Manualul Cursantului

MODALITĂȚI DE LUCRU CU
COPIII AFAȚI ÎN SITUAȚII DE
RISC
Nr. 32.a/28.09.2015

MANUALUL CURSANTULUI

MODALITĂȚI DE LUCRU CU COPIII AFLAȚI ÎN

SITUAȚII DE RISC

Proiectului "Incluziunea socială a copiilor prin acces la educație" finanțat de Mecanismul Financiar al
Spațiului Economic European SEE 2009 - 2014, prin Programul RO10 CORAI - "Copii și tineri în
situații de risc și inițiative locale și regionale pentru reducerea inegalităților naționale și promovarea
incluziunii sociale", Operator de Program este FRDS - Fondul Roman de Dezvoltare Socială

2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Editura HHC România
ISBN 978-606- 94164-1- 9

Editura HHC România

Bulevardul București nr 2A
430281 Baia Mare
Maramureș, România

3
 CUPRINS

1. COPILUL AFLAT ÎN SITUAȚII DE RISC

2. COMUNICAREA CU COPIII

3. ABUZUL ASUPRA COPILULUI

4. DEZVOLTAREA COPILULUI.

DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR DE TRAI INDEPENDENT

5. COMPORTAMENTUL COPILULUI. MANAGEMENTUL

COMPORTMENTELOR INDEZIRABILE

6. PARTICIPAREA COPIILOR LA LUAREA DECIZIILOR

4
 Pentru orice copil, părinţii sunt centrul lumii. Universul întreg al existenţei se
învârte în jurul părinţilor. Ei sunt reperul esenţial, pe ei se sprijină în permanenţă
copiii, ei sunt cei care răspund la întrebările ce apar tot timpul, deoarece lumea din
jurul copiilor se descoperă prin părinţi, prin familie.

Copiii au nevoie de părinți, de familia lor. Aici au parte de afecţiune şi cresc

învăţându-şi apartenenţa, cultura, dobândind o identitate.

Avantajele pe care familia le oferă în creşterea copilului se observă cel mai

pregnant la nivel de ataşament: copiii au parte de afecţiune mai ales în familia lor
naturală, iar ataşamentul are un rol deosebit în formarea identităţii de sine şi a
încrederii în forţele proprii.

Atunci când familia se confruntă cu diferite obstacole pe care aceasta nu le

poate depăși iar părinților le este din ce în ce mai dificil să-și îndeplinească rolurile
putem vorbi despre situații de risc. Ignorarea dificultăților, a problemelor familiei,
fără o intervenție adecvată, poate duce la agravarea acestora și chiar la separarea
copiilor de părinți.

Ce înseamnă copilul aflat în situații de risc?

Când spunem că un copil se află într-o situație de risc avem în vedere aspecte
legate de:
 Condițiile de trai
 Situația financiară
 Relațiile familiale
 Relațiile sociale
 Educația
 Sănătatea fizică și psihică

Cauze care duc la apariția unor situații de criză:

 Condiții de trai – locuință insalubră, lipsa unei locuințe proprietate
personală, spațiu mic raportat la membri familiei etc.
 Situația financiară – venit foarte mic, lipsa salariului etc.
 Relații familiale – abilități parentale reduse, comportamente abuzive
ale părinților, părinți plecați în străinătate etc.
 Relații sociale – lipsa de integrare în comunitate, relaționare deficitără
față de autorități etc.
 Educație – lipsa parcurgerii unui traseu școlar sau parcurgerea
deficitară a traseului școlar etc.

5
  Sănătate fizică și psihică – diferite afecțiuni netratate corespunzător

Consecințe directe asupra copilului aflat în situație de risc:

 Întârziere în dezvoltare
 Dificultăți în exprimarea emoțională
 Dificultăți școlare
 Comportament retras, pasiv
 Comportament agresiv
 Hiperactivitate
 Lipsa încrederii

Pentru ca un copil să nu ajungă într-o situație de risc de separare de familia sa

este importantă intervenția timpurie pentru soluționarea problemelor apărute în
cadrul acesteia.
Prevenirea separării copilului de familie înseamnă sprijinul acordat familiei
aflate în situaţie de criză de către serviciile specializate în protecţia copilului.

Să nu uităm că, în primul rând, intervenția înseamnă implicarea familiei în

soluționarea problemelor proprii. În niciun mod, familia nu poate să fie doar un
spectator care așteaptă să vadă ce urmează să se întâmple sau să urmărească felul în
care specialiștii îi rezolvă problemele. Rolul specialiștilor este să susțină familia și să
o direcționeze înspre depistarea soluțiilor cele mai potrivite pentru ieșierea din
situația de criză.

Una din problemele cu care se confruntă o familie în dificultate este da a găsi

soluţii pentru a rămâne alături de copii. Deseori pare o soluţie la îndemână să
încredinţezi copilul statului, temporar, pânã la rezolvarea problemelor. Din
nefericire, soluţia temporară tinde să devină una de lungă durată şi separarea dintre
copil şi familie are rezultate dezastruoase pentru copil.
Există soluţii mult mai bune şi mai accesibile, unele reglementate prin lege.
Pentru a putea fi aplicate e nevoie ca profesioniştii şi familiile în situaţii de risc să
cunoască prevederile legale şi să le folosească în cel mai eficient mod posibil.

Care sunt rolurile autorităților statului, al familiei?

Rolul autorităţilor statului şi al familiei privind protecţia copilului apar descris în
legea 272/2004 republicată în 2014.
Conform acesteia, responsabilitatea imediată revine părinţilor şi apoi comunităţii
locale din care aceştia fac parte (Secțiunea 2, art. 35 – 45). Autorităţile administraţiei
publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii pentru a menţine copilul alături de

6
familie oferind acces la servicii diversificate şi de calitate, corespunzãtoare nevoilor
copilului. Din nefericire, nu toate comunităţile locale au posibilitatea de a oferi
asemenea servicii. Însă, prin colaborarea cu alte agenţii, fiecare comunitate poate să
găsească soluţii la situaţiile de risc în care se află o familie şi poate identifica cea mai
bună metodă de intervenţie prin care să asigure bunăstarea copilului alături de
familia sa, sau măcar în comunitatea sa.

Rolul familiei
Legislaţia românească susţine prevederile Convenţiei ONU pentru a menţine
copilul alături de familia sa. E important pentru familie să înţeleagă importanţa
mediului familial pentru dezvoltarea copilului. Legăturile de ataşament sunt vitale
pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Un ataşament pozitiv îl ajută pe copil să-şi
dezvolte simţul identităţii, să capete siguranţă şi să se dezvolte fizic, intelectual şi
emoţional conform potenţialului în schimb un atașament nesigur poate provoca
daune semnificative pe termen lung.

E important ca familia să știe, să fie informată și să apeleze cu încredere la reţeaua de

profesionişti din diverse domenii care îi pot oferi sprijin şi sfaturi. Când ne referim la
profesionişti avem în minte pe cei care prin natura meseriei intră în contact cu
părinţii sau copilul: medici şi personal medical, profesori şi personal educativ,
asistenţi sociali, psihologi, preoţi, poliţişti, etc.

Rolul comunităţii
Comunitatea locală reprezintă o altă resursă importantă în găsirea de soluţii eficiente
şi de termen lung pentru familii aflate în situaţii de risc. O comunitate puternică îşi
cunoaşte membrii şi nevoile lor şi poate interveni asupra acestora cu succes.
Legislaţia românească precizează responsabilităţile care revin comunităţii şi
autorităţilor locale pentru a opreveni seprarea dintre copil şi familia sa. Reţeaua
socială, formată din prieteni, vecini, persoane apropiate poate găsi resurse şi soluţii
pentru probleme, ei fiind cei care cunosc cel mai bine, după familie, nevoile şi sursa
problemelor.

Rolul profesioniştilor
Profesioniştii au atribuţii oficiale pentru protecţia şi promovarea drepturilor
copilului. Fie ei medici, educatori preoţi, poliţişti sau angajaţi ai autorităţilor locale,
ei au un rol esențial pentru a identifica soluţii în programele de prevenire.
Cooperarea dintre toate aceste sectoare este importantă şi sarcina de a facilita această
cooperare revine autorităţilor locale, dar poate fi inţiată de oricare profesionist.
 Medicul de familie este cel care acces direct la familie şi poate constata din
timp o posibilă situaţie de crizã. El poate să intervină direct prin discuţii cu

7
 familia, sau poate să direcţioneze familia spre alte forme de sprijin aflate la
nivelul autorităţilor.
 Profesorii şi educatorii sunt şi ei în contact direct cu copilul şi cu familia sa.
Şi ei pot să constate posibile situaţii de risc şi pot interveni prin implicarea
altor membri ai comunităţii, prin sfaturi şi consiliere sau prin direcţionarea
sau facilitarea accesului spre autorităţi.
 Preoţii reprezintă un pol de încredere în comunitate. Ei pot să implice
comunitatea foarte eficient în găsirea de soluţii sustenabile pentru rezolvarea
situaţiilor de criză.
 Poliţia joacă un rol important în protecţia copilului împotriva abuzurilor de
orice fel. Ei pot interveni eficient pentru a proteja copii de abuzuri şi pot
facilita accesarea serviciilor disponibile la nivelul autorităţilor.
 Adminstraţia publică locală, prin serviciile proprii are obligaţia de a sprijini
părinţii în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil. Ei trebuie să-şi
dezvolte un set de servicii diversificate, bazate pe nevoile reale ale
comunităţii, pentru a putea oferi intervenţii eficiente şi sustenabile.
 Specialiştii din cadrul administraţiei locale au la îndemână mijloacele de a
creea reţele de sprijin, de a implica mai mulţi factori din comunitate pentru o
abordare sistemică a problemelor care duc la situaţii de crizã.
 SPAS este un serviciu extrem de important din cadrul Administrației publice
locale, pentru că poate să identifice corect situaţiile de crizã şi pot identifica
soluţii eficiente şi de termen lung care să menţină copilul alături de familia sa.
 DGASPC intervine cu precădere atunci când copilul are nevoie de protecție
în afara familiei sale, în cazuri de abuz, neglijare, abandon. Prin serviciile pe
care le asigură copilului, urmărește eliminarea situațiilor de criză și
reintegrarea copilului în mediul familial.
 Ministerele și agențiile naționale stabilesc politicile sociale şi strategiile
privind sistemul de servicii şi asigurări sociale. Statul este responsabil de
monitorizare gradului de implementare a cadrului legal privind asigurările
sociale.

Pentru prevenirea situațiilor de risc dintr-o familie este important să existe o

colaborare strânsă între diferiții specialiști din diferitele domenii. Mai mult un
impact deosebit îl reprezintă modalitatea fiecărui specialist de a se implica în munca
directă cu familia și copiii având capacitatea de a înțelege și de a reacționa adecvat
față de situațiile dificile în care se poate afla aceasta.

Identificarea situațiilor de risc se poate realiza printr-o bună observare a copilului, a

comportamentelor, a stărilor acestuia precum și a atitudinilor, reacțiilor familiei. Mai
mult, printr-o comunicare eficientă, abordare pozitivă, gestionarea situațiilor
conflictuale specialiștii pot cunoaște și înțelege în detaliu contextul apariției
situațiilor de criză.

8
COMUNICAREA

Definiţie. Diagrama comunicării

Comunicarea – proces prin care informaţiile sunt schimbate între persoane printr-un
sistem comun de simboluri.
C. Shannon şi W.Weaver, specialişti în informatică, au creat un model al comunicării
care se utilizează şi în prezent:

SURSA mesaj emis ŢINTA

mesaj receptat
feedback

(răspuns)

Într-o comunicare eficientă rolurile alternează, receptorul (ţinta) nu se limiteză la

simpla confirmare a primirii informaţiilor sau impresiilor celeilalte persoane (sursa),
ci se transformă la rândul sau în sursă, având o influenţă asupra celuilalt (feedback).

MODALITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A COMUNICĂRII

1. Respect şi autenticitate
Sunt două condiţii esenţiale pentru o comunicare adecvată.
Respect – Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire
deosebită față de cineva sau de ceva; deferență, venerație.
Autenticitate - Autenticitate: Adevăr, valabilitate, sinceritate, onestitate.
Pentru ca orice act de comunicare să fie de succes, participanţii la acest act trebuie să
adere la această primă regulă. Participanţii trebuie să dea dovadă de respect unul
faţă de altul, prin vocabularul folosit, adaptarea expresivităţii limbajului, tonalitate,
inflexiuni, etc. De asemenea, fiecare act de comunicare trebuie să fie autentic, prin
veridicitate, consistenţă faţă de ideile proprii în situaţii diferite, exprimarea
propriilor idei fără adaptarea discursului la situaţie, persoane sau contexte ale
comunicării.

2. Evitarea barierelor în comunicare

Barieră sau blocajul în comunicare se referă la orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficienţa transferului de mesaje

9
Tipuri de bariere
 de limbaj: sensuri diferite pentru acelaşi cuvânt, dificultăţi de exprimare,
expresii confuze, diferenţe culturale, sociale, excesul de cuvinte pretenţioase,
excesul de informaţie
 de mediu: zgomote, dificultăţi date de context – mulţi oameni care vorbesc în
acelaşi timp, telefonul care sună..
 psihologice: capacitatea limitată a atenţiei, sentimente de teamă, jenă,
ostilitate, oboseală, inflexibilitate la problemele altora, prejudecăţi în
abordarea unor persoane, experienţe anterioare negative reactivate,
distorsiunea voluntară a informaţiei, presupuneri neexplicite, considerarea
oricărei conversaţii ca un dialog intelectual în care celălalt trebuie învins, „a
sări” cu sfaturile înaninte ca celălalt să-şi fi terminat de prezentat ideile,
filtrarea doar a unor subiecte sau numai a laudelor

3. Conştientizarea mesajelor transmise inconştient, frecvent nonverbale

Comunicarea nonverbală – mesajele sunt transmise prin tonul vocii, intonaţie,
contact vizual, mimică, poziţie, atingere, gesturi, postură etc.

 comunicarea nonverbală este mai puţin conştientizată ca urmare

este mai greu de disimulat
 peste 50% din comunicare este nonverbală
 mesajele nonverbale pot să amplifice sau să diminueze efectul
mesajelor verbale
 impact mai puternic
 copiii sunt mult mai receptivi la semnalele emise de corpul nostru.
Acest lucru se datorează faptului că, în funcţie de vârsta lor sau,
după caz, de dizabilitatea lor, copiilor le este mult mai accesibil
limbajul nonverbal
 folosită mai ales pentru exprimarea emoţiilor şi a atitudinii
interpersonale
 comunicare disfuncţională – poate determina un mesaj dublu adică
mesajul verbal nu este congruent cu cel nonverbal ceea ce în timp
duce la tulburări ale relaţiilor interpersonale

Şi în comunicarea verbală se întâmplă să folosim înţelesuri secundare (conotative),

frecvent emoţionale, inconştiente, ataşate unor cuvinte: ex. puiuţ – folosit în ideea că
cineva este mic şi are nevoie de afecţiune.

4. Ascultarea activă
Ascultarea activă este un mod deosebit de a reacţiona, pentru că îl încurajează pe
celălalt să continue să vorbească şi în acelaşi timp, avem certitudinea că înţelegem ce
ni se spune.

10
Ceea ce receptăm din ce ni se spune este mult influenţat de factori cum sunt:
aşteptările noastre, nevoile, interesele, atitudinile, experienţele şi cunoştinţele
noastre. Se întâmplă astfel ca uneori impresia noastră să fie departe de intenţia
celeilalte persoane. Prin ascultarea activă, în loc să presupunem că impresiile noastre
sunt corecte şi să răspundem ca atare, putem să ne asigurăm că am decodificat corect
mesajul.
Ascultarea activă este foarte folositoare mai ales când nu suntem siguri că am înţeles
ce vrea să spună cealaltă persoană şi când ni se transmite un mesaj cu un conţinut
emoţional. Prin ascultarea activă, vorbitorul se simte: valoros, încurajat, înţeles,
susţinut.
Pentru a te asigura că ai înţeles cât mai corect ceea ce celălalt spune poţi folosi
următoarele tehnici:
 confirmarea răspunsurilor – a răspunde empatic, prin cuvinte de
genul „am înţeles”, adăugând şi mesaje nonverbale date de postură,
gesturi, mimică care arată celuilalt că e ascultat
 solicitarea de completări – constă în câteva cuvinte sau propoziţii
scurte incluse în conversaţia cu celălalt prin care se încurajează să
continue, „spune mai multe” e un exemplu
 reafirmarea – repetarea cu aceleaşi cuvinte, folosirea cuvintelor pe care
cealaltă persoană le foloseşte în comunicare arată că eşti interesat de
ceea ce celălalt spune
 parafrazarea - e la fel de importantă în a arăta că dai atenţie şi că
asculţi empatic ceea ce celălalt spune. Aceasta înseamnă transmiterea
aceloraşi idei sub o altă formă. Prin aceasta se poate vedea că am
înţeles bine ceea ce celălalt ne-a comunicat
 în reflectarea sentimentelor sunt importante următoarele elemente:
folosirea numelui copilului, denumirea sentimentelor cât mai specific
şi mai clar posibil; folosirea propoziţiilor de genul: „te simţi..., pentru
că..” – parafrazări ale contextului pentru clarificări suplimentare
 sumarizarea - e asemănătoare cu parafrazarea. Este o încercare de a
sublinia aspecte importante în ceea ce cealaltă persoană comunică

Fraze care pot ajuta:

Spui că...
Înţeleg că...
Simt că...
Te simţi ca şi cum...
Te aud spunând că...
Dacă te înţeleg corect...

11
 5. Chestionarea eficientă
Reprezintă modalitatea în care se pun întrebări într-un mod eficient

Întrebările închise sunt cele care oferă un număr limitat de răspunsuri posibile (spre
exemplu, da/nu). Mai sunt cunoscute şi sub numele de întrebări cu alegere forţată
sau cu răspuns fix.

Întrebările deschise sunt cele care încurajează copilul sau persoana să dezvolte un
răspuns mai larg.

În contrast cu întrebările închise, întrebările deschise cresc implicarea în discuţii.

Aceste întrebări pot fi folosite şi în identificarea emoţiilor, un ex ar putea fi: „cum te-
a făcut să te simţi lucrul acesta?” „cum s-a ajuns la ceea ce s-a întâmplat?” (prea
multe întrebări „de ce?” l-ar putea face pe celălalt să se simtă vinovat)

Întrebarea „de ce” este o întrebare deschisă, dar, folosită prea des, ea poate deveni
intimidantă şi va avea efectul de a îl inhiba pe copil, astfel încât va prefera să
ascundă adevărul, decât să fie tras la răspundere.

Este recomandabil ca adultul să dezvolte empatie în comunicarea cu copilul, să îi

arate că înţelege ceea ce i se întâmplă, că a trecut şi el prin situaţii similare şi că
rezolvarea problemelor se poate face doar prin recunoaşterea greşelilor.

6. Asertivitatea
Reprezintă modalitate de comunicare eficientă în situaţii conflictuale interpersonale.

Asertivitatea este abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi

ataca drepturile celorlalţi.
Lipsa asertivităţii este una dintre cele mai importante surse de inadecvare socială.

Se întâmplă să fie confundată atitudinea asertivă cu agresivitatea, des întâlnită. Ceea

ce este comun este, într-o anumită măsură, lipsa inhibiţiilor. Diferenţele sunt foarte
mari, mai ales în ceea ce obţinem prin această comunicare.

Răspuns pasiv/lipsa răspunsului Răspuns asertiv Răspuns agresiv

Problema este evitată Problema este discutată Problema este atacată
Drepturile tale sunt ignorate Drepturile tale sunt susţinute Drepturile tale sunt susţinute
fără a ţine cont de drepturile
celorlalţi
Îi laşi pe ceilalţi să aleagă în locul tău Îţi alegi tu activitatea Îţi alegi activitatea ta şi pe a
celorlalţi
Neîncredere Încredere în sine Ostili, blamează, acuză;
frecvent ascund o neîncredere
în sine

12
Vezi drepturile celorlalţi ca fiind mai
importante
Celălalt se impune într-o negociere
Sentimentele nu sunt exprimate
Acceptă necondiţionat/ îi dezaprobă
pe ceilalţi
Recunoşti şi drepturile tale şi
ale celorlalţi
Cei doi participă la negociere
Sunt înţelese sentimentele
Gândesc pozitiv despre alţii
Drepturile tale sunt mai
importante decât ale celorlalţi
Celălalt nu participă la
negociere
Sentimentele celorlalţi sunt
ignorate
Tind să-i dezaprobe pe ceilalţi

Asertivitatea nu este o abilitate înnăscută, dar ea poate fi dobândită pe parcursul

vieţii. Experienţele câștigate încă din copilărie, când rezolvarea unui conflict s-a
încercat prin comportamente agresive, ne învaţă că a renunţa la limbajul agresiv sau
chiar comportamentul agresiv, prin înlocuirea lor cu respectul faţă de interlocutor şi
atenţia faţă de modul în care se simte acesta, ne oferă mai multe şanse de a rezolva
problema.

7. feedback adecvat
Feedback-ul este reacţia sau răspunsul nostru adresat celuilalt participant la
comunicare. Fiecare avem nevoie de reacţiile celorlalţi atunci când spunem sau
facem ceva. Se poate întâmpla ca mai ales copiii să ne provoace pentru a avea un
răspuns, atunci când noi nu reacţionăm.
Feedbakul din partea celorlalţi:
 ne ajută să conştientizăm ceea ce facem şi modul în care acţionăm
 ne oferă posibilitatea de a ne schimba comportamentul
Când oferim feedback cel mai important este să reflectăm: cum o va ajuta pe acea
persoană să înveţe, să se dezvolte.
Pentru ca feedbackul să fie eficient, este nevoie să se desfăşoare după anumite reguli:
 întotdeauna se începe cu ceva pozitiv; ceva ce persoana a făcut sau a spus
 feedback-ul eficient este descriptiv şi nu evaluativ
 trebuie să se evite utilizarea etichetelor, generalizărilor, să fie focalizate
aspectele pozitive
 se referă la comportamente identificabile, specifice şi nu este general
 feedback-ul eficient este dat în timp util: cât mai aproape de producerea
comportamentului respectiv
 sunt luate în considerare atât nevoile celui care primeşte feedback, cât şi
nevoile celui care oferă feedback
 feedback-ul eficient este adresat unui comportament care poate fi
modificat

8. Managementul conflictului
În situaţii conflictuale, comunicarea devine complicată şi delicată

13
Conflictele sunt date frecvent de modurile diferite în care percepem lucrurile şi de
comunicarea insuficientă
În plus, similitudini cu alte momente din viaţă, care au lăsat urme, ne fac să
reacţionăm disproporţionat (reacţia emoţională este mai rapidă decât înţelegerea
raţională).
Deprinderi necesare pentru rezolvarea conflictelor:
 Deprinderi de comunicare
 Asertivitate
 Controlul furiei
Paşi pentru rezolvarea conflictelor:
1. Controlul emoţiilor (alegi să te exprimi fără violenţă, relaxare, vorbiţi sincer
despre ceea ce simţiţi, dacă sunteţi prea furios amânaţi discuţia)
2. Identificaţi motivele conflictului – care este contextul în care a apărut
conflictul, cine este responsabil?
3. Întrebaţi persoana dacă are chef şi timp pentru discuţii
4. Spuneţi persoanei ce simţiţi
5. Spuneţi persoanei de ce vă simţiţi astfel (faceţi referiri la comportamente, nu
la aprecieri globale ale personei – ex. nu mi-a plăcut că am pierdut timpul cu
ceea ce s-a întâmplat – nu, eşti rea şi nu-ţi pasă de mine)
6. Ascultaţi! Ascultaţi! Ascultaţi!
7. Continuaţi discuţia cu calm
8. Dacă conflictul nu poate fi rezolvat şi simţiţi că vă înfuriaţi, informaţi
persoana că va trebui să plecaţi şi că veţi continua discuţia mai târziu

14
COMUNICAREA CU COPIII

De ce este important să comunicăm adecvat cu copiii?

 Copiii au nevoie de noi pentru a învăţa să vorbească.

 Având abilităţi de comunicare, copiii au mai multe şanse să-şi dezvolte

abilităţile de gândire

 Limbajul ne ajută să gândim despre viitor

 Comunicând adecvat cu copiii putem creşte toleranţa lor la frustrare

 Având abilităţi de comunicare copiii îşi exprimă mai uşor şi personalitatea

 Fără un limbaj suficient dezvoltat un copil va fi mai puţin creativ

 Lipsa comunicării sau modele disfuncţionale de comunicare pot duce la

tulburări în dezvoltarea unui copil

 Cum „tratăm”un copil, aşa ne va „trata” şi el.

Aspecte specifice ale comunicării cu copiii

Copiii nu sunt adulţi în miniatură. Diferenţe sunt şi în modul lor de a comunica, alături
de alte diferenţe în a gândi şi simţi:

 este mai dificil pentru un copil să descrie ce îşi aminteşte sau să-şi
exprime sentimentele
 diferă modalitatea de privi şi înţelege lucrurile (gândirea magică,
gândirea concretă)
 diferă percepţia timpului, spaţiului
 înspre 3 ani, copilul trece printr-o perioadă normală de egocentrism
– ar putea crede că ei sunt responsabili pentru tot ce se întâmplă cu
ei şi cu ceilalţi, se învinovăţesc uşor
 când adulţii reacţionează prea critic, punitiv sau manifestă
dezinteres, copilul este convins că acesta este modul în care el
merită să fie tratat
 copilul are nevoie de timp pentru a construi relaţii noi de încredere,
în special dacă a trecut printr-o separare sau traumă

15
  este important să fim sinceri şi să adecvăm explicaţiile capacităţii
de înţelegere a copilului
 este posibil ca dezvoltarea lor să fi fost întreruptă sau să nu fi
dezvoltat un ataşament sigur, cu urmări în comportamentul lor;
controlul impulsivităţii, capacitatea de concentrare pot fi scăzute
 ei învaţă din interpretarea care se dă unui eveniment (care poate fi
disfuncţională) şi nu din evenimentul însuşi
 lipsa comunicării poate însemna pentru un copil instituţionalizat
excluderea din activităţile vieţii cotidiene. Dacă nu sunt suficient de
clar exprimate, nevoile lor pot fi uitate

Tehnici de comunicare cu copiii

 Comunicarea cu copiii include implicarea adultului în activităţi. Aceasta poate

contribui la instalarea unei atmosfere relaxate care, la rândul ei, poate încuraja
comunicarea eficientă.
 Pentru a construi o relaţie cu copiii este important să ne armonizăm cu
atitudinea, ritmul şi starea emoţională a copilului.
 E important să nu uităm că un copil comunică atât verbal cât şi nonverbal. La fel
ca şi în cazul adulţilor, sunt foarte importante mesajele nonverbale pe care
copiii le transmit.
 parte importantă a comunicării eficiente cu copiii este aceea ca adultul să asculte
cu sensibilitate, respect şi autenticitate. În plus, este nevoie să fim conştienţi de
atitudinile şi mesajele nonverbale transmise pentru că copiii sunt sensibili mai
ales la acestea.

ABUZUL ASUPRA COPILULUI

PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE

I. Definirea abuzului asupra copilului

Definiţia abuzului asupra copilului acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este:

Abuzul asupra copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele
tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neadecvat,
exploatare comercială sau de alt tip, care au consecinţe actuale sau potenţiale aduse

16
sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei
relaţii de răspundere sau putere.

Abuzul asupra copilului rezultă în urma unei acţiuni umane care poate fi demonstrată,
care se produce în mediul din imediata apropiere a copilului şi care poate fi prevenită.

Acţiunea umană: pentru a vorbi de abuz asupra copilului, trebuie ca responsabilitatea

umană să fie preponderentă, iar cauzele naturale (accidente ale naturii, boli congenitale)
trebuie eliminate.
Demonstrabilă: nu orice acţiune umană este un abuz asupra copilului, unele se
încadrează în categoria accidentelor (ex. accidentele de circulaţie).
Mediul din imediata apropiere a copilului: sunt excluse situaţiile de foamete, inundaţii,
etc.

II. Clasificarea abuzului asupra copilului

Se discută despre patru tipuri de abuz:

1. Abuzul fizic
2. Abuzul psihic sau emoţional
3. Abuzul sexual
4. Neglijenţa

1. Abuzul fizic poate fi definit ca orice rău tratament care are repercursiuni asupra
aspectelor fizice ale copilului.

Forme ale abuzului fizic:

 Lovituri, bătăi, tras de păr, arderea cu ţigara, statul în genunchi
 Statul prelungit la soare, statul în condiţii de frig, statul în întuneric, privarea
de asistenţă medicală, privarea de medicamente, privarea de odihnă,
privarea de hrană şi apă
 Exploatarea prin muncă, etc.

2. Abuzul psihic sau emoţional reprezintă orice manifestare de denigrare a

copilului.

Forme ale abuzului psihic:

 Adresare de invective, înjurături, jigniri
 Segregare, solicitare de a realiza sarcini peste capacităţile lui, punerea lui
în lumină proastă în faţa prietenilor, vecinilor, colegilor, etc., compararea
cu alţii mult superiori lui
 Desconsiderarea muncii lui, privarea de laudă şi alte recompense
 Crearea unei stări de insecuritate afectivă şi fizică

17
  Obligarea să cerşească, etc.

3. Abuzul sexual se referă la rele tratamente aplicate copilului din domeniul

sexualităţii.

Forme ale abuzului sexual:

 Expunerea la materiale vizuale sau auditive pornografice, expunerea la
informaţii privind sexualitatea care îi depăşesc capacitatea de înţelegere
 Atingeri în zone intime, atingeri într-o manieră nepermisă, forţarea lui de a
atinge pe alţii în zone intime, dezbrăcarea în contexte nepermise, întreţinerea
de relaţii sexuale cu minori, indiferent de natura lor, violul
 Incitarea sau forţarea de a se prostitua
 Privarea de educaţie sexuală.

4. Neglijenţa reprezintă o formă de abuz asupra copilului care se manifestă prin

ignorarea nevoilor de dezvoltare a acestuia.

Forme ale neglijenţei:

 Privarea de hrană, de îmbrăcăminte, de materiale educative, de
medicamente
 Privare de educaţie, de socializare şi de recuperare
 Privarea de afecţiune, de îndrumare, de îngrijire şi de supraveghere.

Aceste patru tipuri de abuz asupra copilului nu pot fi disociate în mod clar una de alta, dat fiind
faptul că abuzul fizic, sexual sau neglijenţa au consecinţe psihice.

III. Identificarea abuzului asupra copilului

Posibile semne ale abuzului fizic asupra copilului:

 Prezintă sindromul copilului bătut – sindromul Silverman

 Are arsuri, muşcături, vânătăi, oase rupte sau ochi învineţiţi în mod inexplicabil
 Are vânătăi vechi sau alte semne vizibile, după absenţa de la şcoală
 Pare înspăimântat de părinţi şi protestează sau plânge când trebuie să meargă la
şcoală
 Se crispează la apropierea adulţilor, are reflexe de apărare
 Declară că a fost bătut de un părinte sau o altă persoană care îl îngrijeşte.

Posibile semne ale abuzului emoţional asupra copilului:

1. Are un comportament alcătuit din extreme, cum ar fi comportamentul servil sau
revendicativ exagerat, pasivitate sau agresivitate extremă
2. Este fie un matur (îngrijeste un alt copil), fie un infantil (se leagănă sau dă din
cap în mod frecvent)
3. Este întârziat în dezvoltarea fizică sau emoţională
4. A avut tentative de suicid

18
 5. Declară o lipsă de ataşament faţă de părinţi.

Posibile semne ale abuzului sexual asupra copilului:

1. Refuză brusc să se schimbe pentru ora de educaţie fizică sau refuză să participe
la activităţi fizice, refuză contactul fizic
2. Dă dovadă de cunoştinţe sau comportament sexual ciudat, sofisticat sau
neobişnuit, neadecvat vârstei sale
3. Are ritualuri obsesionale: spălare exagerată, ritualuri la culcare, verificări
exagerate.

Posibile semne ale neglijării copilului:

1. Are un program haotic

2. Are un aspect neîngrijit, murdar, obosit. Copilul este îmbrăcat neadecvat cu
vârsta sa sau cu anotimpul/condiţiile meteo
3. Copilul un este şcolarizat în acord cu nivelul său de dezvoltare
4. Substimularea, lipsa stimulării adecvate prin activităţi specifice vârstei
5. Un îi sunt administrate medicamente după prescrierea medicală
6. Contactează o boală venerică sau în cazul unei fete, rămane însărcinată
7. Acuză abuzul sexual din partea unui părinte sau altei persoane în grija căreia se
află.

IV. Factori de risc pentru apariţia abuzului

Mediul familial
 relaţii părinţi-copii perturbate: probleme conjugale, probleme de sănătate a
membrilor familiei
 intoleranţa şi/sau rigiditatea principiilor educative
 consumul de alcool sau alte droguri.

Mediul socio-cultural
 familii izolate, care au suferit o schimbare culturală importantă, care se confruntă
cu munci gospodăreşti excesive,
 persoane pentru care norma educativă îşi pierde sensul în raport cu mediul
social şi cultural în care trăiesc.

Mediul economic
Abuzul asupra copilului se întâlneşte în toate clasele sociale.
Există însă o serie de situaţii cu risc crescut:
 instabilitatea profesională
 sărăcia
 condiţii de viaţă nefavorabile.

19
Mediul instituţional
Se pune în discuţie personalul care a înţeles greşit autoritatea pe acre o are asupra
copilului: personal îngrijitor, educator, familie de asistenţi maternali, învăţători,
profesori.

Factori personali
 stres, oboseală, dificultăţi personale
 prejudecăţi
 lipsa de informare
 temperament coleric, tendinţe spre manifestări agresive.

V. Semnalarea abuzului asupra copilului

Semnalarea abuzului asupra copilului este actul de sesizare a unei situaţii reale sau
presupuse a unor tratamente neadecvate, indiferent care este gradul de gravitate,
independent de natura soluţiilor preconizate, fie că este de natură administrativă sau
judiciară. Semnalarea abuzului asupra copilului este o problemă care priveşte pe fiecare
cetăţean.

Când un copil se plânge de a fi fost abuzat, cuvântul lui trebuie luat în

considerare. Un copil care ne vorbeşte, spune «adevărul său» care este cel puţin
expresia unei disfuncţii profunde în viaţa familială sau poate fi chiar expresia
unor abuzuri foarte grave.

Copilul victimă - este copilul care este victima efectivă a abuzului - se observă carenţe
grave, leziuni, un context evocator al leziunilor.
Copilul în pericol - nu există leziuni obiective, comportamentul său, starea lui de
sănătate atrag atenţia.
Famili/medii de îngrijire cu risc - există unele semne în aceste medii
familiale/instituţionale care dau indicii despre abuzul asupra copilului.

 Cine poate face/ar trebui să facă plângerea în caz de abuz asupra copilului?
Orice persoană care suspectează şi/sau observă existenţa unui abuz săvârşit asupra unui
copil sau neglijenţă, oriunde, inclusiv în instituţii de îngrijire a copilului sau şcoli,
trebuie să raporteze abuzurile şi neglijenţa menţionate mai sus.

 Cărui organ adresăm plângerea?

Toate sesizările în cazul suspectării unui abuz săvârşit asupra unui copil sau în caz de
neglijenţă vor fi adresate serviciilor publice specializate (Serviciul Public de Asistenţă
Socială, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Poliţie, Primărie,
ONG-uri care lucrează în domeniul protecţiei familiei şi a copilului).

Pentru copilul care se află într-o măsură de protecţie specială sesizarea se adresează
şefului ierarhic superior.

20
  Când trebuie raportat un caz de abuz sau de neglijenţă?
Pentru a acţiona în interesul copilului, observarea sau suspectarea unui caz de abuz
asupra unui copil trebuie raportate cât mai repede posibil.

Dacă persoana care observă sau bănuieşte existenţa unui abuz săvârşit asupra unui
copil este un profesionist (educator, îngrijitor, profesor, doctor, avocat, psiholog,
asistent social, etc.), acesta trebuie să raporteze abuzul sau neglijenţa având în vedere
politica şi procedurile profesiei respective; dacă presupusul abuz sau neglijenţa are loc
într-o instituţie sau într-un mediu profesional, abuzul şi neglijenţa trebuie raportate în
conformitate cu politica şi procedurile acelei instituţii sau profesii.

Afirmarea angajamentului față de protecția copilului după cum este

definită de către Coaliția pentru Siguranța Copiilor, 2006, ale cărei
principii generale sunt redate mai jos:

 Toți copiii au drepturi egale la protecția față de abuz și exploatare

 Toți copiii ar trebui să fie încurajați să își îndeplinească potențialul,
iarinegalitățile ar trebui puse în discuție
 Responsabilitatea de a susține îngrijirea și protecția copiilor este a tuturor
 Organizațiile non-guvernamentale au o datorie de a ocroti copiii cu care
lucrează și cu care lucrează reprezentanții lor
 Dacă agențiile lucrează prin intermediul partenerilor au o responsabilitate în
a îndeplini standardele minime de protecție pentru copiii din programele
partenerilor lor.

Angajamentul de a proteja copiii se regăseşte în practică, prin următoarele metode:

Conștientizarea

Asigurarea că adulţii sunt conștienți de problema abuzului asupra copilului și de

riscurile pentru copii.

Prevenirea

Asigurarea prin conștientizare și bună practică, că adulţii minimizează riscul pentru

copii. Conștientizarea faptului că toți copiii sunt participanţi activi în acest proces, ori
de câte ori este posibil, prin promovarea identității lor, a abilităților de viață și a
participării acestora.

21
Raportarea

Asigurarea că adulţii iau în serios orice probleme ridicate și că știu clar ce măsuri să
aplice privitor la siguranța copiilor.

Confidențialitatea

Menținerea confidențialității este de importanță vitală. În reacția la probleme privitoare

la posibilul abuz, personalul și alții trebuie să arate vigilență extremă în protejarea
informațiilor și să dea informații doar celor care trebuie implicați prin intermediul
procesului de raportare specific.

Pot apărea situații în care, pentru asigurarea protecției, informațiile să trebuiască

raportate împotriva dorinței exprese a persoanei sau a copilului implicat. Din acest
motiv, este esențial ca toți cei implicați să cunoască procesul de raportare cât de
devremeposibil.

Expunerea regulamentului-cadru pe raportare va ajuta în această privință. Este necesară

sensibilitate în explicarea că, deși alte persoane/agenții pot trebui să fie informate și
implicate, toate informațiile vor fi protejate și puse doar la dispoziția celor care trebuie
să știe. Acest lucru este foarte important atunci când un copil face plângerea. Nu
promiteți niciodată să țineți secrete.

Ar trebui, de asemenea, să fie clar că decizia de a da mai departe informațiile va fi

discutată cu copilul/persoana implicată și că va fi cerută părerea lui/ei. Informații
despre proces, ca succesiunea evenimentelor și rezultatele posibile ar trebui, de
asemenea, discutate cu el/ea.

Este, de asemenea, important să vă asigurați că copilul continuă să fie informat despre

ce se întâmplă și să aibă oportunitatea să discute și, unde este posibil, să influenteze
procesul.

Promovarea drepturilor copiilor

Un element cheie în munca pentru protejarea bunăstării tuturor copiilor este

promovarea drepturilor lor:
 Să le fie considerate de importanță capitală sănătatea, siguranța, bunăstarea și
interesul superior
 Să le fie promovată și protejată bunăstarea și dezvoltarea astfel încât să își poată
atinge potențialul maxim
 Să fie valorizat, respectat și înțeles în contextul propriei culturi, religii și etnii și
să îi fie identificate și îndeplinite nevoile în contextul familiei lor oricând este
posibil.

22
  Să fie ascultat, să îi fie luate în considerare părerile și să fie încurajat și ajutat să
participe la luarea de decizii care îi afectează.

Regulament de practică și comportament

Este important ca toți adulţii care intră în contact cu copiii:

 Să fie conștienți de situațiile care pot prezenta riscuri și să le abordeze
corespunzător
 Să planifice și să organizeze munca și locul muncii astfel încât să minimizeze
riscurile
 Să se asigure că există o cultură a deschiderii pentru încurajarea ca orice
probleme să fie ridicate și discutate.
 Să se asigure că există un sentiment de responsabilitate la personal astfel încât
practica deficitară sau comportamentul potențial abuziv să nu fie trecute cu
vederea
 Să vorbească cu copiii despre contactul lor cu personalul sau cu alții și să îi
încurajeze să ridice toate problemele
 Să discute cu copiii despre drepturile lor, ce este acceptabil și ce este inacceptabil
și ce pot ei să facă dacă există o problemă
 Să promoveze utilizarea modurilor pozitive de abordare a comportamentilui
copiilor care nu presupun pedeapsa fizică sau alte forme de tratament umilitor
 Să ofere feedback entuziast și constructiv mai degrabă decât critică negativă
 Să ofere sfaturi și susținere copiilor despre cum să fie în siguranță
 Să atingă copiii doar când este absolut necesar în legătură cu acea activitate
specifică
 Să ceara acordul copilului anterior oricărui contact fizic
 Să se asigure că informează copiii cu dizabilități de orice contact fizic necesar și
să se asigure că sunt de acord cu acest lucru
 Să se străduiască să fie un model excelent relațiile cu alți oameni

23
DEZVOLTAREA

Persoanele care înţeleg aspectele legate de dezvoltare sunt mai puţin predispuse să fie
supărate pentru diferite comportamente ale copiilor, vor percepe mai uşor nevoile lor şi
îi vor sprijini în provocările fiecărei etape de dezvoltare

Dezvoltarea înseamnă creştere, maturizare, schimbare

Dezvoltarea se referă la parcurgerea unor etape specifice de la începutul vieții până la

finalul acesteia.

Principii ale dezvoltării:

 Copii diferiţi au ritmuri diferite de dezvoltare. Acest ritm depinde de ereditate,
mediul în care cresc, stimularea care o primesc
 Diferitele domenii de dezvoltare interrelaţionează reciproc. De ex. pentru ca un
copil să se joace împreună cu alţii, el trebuie să înţeleagă regulile jocului şi să se
simtă acceptat în grupul de copii
 În dezvoltare există o serie de etape care se succed, achiziţiile dintr-o etapă fac
posibilă trecerea la o alta, mai elaborată. De ex. nu poate socoti până nu ştie să
numere; nu poate mânca singur până nu ţine linguriţa.
 Mai ales copiii învaţă prin experienţă. Copilul nu este un adult în miniatură, el
reuşeşte să înveţe atât cât experienţa de viaţă îi permite, el învaţă trecând prin
experienţe. Abia după 11/12 ani ei reuşesc să înveţe folosind concepte,
raţionamente.
 În etape diferite copiii au nevoi diferite. Toate nevoile sunt importante,
nerespectarea uneia putând duce la efecte nedorite, chiar dacă toate celelalte au
fost satisfăcute. Există o „constelaţie” a nevoilor proprie fiecărui copil (unii copii
au nevoie de mai multă atenţie, afecţiune, alţii pot avea nevoie de mai multă
stimulare)
 Importantă în dezvoltarea identităţii personale este atitudinea celorlalţi faţă de
copil. Formarea identităţii însoţeşte creşterea autonomiei şi cel puţin din acest
punct de vedere influenţa celorlalţi este deosebit de importantă

1. Factori care influenţează dezvoltarea

Principalii factori care influenţează dezvoltarea pot fi grupaţi ca aparţinând eredităţii
sau mediului. Măsura influenţei lor este disputată de mult timp, fără concluzii
categorice.

24
Cercetările în domeniu arată că trăsăturile definitorii pentru specia umană sunt
prezente de la naştere dar ele se dezvoltă şi suferă o elaborare progresivă pe măsură ce
trece timpul, în interacţiunea cu mediul.

Ereditatea
Ceea ce moştenim sunt predispoziţii sau vulnerabilităţi, care pot duce la dezvoltarea
anumitor caracteristici sau boli. Este exagerat să gândim că moştenim comportamentul
de a fura de ex. Acest lucru este mai degrabă învăţat pe baza modelelor din mediu.
Cazurile în care ceea ce moştenim duc la perturbări severe ale activităţii creierului sau
organismului sunt: anomaliile cromozomiale, boli neurologice, deficienţele metabolice
şi endocrine.

Mediul
Mediul în care se dezvoltă un copil este dat de cadrul relaţiilor cu familia de origine,
familia extinsă, comunitatea, toate acestea supuse influenţelor sociale, economice,
culturale.
În prima perioadă a vieţii acest mediu este, de fapt, mediul familial (al familiei de
origine sau al unei familii substitut). Familia este nevoie să fie una în care copilul se
simte în siguranţă, iubit, capabil, ştie că poate avea încredere în cei care îl îngrijesc şi
simte că ei sunt disponibili pentru a răspunde nevoilor lui.

Influenţa negativă a factorilor de mediu va fi mai mare în primii ani de viaţă şi la

cazurile de copii care se nasc cu un deficit constituţional, determinând o reducere a
posibilităţilor de adaptare la mediu.
Factori de mediu care intervin în procesul dezvoltării:
- mediul fizic în care se desfăşoară existenţa persoanei
- mediul social, cultural, economic: discriminarea, marginalizarea, neadaptarea
mediului social la cerinţele speciale ale persoanei
- mediul familial: abuzul fizic, emoţional, sexual, neglijarea, mediul delicvenţional,
alcoolismul în familie

Pentru dezvoltarea lor copiii au nevoie, din partea adulţilor, de:

 stimulare (prin experienţe senzoriale, sociale, de învăţare)
 coerenţă şi constanţă din partea celorlalţi
 răspunsuri clare şi prompte (dacă este cazul) la solicitările lor
 sprijin emoţional şi orientare
 îndrumare, reguli, limite
 să se simtă capabili, pentru a-şi dezvolta încrederea în ei

Copiii se dezvoltă pe întreaga perioadă a copilăriei şi adolescenţei. Trebuie să fim atenţi

să nu cădem în capcana de a crede că un moment sau altul nu este important şi pot fi
pauze în interacţiunea noastră cu copiii, în sprijinul oferit pentru a se dezvolta

25
 Ataşamentul
Ataşamentul este construit în şirul de experienţe cu persoana semnificativă care
îngrijeşte copilul în perioada timpurie a vieţii lui şi care conduce la expectanţe despre
disponibilitatea şi răspunsul persoanei de ataşament.

Un ataşament sănătos permite copilului să exploreze lumea având încredere că adultul

va fi un punct de sprijin în această explorare. Încrederea dobândită în relaţiile timpuri
se regăseşte în relaţiile viitoare cu ceilalţi şi este baza formării unei imagini de sine
pozitive.

Un copil care a dezvoltat un ataşament sănătos:

o caută consolare, încurajare, ajutor din partea persoanei semnificative pentru el;
o fac față mai bine frustrărilor, stresului;
o stăpânesc mai ușor frica și îngrijorarea;
o explorează necunoscutul cu o doză scăzută de nelinişte; este încrezător în el
însuşi

Un copil care a dezvoltat un atașament nesigur:

o depune puțin efort pentru a interacționa cu persoana semnificativă;
o manifestă o alternanţă între căutarea contactului şi opunerea rezistenţei la
contactul cu persoana semnificativă;
o este extrem de bulversat atunci când este separat de persoana semnificativă;
o nu are încredere în el însuşi.

Vera Fahlberg descrie ataşamentul ca un ciclu care se repetă de sute de ori în primele
zile şi luni de viaţă şi prin această repetare continuă, copilul învaţă să aibă încredere în
persoana care îl îngrijeşte.
Putem înţelege mai ușor cum îşi formează copiii ataşamentele dacă avem în vedere şi
următoarele două procese ciclice:
 Ciclul tensiune – relaxare (primul an de viaţă);
Nevoie – tensiune emoţională – identificare/satisfacerea nevoii – relaxare – nevoie
Prin răspunsul repetat al adulţilor la nevoile copilului, acesta învaţă să aibă încredere că
în viitor cineva va fi prezent pentru a-l ajuta când are nevoie, iar adultul devine mai
sigur în răspunsurile sale la nevoile copilului. Toate acestea conduc la o relaţie mai
apropiată, bazată pe încredere.

 Ciclul interacţiunilor pozitive (al 2-lea an de viaţă)

Adultul iniţiază interacţiuni pozitive – copilul răspunde în mod pozitiv
Petrecând timp împreună şi interacţionând cât mai mult, copilul continuă să dorească
interacţiunea, să o provoace şi să răspundă în mod pozitiv. Se formează în acest fel
imaginea şi respectul de sine.

26
 Educaţia
Ambele forme ale educaţiei: formală şi informală sunt foarte importante. Nu
întâmplător se spune că este importantă educaţia dată de cei „şapte ani de acasă” (parte
a educaţiei informale). Modelele familiale îşi pun amprenta, uneori pentru toată viaţa,
mai ales asupra dezvoltării emoţionale şi sociale.
Toţi copiii, fie ei cu dezvoltare normală sau întârziată au nevoie de educaţie. Suntem
tentaţi ca unui copil cu deficienţă mentală, de ex. „să-i cerem” mai puţin, să-l solicităm
mai puţin pentru că el „nu poate prea multe” sau să-l lăsăm să încalce regulile mai
mult, pentru a nu-i produce şi mai multă suferinţă.
Educaţia optimizează influenţa eredităţii şi mediului asupra dezvoltării persoanei.
Pentru a fi o bună educaţie aceasta trebuie să fie centrată pe nevoile copilului.
În educaţia copiilor cu nevoi speciale intervenţia precoce este deosebit de importantă.

Contextul cultural
Aşteptările legate de dezvoltare sunt diferite în culturi diferite. Copiii îşi dezvoltă
abilităţile diferit, în funcţie de solicitările mediului, culturii.. (ex. copii dintr-un trib care
se ocupă în mare parte de comerţ au o înţelegere a principiilor economice mai bună
decât copii mai în vârstă dintr-o altă cultură).
Schimbări la nivelul societăţii se reflectă şi în particularităţi sau performanţe în
dezvoltarea copiilor.

2. Etapele de dezvoltare ale copilului

Domenii de dezvoltare
Dezvoltarea înseamnă dobândirea, însușirea de noi achiziții în diferite domenii.
Didactic, dezvoltarea ar putea fi împărţită în mai multe domenii sau planuri în care
funcţionăm – principalele domenii sunt: fizic, intelectual, emoţional, social.
Frecvent, ne folosim de o împărţire mai detaliată, cum ar fi:
 domeniul senzorial
 motricitate generală şi fină
 cognitiv
 emoţional
 social
 comunicare
 abilităţi de trai independent

Aceste domenii sunt într-o relaţie strânsă – de exemplu abilităţile de comunicare ar

putea fi considerate ca aparţinând domeniului cognitiv sau domeniul social şi cel
emoţional ca fiind foarte apropiate.

Particularităţi în dezvoltarea copilului, la diferite vârste

În fiecare etapă de vârstă copiii prezintă anumite particularități de dezvoltare. Aceste
caracteristici se pot pune în relație cu domeniile de dezvoltare, astfel:

27
 Dezvoltare fizică şi Dezvoltare Dezvoltarea Dezvoltarea Dezvoltarea socială
Vârsta motorie cognitivă limbajului emoţională
0-1 - creştere rapidă Stadiul senzorio- gângurit - formarea încredere/neîncredere
- primele mişcări centrate în motor - 0-2 ani – lalaţiunea ataşamentului  primele “contacte
jurul gurii şi ochilor - Cunoaşterea cu primele cuvinte sociale”, prin zâmbet,
- evoluţia mişcărilor – la ajutorul plâns
nivelul capului, gât, senzaţiilor,
umeri, trunchiului, braţe, percepţiilor şi
mâini acţiunilor motorii
- menţinerea capului drept - permanenţa
- fixarea oculară a obiectelor obiectelor
- sesizarea obiectelor ţinute – conştientizarea
în pumn faptului că
- poziţia de şezut a copilului obiectele există,
- manipularea obiectelor chiar dacă nu mai
- poziţia spaţială – se ține în sunt vizibile
picioare susţinut
- achiziţia mersului
1-3 - motricitatea se dezvoltă Stadiul gândirii - cuvânt-frază - ataşament autonomie/îndoială
- mers independent preoperatorie-2-7 - frază din două stabil/instabil - adaptare socială şi
- mişcările în spaţiu în ani cuvinte faţă de autocontrol
formare – urcarea, - gândirea cauzală - numărul de persoanele - jocul - forma de
coborârea treptelor, - amestecul dintre cuvinte în semnificative interaţiune socială
alergarea, aplecarea după real şi imaginar creştere din mediul lor
obiecte etc. - egocentrismul –
doar propria
perspectivă asupra
mediului
3 - 6/7 - mişcările spaţiale bine Stadiul gândirii - îmbunătăţirea - formarea iniţiativă/vinovăţie
dezvoltate – premisa preoperatorie-2–7 vocabularu ui conceputului - încrezători în
achiziţiei deprinderilor ani - realizarea de de sine capacităţile lor
de viaţă independentă - gândirea cauzală propoziţii - evaluează - abilitatea de a iniţia
- coordonare bună mână- - amestecul dintre simple şi propriile propriile activităţi
ochi real şi imaginar complexe acţiuni - explorează câmpul
- abilităţile motorii fine - egocentrismul - dezvoltarea - asumarea relaţiilor sociale
formate – toarnă în pahar, limbajului mentală a - relaţii de prietenie
prinde obiectele bine determină identităţii de - orientaţi spre scop
explorarea gen
permanentă a
mediului

28
 6/7 – - mişcări spaţiale ample Stadiul operaţiilor - vocabular - conceptul de explorare/sentimetul
10/11 - orientare spaţială formată concrete - 7- 11 ani dezvoltat sine mult mai de inferioritate
- abilităţi motorii fine - aplicare unor - realizarea de bine definit - activitatea şcolară-
formate reguli logice propoziţii - primele proces de organizare
operaţiilor de complexe sentimente de a cunoştinţelor dar şi
transformare a - limbajul mai anxietate, apariţia
informaţiilor dezvoltat nesiguranţă constrângerilor
- nevoia unui permite legate părinţi, comportamentale
corespondent înţelegerea şcoală - competiţia şcolară
concret în realitate mediului - dorinţa de
- achiziţii cunoaştere,
importante acumulare de
clasificarea, cunoștințe
categorizarea, - relaţiile de prietenie
conservarea în grupul şcolar
proprietăţiilor
fizice ale obiectelor
10/11 – - “criză juvenilă” Stadiul operaţiilor - vocabularul se ”vârsta formarea identităţii
14/15 - ritm de creştere accelerat formale - peste 11 îmbogăţeşte contradicţiilor - nevoia de
cu modificările legate de ani - vorbirea mult ” independenţă
maturizarea sexuală - formarea mai cursivă - labilitate - căutarea unor noi
conceptelor - debitul verbal afectivă modele
abstracte crescut - timiditate - atenţie redusă faţă de
şi realizarea de - stilul de - întrebări legate părinţi cu accese de
operaţii cu operaţii comunicare de opoziţie
- raţionament mai cultivat propria - nevoia de
deductiv persoană şi apartenenţă la
pornind de la imaginea de grupul de referinţă
anumite ipoteze sine

14/15 – - ritmul de creştere mai Stadiul operaţiilor - vocabularul - stabilitate identitate/confuzie

18/19 încetinit comparativ cu formale - peste 11 bogat afectivă / - nevoia de
pubertatea ani - fluenţă verbală instabilitate independenţă
- maturitatea fizică şi - formarea - stil de afectivă - formarea imaginii de
sexuală conceptelor comunicare - sentimente de sine
abstracte cultivat tandreţe - nevoia de intimitate
şi realizarea de dar şi de teama - autoanaliză
operaţii cu operaţii faţă amplificată
- raţionament de sexul opus - centrarea excesivă pe
deductiv - sentimente de sine
pornind de la dragoste - accent sporit pe
anumite ipoteze şi pasiune grupul
de apartenenţă
- criticism faţă de
părinţi
sau autoritate

Cunoașterea caracteristicilor specifice vârstei ajută la înțelegerea problemelor cu care se

confruntă copiii.
Copiii au nevoie de sprijinul susținut al adulților pentru a se dezvolta armonios.

29
3. Dezvoltarea întârziată

Cauze ale întârzierilor în dezvoltare

Numim, în general, întârzieri în dezvoltare un nivel al abilităţilor (fizice, intelectuale,

sociale, de trai independent) care nu atinge nivelul corespunzător (mediu) celor mai
mulţi dintre copiii de aceeaşi vârstă. Întârzierile în dezvoltarea acestor abilităţi fac
dificilă adaptarea copiilor la solicitările mediului, corespunzător vârstei lor.

 Instituţionalizarea
Îngrijirea instituţională are efecte negative severe asupra copiilor, reducându-le şansele
în viaţă şi, în unele cazuri, chiar şi speranţa de viaţă. Ca adulţi, aceşti copii vor avea
mari dificultăţi de integrare în societate.

Frecvent se întâmplă ca ceea ce primesc ei din parte celorlalţi să fie: afecţiune într-o
măsură insuficientă, atenţie atunci când au comportamente nedorite, apropiere
motivată de diverse interese, sentimente de milă de care nu au nevoie, etichetări date de
diverse prejudecăţi sau discriminare.
Nu întâmplător, ca urmare a instituţionalizării, mulţi copii au întârzieri severe în
dezvoltare datorită lipsei de stimulare şi afecţiune, au o stare fizică deficitară şi boli
cronice, dificultăţi de învăţare. De asemenea, au o capacitate redusă de a stabili şi
menţine relaţii adecvate, nu-şi dezvoltă empatia, se comportă în maniere inadecvate, se
simt mai „puternici” în grup, au o stimă de sine redusă, manifestă afecţiune
nediscriminatorie faţă de adulţi, sunt mai agresivi decât copiii care nu au trăit în
instituţii.

Efectele instituţionalizării asupra fiecărui copil pot varia în funcţie de: modul în care
adulţii au reacţionat faţă de copil, mediul înconjurător, propria personalitate

 Tulburări ale activităţii cerebrale, disfuncţii genetice, deficienţe senzoriale

şi/sau tulburări grave ale stării de sănătate influenţează, uneori sever
dezvoltarea umană.

Totuşi, tulburările, deficienţele sau bolile nu duc în mod direct la întârzieri în

dezvoltare şi dacă am fi mai flexibili în a gândi normalitatea, am putea vedea
dezvoltarea unui copil cu astfel de probleme ca având o dezvoltare alternativă, bună
sau adecvată pentru el (şi nu una inferioară)

 Tulburările de ataşament
Atunci când relaţiile cu cei care îngrijesc copiii în primii ani de viaţă nu sunt securizante
(şi acest lucru se întâmplă mai ales în instituţii) ataşamentul format duce la insecuritate
şi anxietate sub diverse forme:

30
  ataşamentul anxios evitant
Este rezultatul unor interacţiuni intruzive sau prin care se manifestă respingerea
copilului de către persoana semnificativă
Copiii care au format un astfel de tip de ataşament ignoră figura semnificativă,
au puţină încredere în disponibilitatea adultului, sunt implicate puţine emoţii în
relaţia cu persoana semnificativă

 ataşamentul anxios ambivalent

Este rezultatul unei incoerenţe a răspunsurilor venite din partea persoanei
semnificative, existând o alternanţă între disponibilitate şi respingere
Copiii cu un astfel de ataşament depun puţin efort pentru a interacţiona cu
persoana semnificativă, manifestă o alternanţă între căutarea contactului şi
opunerea rezistenţei la contactul cu persoana semnificativă, manifestă dificultăţi
în relaţionarea cu străinii, este extrem de bulversat atunci când este separat de
persoana semnificativă, nu are încredere în el însuşi

Aceste tipuri de ataşament insecurizante formate în prima parte a vieţii se schimba cu

dificultate şi aceasta doar ca urmare a interacţiunilor pozitive constante care
îmbunătăţesc calitatea relaţiilor

 Alte influenţe negative ale mediului

 carenţe educaţionale
 relaţii disfuncţionale intrafamiliale – uneori patologizante
 abuzuri, metode inadecvate de educare
 modele negative de comportament din familie, mediul social, grup de
prieteni

Efectele dezvoltării întârziate

Abordarea dezvoltării întârziate se recomandă a fi făcută luând în considerare cele 5

dimensiuni/domenii de dezvoltare: dezvoltarea fizică și motorie; dezvoltarea cognitivă,
dezvoltarea limbajului, dezvoltarea emoțională, dezvoltarea socială. În plus, este
important să se țină cont și de dezvoltarea și stimularea senziorală care pentru unii
copii cu dezvoltare întârziată este extrem de utilă pentru cunoașterea mediului.

Ceea ce este important de reținut este faptul că la un copil cu o dezvoltare armonioasă,

dezvoltarea fizică, cognitivă, emoţională este corespunzătoare vârstei cronologice.

Însă în cazul copilului cu întârziere în dezvoltare, de exemplu cu deficienţă mintală,

dezvoltarea fizică poate fi corespunzătoare vârstei cronologice în schimb dezvoltarea
emoţională şi cea cognitivă prezintă un deficit (decalaj). Prin aceasta se înţelege faptul
că, un copil cu deficienţe (în cazul prezentat – cu deficiență psihică) poate să aibă o
dezvoltare fizică corespunzătoare vârstei cronologice dar dezvoltarea emoţională şi cea

31
cognitivă să fie deficitară.

Diferenţele în ariile de dezvoltare între copilul cu dezvoltare armonioasă (tipic) şi

copilul cu nevoi speciale (şi aici ne referim la cel deficienţă mintală) pot fi ilustrate prin
următoarea reprezentare grafică:

DEZVOLTARE FIZICĂ CONFORM VÂRSTEI (copil cu dezvoltare armonioasă)

DEZVOLTARE FIZICĂ (copil cu întârziere în dezvoltare)

DEZVOLTARE COGNITIVĂ CONFORM VÂRSTEI (copil cu dezvoltare armonioasă)

DEZVOLTARE COGNITIVĂ (copil cu întârziere în dezvoltare )

DEZVOLTARE EMOŢIONALĂ CONFORM VÂRSTEI (copil cu dezvoltare armonioasă)

DEZVOLTARE EMOŢIONALĂ (copil cu întârziere în dezvoltare)

Aceste diferenţe semnalează adultului nevoia unui sprijin adecvat în diferite etape
de vârstă ale copilului. Cu atât mai mult, adulții care înţeleg aspectele legate de
dezvoltare vor fi mai flexibili în gândire, vor susține și sprijini deplin copiii în
provocările fiecărei etape de vârstă.

32
Dezvoltarea abilităților de trai independent

Cum pot învăţa copiii/tinerii noi abilităţi?

După cum prezintă autorii Botiş A. şi Tărău A., copiii/tinerii învaţă mai uşor anumite
abilităţi atunci când:
 Definiţi clar comportamentul (abilitatea) pe care doriţi să-l înveţe copilul - ex.
spălarea pe mâini la fiecare masă.
 Descompuneţi în paşi mici comportamentul prin care se formează abilitatea -
ex. ridicare mânecilor, pornirea robinetului, udarea mâinilor, săpunirea mâinilor,
frecarea mâinilor, limpezirea mâinilor, ştergerea mâinilor, aranjarea mânecilor.
 Folosiţi îndrumarea:
Îndrumarea fizică - adică mână dumneavoastră conduce mână, braţul
copilului/tânărului) - ex. un copil învăţa să scrie în clasa I, părintele conduce mână
copilului arătându-i cum să scrie.
Îndrumarea verbală – înseamnă transmiterea de mesaje verbale înainte sau în timpul
realizării comportamentului – ex. în timp ce copilul se spală pe mâini dumneavoastră
spuneţi „acum ne săpunim, apoi ne frecăm mâinile bine” etc.
Îndrumarea prin modelare – adică sunteţi şi oferiţi un model de realizare a
comportamentului, copilul vă observă pe dumneavoastră dar şi pe ceilalţi colegi,
personajele din filme sau desene animate sau poze - ex. copilul urmăreşte nişte imagini
care arată toate etapele de spălare a mâinilor.

Importanța recompenselor:

 Recompensaţi micile progrese în comportamentul dorit – e important să

recompensaţi fiecare reuşită de pe parcursul învăţării comportamentului.
 Retrageţi treptat îndrumarea dumneavoastră – în momentul în care vedeţi că se
descurcă singur. Încercaţi să nu-i mai spuneţi ce să facă – ex. dacă vedeţi că ştie
etapele spălării mâinilor, comunicaţi-i că aveţi încredere în el că se descurcă
singur.
 Recompensaţi la intervale neregulate comportamentul învăţat – dacă la început
recompensele le oferiţi imediat unei reuşite, ulterior este bine să oferiţi
recompensele la intervale neregulate pentru a nu realiza comportamentul numai
şi numai în funcţie de recompense ci din propria dorinţă - ex. recompensaţi
efortul copilului de a se spăla pe mâini singur doar din când în când.

33
 Clasificarea abilităților de viață independentă

De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de clasificări ale abilităţilor de viaţa
independent, prezentate din diferite perspective.

Abilităţile de viață pot fi clasificate în funcţie de nevoile personale, spun autorii

materialului ”Instruire în domeniul abilităților de trai independent”:
a) abilităţi de auto-îngrijire şi legate de activităţile zilnice sau de rutina zilnică: de
igienă personală (spălare, toaletă etc.), de alimentare (alimentaţia corectă,
cumpărare de alimente, planificare meniului etc), vestimentaţie, menţinerea stării
de sănătate (stil de viaţă sănătos, sexualitate etc), siguranţă în casă şi în afara ei
(deplasarea în interiorul casei sau în afara casei sau de folosire a unor dispozitive
din casă etc.)
b) abilităţi sociale şi legate de activităţi complexe în comunitate: dezvoltarea
deprinderii de relaţionare cu ceilalţi, de comunicare, de stabilire de relaţii,
modalitatea de petrecere a timpului liber etc. şi de formare unor abilităţi legate
de interacţiunea directă cu mediul – deprinderi tehnice (utilizarea unor
instrumente electrice etc.) şi de utilizare a tehnologiei (a calculatorului,
telefonului mobil etc.)
c) abilităţi de studiu şi legate de integrarea profesională: organizarea timpului
dedicat studiului, planificarea timpului, finalizarea programelor de educaţie,
planificarea carierei, dezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi luării
de decizii, adaptarea în situaţii de stres sau de criză etc.
d) abilităţi de integrare socială: gestionarea banilor, gestionarea locuinţei şi
modalitatea de folosire a resurselor comunitare (folosirea instituţiilor publice,
întreţinerea unei locuinţe, trasportul etc.)

Este bine să ne gândim că:

 O clasificare a abilităților ne ajută să înțelegem în ce domeniu dorim să sprijinim
dezvoltarea copilului
 Formarea abilităților de viață independentă este bine să se realizeze din primii
ani de viață
 Pentru dezvoltarea abilităților de viață independentă trebuie să cunoaștem
nevoile copilului și nivelul de dezvoltare al acestuia

34
COMPORTAMENTUL COPIILOR

Ce este comportamentul?

Comportamentul este descris şi înţeles ca fiind o reacţie sau un răspuns. El se referă

la acţiunile direct observabile sau vizibile la o persoană.
Să ne gândim la câteva exemple: mergem la serviciu, discutăm cu o persoană, facem
curat, completăm un formular, jucăm baschet, citim o carte ş.a.m.d.; toate sunt acţiuni
observabile.

Niciun comportament nu apare întâmplător, nu apare „din senin”, comportamentul este:

 un răspuns la mediul extern (la diferite situaţii externe – de exemplu, ridicăm
vocea dacă în mediul exterior este mult zgomot; suntem furioşi dacă cineva
ne contrazice)
 un răspuns la stările noastre interne (la stări fizice, stări emoţionale, gânduri –
de exemplu, suntem mai retraşi dacă ne simţim rău fizic, ne manifestăm
bucuria dacă suntem mulţumiţi de realizările de peste zi).

De exemplu, la o cerere de a dumneavoastră (aranjarea patului, ajutor în bucătărie etc.),

un copil reacţionează negativ, prin agresivitate verbală. În primul rând trebuie să ne
întrebăm: ce a provocat acest comportament? O situaţie din exterior care îl deranjează?
Ce, din mediu, îl face pe copil să reacţioneze astfel? Pe de altă parte, ce gânduri i-a
provocat copilului comportamentul agresiv? Ce a simţit în toată această perioadă de a
ajuns să se manifeste agresiv? Putem presupune sau putem să-l întrebăm direct, astfel
încât să determinăm în final factorii externi sau interni care îi determină acest
comportament.

Formarea comportamentului

Este comportamentul înnăscut sau este învățat în urma interacțiunii cu mediul?

Ne punem uneori întrebarea: Oare comportamentul copilului este moştenit? Dacă
părintele se comportă într-un anumit mod şi copilul se va manifesta în acelaşi mod?
Dacă părintele e alcoolic copilul va deveni un alcoolic? Dacă părintele fură şi copilul va
fura? Dacă părintele este un abuzator şi copilul va fi aşa?

Este comportamentul înnăscut?

Oare comportamentul copilului este moştenit sau se datorează mediului în care a trăit?
Studiile ne conduc la ipoteza conform căreia ceea ce moştenim reprezintă predispoziţii
care se vor manifesta în condiţiile în care mediul exterior le permite sau nu. În consecinţă,

35
comportamentele noastre nu sunt înnăscute. Avem cel mult o predispoziţie de a ne
comporta într-un anumit fel iar această predispoziţie se manifesta sau nu în funcţie de
context. Astfel, de exemplu, este exagerat să gândim că un copil a moştenit
comportamentul de a fura. Acest comportament este mai degrabă învăţat pe baza
modelelor din mediu.

Este comportamentul învăţat?

Comportamentele nu vin din senin, ele sunt învăţate în urma interacţiunilor noastre cu
mediul, ca urmare a experienţelor noastre în relaţie cu exteriorul (de exemplu, în relaţia
cu părinţii, cu educatorii, cu colegii, cu prietenii, cu diferite autorităţi etc.).

Cum învaţă copiii comportamentele?

După cum preciza şi autoarea Petrovai D.(și colaboratorii, 2008) putem spune că:
1. Învăţarea depinde în primul de rând de „cum” este copilul – adică, temperamentul
copilului (retras, timid, impulsiv etc.), exprimarea emoţională (intensă sau mai
interiorizată), sensibilitatea (unii copii reacţionează la orice modificare din
mediu, alţii sunt mai indiferenţi) adaptarea la diferite situaţii etc.
2. Învăţarea din experienţele proprii, respectiv din consecinţele comportamentelor
asupra celorlalţi.
3. Prin modelul oferit de noi, de adulţi, ca o metodă foarte rapidă de învăţare.
4. Din mediul sau contextul oferit de noi ca adulţi.
5. Prin observare directă a comportamentelor celor din jur.
6. Din atitudinile şi reacţiile noastre la diferite situaţii de viaţă sau direct la
comportamentele lor.
7. Prin atenţia acordată şi aprecierea lor atunci când realizează comportamente
pozitive
8. Prin lipsa atenţiei sau ignorarea comportamentelor pozitive, ajungându-se la
comportamente dificile
9. Cu ajutorul unor reguli de comportament stabilite de comun acord
10. Prin cerinţe sau instrucţiuni clare, bine formulate de către adulţi

Abordarea proactivă a comportamentelor copiilor

Pentru a nu se ajunge la formarea unor comportamente dificile/indezirabile este bine să

avem o atitudine „proactivă” faţă de copil/tânăr, prin care:
 să acordăm timp pentru a sprijini copilul/tânărul în dezvoltare şi formare
 să stabilim relaţii pozitive, de încredere faţă de el
 să încurajăm comportamentele acceptate din punct de vedere social
 să asigurăm un mediu cât mai adecvat pentru dezvoltarea copilului/tânărului
Dar pentru a avea o atitudine ”proactivă” este important să înțelegem ce înseamnă și
cum se formează.
Prin atitudine ”proactivă” se înțelege abilitatea adultului de a acționa înainte de a se
manifesta la un copil un comportament de nedorit, indezirabil sau dificil.
Prin abordarea „proactivă” se pune accent pe satisfacerea nevoilor copiilor/tinerilor şi pe

36
însuşirea unor comportamente acceptabile sau abilităţi ale copiilor/tinerilor care să împiedice
apariţia sau să diminueze comportamentele dificile.
Printr-o atitudine „proactivă” din partea adultului, copiii şi tinerii învaţă, ca o
alternativă la comportamentul dificil, că există şi alte modalităţi de reacţie prin care
obţin aceleaşi beneficii ca şi în cazul unui comportament dificil dar aceste modalităţi
sunt adecvate/acceptate din punct de vedere social.

O abordare “proactivă” înseamnă şi:

 învăţarea copilului a noi modalităţi de comunicare
 formarea unor noi abilităţi sociale acceptabile
 dezvoltarea unor modalităţi adecvate de exprimare a emoţiilor
 formarea unor abilităţi legate de rutina zilei

Aceste abilităţi dezvoltate la copil îi vor permite un control mult mai adecvat asupra
propriei persoane împiedicând apariţia sau reducând comportamentele dificile.

De exemplu, dacă un copil învaţă să-şi exprime emoţiile legate de furie şi frustrare şi/sau
să-şi „transfere” reacţiile impulsive spre o activitate sportivă, el nu va ajunge să
dezvolte comportamente dificile, de tipul agresivităţii fizice sau verbale deoarece el şi-a
însuşit o modalitate mult mai adecvată de rezolvare a stărilor negative.

Comportamentele adecvate se pot dezvolta pornind de la o relaţionare pozitivă cu

copilul/tânărul. Astfel, îl veţi încuraja pozitiv pe copil:
 Comunicând cu el, acordându-vă timp pentru a avea discuţii pe diferite teme;
 Asigurându-vă că petreceţi un timp special cu el (mergeţi la o plimbare, la
îngheţată etc.);
 Asigurându-vă că a înţeles că sunteţi interesat de dezvoltarea lui;
 Asigurându-vă că îi acordaţi atenţie (un zâmbet, o apreciere verbală etc.);
 Asigurându-vă că daţi feedback pozitiv la comportamentele dezirabile;
 Asigurându-vă că îl recompensaţi (laudă sau obiecte posibile);
 Descoperind împreună cu copilul activităţile lui de interes (sport, activităţi
manuale etc.);
 Fiind un model de urmat şi asigurându-vă că învaţă prin observarea
comportamentelor pozitive

Ce înseamnă comportamentul dificil/indezirabil?

Comportament dificil (denumit şi comportament problematic/ inacceptabil/ neadecvat/

indezirabil/de nedorit),se referă la ceea ce o persoană sau cei din jurul acesteia consideră că a
devenit o problemă în legătură cu ceea ce face, gândeşte sau simte; care poate pune persoana sau
pe cei din jur în pericol; care interferează cu modul de relaţionare socială (adică persoana nu
respectă cerinţele sau normele sociale stabilite de societate).
Exemple de comportamente dificile: agresivitate verbală, agresivitate fizică,
autoagresivitate, comportament antisocial (furt, minciună etc.)

37
Pentru determinarea unui comportament dificil avem nevoie de câteva "indicii".
Indicatorii care descriu un comportament dificil:
 intensitatea comportamentului - „cât de puternică a fost manifestarea?”
(exemplu, o lovire uşoară sau foarte puternică pe corp)
 frecvenţa comportamentului - „cât de des s-a manifestat comportamentul?”
(exemplu, manifestare la fiecare 10 minute sau în fiecare zi)
 durata comportamentului - „cât timp a durat comportamentul?” (exemplu,
manifestare cu durata de 3 secunde sau o oră)

De exemplu, un copil care a adus injurii unei persoane, pentru prima dată. Putem
considera comportamentul ca fiind o întâmplare legată de un anumit context; ca
urmare, putem ignora într-o primă fază şi apoi să discutam despre incident, iar acesta
să nu mai apară. Dar dacă frecvenţa comportamentului creşte şi observăm şi
comportamente asociate (agresiv fizic), îl vom privi ca pe un comportament problematic
care trebuie discutat şi soluţionat.

Mai mult, pentru a defini un comportament dificil este important să fie cunoscut și
diferențiat de comportamentele specifice fiecărei etape de vârstă (care țin de
caracteristicile de vârstă ale copilului).
De exemplu, un copil de 5 ani, aflat la vârsta preșcolară, care reacționează la diferite
cereri ale părinților printr-un comportament opozițional, de refuz (”NU” fiind cuvântul
preferat) ne amintește de un comportament specific sau caracteristic etapei de vârstă de
3-6/7 ani,în care se află copilul. Dacă acest comportament persistă într-o altă etapă de
vârstă ulterioară (6/7 - 10/11 ani), ne putem pune problema dacă este un comportament
problematic, întărit de un context anume.

Înţelegerea comportamentelor dificile

Abordarea comportamentul dificil/indezirabil

Dacă ne gândim la comportamentul dificil trebuie să avem în vedere faptul că orice

comportament are anumite cauze/antecedente care îl provoacă (aceste antecedente putând fi
situaţii, contexte, evenimente, amintiri, motivaţii, gânduri din trecut sau imediat
premergătoare comportamentului dificil – de exemplu, dacă un copil nu obţine atenţia
dorită, va provoca o anumită situaţie ca să atragă atenţia).
Cauzele care determină un comportament dificil nu pot fi delimitate întotdeauna
foarte clar, ele pot fi multiple (fie datorate lipsei de înţelegere a nevoilor, stărilor
emoţionale, problemelor medicale etc.)
Mai mult, orice comportament are şi o anumită funcţie. Adică are un anumit motiv
pentru care se manifestă la un moment dat. Pentru copilul care manifestă un
comportament dificil, comportamentul are o funcţie pentru că prin intermediul acestuia
copilul obţine satisfacerea unei nevoi/trebuințe (de exemplu, nevoia de atenţie, de
afecţiune) sau de evitarea unor acţiuni.
În unele cazuri sunt mai greu de delimitat cauzele de funcţiile comportamentelor

38
dificile.
De asemenea, acest comportament dificil are şi anumite consecinţe/efecte, de
exemplu: situaţia – educatorul nu ţine cont de ceea ce doreşte copilul; comportamentul
– copilul distruge un obiect; consecinţa – educatorul îi va acorda mai multă atenţie,
chiar dacă aceasta va fi o atenţie „negativă”).
Consecinţele pot menţine sau nu un comportament (fie un comportament
adecvat/acceptabil, fie unul problematic). Dacă un comportament adecvat are drept
consecinţă o recompensă, probabilitatea ca acesta să fie repetat va fi mare (de exemplu,
dacă un copil va învăţa să-şi pună lucrurile la loc, în ordine, şi va fi recompensat printr-
o plimbare care îi face plăcere, probabilitatea ca acel comportament să se repete va fi
mare).

Modificarea comportamentelor dificile

Scopul intervenţiei la nivelul comportamentelor dificile este de a diminua sau elimina

aceste comportamente. Pentru aceasta este nevoie să înţelegem cât mai în detaliu
comportamentul copilului respectiv să înţelegem cauza și/sau funcţia
comportamentului, să înţelegem nevoile copilului şi să observăm consecinţele asupra
acestuia.

1. Explicarea comportamentelor dificile cu ajutorul modelului ABC

Un model care ne ajută în explicarea comportamentelor dificile este modelul numit

ABC (din engleză - antecedente – comportament – consecinţe).

Modelul ABC (descris de Skinner, 1953, în teoria comportamentală, utilizat ulterior în

terapia cognitiv-comportamentală) ne arată că, pentru modificarea unui comportament

39
dificil trebuie să ne uităm atât la antecendentele/cauzele/situaţiile (A) care au produs
comportamentul (B), cât şi la consecinţele/efectele (C) comportamentului care pot creşte
probabilitatea apariţiei/dispariţiei acelui comportament.

2. Înţelegerea cauzelor comportamentului dificil

Pentru a putea modifica un comportament problematic este util să evidenţiem

cauzele/antecendele care determină şi cresc probabilitatea apariţiei acelui
comportament
Cauzele (numite şi antecendente) care determină apariţia comportamentelor dificile pot
fi:
- cauze imediate - se referă la situaţii, evenimente, experienţe care apar cu puţin
înainte de manifestarea comportamentului (exemplu - unui copil a fost certat la
şcoală, el vine acasă furios şi trânteşte obiecte);
- cauze îndepărtate - se referă la situaţii, evenimente, experienţe din trecut care
influenţează comportamentul (exemplu - deoarece în trecut copilul a fost supus
unui abuz fizic, e posibil ca în timp el să dezvolte un comportament dificil de tip
agresiv)

Cauzele care determină un comportament dificil nu pot fi delimitate întotdeauna foarte clar,
ele pot fi multiple. Astfel, apariţia unui comportament dificil poate fi datorat:
- lipsei de atenţie,
- lipsei de comunicare,
- lipsei de stimulare
- lipsei de înţelegere a nevoilor etc.
Comportamentul dificil poate fi datorat şi unei deficienţe mintale sau unor boli care
determină modificări în comportament.
Este bine să cunoaştem în ce măsură comportamentul dificil este cauzat de o problemă
medicală şi să ştim în ce măsură putem interveni mai întâi asupra bolii (exemplu –
enurezis-ul poate fi dat de o cauză medicală sau doar de una comportamentală).
Determinarea cauzelor (antecedentelor) ne ajută în înţelegerea comportamentelor
dificile. De aceea este important să se afle cât mai multe detalii despre comportamentul şi
cauzele care au provocat comportamentul.
De exemplu, Ionel vine de la şcoală şi începe să vă vorbească foarte urât şi chiar să
lovească obiectele din jurul lui. În primul rând, să ne gândim dacă este o „întâmplare”
comportamentul lui din ziua respectivă sau a devenit o problemă. Altfel spus, se
comportă Ionel aşa de fiecare dată când vine de la şcoală sau prezintă destul de des
acest comportament? Atunci când Ionel se înfurie, este furia sa de lungă durată sau se
linişteşte imediat? Ce a determinat aceste manifestări? S-a întâmplat ceva deosebit la
şcoală? Este Ionel un copil impulsiv? Reacţionează el astfel de fiecare dată când ceva îl
deranjează sau frustrează? Are el în mod constant un comportament necorespunzător la
şcoală? Vă arată ceva din istoria lui de viaţă că aşa ştie el să reacţioneze la stările de
frustrare? Îl tratează profesorii discriminatoriu? Deranjează clasa? Nu este apreciată
munca lui atunci când lucrează în clasă şi este mai degrabă dezaprobat de către colegi şi
de către profesori? Nu este prima dată, ci şi în trecut s-a simţit jignit de modul în care a

40
fost „tratat” la şcoală?
Mai mult ca sigur, există răspunsuri pentru fiecare dintre aceste întrebări.
Ceea ce se poate înţelege este faptul că, pentru a rezolva problema care a apărut, trebuie
să identificăm şi să definim cât mai exact comportamentul. Nu este suficient să spunem
că acel copil este „neascultător” sau este „neatent” sau „indisciplinat”; ci este nevoie de
o identificare cât mai clară a comportamentului. Astfel, în cazul lui Ionel, o definire
corectă a comportamentului problematic ar fi, de exemplu: copilul este agresiv verbal
întotdeauna când vine de la şcoală şi agresiv fizic în zilele în care are ore de sport şi se
află cu grupul de copii din clasele mai mari.
Ca să aveţi o privire globală dar şi în detaliu legată de comportamentul copilului este
util să folosiţi o fişă de monitorizare a comportamentului.

Există o serie de factori care pot influenţa apariţia comportamentelor dificile care pot
fi:
- de natura externă (mediul fizic, aglomeraţia, zgomotul, lumina puternică etc.)
- de natură internă (de exemplu, boli cronice, dureri, probleme psihiatrice etc.)
Printr-o atitudine proactivă putem modifica anumiţi factori din mediul extern (de
exemplu aranjarea spaţiului, evitarea aglomeraţiei etc) şi preveni anumiţi factori interni
(de exemplu prevenirea durerilor de măsele prin vizite regulate la stomatolog) astfel
putem reduce apariţia comportamentelor dificile.

3. Înţelegerea consecinţelor comportamentelor dificile

Comportamentul dificil are şi anumite consecinţe (numite şi efecte), de exemplu:

situaţia – educatorul nu ţine cont de ceea ce doreşte copilul; comportamentul – copilul
distruge un obiect; consecinţa – educatorul îi va acorda mai multă atenţie probabil
certându-l şi ridicând vocea, iar aceasta va fi o atenţie „negativă”; sau un copil este
agresiv cu un altul, consecinţa - primul va fi trimis probabil în camera lui sau i se va
interzice să plece afară sau să se uite la televizor.
Un alt exemplu: Situaţia - educatorul roagă copilul să facă curat în cameră lui, comportamentul
- copilul ignoră cererea educatorului; consecinţa – copilul nu se va uita la televizor seara
(conform unei reguli dinainte stabilite în casă), sau aceeaşi situaţie un alt comportament din
partea copilului - situaţia - educatorul roagă copilul să facă curat în cameră lui, comportamentul
- copilul face curat în cameră; consecinţa – copilul va fi lăudat şi recompensat cu o plimbare în
parc.

Modul în care persoanele din jur răspund sau reacţionează la comportamentul

respectiv poate să menţină sau nu comportamentul copilului/tânărului. Cu alte
cuvinte, reacţia (consecinţa) adultului la comportamentul copilului poate fi de
încurajare a repetării comportamentului sau de descurajare a acestuia.

Exemplu: „spăl vasele”, consecinţa: „e curat, iar mama este mulţumită şi mă va lăuda”;
astfel, probabilitatea ca acest copil să repete comportamentul creşte. Dacă mama nu
observă, ignoră sau îl ceartă pentru că nu a făcut destul, copilul va avea, probabil,
tendinţa să nu mai spele, cu alte cuvinte, să elimine comportamentul respectiv. Sau: un

41
copil vorbeşte vulgar, iar copiii din jur îl încurajează şi adulţii îl ignoră constant; copilul
va învăţa că va putea să repete acel comportament fără a exista nici o consecinţă
negativă asupra comportamentului lui.

Pentru a determina consecinţele unui comportament putem pune o serie de întrebări în

legătura cu senzaţiile, sentimentele şi gândurile consecutive comportamentului-
problemă dar şi legate de atitudinile şi reacţiile celor apropiaţi sau din jurul lui („Cum
te-ai simţit atunci când ai vorbit frumos cu Marcel?”, „Te-a bucurat reacţia lui?”; sau
„La ce te-ai gândit imediat după ce ai lovit-o pe Roxana?”, „Cum a reacţionat Roxana?”
etc.).

Consecinţele pot menţine sau nu un comportament (fie un comportament acceptabil, fie

unul dificil). Dacă un comportament adecvat are drept consecinţă o recompensă,
probabilitatea ca acesta să fie repetat va fi mare (de exemplu, dacă un copil va învăţa
să-şi pună lucrurile la loc, în ordine, şi va fi recompensat printr-o plimbare care îi face
plăcere, probabilitatea ca acel comportament să se repete va fi mare).

Un instrument util pentru identificarea cauzelor (situaţiile, evenimentele

declanşatoare) şi a consecinţelor este fişă de observare (monitorizare) a
comportamentului.
Utilizarea fişei de monitorizare ajută la înţelegerea comportamentului şi creşte eficienţa
în intervenţia comportamentului dificil (respectiv în schimbarea comportamentului
dificil).

Fişa de observare (monitorizare) comportamentală cuprinde următoarele rubrici:

Data Descrierea situaţiei în care Descrierea Descrierea reacţiei

Ziua, Ora (când a apărut Comportamentul Comportamentului personalului/celor din jur
s-a manifestat (ce s-a întâmplat înaintea (Cum reacţionează cei din
comportamentul) comportamentului, jur/ Cum reacţionaţi
unde, când, cum) dumneavoastră)

Având o „privire de ansamblu” asupra comportamentului, veţi constata că

eficienţa în intervenţia cu scopul schimbării comportamentului va creşte foarte mult.

4. Înţelegerea funcţiei comportamentelor dificile

Orice comportament are o anumită funcţie, adică există un anumit ”motiv” pentru
care se manifestă la un moment dat.
Identificarea funcţiei pe care o are un comportament pentru un copil ne poate
demonstra de ce se menţine comportamentul. De exemplu, un copil este ignorat întreaga
zi, iar atunci când sparge un obiect este certat; copilul învaţă că doar atunci când face
ceva rău este "observat" de către părinţi/educatori.
Pornind de la ideea prezentată de autoarea Petrovai D şi colaboratorii putem spune că
problemele de comportament sunt manifestări neadecvate ale unor nevoi, dorinţe sau

42
convingeri ale copilului (conform şi teoriei lui Maslow care amintește de nevoile de
dezvoltare, prezentate anterior), putem înţelege mai uşor faptul că funcţiile reprezintă
nevoi pe care fiecare dintre noi le avem – de exemplu, nevoia de respect, apreciere, de
stimă, valorizare, de comunicare, aprobare, nevoi emoţionale, afecţiune, ataşament etc.

Comportament dificil are o funcţie pentru că prin intermediul acesteia se obţine:

- satisfacerea unei nevoi (nevoia de atenţie, nevoia de afecţiune, nevoia de
comunicare), (ATENŢIE)
- un beneficiu (obţinerea unor obiecte, unor activităţi) (TANGIBIL)
- evitarea unor situaţii (de a „scăpa” de sarcini de îndeplinit, de diferite situaţii de
interacţiune, de stări emoţionale negative – frică, ruşine) (EVADARE)
- stimulare la nivelul simţurilor (văz, auz, olfactiv, gustative, tactil) obţinerea de
informaţii de ordin sensorial) (SENZORIAL)
În unele cazuri sunt mai greu de delimitat cauzele de funcţiile comportamentelor
dificile. De aceea în înţelegerea comportamentelor dificile este bine să ţinem cont de
această „suprapunerea” care poate apare pentru a putea explica şi modifica
comportamentul.
Identificarea funcţiei comportamentului ne ajută să înţelegem comportamentul şi ne
arată cum anume putem să acţionăm în schimbarea comportamentului.
Funcţiile (nevoile, după autoarea Petrovai D.și colaboratorii) nu se schimbă, ele rămân
aceleaşi dar ceea ce poate fi schimbat este comportamentul dificil cu un
comportament acceptabil, adecvat.
Putem diminua sau elimina un comportament dificil doar dacă oferim în schimb un alt
comportament acceptabil sau abilităţi care să înlocuiască comportamentul dificil şi care să
servească aceleiaşi funcţii. De exemplu, un copil care crede că este apreciat şi ştie că atrage
atenţia doar atunci când se bate cu colegii îl putem implica în antrenamente, în activităţi
sportive prin care să simtă că este la fel de mult apreciat ca şi în cazul în care a avut un
comportament dificil.
Printr-o atitudine proactivă putem oferi copilului/tânărului o alternativă la
comportamentul dificil (de exemplu prin implicarea în activităţi de interes, comunicarea
constantă pe probleme existente, găsirea de soluţii alternative împreună cu
copilul/tânărul etc.) prin care să înveţe noi modalităţi de răspuns adecvate care să îi
aducă acelaşi beneficiu, să conducă la acelaşi rezultat ca şi în cazul comportamentului
dificil

Managementul comportamentelor dificile/indezirabile

Scopul intervenţiei la nivelul comportamentelor dificile este de a diminua sau elimina

comportamentele dificile.
Pentru aceasta este nevoie:
 să înţelegem cât mai în detaliu comportamentul copilului
 să înţelegem nevoile copilului
 să înţelegem cauza sau funcţia comportamentului
 să observăm consecinţele asupra copilului

43
Analiza funcţională a comportamentului

Orice comportament pe care îl facem, fie el bun sau dificil/nedorit, poate fi analizat
după următoarea schemă (conform modelului ABC, descris în capitolul anterior).
Schema fiind o analiză funcțională a comportamentului.

Această schemă arată faptul că orice comportament este declanşat de către anumite
situaţii, numite antecedente (cauze), şi este menţinut de către consecinţele (efecte) acelui
comportament.
Consecinţele pot creşte sau scade probabilitatea de a mai repeta comportamentul.
Astfel, la un moment dat consecinţele pot să devină antecedente pentru continuarea
comportament.
De exemplu, să luăm în considerare situaţia în care mergem la serviciu. Comportamentul
propriu-zis este de a merge la serviciu. Antecedentele sau cauza care au generat acest
comportament a fost să presupunem nevoia de bani. Ca să primim bani trebuie să
mergem la serviciu. Consecinţa faptului că mergem la serviciu este că primim bani. Dar
când mergem la serviciu se poate întâmpla să obţinem şi alte avantaje pe lângă bani: să
ne placă ceea ce facem, să avem colegi cu care putem să glumim, să avem posibilitatea
de a călători, etc. La un moment dat aceste avantaje pot să ia locul nevoii de a primi
bani. Astfel, antecedentele comportamentului de a merge la serviciu se transformă din
nevoia de a primi bani în dorinţa de a călători. În acest caz, consecinţele au devenit
antecedente, care mențin comportamentul.

44
 Iată cum arată acest exemplu prin schema de mai sus:

Un alt exemplu se referă la crizele ”de isterie” (manifestări necontrolate pentru a atrage
atenţia) ale copilului mic, care au loc în faţa altor persoane sau acolo unde acestea ar
putea determina un adevărat „spectacol”. Ca și manifestări, aceşti copii se aruncă de
pământ şi ţipă foarte tare, uneori pot arunca cu lucruri. Funcția acestor comportamente
este dorinţa de a atrage atenţia. De obicei, suntem tentaţi să aplanăm crizele prin
satisfacerea dorinţei copilului. De exemplu, dacă un copil se aruncă de pământ pentru
că nu i s-a cumpărat îngheţată, pentru a înceta scandalul, suntem tentaţi să-i cumpărăm
îngheţată. Astfel, copilul învaţă că dacă nu obţine ceea ce îşi doreşte, trebuie doar să
facă o criză şi în final va obţine ce şi-a dorit. Se pare că este o situaţie fără scăpare.
Pentru a găsi o ieşire din acest cerc vicios, putem analiza schema acestui
comportament:

45
 Pentru a ieşi din situaţia dificilă, trebuie să spargem acest cerc. Indicat este să
întrerupem la nivelul consecinţelor, adică să nu primească îngheţată. Dar pentru a nu
intensifica starea de frustrare, îi distragem atenţia cu ceva plăcut pentru el: o plimbare,
joacă pe calculator, joacă la tobogane etc.

Pentru rezolvarea crizei ”de isterie” este foarte important să nu oferim copilului
obiectul pentru care acesta a declanşat criza. De asemenea, îl vom învăţa să-şi exprime
nemulţumirea sub alte modalităţi, acceptate de societate. Vom fi atenţi în acelaşi timp ca
acel copil să primească atenţie în situaţiile în care este ascultător şi când arată că
înţelege că ceea ce cere nu i se poate da.

Metode de intervenție

Pentru schimbarea comportamentului dificil, metoda este de a învăţa noi modalităţi de

reacţie/de comportament printr-un proces de învăţare.
În anumite situaţii este util să acţionăm la nivelul antecedentelor (situaţiilor
declanşatoare, cauzelor) sau la nivelul consecinţelor (efectelor, prin învăţarea
consecinţelor naturale, logice).

1. Comportamentul dificil diferă de contextul în care apare, adică de situaţiile,

evenimentele, circumstanţele (antecedentele) care produc comportamentul
(exemple: anturajul copilului, mediul de învăţare nepotrivit cu diferiţi factori
distractori).
Dacă modificăm antecedentele (acţionăm asupra contextului) se poate să diminueze
comportamentul dificil (exemple: schimbarea anturajului copilului; un mediu
potrivit studiului fără factori distractori de tipul televizorului, CD player-ului etc.).
2. Recompensa, utilizată pentru creşterea frecvenţei şi duratei comportamentului dorit, este
o consecinţă care măreşte probabilitatea reapariţiei comportamentului respectiv.
Pentru comportamentul pe care-l dorim să se repete putem oferi recompense
(numite şi întăriri pozitive) care să fie date numai după îndeplinirea
comportamentului acceptat; la început, aceste recompense pot fi materiale ca apoi să
devină simbolice sau doar laudative şi să fie acordate cu o anumită frecvenţă în
timp.
Recompensele, sau întăririle pozitive, pot fi:
 lucruri materiale – jucării, dulciuri, alimente preferate, cadouri, obiecte, bani;
 activităţi – jocuri, vizionare TV, activităţi în grup sau cu adultul;
 întăriri sociale – lauda, încurajarea, atenţia, aprecierea, îmbrăţişarea,
acceptarea celorlalţi;
 întăriri simbolice – diplome, sistem de puncte sau „buline roşii”.

46
 Recompensele materiale sunt dorite dar nu sunt eficiente în timp deoarece în viaţa
reală ne întâlnim mult mai rar cu ele. De aceea, este de preferat ca recompensele să
fie cele de tip laudativ şi prin apreciere pozitivă în locul recompenselor materiale.
Cu cât sunt mai naturale (aprobare, acordarea atenţiei, atingerea pe umăr, un
zâmbet ş.a.) cu atât mai mare este şansa consolidării şi persistenţei
comportamentelor dorite.
3. Pentru creşterea frecvenţei comportamentelor dorite, se pot utiliza şi tehnica
modelării prin observarea comportamentelor educatorului şi „modelarea/învăţarea”
de către educator, tehnica contractului sau reamintirea unor convenţii stabilite (o
înţelegere scrisă între adult şi copil, în care se stabileşte explicit modul de relaţionare
reciprocă), sau tehnica Premarck (numită şi tehnica „bunicii”, în care, dacă dorim ca
un copil să realizeze un comportament/o activitate care este realizată cu o frecvenţă
mai mică, aceasta se va asocia cu o activitate de interes pentru el – de exemplu,
copilul va merge la joacă dacă îşi face mai întâi temele).
4. Există şi tehnici comportamentale care se referă la scăderea frecvenţei comportamentelor
neacceptabile (de exemplu utilizarea consecinţelor naturale şi a consecinţelor logice).
Una din metodele cele mai potrivite şi rezonabile ar fi cea a utilizării consecinţelor
naturale şi a celor logice, prin care învaţă copilul despre responsabilitatea acţiunilor
sale. Consecinţele naturale sunt consecinţele care apar în mod natural, neplanificat
în viaţa noastră: nu cumpăr mâncare - nu am ce să mănânc, nu mă duc să muncesc -
nu am bani. În cazul copiilor/tinerilor aplicarea consecinţelor naturale se poate referi
de exemplu la copilul care refuză să se îmbrace bine iarna îi va fi frig, copilul care
refuză să înveţe va lua note mici etc. consecinţe care îl va conştientiza, responsabiliza
ulterior pe copil. Dar nu întotdeuna putem aplica doar consecinţele naturale de
aceea apelăm la consecinţele logice.
5. Consecinţele logice sunt alese de către adult şi sunt similare cu ceea ce i se întâmplă
unui adult într-o situaţie asemănătoare. Un exemplu de utilizare a consecinţelor
logice ar fi: în cazul în care un copil distruge un obiect, el poate fi implicat în
repararea acelui obiect sau cumpărarea obiectului distrus. Pentru ca aceste
consecinţe să aibă efectul scontat este recomandat să existe o relaţie logică între
comportament şi consecinţă. Dacă copilul a spart o cană părintele l-a lovit peste faţă.
Palma pe care i-a dat-o copilului nu are nici o legătură cu comportamentul copilului.
Consecinţa logică ar fi ca părintele să-i spună copilului să strângă cioburile.
6. O altă metodă utilizarea penalizării: copilul nu mai are voie să participe la o
activitate de interes pentru el pentru o perioadă de timp stabilită de către educator şi
menţinută şi de către ceilalţi educatori până la finalizarea perioadei de penalizare.
Uneori este necesară aplicarea unor metode de excludere sau izolare a copilului faţă
de ceilalţi copii într-o zonă a încăperii (tehnica „time-out”) până ce acesta se
linişteşte iar comportamentul nedorit se reduce. Extincţia este, de asemenea, o
metodă de reducere sau eliminare a comportamentului nedorit prin lipsa atenţiei
sau ignorarea comportamentului (ex.: un copil foloseşte ocazional, pentru atragerea
atenţiei, un cuvânt vulgar. Pentru început putem ignora folosirea cuvântului pentru
a nu se repeta comportamentul).
7. Eliminarea unor privilegii (exemplu: unele obiecte sau activităţi care sunt de interes
pentru copil) este o consecinţă care scade frecvenţa comportamentului nedorit.

47
8. Retragerea adultului din unele activităţi comune cu copilul (exemplu: citirea unei
lecturi împreună, participarea la jocuri) este, de asemenea, o consecinţă care poate fi
utilizată pentru scăderea probabilităţii reapariţiei comportamentului nedorit.
9. Aplicând oricare dintre metodele de creştere sau de scădere a comportamentelor,
trebuie avut în vedere faptul că în toată această perioadă:
 copilului trebuie să i se comunice că este în siguranţă;
 să i se aprecieze comportamentele adecvate;
 copilul trebuie conştientizat care sunt consecinţele comportamentului;
 să i se reamintească regulile comportamentale, stabilite de comun acord;
 la început, întăririle trebuie oferite imediat, ulterior, timpul dintre
comportament şi recompensă se măreşte;
 întăririle să fie administrate consistent şi consecvent din partea tuturor
adulţilor.
10. Comportamentul copilului este o „reflecţie a abilităţilor pe care le are dezvoltate
până în acel moment”. Ca urmare, o metodă de corectare a comportamentelor este şi
formarea unor noi abilităţi sociale, de exprimare a emoţiilor, legate de rutina zilei.

Uneori, comportamentul dificil poate apărea şi ca rezultat al modului de adresare şi de

formulare a cerinţelor comportamentale de către adultul sau adulţii din preajma
copilului (cerinţele sunt vagi, prea multe, prea dificile, neînţelese de către copil etc.).
De aceea, o metodă de corectare a comportamentului nedorit poate fi şi modalitatea
prin care adultul se adresează copilului şi formulează cerinţele (instrucţiunile) (autoarea
D. Petrovai și colaboratorii).
Astfel, este util:
 Să formulăm clar cerinţele (ex.: „Nu faci ce trebuie toată ziua, pierzi vremea”
trebuie înlocuit cu „e ora la care îţi pregăteşti temele”);
 Să nu fie prea multe sau prea puţine cerinţe (comportamente asociate cu
activităţile din casă, legate de teme, de rutina casei, comportamente adecvate în
casă etc.);
 Să formulăm cerinţele pe înţelesul copilului (exemplu: „mai întâi faci curăţenie în
toată casa, apoi poţi merge la joacă”, „după ce obţii trei note de 10 poţi să te uiţi
şi la televizor”);
 Să implicăm copilul în diverse activităţi de rutină ale casei sau în afară, pentru a
preveni comportamentele nedorite.
În cazul în care cerinţele sunt realizate, adultul trebuie să nu uite să aprecieze eforturile
copilului pentru îndeplinirea cerinţelor, să fie atent şi să laude modul de implicare a
copilului.
În cazul în care cerinţele adultului nu sunt urmate, este important să se discute cu
copilul şi să se stabilească regulile de comportament adecvat, de asemenea, adultul trebuie
să se asigure că acel copil a înţeles care sunt consecinţele comportamentului nedorit şi
ce implică acest lucru. De aceea:
 Regulile de comportament trebuie să fie stabilite împreună cu copilul;
 Stabilirea recompenselor sau impunerea unor limite (retragerea din unele
activităţi plăcute) trebuie reamintite copilului;

48
  Este necesară consecvenţa în aplicarea metodelor de corectare a
comportamentului nedorit.

De exemplu, educatorii au stabilit împreună cu Marcel că, în cazul în care mai loveşte un
copil din casă, el va sta pe canapea timp de 20 de minute şi nu se va mai uita la televizor
(activitatea lui preferată) în ziua respectivă. Adulţii respectă regula stabilită chiar în
cazul în care copilul plânge (având, însă, grijă să nu se producă vreun incident).În cazul
în care Marcel se linişteşte, după un interval de timp este bine să se discute cu el despre
situaţia creată, cauzele şi consecinţele comportamentului avut.

PARTICIPAREA COPIILOR LA LUAREA

DECIZIILOR

Dreptul la participare a copiilor

Participarea copiilor la luarea deciziilor ce le afectează viaţa este un drept fundamental,

garantat de articolul 12 al Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului şi de
articolul 24 al Legii nr. 272/2004.
Acest drept înseamnă că toţi copiii au dreptul să-şi exprime punctele de vedere în toate
problemele ce îi afectează, în cadrul familiei, la nivelul comunităţii locale, la şcoală, şi
chiar la nivel politic naţional. Adulţii trebuie să ia în considerare şi să acorde importanţa
cuvenită părerilor copiilor, în concordanţă cu vârsta şi maturitatea acestora.
De asemenea, adulții sunt cei care prezintă un rol important în procesul participării, ei
fiind cei care trebuie să-i asculte, să-i încurajeze și să-i ajute pe copii să își poată exprima
opiniile în luarea deciziilor referitoare la viața lor.
Opinia, decizia și acțiunea sunt elemente esențiale ale participării; opinia- este etapa
când îți faci cunoscute intențiile, gândurile față de problema pusă în discuție; decizia –
este atunci când știi ce ai de făcut și intenționezi să-ți faci un plan de acțiuni pe care să-l
urmezi; acțiunea – este realizată cu sprijinul celorlalți sau atunci când singur pui în
aplicare ceea ce ai gândit în etapele anterioare, te implici la modul concret în rezolvarea
problemelor.
Permiţându-le copiilor să participe în toate aspectele ce le afectează viaţa, putem obţine
următoarele rezultate:
 copiii vor căpăta siguranţă de sine şi vor fi capabili să-şi asume responsabilitatea
pentru propria viaţă;
 copiii vor fi mai bine protejaţi împotriva abuzurilor şi a violenţei, aceste
fenomene ieşind mai uşor la iveală atunci când copiii ştiu cum să le facă faţă şi
au la îndemână mecanismele necesare;

49
  societatea democratică va fi întărită, deoarece doar în momentul în care copiilor
li se arată respect faţă de propriile opinii, vor începe să descopere importanţa
respectării părerilor altora. În acest fel, ei vor înţelege procesele şi valorile
democraţiei, ceea ce va contribui la crearea unei societăţi mai tolerante, capabile
să lupte împotriva unor fenomene precum rasismul sau alte forme de
discriminare;

Modalități de luare a deciziilor

Trebuie să nu uităm că acțiunile noastre au întotdeauna o serie de consecințe. Un motiv

suficient pentru care să acordăm strategiilor de luare a deciziilor o importanță atunci
când suntem copii, părinți, educatori, adulți. Fie că e vorba de situații din viața
cotidiană, fie că e vorba de decizii care ne pot afecta viața, starea de bine, ori calitatea
relațiilor noastre, este important să reflectăm asupra stilului nostru decizional și să
practicăm strategii eficiente de luarea deciziilor.

Când dorim să formăm această abilitate la copii și tineri putem folosi ca bază teoretică
modelul clasic de luarea deciziilor în 6 pași. Vă prezentăm o variantă adaptată după
Shay&Nargaret McConnon „Making decisions”, Published by People First 2002

Pasul 1 :
Descrie situația și stabilește ce decizie ai de luat. Reflectează asupra situației și identifică
decizia pe care e nevoie să o iei.
Pasul 2:
Informează-te. Adună cât mai multe informații, documentează-te, sfătuiește-te cu un
prieten, consultă un specialist.
Pasul 3:
Clarifică ce e important pentru tine. O decizie bună vine în întâmpinarea nevoilor tale
și te ajută să îți realizezi obiectivele.
Pasul 4:
Fă o listă cu soluții. Dacă ai acordat timp și atenție pentru pașii anteriori, acest pas va fi
ușor de realizat. Acum știi ce vrei să faci, ai informațiile de care ai nevoie și ai stabilit
lucrurile importante pentru tine.
Pasul 5:
Gândește-te la avantajele și dezavantajele fiecărei soluții identificate. Dacă dorești, poți
implica și alte persoane în evaluarea alternativelor posibile. Acesta este un pas extrem
de important, pentru că te ajută să ai o imagine asupra consecințelor deciziei tale.
Pasul 6:
Ia cea mai bună decizie! Dacă ai urmat toți pașii, vei lua o decizie bazată pe informații și
filtrată prin procesul de reflecție personală.
Și, dacă am practicat suficient acest model, cât să devină o abilitate, îl putem îmbogăți
cu: Evaluarea rezultatelor obținute în urma aplicării deciziei noastre. A funcționat
soluția noastră? Am întâmpinat dificultăți? Ce altceva puteam face mai bine?

50
 BIBLIOGRAFIE

1.***Instruire în domeniul abilităţilor de viaţă, material de curs, Curs organizat în cadrul

programului de Facilitatea de Tranziţie 2007/19343.03.03. „Integrarea în societate a
tinerilor aparţând minorităţilor şi grupurilor dezavantajate”, realizat de Fundaţia
pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
2.***Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr.557 din 23 iunie 2004
3.***Manualul de educaţie pentru viaţa de familie, Fundaţia Tineri pentru Tineri,
Bucureşti
4.***Manual de proceduri privind inserția socio-profesională a tinerilor care părăsesc
sistemul de protecție a copilului, Publicație a Grupului de Nivel Înalt pentru Copiii
României și ANPDC, realizat cu sprijinul Agenției pentru Strategii
Guvernamentale, 2006, Ed. Europrint, Baia Mare
5. Băban, A, coordonator, 2001, “Consiliere educaţională”, Cluj Napoca, Editura
Psinet
6. Bedell, J., Lennox, S., 1997, Handbook for Communication and Problem Solving
Skills Training, New York, Editura John Wiley & Sons, Inc.
7. Berger, K.S., 1988, The Developing person Through the Life Span, New York,
Worth Publishers
8. Bodo, V., Bodo, S., 2000, Ghid practic de educaţie a copilului, Cluj Napoca, Editura
Dacia
9. Botiş, A., Tărău A., 2004, Disciplinarea Pozitivă sau Cum să Disciplinezi Fără să
Răneşti. Cluj Napoca, Editura ASCR
10. Bramer, L., 1988, The Helping relationship: Process and skills, Englewood Cliffs, NJ;
Prentice Hall
11. Chapman, G., Campbell R., 2001, Cele cinci limbaje deiubire ale copiilor, Editura
Curtea Veche, Bucureşti
12. Coroliuc M., Vintila G., Costin L., 2006, Educatie pentru sanatate, Casa editoriala
Regina, Iasi
13. Corey, G., 1991, Theory and practice of counseling and psychotherapy, Pacific
Cosmovici, A., Iacob, L.,1998, Psihologie şcolară, Iaşi, Ed. Polirom
14. David, D., coordonator, 2000, „Intervenţie Cognitiv-Comportamentală în Tulburări
Psihice, Psihosomatice şi Optimizare Umană”, Cluj Napoca, Editura Risoprint
15. Egan, G., 1994, The Skills Helper. A Problem-Management Approach to
16. Ekman P., 2006, “De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinţii sinceritatea”,

51
 Editura Trei, Bucureşti
17. Eliade, S. , 2000, ABC – ul consilierii elevului, Turda, Ed. Hiperborea
18. Elias, M.J., Tobias S.E., Fridlander, B.S., 2002, “Inteligenţei emoţionale în educaţia
copiilor”, Editura Curtea Veche, Bucureşti
19. Elias, M.J., Tobias S.E., Fridlander, B.S., 2003, “Stimularea inteligenţei emoţionale a
adolescenţilor”, Editura Curtea Veche, Bucureşti
20. Fisher, B., Adams, K., 1994, Interpersonal communication, New York, Editura Mc
Graw Hill
21. Fontaine, O. şi P., 2007, „Ghid clinic de terapie Comportamentală şi Cognitivă”,
Iaşi, Editura Polirom
22. Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, curs ”Instruirea în domeniul
abilităților de viață”, din cadrul programului Facilitatea de Tranziție
2007/19343.03.03 ”Integrarea în societate a tinerilor aparținând minorităților și
grupurilor dezavantajate”, finanțat de Uniunrea Europeană
23. Glasser, W. N., 1989, Reality Therapy, What are you doing, New York, Harper and
Row
24. Grotto, David, 101 alimente care vă pot salva viaţa, ed. Polirom, 2009
25. Grove, C.A, Brooks/Col
26. Helping, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company
27. Hoffmann, W., Brate A., Purcia D-C., 2001, Introducere în psihoterapia
comportamentală. Teoria şi practica psihoterapiei după concepte terapeutice
comportamentale, Sibiu, Editura Universităţii,”Lucian Blaga” , S.C. Psihomedia
28. Holdevici I.,1998, Elemente de psihoterapia, Bucureşti, Editura All
29. Hunter, M.C., Carlson, P., 1993, Improvind your Child’s Behavior: Theory Into
Practice Publications
30. Hutchins, D.E., Cole,C.G., 1986, Helping relations and strategies, Pacific Grove,
CA: Brooks/Cole
31. Hyde, J.S., 1994, Understanding Human Sexuality, New York, Editura McGraw-
Hill
32. Iftene, F. ,1999, Psihiatria copilului şi adolescentului, Cluj Napoca, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă
33. Josgsma, A. E., Peterson L.M., Mc Innis W.P., 1996, Planuri de tratament
psihoterapeutic pentru copii si adolescenţi, New York, Editura John Wiley & Sons,
Inc.
34. Kim J., Băşoiu C.(tr.), 2003, Creativitatea: Totul despre tine, une ghid pentru
viaţă, Editura Kondyli, Bucureşti
35. Kirchner, K., Yoder, M., Kramer, T., Lindsey, M., Thrush, C., 2000, Development of
an educational program to increase school personnel"s awareness about child and
adolescent depression. Education

52
36. Lelord F., Andre C., 2002, Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile, Editura
Trei, Bucureşti
37. Lemeni, G. Miclea, M., 2004, Consiliere şi orientare – ghid de educaţie pentru
carieră, Cluj – Napoca, Ed. ASCR,
38. Louise St Pierre, Szlvie Dagenais Adolescenţa pe înţelesul tuturor. Sfaturi simple
pentru părinţi copleşiţi, , ed. House of Guides, 2010.
39. Mihaela Rotaru, 2010, Mâncarea şi sănătatea. Ce ne face bine? Ce ne dăunează?, ed.
Reader’s Digest
40. Mulheir G., Browne K., Dărăbuş Ş., Misca G., Pop D. M., Wilson B., 2004, Ghid
metodologic de implementare pentru Serviciile Rezidenţiale, Editura MarLink
41. Muntean E.D., 2002, Violenţa Domestică Ghid de recunoaştere şi asistare, Centrul
de Mediere şi Securitate Comunitară – Iaşi
42. Muro, James J., Terry Kottman, 1995, Guidance and Counseling in the Elementary
and Middle Schools, Madison, Brown and Benchmark Publishers
43. Neamţu, G., 2003, coordonator, Tratat de Asistenţă Socială, Iaşi, Editura Polirom
44. Neamţu, G., 2003, Devianţa şcolară, Ed. Polirom, Iaşi
45. Nedelcea, C., 1999, Optimizarea comportamentului între educaţie şi psihoterapie,
Ed. Sper, Bucureşti
46. Nuţă, A. ,2004, Abilităţi de comunicare, Ed. Sper, Bucureşti
47. Păunescu, G., coordonator proiect, Petrovai D, coordonator activitate de scriere,
autori Petrovai D., Botiş A., Tudose D., Costandache S., 2008, Ghid pentru părinţi
„Cu părinţii la şcoală”,Vârsta preşcolară, Vârsta şcolară, Preadolescenţa şi
Adolescenţa, Bucureşti, Speed Promotion, Organizaţia „Salvaţi copiii”
48. Roşan, A. ,2006, Violenţa juvenilă şcolară, Presa Universitară Clujeană
49. Bilic M., 2011, Sănătatea are gust. Carte de nutriţie pentru familie, Ed. Curtea
Veche
50. Schaffer, H.R., 2007, „Introducere în Psihologia Copilului”, Blackwell Publishing
Ltd. Oxford (traducere Editura ASCR, Cluj Napoca)
51. Simons, J., Kalichman,S., Santroch, J.W., 1994, Human Adjustment, Editura Brown
and Benchmark
52. Stallard, P., 2002, Think Good –Feel Good, A Cognitive Behaviour Therapy
Workbook for Children and Young People, England, Editura John Wiley & Sons,
Ltd.
53. Thompson C.T., and Rudolph. L.B.,1992, Counseling Children, Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole
54. Trower , P., Hollin, C., 1986, Handbook of social Skills Training, Oxford, Editura
Pergamon Press
55. Vernon, A., 2002, Ce, Cum, Când în terapia copilului şi adolescentului. Manual de
tehnici de consiliere şi psihoterapie, Cluj Napoca, Editura RTS

53
56. Wubboling, R.E., 1988, Using reality therapy, New York, Harper and Row
57. www. preferatele. com/docs/psihologie/invatarea autoreglat.php, activat la data
de14.12.2011
58. World Learning, Programul Childnet, 2004, Ghid metodologic pentru dezvoltarea
deprinderilor de viata independenta
59. www.drepturilecopiilor.ro/spune/despre_spune.htm
60. www.didactic.ro
61. http://www.abilitatideviata.ro/abilitati-de-viata/luarea-deciziilor-in-6-pasi
62. www.isjcj.ro/htm/Managementul_prezentei_la_scoala.doc, activat la data de
14.12.2011
63. www.proeducation. md/motivatia pentru invatare, dana terzi, activat la data de
15. 12.2011
64. Young, M.E., 1992, Counseling methods and techniques, New York, Editura
Merrill Ghid de dezvoltare personală şi profesională „Pentru voi”, editura
Universitatea de Nord, 2007
65. Zepca, Victor ABC-ul Sănătăţii: Stilul sănătos de viaţă, Chişinau 2003.

54