Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

LINII DE TRANSMISIUNI
Ghid pentru lucrările de laborator

I 0 dR dL I s

Z 0

U 0 dG dС U s Z s

x dx
l

Chişinău
2015

0
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN

ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
CATEDRA TELECOMUNICAŢII

LINII DE TRANSMISIUNI
Ghid pentru lucrările de laborator

Chişinău
Editura “Tehnica-UTM”
2015

1
 Ghidul de laborator la disciplina Linii de
transmisiuni este adresat studenţilor UTM, profilul de
studiu 525 – Electronică şi comunicaţii, specialitatea
Teleradio-Comunicaţii, cu ambele forme de
învăţământ. Ghidul conţine trei lucrări de laborator
prevăzute de programa de învăţământ la disciplina
nominalizată.

Autori: lect.sup.univ., magistru A. MAŞNIC

conf. univ., dr. N. BEJAN

Redactor responsabil: conf.univ., dr. N. BEJAN

Recenzent: conf.univ., dr. S.GANGAN

© UTM, 2015
2
 Lucrarea de laborator nr.1
CABLUL TORSADAT. SERTIZAREA CABLULUI UTP ŞI
DETERMINAREA PARAMETRILOR LUI

1.1. Scopul lucrării: analiza standardelor şi selectarea

tipului de conector corespunzător. Sertizarea cablurilor
torsadate şi testarea principalilor parametri ai cablurilor
torsadate cu ajutorul testerului.

1.2. Breviar teoretic

În telecomunicaţii, conductoarele de cupru reprezintă
cel mai vechi suport fizic utilizat pentru transmiterea la
distanţă a informaţiei. Transmisia informaţiei pe cabluri cu
perechi de conductoare se bazează pe propagarea unui
semnal electric care trebuie să rămână între anumiţi
parametri (viteza de comunicare, rata de erori a transmisiei,
costul, necesarul de amplificare) pe parcursul drumului dintre
sursă şi destinaţie.
Caracteristicile şi calitatea unei transmisii de date sunt
determinate atât de caracteristicile mediului-suport pentru
transmisie, cât şi de cele ale semnalului propagat.
În proiectarea sistemelor de transmisie de date
elementele determinante pentru performanţele sistemului
sunt [1]:
lăţimea de bandă – reprezintă volumul de date
transferate pe un canal de comunicaţie astfel, încât
dacă ceilalţi factori rămân constanţi, cu cât lăţimea
de bandă este mai mare cu atât mai mult se va
obţine o rată de transmisie a semnalului mai bună;
interferenţa – este generată de suprapuneri de
semnale în aceeaşi bandă de frecvenţă, fapt ce
poate genera distorsionarea semnalului. Ecranarea

3
 corectă a mediului de transmisie poate determina
minimizarea efectelor de acest tip;
numărul de receptori - presupune construirea de
legături punct la punct sau partajate.
Parametrii electrici principali ai mediilor de transmisie
bazate pe cupru sunt:
impedanţa – pentru transmisiile de date
interesează nu doar valoarea impedanţei la o
frecvenţă dată, ci şi variaţia ei în funcţie de
frecvenţă;
viteza de propagare - reprezintă un procent din
viteza luminii;
atenuarea – de acest parametru depinde
comportarea canalului la frecvenţe înalte. Această
valoare creşte proporţional cu lungimea cablului.
diafonia – măsura influenţei produse de un cablu
asupra altui cablu aflat în vecinătate.
În funcţie de structura lor şi de parametrii specifici ai
mediului de transmisie, cablurille cu perechi de conductoare
se împart în două mari categorii: cabluri torsadate şi
cabluri coaxiale.
Cablul torsadat este realizat din fire de cupru răsucite
unul în jurul celuilalt. Numărul de perechi de fire este variabil.
Astfel, prin răsucirea firelor de cupru se vor atenua
semnalele parazite provenite de la diverse surse de zgomot
sau fire alăturate. Acest cablu acţionează asemenea unei
singure legături de comunicaţie. Pentru cablurile cu mai multe
perechi de fire răsucite, paşii de răsucire trebuie să fie diferiţi
pentru fiecare pereche astfel, încât diafonia dintre perechi să
fie minimă. Datorită progreselor obţinute în tehnologia de
realizare a cablurilor TP, acestea pot fi utilizate într-o gamă
foarte largă de frecvenţe, permiţand transmisii de date de
până la 125 Mbps, iar în reţelele Gigabit oferind pe distanţe
scurte performanţe comparabile cu fibra optică.
4
 Cablurile torsadate pot fi împărţite în două categorii:
1) neecranate (Unshielded Twisted Pair – UTP) (fig.1.1);
2) ecranate (Shielded Twisted Pair – STP) (fig.1.2).

Figura 1.1. Cablul UTP [2]

Figura 1.2. Cablul STP [3]

Cablul cu perechi răsucite neecranat (UTP) este un

tip de cablu des întâlnit în reţelele de date care conţine 4
perechi de conductoare, ce asigură transmisii de tip duplex.
Fiecare conductor al unei perechi este răsucit în jurul
celuilalt, în scopul anulării interferenţei electromagnetice sau
interferenţei frecvenţelor radio, eliminând astfel diafonia.
Numărul de răsuciri pe o distanţă de un metru face parte din
specificaţiile constructive ale fiecărui cablu. Cu cât acest
număr este mai mare, cu atât diafonia este mai redusă.
Perechile de conductoare sunt răsucite între ele, având un
pas de torsadare cuprins între (80–200) mm, care diferă de la
o pereche la alta. Pentru a reduce diafonia, perechile de
conductoare sunt torsadate între ele cu un pas de 300 mm.
Din cele opt conductoare din care este format cablul UTP,
sunt folosite doar patru, astfel: o pereche de conductoare
5
oferă suport pentru transmisii într-un sens (TD+, TD- ;
transmission data), iar cealaltă parte pentru transmisii în sens
invers, respectiv recepţie (RX+, RD- ; received data).
Conductoarele neutilizate pentru comunicaţia de date sunt
destinate telefoniei digitale care este de fapt echivalentă tot
cu un transfer de date. Aceste perechi pot fi utilizate însă
pentru a realiza un alt canal de comunicaţie pe acelaşi mediu
fizic.
La exterior, cablul UTP are o manta de protecţie
mecanică, realizată din material plastic (fig.1.3).

Figura 1.3. Cablul UTP [4]

Cablurile UTP sunt numite adesea cabluri Ethernet,

după Ethernet, standardul cel mai răspândit (dar nu şi cel mai
fiabil) ce foloseşte cabluri UTP. Acesta este mediul de
transmisie pentru semnale analogice şi digitale şi tipul
principal de cablu utilizat în bucla locală a
reţelelor telefonice şi în reţelele de date (în special
drept cablu patch sau conexiune temporară la reţea) datorită
flexibilităţii deosebite.
Caracteristicile cablului UTP:
impedanţa caracteristică a unei perechi de
conductoare are valoarea de 100Ω;
diametrul exterior al cablului este de 0,43 cm;
6
 izolaţiile conductoarelor sunt de culori diferite, pentru a
permite identificarea perechilor de conductoare şi
corespondenţa lor la capetele cablului;
pentru lungimi mai mari de 100 m sunt folosite
repetoare de semnal care să compenseze atenuarea
proprie a cablului;
este folosit în reţele cu viteze de 10, 100 Mbps;
deşi este considerat cel mai rapid mediu de transmisie
bazat pe cupru, este mai vulnerabil în faţa zgomotelor
electrice în comparaţie cu alte categorii de cabluri. De
aceea, instalarea lor se face chiar separat faţă de alte
cabluri.
Cablul cu perechi torsadate în folie (FTP) sau cabluri
ScTP (Screened UTP) – un cablu UTP în care con-ductorii
sunt acoperiţi cu un ecran metalic (Screened Twisted Pairs)
sau cu o folie de metal (Foiled Twisted Pairs) ce realizează
ecranajul (fig.1.4). Folia de ecranare are scopul de a proteja
împotriva interferenţelor externe şi rolul de conductor de
împământare. Aceste cabluri au o impedanţă de 100 sau 120
Ohmi, fiind folosite în reţele cu viteze de 10 şi 100M bps.

Figura 1.4. Cablul FTP [4]

Cablul cu perechi torsadate neecranat, cu tresă

(S/UTP) este un cablu FTP căruia i s-a adăugat o tresă

7
împletită în locul foliei de ecranare. Tresa înveleşte toate
perechile de conductoare (fig.1.5).

Figura 1.5. Cablul S/UTP [4]

Cablul cu perechi torsadate ecranat (STP) este format

din 4 perechi de conductoare (fig.1.6). Fiecare pereche
conductoare este torsadată şi ecranată cu o folie metalică.
Astfel se asigură o mai bună protecţie împotriva
interferenţelor şi a diafoniei. Cele 8 conductoare sunt
ecranate electromagnetic cu un ecran suplimentar de tip folie
sau panglică metalică care are şi rolul de conductor de
împământare. La exterior, cablul STP are o manta din
material plastic pentru a fi protejat mecanic şi împotriva
factorilor de mediu. Acest cablu combină trei tehnici legate de
transmisia datelor: shielding (protejarea), cancellation
(anularea) şi torsadarea firelor.

Figura 1.6. Cablul STP [4]

8
 Învelişul protector folosit în cablul STP nu face parte din
circuitul electric aşa cum se întâmplă în cazul cablului
coaxial. Astfel, la o conectare incorectă, învelişul protector
va acţiona ca o antenă, absorbind semnalele electrice din
cablurile aflate în vecinătate.
Caracteristicile cablului STP:
- impedanţa caracteristică a unei perechi de conductoare
are valoarea de 150Ω;
- capacitatea de transmisie: se pot realiza transferuri de
pâna la 500 Mbps la 100 m. Cea mai utilizată rată este
de 16 Mbps;
- pentru lungimi mai mari de 100 m, trebuie folosite
repetoare de semnal care să compenseze atenuarea
proprie a cablului;
- cablul STP este mai scump decât cablul UTP, mai gros
şi mai greu de instalat, dar oferă protecţie împotriva
tuturor tipurilor de interferenţe.
Cablul cu perechi torsadate ecranat, cu tresă (S/STP)
conţine 4 perechi de conductoare, fiind o combinaţie între
cablurile UTP şi STP (fig.1.7). Nu are ecran pentru fiecare
pereche conductoare, în schimb are un ecran suplimentar de
tip folie sau panglică metalică care înveleşte toate perechile
(similară celei din cablul coaxial). Ecranul suplimentar, numit
si ecran de grup, este eficient doar dacă este împământat la
ambele capete şi nu prezintă discontinuităţi, oferind o
protecţie deosebită împotriva interferenţelor externe.

Figura 1.7. Cablul S/STP [4]

9
 Caracteristicile cablului S/STP:
impedanţa caracteristică a unei perechi de
conductoare are valoarea de 100 Ω sau 120 Ω;
pentru lungimi mai mari de 100 m, trebuie folosite
repetoare de semnal care să compenseze atenuarea
proprie a cablului.

Cablul cu perechi torsadate cu folie şi tresă (S/FTP)

este un tip de cablu ca o combinaţie a tipurilor S/UTP şi FTP,
fiind ecranat cu folie şi tresă (fig.1.8).

Figura 1.8. Cablul S/STP [4]

Cablul torsadat permite efectuarea legăturilor punct la

punct, realizând topologii diverse ale reţelei de tip stea sau
stea extinsă. Acest fapt oferă performanţe deosebite
comparativ cu topologia de tip magistrală, realizată cu
precădere folosind cablul coaxial.

Standarde
EIA (Electronics Industry Association) şi TIA
(Telecommunication Industry Association) au elaborat în
comun o serie de standarde, cunoscute ca standarde TIA/EIA

10
referitoare la proiectarea şi instalarea reţelelor de
calculatoare.
Un sistem de cablare structurată include mediile de
transmisie şi hardware asociat. Această infrastructură de
comunicaţie nu trebuie să fie dependentă de un anumit
dispozitiv. Chiar dacă respectă aceleaşi standarde, orice
sistem de cablare este unic în felul său prin produsele
folosite, configuraţia echipamentelor, arhitectura clădirii în
care se instalează reţeaua, cerinţele beneficiarului etc.
Standardul TIA/EIA-568-A descrie cablarea orizontală
(horizontal cross-connect) incluzând mediul fizic de
comunicaţie locală, dintre staţiile de lucru, echipamentele de
comunicaţie de tip repetor, hub şi dulapurile cu echipamente.
Conform standardului ANSI/TIA/EIA 568, un sistem de
cablare structurată cuprinde următoarele elemente:
1) cablarea orizontală;
2) cablarea principală considerată coloana vertebrală a
reţelei;
3) spaţiul de lucru;
4) rack-ul sau panoul pentru telecomunicaţii (cabinetul
unde se află echipamentele de reţea);
5) sala echipamentelor;
6) facilităţi de acces.

1. Cablarea orizontală. Acoperă suprafaţa cuprinsă între

priza din zona de lucru (birou) şi panoul pentru
telecomunicaţii. Se foloseşte topologia stea, fiecare rack
din zona de lucru conectându-se printr-o legătură
încrucişată cu sala de echipamente pentru
telecomunicaţii. Distanţa maximă a unui segment este de
90 metri. La ea se adaugă cablurile din zona de lucru cu
o lungime maximă de 10 metri. Din subsistem mai fac
parte: conectorii pentru telecomunicaţii (prizele),
conectorii şi cablurile din interiorul rackului. Mediile de

11
 transmisie standard sunt: cablul UTP de 100 ohmi, cablul
STP de 150 ohmi, fibra optică multi-mode (62,5/125 µm).
În fiecare zonă de lucru trebuie să existe o priză cu două
module: un modul pentru cablul UTP (cel puţin de
categoria 3, de 100 ohmi) şi un modul pentru STP sau
fibră optică.
2. Cablarea principală (backbone). Backbone inter-
conectează între ele cabinetele cu echipamente, sălile
cu echipamente sau facilităţile de acces şi suportă
cantitatea cea mai mare de trafic. Topologia este de tip
stea ierarhică şi poate fi completată cu topologii inel
sau magistrală. Patch cord-urile nodului central şi cele
din nodurile secundare ar trebui să aibă maxim 20
metri. Cablurile pentru conectarea celorlalte
echipamente nu trebuie să depăşească 30 metri.
Distanţele maxime admise pentru mediile de transmisie
sunt prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Distanţele maxime admise

Mediu de transmisie Distanţa maximă admisă

pentru backbone
100 Ω, UTP (24 sau 22 800 m pentru voce, 90 m
AWG) pentru date
150 Ω, STP 90 m pentru date
Fibră optică multimode de 2000 m
62.5/125µm
Fibră optică single-mode de 3000
8.3/125µm

12
 3. Zona de lucru – formată din staţii de lucru, terminale,
telefoane, cabluri de prelungire (patch cable),
adaptoare şi se întinde de la priza pentru comunicaţii
până la staţia de lucru sau alt echipament de lucru. Aici
se regăsesc utilizatorii reţelei. În acest caz, cablarea
trebuie să fie adaptabilă la modificări ulterioare, cum ar
fi adăugarea noilor staţii de lucru.
4. Panoul (cabinetul) pentru telecomunicaţii – este zona
unde sunt concentrate echipamentele prin care se
interconectează mediile de transmisie: terminatorii
mecanici şi sistemul de cabluri cross sau backbone.
Specificaţiile tehnice sunt definite în standardul EIA/TIA
569A.
5. Sala echipamentelor - specificaţiile tehnice sunt definite
în standardul EIA/TIA 569A.
6. Facilităţile de acces – vizează punctul de interacţiune
dintre cablurile din interiorul clădirii şi cele ale
backbone-ului. Specificaţiile tehnice sunt definite în
standardul EIA/TIA 569A.

Standardul ANSI/TIA/EIA 568-B: Commercial Building

Telecommunications Wiring Standard (Standardul privind
cablarea pentru telecomunicaţii în clădirile comerciale). Acest
standard este o revizuire ce include standardul original
TIA/EIA-568-A şi actualizările ulterioare. Include 3 părţi:
cerinţe generale, cablu de cupru şi fibră optică
În ceea ce priveşte cablurile UTP, standardele EIA/TIA
568A şi EIA/TIA 568B stabilesc că se folosesc doar 4 din cele
8 fire disponibile pentru transmiterea datelor vehiculate în
reţea şi specifică atât culoarea celor 8 fire, cât şi ordinea de
dispunere a acestora.

13
 Figura 1.9. Standardul T 568 [4]

Tabelul 1.2. Standardul T 568

Pin Funcţie Culoare – Culoare –

T568A T568B
1 Transmisie Alb-Verde Alb-Portocaliu
2 Transmisie Verde Portocaliu
3 Recepţie Alb-Portocaliu Alb-Verde
4 Nefolosit Albastru Albastru
5 Nefolosit Alb-Albastru Alb-Albastru
6 Recepţie Portocaliu Verde
7 Nefolosit Alb-Maro Alb-Maro
8 Nefolosit Maro Maro

14
 1.3. Sarcina de laborator

1.3.1. Sertizarea cablului de tip UTP cu conectorul RJ 45

Sertizarea este operaţia prin care metalul conectorului se
îndoaie în jurul capătului cablului pentru a-l fixa pe cablu.
Majoritatea reţelelor de calculatoare, pentru a
interconecta diferite echipamente, folosesc cabluri de tip
UTP şi conectori de tip RJ-45. Mufele RJ-45 folosite pentru
terminarea cablurilor UTP conţin 8 găuri în care trebuie
introduse cele 8 fire, apoi cu ajutorul unui cleşte de sertizat se
sertizează mufa. În dreptul fiecărei găuri din mufă se află o
lamelă metalică care iniţial se găseşte deasupra găurii, astfel
încât firul intră uşor. În timpul acestui proces de sertizare,
lamela metalică din dreptul fiecărei găuri este apăsată şi
străpunge firul, astfel realizându-se contactul electric.
În figura 1.10 se poate observa modul în care sunt
numerotaţi cei 8 pini (corespunzători celor 8 fire ale cablurilor
tip UTP) ai conectorilor de tip RJ-45, atât în cazul mufei de tip
tată, ataşată cablurilor, dar şi în cazul conectorilor de tip
mamă, cei care sunt parte integrantă a plăcilor de reţea,
echipamente din componenţa calculatorului personal care
permit conectarea unui calculator la o reţea.

Figura 1.10. Conectori RJ-4

15
 Tabelul 1.3. Etapele sertizării [6]

1. Se îndepărtează 2. Se separă firele

teaca cablului.

3. Se detorsadează firele şi 4. Se aranjează firele în

se îndreaptă fiecare fir în ordinea arătată într-una din
parte. schemele 568A sau 568B.

Se aduc toate firele la un loc până se ating între ele. În

acest punct se verifică dacă aranjamentul firelor
corespunde diagramei selectate. Opţional: se face un
semn la distanţa de 1 cm de la capătul cămăşii cablului.
Firele se ţin, foarte apropiate între ele, grupate (şi
sortate) între degetul mare şi arătător.

16
 Continuare (tabelul 1.3)

5. Se taie firele la un unghi 6. Se introduc firele într-un

de 90 grade, la o distanţă conector RJ-45. Se împing
de 1,5-2 cm de capătul moderat pentru a se asigura că
cămăşii cablului. Dacă nu toate firele au ajuns la capătul
toate firele sunt tăiate la conectorului.
acelaşi nivel, atunci unele
dintre ele nu vor face
contact.

7. Se presează firele în 8. Se verifică respectarea

conector. codului culorilor.

17
 Continuare (tabelul 1.3)

9. Se verifică ambele capete, de regulă, folosind un tester în

special atunci când distanţa dintre elementele conectate
este mare.

Se alege oricare metodă de cablare.

Cablarea 568-B
Perechea Fire Pini
Alb/Albastru 5
1 - Alb/Albastru
Albastru/ 4
Alb/Verde 1
2 - Alb/Verde
Verde 2
Alb/Portocaliu 3
3 - Alb/Portocaliu
Portocaliu 6
Alb/Maro 7
4 - Alb/Maro
Maro 8

18
 Cablarea 568-A

Perechea Fire Pini

Alb/Albastru 5
1 - Alb/Albastru
Albastru/Alb 4
Alb/Portocaliu 1
2 -Alb/Portocaliu
Portocaliu 2
Alb/Verde 3
3 - Alb/Verde
Verde 6
Alb/Maro 7
4 - Alb/Maro
Maro 8
Figura 1.11. Cablarea 568A, 568B

1.3.2. Testarea principalilor parametri ai cablurilor

torsadate cu ajutorul testerului
Organizaţia TIA/EIA pune la dispoziţie o serie de standarde
foarte complexe şi foarte importante, necesare pentru testarea
cablurilor. Cel mai indicat instrument pentru testarea cablurilor
este testerul de cablu (cable tester). Acesta are o varietate
largă de funcţii şi poate să diagnosticheze toate tipurile de
probleme privitoare la cablare.

Întrebări de control

1. Tipurile de cabluri torsadate: structura şi carac-

teristicile lor.
2. Standardul TIA/EIA-568-A: elemente şi particularităţi.
3. Actualizările Standardului TIA/EIA 568-B.
4. Enumeraţi etapele sertizării.

19
 Lucrarea de laborator nr.2
CERCETAREA PROCESELOR FIZICE ŞI ELECTRICE
ÎNTR-UN CABLU COAXIAL. DEPENDENŢA
PARAMETRILOR PRIMARI ŞI SECUNDARI AI CABLULUI
DE FRECVENŢĂ

2.1. Scopul lucrării: studierea tipurilor de cablu coaxial,

a proceselor fizice şi electrice în acesta, calculul parametrilor
primari şi secundari şi reprezentarea dependenţei acestora
de frecvenţă.

2.2. Breviar teoretic

Schema echivalentă a unei linii de transmisiune
reprezintă un circuit electric, lungimea caruia este
comparabilă cu lungimea de undă ce se propagă în linie.
Componentele din care este compus circuitul sunt numiţi
parametri lineici ai liniei de transmisiune, sau parametri
primari ai liniei de transmisiune (fig.2.1).

I 0 dR dL I s

Z 0

U 0 dG dС U s Z s

x dx
l

Figura 2.1. Schema echivalentă a unei linii de transmisiuni

20
 La începutul liniei de transmisiune este conectat un
generator cu impedanţa internă Z , iar la capat – conectată cu
impedanţa Z. Diferenţa constă în faptul că într-un circuit
aceşti parametri sunt concentraţi, iar în linia de transmisiune
sunt distribuiţi de-a lungul ei. Aceşti parametri nu depind de
tensiune sau curentul care circulă în conductor, ci de
construcţia liniei de transmisiune, materialele utilizate şi
frecvenţa curentului.
Cablul coaxial este un cablu electric care se compune
dintr-un conductor central din cupru, masiv sau liţat,
înconjurat de un material izolator (PVC, teflon), urmat de un
înveliş metalic numit conductor exterior. Acesta este un ecran
realizat cu ţesătură din fire subţiri de cupru (tresa), din bandă
(folie) din cupru (rar din aluminiu) sau din fire de cupru
paralele înfăşurate pe izolaţia din jurul conductorului central.
Tot cablul este acoperit de un ultim strat izolator, exterior,
numit teacă de plastic.

Figura 2.2. Cablu coaxial [4]

21
Clasificarea cablurilor coaxiale
În funcţie de parametrii specifici, cablurile coaxiale se
clasifică astfel:
a) După rigiditatea învelişului:
cabluri coaxiale rigide;
cabluri coaxiale flexibile.
Cablurile coaxiale rigide au un înveliş dur în timp, iar cele
flexibile au un înveliş metalic împletit din fire subţiri de cupru.
b) După impedanţa caracteristică:
cabluri coaxiale cu impedanţa de 50Ω (cablul de
tip Ethernet);
cabluri coaxiale cu impedanţa de 75Ω (cablul
tip “televiziune prin cablu”).
c) După tipul materialului izolant:
cabluri coaxiale cu polietilenă [PE - RG59,
RG6];
cabluri coaxiale cu politetrafluoroetilenă [PTFE];
cabluri coaxiale cu teflon [RG179, RG178,
RG180 BU] etc.
d) După dimensiuni:
cabluri coaxiale mici: 1,2/3,5; 1,2/4,2; 1,8/6,4;
cabluri coaxiale medii: 2,6/9,4;
cabluri coaxiale mari: 5/18.
Dimensiunile de mai sus sunt specificate prin diametrul
conductorului central (d) şi diametrul interior al conductorului
exterior (D), exprimate în mm, ca raport d/D.
Cel mai răspândit tip de cablu este RG/6, acesta fiind
disponibil sub mai multe forme. RG-6 / U este un tip de cablu
coaxial folosit într-o mare varietate de aplicaţii rezidenţiale şi
comerciale. Termenul de "RG-6" în sine este destul de
generic şi se referă la o mare varietate de modele de cablu,
care diferă de la un producător la altul, privind caracteristicile
materialului din care este confecţionat firul central sau
ecranul, precum şi tipul de dielectric utilizat. Termenul "RG-6"
22
este folosit în general referindu-se la cablurile coaxiale cu un
centru de 18 AWG şi 75 Ohmi impedanţă caracteristică.
Cea mai frecventă utilizare este transmiterea
semnalului de televiziune de la antenă până la TV sau
receiver şi TV prin cablu (CATV). În ultimii ani coaxialele
tip CATV folosesc un central de cupru-oţel acoperit cu un
strat conductor de cupru (bazandu-se pe fenomenul pelicular
al semnalelor de înaltă frecvenţă – adică, tendinţa electronilor
în mişcare de a se deplasa cât mai aproape de exteriorul
conductorului) şi o combinaţie de folie de aluminiu /
aluminiu pentru ecran. RG-6 tip de cabluri sunt, de
asemenea, utilizate în aplicaţii video profesioniste, care
transportă, fie baseband semnale video analogice sau
digitale de interfaţă serială (SDI) de semnale; în aceste
aplicaţii, centrul conductor de cupru solid este normal, cu
ecran eficient (de regulă, folie de aluminiu / 95% cupru
braid), cu o toleranţa mai bine controlată, pentru a îmbunătăţi
impedanţa de stabilitate.
Există cabluri destinate pentru interiorul şi exteriorul
casei, cabluri “inundate” umplute cu material rezistent la apă
pentru utilizări la conductele subterane sau “messenger” care
este rezistent la apă, dar conţine şi un fir de oţel de-a lungul
său pentru a descărca eventualele tensiuni apărute.

Conectarea cablului coaxial

Conectarea calculatoarelor la cablul coaxial se realizează
prin două metode: folosind joncţiuni T sau conectori speciali
numiţi conector vampir plasaţi în cadrul unui dispozitiv numit
transceiver, care permit înfigerea lor în cablu fără a fi
necesară tăierea acestuia. Conectorul penetrează stratul
izolator, realizând contactul direct cu stratul conductor.
Conexiunea de la transceiver la placa de reţea se efectuează
printr-un cablu de transceiver care se conectează la portul
AUI (Attachment Unit Interface). Pentru transmisia analogică

23
pe distanţe mari sunt necesare amplificatoare de semnal, iar
pentru semnalele digitale sunt necesare repetoare,
standardele specificând exact distanţa de amplasare a
acestora.
Cablul coaxial este utilizat pentru transmisiuni de înaltă
frecvenţă sau pentru semnale de bandă largă. Deoarece
câmpul electromagnetic purtător al semnalului există doar în
spaţiul dintre cei doi conductori, acesta nu poate interfera sau
permite interferenţe cu alte câmpuri electromagnetice
externe. Acest cablu are cea mai bună ecranare. Conectorii
folosiţi de acest tip de cablu se numesc BNC (Bayone-Neill-
Concelman) şi TNC- (Threaded Neill-Concelman).

Figura 2.3. Conectorii BNC şi TNC [5]

BNC-conector (Bayonet Neill-Concelman) este utilizat

pentru a conecta cablul coaxial (cum ar fi RG-58 şi RG-5 ) cu
impedanţa 50 sau 75 Ohmi şi un diametru pâna la 8 mm.
Pierderile în acest slot, de regulă, nu depăşesc 0,3 dB.
Cablurile cu conectori BNC sunt utilizaţi pentru a conecta
rapid dispozitive radioelectronice (generatoare, osci-
loscoape şi altele), precum şi să construiască o reţea
Ethernet standard 10BASE2. El implică, de fapt, un conector
de tip tată instalat pe fiecare capat al cablului. Acest conector
are un conductor circular central conectat la centrul cablului şi
o ţeavă metalică conectată la cablul exterior. Un inel rotativ
24
pe partea exterioară a conectorului fixează cablul cu ajutorul
unui mecanism de tip baionetă ce permite conectarea la orice
conector tip mamă BNC [4]. Conductorul central şi
infăşurarea cablului coaxial pot fi fixate în conectori BNC de
construcţie diferită în trei moduri: atât prin sudare, cât şi prin
înfăşurare sau prin constrângerea componentelor
conectorului cablului. După formă, conectorii BNC pot fi drepţi
şi unghiulari.
Principalele caracteristici ale cablului coaxial sunt:
permite transmisia de semnale digitale şi analogice; datorită
modului de construcţie concentrică este rezistent la
interferenţă magnetică; este relativ fragil, cu un diametru
mare (1 cm sau mai mult în funcţie de tip); are un cost destul
de ridicat.

2.3. Sarcina de laborator

2.3.1. Calculul parametrilor cablului coaxial.

Parametrii primari al unui cablu coaxial sunt:
rezistenţa lineică (R);
inductana lineică (L);
capacitatea lineică (C);
conductanţa lineică (G).

Parametrii lineici ai liniei coaxiale pot fi determinaţi

conform următoarelor formule:
rezistenţa lineică, / km :
2k 1 1
R ; (2.1)
4 d D

25
 inductanţa lineică, H / km :
2 0 1 1
r D 4
L 2 ln 10 ; (2.2)
4 k d D d
conductanţa lineică, S / km :
G C tg ; (2.3)

capacitatea lineică, F / km :
2 0 r
C , (2.4)
D
ln
d
unde: D, mm reprezintă raza conductorului exterior; d, mm
1
– raza conductorului interior; , ( m) - conductivitatea
specifică a conductorului care pentru Cu

pierderi în dielectric; 0 10 9 / 36 , pF / m ‾ constanta

dielectrică a vidului; r - permitivitatea dielectrică relativă
(pentru dielectric masiv r 2,3 ); 0 4 10 7 , H / m –

constanta magnetică a vidului; r ‾ permiabilitatea relativă

turbionari care poate fi determinat conform relaţiei:

k r 0 (2.5)

şi reprezintă adâncimea de pătrundere a curenţilor în

conductor.
Parametrii secundari ai liniei coaxiale de transmisiune
se determină conform relaţiilor următoare:

26
 impedanţa caracteristică, :

r D
Zc 60 ln ; (2.6)
r d
coeficientul de propagare :
i , (2.7)
unde: ‾ constanta de amortizare (atenuarea lineică), dB ;
‾ constanta de fază care se măsoară în radiani sau grade
pe 1 km (1rad = 57,3o).
Pentru linia coaxială de transmisiune în spectrul de
frecvenţe mai mare ca 60 kHz, unde R L şi G C,
constanta de amortizare şi constanta de fază pot fi calculate
conform relaţiilor:
R GZc
m d 8,68 ; (2.8)
2Z c 2
LC , (2.9)
unde: m – constanta de amortizare datorită pierderilor în
metale; d – constanta de amortizare datorită pierderilor în
dielectric.
Procesul propagării tensiunii şi curentului în linie de la
generator la sarcină are caracter ondulatoriu. Unda de
tensiune (curent) ce se propagă de la generator la sarcină se
numeşte undă progresivă.
Regimul undei progresive se obţine în linia încărcată
cu rezistenţa egală cu impedanţa caracteristică a liniei de
transmisie. Unda progresivă în linia de transmisiune poate fi
reprezentată prin următoarea relaţie:
U(t, x) U0e x cos( t x 0 ) , (2.10)
unde: U(t , x) – valoarea momentană a tensiunii în punctul
curent al liniei îndepărtate de la generator la distanţa x ; U 0 –

27
amplitudinea tensiunii la începutul liniei; 0 - decalajul de
fază iniţial.
Unda progresivă se propagă de-a lungul liniei de
transmisie cu viteza de fază constantă ( m / s ) ce se
determină din relaţia:
c0
f , (2.11)
r
unde: c0 – viteza luminii în vid.
Distanţa parcursă de undă, în intervalul de timp egal
cu perioada oscilaţiilor, se numeşte lungime de undă.
Lungimea de undă în linia de transmisiune se determină
conform formulei:
1 c0 1 2
2 . (2.12)
f r f
Unda armonică progresivă în linia de transmisiune
poate fi caracterizată prin variaţia amplitudinii tensiunii de-a
lungul liniei (repartiţia după amplitudine) şi prin variaţia fazei
tensiunii de-a lungul liniei de transmisie (repartiţia după fază).
Repartiţia de amplitudine se calculează conform
relaţiei:
U(x) U0e x , (2.13)
iar repartiţia de fază:
( x) x. (2.14)

Repartiţia după amplitudine este dependentă de

frecvenţă, deoarece şi este dependentă de frecvenţă.
În linia de transmisiune fără pierderi repartiţia de fază
este liniară, iar în linia de transmisie cu pierderi, unde se
observă dependenţa neliniară a vitezei de fază de frecvenţă,
repartiţia după fază este şi ea dependentă de frecvenţă.
Regimul undei progresive se caracterizează şi prin
amortizarea procesului ondulatoriu de la începutul la sfârşitul
liniei de transmisiune, caracterizat prin atenuarea lineică.
Atenuarea lineică se determină în decibel:
28
 Uint
20 lg . (2.15)
Uie s
Pentru linia de transmisiune cu conductoare din cupru,
atenuarea lineică poate fi calculată şi după parametrii
geometrici şi parametrii de izolaţie, exprimată în dB / km :
2,6 f 1 1 3
Cu
r
10 9,08 / r tg 10 5 . (2.16)
D d D
ln
d
Pentru linia de transmisiune cu conductori din aluminiu
atenuarea lineică poate fi calculate, utilizând raportul:

Al Cu 57 106
1,29 . (2.17)
Cu Al 33,9 106
Să se determine impedanţa caracteristică a liniei de
transmisiune coaxiale; să se calculeze şi să se construiască
curbele distribuţiei tensiunii după amplitudine şi fază conform
următoarelor date: diametrul exterior al conductorului cablului
coaxial D 3,15 mm , diametrul interior al conductorului
d 0,81 mm , materialul din care este produs conductorul –

relativă a izolatorului din polietilenă, r 2,3 , tangenta

4
unghiului de pierdere în dielectric tg 2 10 , lungimea
liniei de transmisie l 9 m , frecvenţa de lucru f 10 MHz .

Întrebări de control

1. Ce reprezintă un cablu coaxial?

2. Ilustraţi schema echivalentă a cablului coaxial.
3. Care este clasificarea cablurilor coaxiale?
4. Care sunt parametrii primari ai cablului coaxial?
5. Numiţi parametrii secundari ai liniei coaxiale.

29
 Lucrarea de laborator nr.3
DIMENSIONAREA UNEI LEGĂTURI PE FIBRA OPTICĂ

3.1. Scopul lucrării: studierea fibrei optice, tipurile

topologiilor de reţele şi componenetele acestora, asamblarea
lor într-un sistem de fibră optică şi dimensionarea unei
legături pe fibra optică.

3.2. Breviar teoretic

Fibra optică poate fi utilizată ca mediu de
telecomunicaţii şi reţele, deoarece este flexibilă şi poate fi
strânsă în cabluri. Este deosebit de avantajoasă pentru
comunicaţii la distanţe mari, deoarece lumina se propagă prin
fibră cu atenuare mică în comparaţie cu cablurile electrice.
Aceasta permite acoperirea distanţelor mari cu doar câteva
repetoare. În plus, semnalele luminoase propagate în fibră pe
fiecare canal pot fi modulate la viteze de până la 100 Gbps.
Fiecare fibră poate transmite mai multe canale independente,
fiecare folosind o altă lungime de undă a luminii (multiplexare
cu diviziune a lungimii de undă).
Rata de transfer netă (fără octeţi de overhead) este rata
de transfer efectiv de date înmulţită cu numărul de canale (de
regulă, în număr de până la 80 pentru sistemele cu
multiplexare densă în lungimea de undă la nivelul anului
2008). Recordul de transmisie prin fibră optică în laborator
este deţinut de laboratoarele Bell Labs din Villarceaux,
Franţa, cu multiplexarea a 155 canale, fiecare de câte 100
Gbps pe o fibră de 7000 km.
Pe distanţe scurte, cum ar fi reţeaua unei clădiri, fibra
optică economiseşte spaţiu în conductele de cablu, deoarece
o singură fibră poate transporta mai multe date decât un
singur cablu electric. Fibra este imună şi la interferenţele
electrice; nu există cross-talk între semnalele de pe cabluri

30
diferite şi fibra optică nu colectează zgomote
electromagnetice din mediu.
Cablurile de fibră optică nu conduc electricitatea,
aceasta constituind o bună soluţie pentru protejarea
echipamentelor de comunicaţii aflate în medii de înaltă
tensiune cum ar fi centralele electrice sau structurile metalice
de comunicaţii vulnerabile la trăsnet. Ele pot fi utilizate şi în
medii în care se pot găsi gaze inflamabile, fără pericol de
explozie. Interceptarea comunicaţiilor este mai dificilă în
comparaţie cu conexiunile electrice, existând fibre cu miez
dublu concentric care fac interceptarea şi mai dificilă.

Topologii de reţea pe fibră optică

O reţea de informaţii leagă două sau mai multe unităţi
fizice (staţii radio de bază, calculatoare, terminale etc.). Există
trei categorii de transmisii date în figura 3.1:
- simplex (transmisie doar într-o singură direcţie);
- semiduplex (transmisie în ambele direcţii, dar nu
simultan);
- duplex (transmisie simultana în ambele direcţii).

Figura 3.1. Trei metode de transmisie: simplex, semiduplex şi duplex

31
 Cele mai rapide sunt versiunile Gigabit Ethernet
1000BASE-SX şi 1000BASE-LX, care au următoarele
avantaje spre deosebire de UTP:
- imunitate la zgomot;
- dimensiuni fizice reduse;
- lăţime de bandă mai mare.
Cele două versiuni suportă transmisie Full-Duplex la
1250 Mbps pe două fire de fibră optică. Transmisia se
bazează pe schema de criptare/încapsulare 8B/10B. Datorită
headere-lor de încapsulare, rata de transfer a datelor este de
1 Gbps. Principalele deosebiri între 1000BASE-LX şi
1000BASE-SX sunt legate de conectori şi de lungimea de
undă a semnalului optic (1000BASE-SX este utilizat la fibra
optică multimod cu o lungime de undă de aproape IR (770 –
860 nm)). Standardul specifică distanţe între 220 m–550 m.
În practică, pentru o fibră şi terminaţii de calitate, acest
standard va funcţiona şi pentru distanţe chiar mai mari şi este
des utilizat în interiorul clădirilor mari. 1000BASE-LX este un
standard Gigabit Ethernet pentru fibra optică specificat în
IEEE 802.3, care utilizează o lungime de undă mare a
laserului (1,270-1,355 nm). Standardul este conceput să
funcţioneze pe distanţe de până la 5 km pe o fibră single
mode de 10 µm.
1000BASE-LX poate funcţiona pe toate tipurile de
miltimode fiber optic pentru segmente de lungime maximă de
550 m. 10GBASE-SR („short range”) este un tip de port
pentru fibra multimod şi utilizează lasere la 850 nm.
Transmite date la o rată de 10.3125 Gbit/s la distanţe de
ordinul sutelor de metrii. 10GBASE-LR („long reach”) este un
tip de port pentru fibra multimod şi utilizează lasere la 1310
nm. Transmite date la o rată de 10.3125 Gbit/s la distanţe de
zeci de km. Mai există şi 10GBASE-LRM, -ER, -ZR, -LX4 cu
variaţii între distanţele de transmisie, cost şi performanţă.

32
 Figura 3.2. Diferite topologii de reţea

Construcţia fizică a unei reţele este bazată pe diverse

principia cum ar fi:
- punct-la-punct;
- stea (simplă sau multiplă);
- arbore;
- inel (simplu sau dublu);
- bus.

În figura 3.3 este reprezentată o reţea de informaţii în

care se folosesc diferite topologii.

33
 Figura 3.3. Reţea de comunicaţii în care se folosesc diferite topologii

Componentele legăturii pe fibră optică

Unul din elementele principale ale sistemului pe fibră
optică este însuşi mediul de transmisiune - fibra optică. O
fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric realizat
din materiale cu pierderi mici, cum este sticla de siliciu
SiO2. Fibra optică are un miez central (de rază a) în care se
propagă lumina. Miezul este înconjurat de un strat cu indice
de refracţie mai mic decât al miezului (de rază b).
Ca mediu de transmisiune pot fi utilizate, datorită
caracteristicilor şi parametrilor fizici, atât fibra monomod, cât
şi fibra multimod.

34
 Figura 3.4. Reprezentarea schematică a unei fibre optice

Miezul fibrei multimod are diametrul suficient de mare

încât să permită mai multe moduri (mai multe căi) semnalului
luminos. Cablurile de fibră optică multimod standard folosesc
miezul cu diametrul de 62,5 μ sau 50 μ şi îmbrăcămintea cu
diametrul de 125 μ. Acestea sunt ca şi fibrele optice de
62.5/125 μ sau 50/125 μ. De regulă, sursele de lumină
folosite la fibra multimod sunt Infrared Light Emitting Diode
(LED) sau Vertical Cavity Surface Emitting Lasers (VCSEL).
LED sunt mai ieftine şi necesită mai puţine măsuri de
siguranţă decât laserele. Dezavantajul LED constă în faptul
că nu pot transmite semnalele luminoase la distanţe la fel de
mari ca şi laserele. Fibra multimod de 62.5/125 poate
transmite date la distanţe de până la 2000 m. Pierderea pe
km de fibră optică multimod este specificată de producător şi
are valori cuprinse în intervalul 1-2 dB/km.
Miezul fibrei monomod are diametrul suficient de mic
încât să permită doar un singur mod (o singură cale)
semnalului luminos, acesta fiind transmis în linie dreaptă prin
mijlocul miezului. Cablurile de fibră optică monomod folosesc
miezul cu diametrul între 8 μ şi 10 μ. Cele mai folosite fibre
optice monomod au diametrul de 9 μ şi îmbrăcămintea cu
diametrul de 125 μ. Acestea sunt ca şi fibrele optice de 9/125
μ. Sursa de lumină folosită la fibra monomod este laserul
infraroşu.

35
 a)

b)

Figura 3.5. Fibră optică multimod cu salt de indice de refractive (a); fibră
optică multimod cu profilul indicelui de refracţie gradient (b)

Trebuie să fim precauţi atunci când se foloseşte laserul ca

sursă de lumină, deoarece acesta poate afecta ochii. Fibra
monomod poate transmite date la distanţe de până la 3000
m. Pierderea pe km de fibră optică monomod este specificată
de producător şi are valoarea de aproximativ 0,5 dB/km.

36
 Figura 3.6. Fibră optică monomod standard

În fibra optică, pe lângă propagare, lumina suferă două

fenomene principale: atenuare şi dispersie. Atenuarea sau
absorbţia se datorează în principal prezenţei ionilor hidroxil -
OH şi a diferiţilor ioni de metale. Lumina poate fi de
asemenea împrăştiată de microcristale, mai mici decât
lungimea de undă, care se formează la răcirea sticlei.
Atenuarea limitează utilizarea fibrei optice în lungime.
Dispersia sau lărgirea lăţimii impulsurilor în fibra multimod se
datorează lungimii diferite pe care o au diferitele moduri. O
altă dispersie, cea cromatică, este datorată variaţiei indicelui
de refracţie în funcţie de culoarea sau lungimea de undă a
luminii. Dispersia limitează utilizarea fibrei optice în frecvenţă
sau lărgime de bandă. Cele două limitări înmulţite
caracterizează cel mai indicat o fibră optică.
Transmiţătoarele pentru fibra optică convertesc
semnalele electrice în pulsuri luminoase echivalente. Există
două tipuri de surse de lumină folosite de transmiţătoarele
pentru fibra optică:
LED care produce lumina în infraroşu, având
lungimea de undă de 850 nm sau 1310 nm;
acestea sunt folosite cu fibre multimod. Cuplarea la
fibra optică poate fi îmbunătăţită prin utilizarea unei
lentile sferice;

37
 dioda semiconductoare LASER care produce
lumina în infrarosu, având lungimea de undă de
1310 nm sau 1550 nm. Acestea sunt folosite cu
fibre multimod sau monomod.
Există două tipuri constructive de bază pentru LED: cu
emisie pe suprafaţă şi cu emisie pe muchie. La LED cu
emisie pe suprafaţă, emisia luminii are loc perpendicular pe
planul joncţiunii printr-un strat subţire transparent. Acestea
emit într-un spectru geometric radial. La LED cu emisie pe
muchie lumina este emisă într-un plan paralel cu joncţiunea la
muchia semiconductorului. Materialele cel mai des utilizate
sunt compuşi III-V ca GaAs sau AlxGa1-xAs pentru lungimi de
undă de 0,8-0,9 μm şi GaxIn1-xPyAs1-y pentru lungimi de undă
de 1,3-1,6 μm. Spectrul de emisie a unui LED este cuprins
între 25-40 μm pentru lungimi de undă mici şi 50-100 μm
pentru lungimi de undă mai mari.
Diodele semiconductoare LASER, diodele laser (LD) se
obţin prin introducerea unui LED într-o cavitate rezonantă
optic. Efectul de LASER apare numai la existenţa unui curent
direct suficient de mare pentru a se realiza o inversare de
populaţii ale electronilor şi a golurilor din cele două benzi
energetice de conducţie şi de valenţă. Valoarea de curent de
la care apare acest efect se numeşte curent limită. Sub acest
curent dispozitivul se comportă ca un LED obişnuit. Deoarece
lumina emisă de un laser este mult mai coerentă decât cea
emisă de un LED, eficienţa de cuplare la fibra optică este
superioară. De asemenea, puterea optică captată de la un
laser este mai mare decât cea emisă de LED.
O analiză comparată între cele două tipuri de emiţătoare
este clar în favoarea LD prin posibilitatea de utilizare la
frecvenţe mai mari, spectrul mai restrâns şi în favoarea LED
ca preţ şi stabilitate mai mare a puterii în raport cu
temperatura.

38
 Timpul de viaţă al ambelor dispozitive este egal şi de
ordinul a 10 milioane ore.
Receptoarele pentru fibra optică convertesc pulsurile
luminoase în semnale electrice echivalente. Dispozitivele
semiconductoare folosite de regulă de receptoarele pentru
fibra optică se clasifică în două tipuri: simple şi cu câştig
intern. Primele se mai numesc şi fotodiode PIN după tipul de
dopare (p intrinsec şi n), iar cea de a doua categorie se
numeşte APD (Avalanche Photo-Diodes). Aceste dispozitive
sunt sensibile la lungimile de undă ale luminii de 850, 1310 şi
1550 nm, lungimi de undă folosite de transmiţătoarele pentru
fibra optică. Ca materiale semiconductoare sunt folosite Si
pentru lungimi de undă de 800-900 nm şi Ge sau InGaAsP
pentru 1300 şi 1500 nm. Si are sensibilitate optimă doar într-o
zonă de frecvenţe redusă, pe când Ge are un curent de
întuneric apreciabil şi este mai sensibil la zgomot. Din acest
motiv, ultima variantă este cea mai bună, dar necesită o
tehnologie de fabricaţie mai sofisticată şi în consecinţă are şi
un preţ mai mare.
Pentru a conecta fibre, cu scopul realizării unei fibre mai
lungi, se folosesc joncţiuni. Joncţiunile sunt de două tipuri:
mecanice şi de fuziune. Atenuările introduse sunt de ordinul a
0,5 dB la joncţiunile mecanice şi de 0,1dB la cele de fuziune.
La joncţiunile mecanice cele două capete de fibră, atent
tăiate, curăţate şi şlefuite sunt prinse într-o montură mecanică
rigidă care le fixează una faţă de cealaltă într-un ansamblu
imobil. Joncţiunile de fuziune se execută prin încălzirea
aproape până la punctul de topire. În acest moment, cele
două fibre sunt lipite una de alta şi răcite. Aceste operaţii sunt
precedate de operaţii de tăiere şi finisare a capetelor şi de
aliniere prealabilă a celor două capete de jonctat. Joncţiunile
de fuziune refac şi rezistenţa la tragere/rupere a fibrei la
aproximativ 90% din cea iniţială.

39
 Conectorii pentru fibra optică permit conectarea fibrelor
la porturi. Cei mai folosiţi conectori sunt SC (Subscriber
Connector) pentru fibrele optice multimod şi ST (Straight Tip)
pentru fibrele optice monomod. Atenuarea introdusă de un
conector optic, chiar de calitate superioară, este mai mare
decât cea introdusă de o joncţiune, având valori de
aproximativ 1dB. Conectorii sunt echipamente mecanice de
mare precizie un capăt al fibrei aflându-se în conector, iar
celălalt fiind liber. În acest caz, ataşarea unui conector se
reduce la execuţia unei joncţiuni. O astfel de soluţie este mai
avantajoasă decât montarea unui conector direct pe capătul
fibrei, deoarece conectorii prefabricaţi asigură o precizie de
montare mult mai mare. Dacă fibra optică este terminată
într­un terminator de fibră optică pentru redistribuire, acest
conector de capăt se mai numeşte şi pig­tail şi este de tipul
prefabricat. O categorie specială de conectori constituie
cordoanele optice de distribuire sau legătură. Acestea sunt
fibre optice speciale cu conectori la ambele capete care
permit raze de curbură a fibrei mici de ordinul 2,5­5 cm.
Culoarea acestora este galbenă pentru fibra monomod şi
portocalie pentru fibra multimod.
Repetoarele sunt amplificatoare optice care
recepţionează semnalele luminoase atenuate ca urmare a
distanţei parcurse prin fibra optică, refac forma, puterea şi
parametrii de timp ai acestor semnale şi le transmit mai
departe.
Patch panel pentru fibră sunt similare patch panel
pentru cablul de cupru, mărind flexibilitatea reţelelor optice.
Instalarea incorectă a fibrelor optice are ca rezultat
creşterea atenuării semnalului optic. Întinderea sau curbarea
exagerată a fibrei optice poate cauza mici fisuri ale miezului
care vor dispersa semnalul luminos. Curbarea exagerată a
fibrei optice poate avea ca urmare scăderea unghiului
incident al semnalului luminos sub unghiul critic de reflexie

40
totală. Pentru instalarea conectorilor, capetele fibrei trebuie
tăiate şi finisate. Dupa instalare, capetele fibrelor optice,
conectorii şi porturile de fibră trebuie păstrate curate pentru a
nu introduce atenuări. Înaintea folosirii cablurilor de fibră
optică, trebuie testată atenuarea introdusă de acestea. La
proiectarea unei legături pe fibră optică, trebuie calculată
pierderea puterii semnalului care poate fi tolerată. Aceasta se
numeste buget de pierdere a legaturii optice. Pierderea puterii
se măsoara în decibeli (dB).
Planificarea unui sistem pe fibră optică
Cel mai important obiectiv în procesul de planificare a
unui canal de comunicaţie pe fibră optică este determinarea
distanţei maxime a traseului de cablu, aceasta fiind intrinsec
legată de "balanţa puterii optice". Noţiunea este o simplă
comparaţie între puterea optică la intrarea pe fibră şi suma
pierderilor de pe tot traseul optic (fibră, compenente auxilare)
până la fotodetectorul de la capătul terminal al conexiunii.
Această "balanţă" va ajuta să fie determinaţi parametrii
echipamentelor terminale, astfel încât să se asigure o
transmisie adecvată a semnalelor.
Pentru a efectua balanţa puterii, este necesar a
cunoaşte conceptul de decibel (dB) şi respectiv decibel
raportat la 1 milliwatt (dBm). Acestea sunt unităţi folosite
pentru a măsura atenuarea în cabluri optice şi sensibilitatea
fotodetectoarelor.
Decibelul este o unitate logaritmică folosită pentru
compararea a două niveluri diferite ale aceluiaşi parametru
fizic, unde unul dintre niveluri este luat ca referinţă. În cazul
de faţă, decibelul (dB) este folosit pentru a măsura raportul
dintre puterea optică de la intrarea pe fibră şi puterea la
ieşire. Dacă se foloseşte unitatea decibel miliwat (dBm),
atunci se face raportul dintre puterea de la intrare şi o "putere
referinţă" egală cu 1mW.

41
 Relaţiile ce definesc nivelurile de semnal în dB şi dBm:

unde: P1 – puterea de intrare; P2 – puterea de ieşire.

Calculul bugetului de puteri într-un sistem bazat pe
fibră optică este un mijloc simplu de a descrie pierderile din
reţea. Bugetul de puteri este diferenţa dintre puterea de
intrare în fibră şi sensibilitatea receptorului. Dacă pierderile
combinate din reţea sunt mai mici decât această valoare,
atunci la receptor va ajunge suficientă lumină pentru a
permite detecţia. Pierderile în reţea sunt determinate de
următoarele:
• atenuarea fibrei [dB/km];
• cuplajul luminii de la emiţător în fibră [dB];
• tranziţia de la un diametru de fibră la alta [dB];
• tranziţia de la o apertură numerică la alta [dB];
• pierderile în conectoare [dB];
• pierderile în splice [dB];
• ramificarea [dB];
• cuplajul dintre fibră şi receptor [dB].
Toate sistemele pe fibră optică trebuie să aibă o
margine a bugetului de puteri.
Pentru a determina parametrii importanţi ai
transmiţătorului/receptorului trebuie evaluate următoarele
relaţii:
Ptx1 - Prx1 < Pl - Pg + Pm; (3.3)
Ptx2 - Prx2 > Pl - Pg + Pm , (3.4)
unde: Ptx1; Ptx2 – valorile puterilor (transmiţător) la începutul
legăturii optice, măsurată în dBm; Prx1; Prx2 – gama de
sensibilitate a fotodetectorului (receptor), la nodul/sfârşitul
conexiunii optice, măsurată în dBm; Pl – atenuarea totală
42
cauzată de componentele pasive pe întreg traseul optic (fibra
optică, conectorii, splice) în dB; Pg – câştigul total datorat
amplificatoarelor de pe traseul optic, în dB; Pm – marja de
siguranţă în care se ia în considerare "îmbătrânirea"
echipamentelor, efectul temperaturii asupra acestora şi
asupra transmisiei în sine, atenuările cauzate de curbarea
fibrei optice etc. în dB. Marja de siguranţă este de regulă între
3 şi 6 dB. Cunoscând parametrii conexiunii (lungimile de
traseu) şi componentele optice utilizate, se poate calcula
nivelul de atenuare a semnalului în orice punct al reţelei.

3.2. Sarcina de laborator

Schema de conectare a sistemultui de transmisiuni cu
fibra optică este prezentată în figura 3.7.

Figura 3.7. Schema de conectare a sistemultui de fibră optică

În afară de transmiţător (N) şi receptor (O), traseul mai

conţine un amplificator optic (W), 4 conectori optici (Z) şi 5
splice (S). În tabelul 3.1 sunt trecute atenuarea/câştigul
fiecărei componente. Cunoscând aceste valori, se poate
alege un receptor cu o sensibilitate corespunzătoare.

43
 Tabelul 3.1. Date iniţiale
Puterea Tx 3 dBm
Atenuarea conectorului 0,15 dB
Atenuarea splice-ului, Ps 0,15 dB
Câştigul amplificatorului,Pg 10 dB
Marja de siguranţă, Pm 6 dB
Atenuarea fibrei optice 0,2 dB/km

Atenuarea totală depinde de lungimea traseului optic,

numărul şi calitatea (atenuarea) conectorilor şi splice.
Aceasta se calculează însumând:
(30 km + 50 km) x 0.2
atenuarea fibrei optice dB/km = 16 dB
atenuarea conectorilor 4 x 0.15 dB = 0.60 dB
atenuarea splice-urilor 5 x 0.15 dB = 0.75 dB

Pl = 16 dB + 0.60 dB + 0.75dB = 17.35 dB. (3.5)

Câştigul total în cazul de mai sus este dat doar de
amplificatorul optic (W):
Pg = 10 dB. (3.6)
În etapa de proiectare ar trebui să se ţină cont de
fenomenul de "îmbătrânire" a elementului electro-optic al
transmiţătorului (de regulă, 1 dB ... 3 dB) şi efectul
temperaturii asupra dispozitivelor electronice şi electro-optice
(de regulă +/- 2dB). Marja de siguranţă este de 6 dB:
Pm = 6 dB. (3.7)

44
Sensibilitatea receptorului se obţine din următoarele:

Ptx - Prx < Ps - Pg + Pm; (3.8)

Prx > Ptx - Ps + Pg - Pm; (3.9)

Prx > 3 dBm - 17.35 dB +10 dB - 6 dB; (3.10)
Prx > -10.35 dB. (3.11)
Receptorul ar trebui să ofere o sensibilitate mai mare
de -10.35 dB.
Exemplu de proiectare a unei conexiuni optice
bazată pe dispozitive ULTIMODE
În exemplul următor se vor utiliza dispozitive de serie de
la ULTIMODE - convertoare media Ethernet ULTIMODE M-
403M. Aceste echipamente beneficiază de fiabilitate ridicată
caracteristică ULTIMODE şi în acelaşi timp permit
transmiterea unui flux de date Fast Ethernet, folosind două
fibre optice monomod pe distanţe de până la 40 km. Sunt
dotate cu doi conectori SC folosiţi pentru a transmite (Tx) şi
respectiv a recepţiona (Rx) semnalul optic. Acesta este
procesat în fereastra de transport II, la 1310 nm.
Convertoarele ULTIMODE de acest tip sunt foarte des
folosite pentru transmiterea semnalului Ethernet la distanţe
lungi. Fibra optică asigură izolare electrică completă şi
imunitate la interferenţele electromagnetice. ULTIMODE M-
403M L11041 este îndeosebi utilizat la conectarea reţelelor
de tip LAN din locaţii diferite (de exemplu, LAN al unei
companii cu mai multe clădiri). Un exemplu de utilizare a
convertoarelor ULTIMODE este dat în figura 3.9.
Cu ajutorul parametrilor primari ai dispozitivelor (puterea
transmiţătorului şi sensibilitatea receptorului) se poate calcula
distanţa maximă de transmisie pe o fibră optică monomodă.

45
 Pentru calcul sunt necesari următorii parametrii:
Puterea Tx (Ptx1 ... Ptx2) -5 ....... 0 dBm
Sensibilitatea Rx (Prx1 ... Prx2) -25 ... -7 dBm
atenuarea la conectori/splice(Ps): 1 dB;
atenuarea dintr-o fibră monomodă (de regulă între
(0.33 … 0.42) dB/km la 1310 nm): 0.4 dB/km;
marja de siguranţă (Pm): 5 dB;
fără echipamente de amplificare pe traseul optic.

Figura 3.8. Convertorul Media Ethernet M-403M L11041

Figura 3.9. Diagrama conexiunii cu convertoarele L11041

46
 Distanţa minimă (pentru puterea minimă a
transmiţătorului) în fereastra de transport II este:
(Ptx1 - Prx1 - Pm - Ps)/0.4=(-5 + 25 - 5 - 1)/0.4=35km. (3.12)
Distanţa maximă (pentru puterea maximă a
transmiţătorului), în fereastra de transport II este:
(Ptx2 - Prx1 - Pm - Ps)/0.4 =
=(0 + 25 - 5 - 1)/0.4 = 47.5km. (3.13)
Reiesind din calculele efectuate, s-a demonstrat că
transmisiunea prin fibra monomodă este garantată pe o
distanţă de cel puţin 35 km.
Puterea echipamentului ce iniţiază transmisia depinde
într-o oarecare măsură de temperatura de funcţionare şi de
"vârsta" diodei laser. MTBF (timpul mediu de bună
funcţionare) pentru diodele laser utilizate în dispozitivele
optice ULTIMODE este de cel puţin 100 000 ore, adică
11 ani.

Întrebări de control
1. Enumeraţi avantajele fibrelor optice în raport cu
celelalte medii de transmisiune.
2. Specificaţi categoriile de transmisiuni.
3. Numiţi diferenţele dintre versiunile 1000BASE-SX şi
1000BASE-LX(10GBASE-SR şi 10GBASE-LR).
4. Clasificaţi topologiile de reţea.
5. Fibra optică: tipuri şi caracteristici.
6. Componentele legăturii pe fibră optică.
7. Explicaţi care sunt parametrii ce trebuie urmăriţi la
planificarea unui sistem pe fibră optică.
8. Pentru a determina puterea optică disponibilă într-un
sistem trebuie considerate toate pierderile de putere
influenţate de următoarele:

47
 a) conectori;
b) atenuarea fibrei;
c) nepotrivirea zonelor optice la conectare;
d) toate cele enumerate mai sus.
9. Rezerva (marginea) de putere optică este diferenţa
dintre puterea transmisă disponibilă după efectul
pierderilor şi:
a) răspunsul receptorului;
b) sensibilitatea receptorului;
c) degradarea LED al transmiţătorului;
d) pierderile datorită nepotrivirii fibrei cu detectorul.
10. Ce utilizează un proiectant pentru a se asigura că
toate componentele sistemului optic lucrează destul de rapid
pentru a satisface cerinţa de bandă a aplicaţiei?
a) legea lui Ohm;
b) puterea optică disponibilă (bugetul puterii);
c) frecvenţa disponibilă;
d) bugetul timpului de creştere.
11. Un sistem pe fibră optică are o margine de putere
optică de 16 dB. Care este lungimea maximă de fibră optică
de plastic ce poate fi adăugată înainte de a fi atinsă
sensibilitatea maximă a receptorului? [Notă. Consideraţi că
nu este introdus nici un conector]:
a) 80 m;
b) 80 km;
c) 12,5 km;
d) nu poate fi determinată.

48
 BIBLIOGRAFIE

1. Гроднев И.И., Верник С.М. Линии связи. – Москва:

Радио и связь, 1988. - 544 с.
2. Ионов А.Д., Попов Б.В. Линии связи. – Москва:
Радио и связь, 1990. - 167 с.
3. Обуховца В.А. Излучение и рассеяние
электромагнитных волн. – Москва: Радиотехника,
2007.
4. Гроднев И.И. Линейные сооружения связи. –
Москва: Радио и связь, 1987. – 304 с.
5. Бакланов И.Г. Методы измерений в системах связи.
– Москва: Эко-Трендз, 1999. - 195 с.
6. Парфенов Ю.А. Кабели электросвязи. – Москва:
Эко-Трендз, 2003. - 256 с.
7. Bucăţică L., Nicolae G., Pricop G. Tehnica frecvenţelor
înalte. Vol.2. – Braşov: Universitatea “Transilvania”,
2000.
8. Georgescu Otilia şi Andrei Ilie. Auxiliar curricular
„Exploatarea şi întreţinerea reţelelor de
telecomunicaţii”, 2008.

49
 Anexă
Parametrii cablului coaxial RG6

Dimensiuni fizice
înveliş înveliş triplu patru
Componente standard (mm) învelişuri
(mm) (mm)
Conductor interior 1,02 1,02 1,02
Dielectric 4,57 4,57 4,57
Primul înveliş 4,75 4,75 4,75
Înveliş exterior 6,90 7,06 7,56
Sufa Simplu 1,30 1,30 1,30
oţelită Dublu 1,83 1,84 1,84

Cartacteristici mecanice
Puterea minimă de Diametrul 1,30 mm 82 kgf
rupere a mufei Diametrul 1,83 mm 166 kgf

Caracteristici electrice
Impedanţa 75 Ohm
Eficacitatea 55 MHz 68
învelişului, 300 MHz 70
Y dB 1000 MHz 70

Atenuare (20 0C, dB/100 m)

55 MHz 5,3
270 MHz 11,0
330 MHz 12,3
400 MHz 13,6
450 MHz 14,4
550 MHZ 16,2
750 MHZ 19,0
870 MHz 20,6
1000 MHz 22,2

50
 CUPRINS

Lucrarea de laborator nr.1

Cablul torsadat. sertizarea cablului UTP şi determinarea
parametrilor lui…………………………………………………..3

Lucrarea de laborator nr.2

Cercetarea proceselor fizice şi electrice într-un
cablu coaxial. Dependenţa parametrilor primari
şi secundari ai cablului de frecvenţă ..................................20

Lucrarea de laborator nr.3

Dimensionarea unei legături pe fibra optică…………….....30

Bibliografie…………………………………………….............49

Anexă...………………………………………………..…..…...50

51
 LINII DE TRANSMISIUNI
Ghid pentru lucrările de laborator

Autori: A. MAŞNIC
N. BEJAN

Redactor: Eugenia BALAN

Bun de tipar 09.12.15 Formatul 60x841/16
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 3,25 Comanda nr.120
2004, UTM, Chişinău, bd.Ştefan cel Mare şi Sfînt, 168
Editura „Tehnica-UTM”
2068, Chişinău, str.Studenţilor, 9/9

52