
întrunite cumulativ), poate pune concluzii cu privire la orice aspect (excepții, probe,
incidente, pe fond etc.) în fața oricărei instanțe și poate exercita și orice cale de atac,
inclusiv recursul.
Dacă mandatarul convențional nu îndeplinește aceste calități, el nu poate
pune concluzii asupra excepțiilor (nu le poate invoca și susține, nu-și poate exprima
poziția față de excepțiile invocate de adversarul părții reprezentate de acesta sau cu
privire la cele invocate de instanță din oficiu) și asupra fondului (inclusiv apărărilor de
fond) decât prin avocat. De remarcat că, dacă pune în discuție o excepție sau
apărare de ordine publică, instanța și-o poate însuși în temeiul rolului ei în proces
(art. 22 alin. 2 NCPC).
Ce acte de procedură poate efectua atunci? Poate lua termenul în cunoștință
pentru partea pe care o reprezintă, poate propune probe, poate pune concluzii cu
privire la probele solicitate de cealaltă parte sau puse în discuția părților de instanță
din oficiu și poate participa în numele părții la administrarea acestora, poate pune
concluzii cu privire la incidente procedurale, cu privire la admiterea în principiu a unor
cereri incidentale etc.
Forma mandatului diferă după cum este dat unui mandatar avocat sau

neavocat. În cazul mandatarului avocat, proba acestuia se face conform legii

speciale (art. 85 alin. 3 NCPC - este vorba despre Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea și exercitarea profesiei de avocat).
În ipoteza mandatului dat altei persoane (inclusiv în cazul în care este
licențiată în drept și soț sau rudă de gradul doi cu partea), acesta trebuie să îmbrace
forma autentică (art. 85 alin. 1) sau poate fi dat în fața instanței, prin declarație
verbală, consemnată în încheierea de ședință (care este act autentic), arătându-se
limitele și durata mandatului.
c)Reprezentarea persoanei juridice (art. 86)
Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de
judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii (art. 86 alin. 1 NCPC
- este vorba despre Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei
97
de consilier juridic și Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de
avocat), aceleași reguli aplicându-se și entităților fără personalitate juridică (art. 86
alin. 3 NCPC).
Așadar, acestea nu pot fi reprezentate convențional de nespecialiști și, mai
mult decât atât, nici măcar de licențiați în drept, doar dacă aceștia sunt consilieri
juridici sau avocați.
Dovada calității de reprezentant se face potrivit dispozițiilor legii speciale
privind exercitarea celor două profesii.
d)Excepția lipsei calității de reprezentant (art. 82 NCPC)
Am vorbit deja despre dovada calității de reprezentant în cadrul diverselor
forme de reprezentare.
Excepția lipsei calității de reprezentat reglementată prin dispozițiile art. 82
NCPC este una de procedură, absolută, putând fi invocată și de instanță din oficiu
(însă in limine litis așa cum rezultă din dispozițiile art. 82 alin. 2 NCPC), ce poate fi,
însă, acoperită prin depunerea dovezii la dosarul cauzei până la termenul acordat de
instanță în acest sens sau chiar la termenul de judecată, în ședință publică, secretă
sau în camera de consiliu, după caz, excepție care începe prin a fi dilatorie, pentru că
se acordă un termen (scurt) pentru a se face dovada calității de reprezentant, putând
deveni peremptorie, întrucât, dacă nu se face această dovadă, cererea va fi anulată.

98