MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII ȘI INOVĂRII

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “CAROL DAVILA” ALEXANDRIA

PROIECT
PENTRU ABSOLVIREA ȘCOLII
POSTLICEALE SANITARE

TEMA:ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INSUFICIENTĂ RENALĂ

COORDONATOR
P.I.P.: OLARU GEORGETA

CANDIDAT,
BUDICĂ (DUMITRAȘCU) VIOLETA

2018

1
 MOTIVAȚIE

“Un asistent adevărat nu are și nu poate să aiba odihnă. Aceasta, pentru că în el își pun toate
speranțele nu numai oamenii bolnavi, ci și cei sănătoși.
Activitatea lui în halat alb, imaculat în spital, prezența sa în sat sau oraș, pe stradă sau oriunde,
reprezintă o garanție și o bucurie pentru cei suferinzi.
Asistentul trebuie să fie model de muncă în comportare și cumpătat în toate. El trebuie să aibă
conștiința mereu trează, să acționeze la îndemnul ei, să trăiască pentru bolnavii cărora să le fie
prieten și frate.”

WILLIAM BEAUMONT

2
 CUPRINS

Capitolul I: Anatomia și fiziologia aparatului renal..............................................1

1.1 Noțiuni generale despre insuficiența renală..................................................1
1.2 Noțiuni de fiziologie.......................................................................................2

Capitolul II: Noțiuni despre insuficiența renală...................................................3

2.1 Insuficiența renală acută................................................................................3
2.2 Insuficiența renală cronică.............................................................................4

Capitolul III: Pregătirea pacienților pentru explorări radiologice și funcționale ale

aparatului renal..............................................................................................8
3.1 Pregătirea pacienților pentru explorări radiologice.......................................8
3.1.1 Pregătirea bolnavului pentru radiografia renală simplă.............................8
3.1.2 Pregătirea bolnavului pentru pielografie....................................................9
3.1.3 Pregătirea bolnavului pentru urografie.....................................................10
3.1.4 pregătirea bolnavului pentru cistografie...................................................11
3.1.5 Arteriografia renală...................................................................................12
3.1.6. Pregătirea bolnavului pentru examen radiologic prin
retropneumoperitoneu.....................................................................................12
3.1.7 Pregătirea bolnavului pentru cistoscopie..................................................13
3.2 Explorarea funcțională a aparatului renal....................................................15

Capitolul IV: Îngrijirea pacienților cu insuficiență renală....................................20

Capitolul V: Plan îngrijire nursing. Conceptul V. Henderson...............................29

Capitolul VI: Prezentarea cazurilor......................................................................31

Capitolul VII Concluzii........................................................................................45

Bibliografie..........................................................................................................47

3
CAPITOLUL I
ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RENAL
1.1 NOȚIUNI DE ANATOMIE

Aparatul urogenital este format din aparatul urinar și genital. Cea mai mare parte a
produșilor de exreție se elimină printr-un ansamblu de organe care formează aparatul excretor.
Aparatul urinar este alătuit din cei doi rinichi și din căile evacuatoare calice, bazinet,
uretere, vezica urinară și uretră.
Rinichii, organele secretoare ale urinei, au forme de boabe de fasole situați de o parte și
de alta a coloanei lombare. Fiecare rinichi este înconjurat de un strat celuloadipos și învelit de o
capsulă fibroasă inextensibilă, este situat în loja renală.
Rinichii au o margine externă convexă, margine internă concavă și doi poli: unul superior
și altul inferior. Pe partea concavă se află hilul renal, alcătuit din artera și vena renală,
limfaticele, nervii și joncțiunea uretero-bazinetală. Rinichiul drept este situat ceva mai jos decât
cel stâng. Loja renală este limitată în sus de diafragmă, în spate de ultimele două coaste și
dedesubtul lor de mușchi și de aponevrozele lombare, înainte de viscerele abdominale, iar în
jos loja renală este deschisă (de aici ușurința cu care se produce ptoza renală).
Situarea lombo-abdominală a rinichiului explică de ce durerile renale pot fi resimțite
lombar, abdominal sau pelvian, de ce tumorile renale se evidențiază ca o masă abdominală și
de ce flegmoanele perinefritice cu evoluție superioară îmbracă simptomatologie toracică.
Nefronul, unitatea anatomică și fiziologică a rinichiului, este alcătuită din glomerul și
tubul urinifer. Numărul nefronilor din cei doi rinichi se evaluează la doua milioane.
Glomerulul, primul element al nefronului, este alcătuit dintr-un ghem de capilare care
rezultă din ramificațiile unei arteriole aferente, provenite din artera renală. Capilarele se
reunesc apoi și formează o arteriolă eferemtă, care se capilarizează din nou în jurul primei
porțiuni a tubului urinifer.
Tubul urinifer, al doilea element al nefronului, se preazintă sub forma unui canal lung de
50 mm format din următoarele segmente: capsula Bowman, tubul contort proximal, ansa
Henle, tubul contort distal și tubii colectori.
Capsula Bowman are forma unei cupe care înconjoară glomerului și este alcătuită din
două foițe. Capsula Bowman, împreună cu glomerulul pe care îl conține, poartă numele de
corpusculul Malpighi. Din tubii contorți distali, prin canalele colectoare și canalele comune care
se deschid în papilele renale, urina formată trece în calice și de aici ăn bazinet.
Legătura bazinetelor cu vezica urinară (organ dotat cu o musculatură puterinică și situat
în pelvis) este realizată prin cele două uretere.
Traiectul abdomino-pelvian al ureterelor explică posibilitatea compresiunii acestora de
către fibroame, chisturi ovariene sau cancere recto-sigmoidiene.
Uretra, canalul excretor al vezicii, are la femei un traiect foarte scurt, spre deosebire de
bărbat, la care traiectul este lung și traversează prostata, de unde posibilitatea compresiunii
uretrale de către un adenom sau cancer de prostată, cu răsunet asupra întregului arbore urinar.

4
 1.2. NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE

Rinichiul este un organ de importanță vitală si are numeroase funcții, dintre care funcția
principală constă în formarea urinei. Prin aceasta se asigură epurarea organismului de
substanțe toxice. Formarea urinei se datorează unui mecanism complex de filtrare la nivelul
glomerulilor și de reabsorbție și de secreție la nivelul tubilor prin filtrarea glomerulară se
formează urina primitivă (150 l. Urină primitivă în 24 de ore, din filtrarea a 1500 l. Plasmă).
Conține apă, glucoză, uree, acid uric și toți electroliții sângelui.
În faza următoare, la nivelul tubilor care reabsorb cea mai mare parte a filtratului
glomerular, se formează urina definitivă. Totuși la acest nivel se face o selectarea: tubii
reabsorb total sau în mare cantitate substanțele utile și în cantitate mică pe cele toxice.
Substanțele utile sunt substanțe cu prag, care sunt eliminate prin urină numai când
concentrația lor sangvină a depășit limitele fiziologice (apa, glucoza, NaCl, bicarbonați).
Substanțele toxice sunt substanțe fără prag, eliminarea lor urinară făcându-se imediat ce apar
în sânge.
Apa este reabsorbită în proporție de 99%, glucoza în întregime ( condiția este ca în
sânge să existe mai puțin de 1,60g‰ glucoză), sărurile, iar în particular NaCl în proporție
variabilă de 98-99%. Substanțele nu sunt reabsorbite decât în proporție mult mai mică (33%
uree, 75% acid uric). Rinichiul are și proprietăți secretorii, putând elimina și chiar secreta unele
substanțe precum amoniacul, cu rol foarte important în echilibrul acido-bazic.
Procesul de formare a urinei cuprinde o fază glomerulară în care, prin filtrare, se
formează urina inițială și o fază tubulară, în care prin reabsorbție și secreție se formează urina
definitivă. Caracterul de urină definitivă este dobândit de tubii distali prin procesul de
concentrare sub influența hormonului retrohipofizar. După cantitatea de apă pe care o are la
dispoziție, rinichiul elimină unele substanțe într-o cantitate mai mare sau mai mică de apă,
rezultând o urină cu o densitate variabilă.
Urina formată se depozitează în vezica urinară, de unde, se declanșează reflex
micșiunea: deschiderea sfincterului vezical și golirea vezicii.
Micțiunea este un act conștient, deschiderea și închiderea sfincterului vezical putând fi
comandată voluntar.
Rinichiul are și rol predominant în menținerea echilibrului acido-bazic, prin eliminarea
de acizi și cruțarea bazelor, menținând pH-ul la circa 7,35. Rinichiul mai asigură constanța
presiunii osmotice a plasmei eliminând sau reținând, după caz apa și diferiți electroliți.
În concluzie, rinichii îndeplinesc în organism trei funcții de bază:
-funcția de epurație sangvină;
-funcția de menținere a echilibrului osmotic;
-funcția de menținere a echilibrului acido-bazic.
Alterarea acestor funcții conduce la apariția sindromului de insuficiență renală, urmată
uneori de instalarea comei uremice.

5
 CAPITOLUL II
NOȚIUNI GENERALE DESPRE INSUFICIENȚA RENALĂ
2.1 Insuficiența renală acută

Definiție:
Este o suferință renală gravă, caracterizată prin suprimarea bruscă a funcției renale
(excretoare, umoarel și metabolice) exprimată clinic prin hiperazotemie, oligurie sau anurie, cu
evoluție către comă uremică.

Etiopatogenie:
Cauzele sunt multiple și au localizare:
-prerenal: stări de șoc;
-renal: necroze tubulare acute;
-postrenal: litiază renală, tumori prostatice și stenozante.

Tabloul clinic:
Primul stadiu, de agresiune, este urmată de faza de oligoanurie (8-10 zile) și de faza de
realuare a diurezei, însoțită la început de poliurie.
Demnele clinice în primele stadii:
-oboseală;
-anorexie;
-vărsături;
-halenă amoniacală;
-diaree;
-respirație Kussmaul sau Cheynes-Sthokhes;
-somnolență;
-agitație;
-comă.
Explorările paraclinice evidențiază:
-acidoză;
-creșterea produșilor de putrefacție intestinală;
-hiperpotasemie;
-hipocalcemie;
-hiperazotemie;
-hiperglicemie.

Prognostic:
Depinde de durata insuficienței renale. Dacă funcția renală se restabilește către a
cincea, a șasea zi, bolnavul se vindecă. Dacă funcția renală nu se restabilește rapid, apar
tulburări biologice. Aplicate la timp, metodele de epurare extrarenală permit vindecarea
definitivă, recuperându-și în întregime funcțiile.

6
 Tratament:
Se adresează cauzei: șocul hipovolemic, hemoragiile, deshidratările, înlăturând agenții
toxici. În perioada oligo anurică se combate retenția azotată printr-un regim gluco-lipidic care
să furnizeze 2000 de calorii pe zi, cu aport redus de apă și potasiu. Acidoza se combate cu
solutie de bicarbonat, de NaCl 4 g‰ (200-300 ml/zi), iar hiperpotasemia cu 50-100 ml Ca
gluconic, glucoză gipertonică asociată cu insulină.
În cazurile foarte grave se recurge la hemodializă. Anuria se combate cu perfuzii de
manitol 20%, furosemid 2g/zi la intervale de 3 ore pentru forțarea diurezei. Când este cazul, se
administrează antibiotice cu toxicitate renală redusă (penicilină, ampicilină, oxacilină,
eritromicină), masă eritrocitară sau sânge integral proaspăt, plegomazin 25 mg I.M., sedative.

2.2 Insuficiența renală cronică

Definiție:
Este o scădere progresivă a capacității funcționale renale cu reținerea în organism a
substanțelor toxice rezultate din metabolism și cu evoluție către ureime terminală.

Etiologie:
Insuficiența renală cronică reprezintă etapa finală a bolii renale, în special a
pielonefritelor, glomerulonefritelor cronice, a HTA maligne, a obstrucțiilor căilor urinare.

Patogenie:
Se știe că în mod normal rinichiul are o rezervă funcțională care îi permite să se
adapteze unor solicitări crescute. În insuficiența renală cronică, distrugerea nefronilor nu mai
permite această adaptare. Prima funcție alterată este capacitatea de concentrație. În stadiul
inițial, rinichiul poate asigura homeostazia mediului intern, adică să mențină constantă
cantitatea de sare, apă, substanțe azotate și electroliți din organism, care se realizează prin
unele mecanisme compensatoare, principalul fiind poliuria. În această perioadă, poliuria se
însoțește de hipostenurie. O dată cu progresarea leziunilor, poliuria devine maximă și scăderea
capacității de concentrație este foarte severă. Când densitatea urinei oscilează invariabil între
1010-1011 aceasta este faza de izostenurie. În ultimul stadiu, insuficiența renală se
decompensează și apare oliguria cu izostenurie și apoi uremia terminală.

Simptome:
În stadiul compensat starea generală este relativ bună.
Diagnosticul se precizează prin explorarea funcțiilor renale, care arată scăderea
capacității de concentrare și reducerea filtrării glomerulare.
Pot apărea unele semne clinice ca:
-astenie;
-cefalee;

7
 -scăderea poftei de mâncare.
Cel mai important semn este poliuria, care se însoțește la început de hipostenurie, iar
mai târziu de izostenurie.
În stadiul de insuficiență renală decompensată, starea generală se alterează progresiv,
apărând numeroase simptome clinice și biologice. Tulburările digestive se accentuează, apîrând
inapetență, grețuri, vărsături și diaree. Bolnavul prezintă prurit și o paloare caracteristică
(galben-murdar) a tegumentelor și mucoaselor.
Apar semne nervoase ca:
-cefalee;
-amețeli;
-somnolență;
-dispnee.
Analiza sângelui pune în evidență anurie și unele tulburări hemoragice. Urinele sunt
palide, iar mai târziu apare oliguria terminală.

Oliguria:
-diureză scăzută, respectiv sub 800 ml/zi.

Poliuria:
-bolnavul prezintă micțiuni frecvente în cantități mari, diureza fiind 2500 ml/zi.

Uremia:
-stadiul terminal al insuficienței cronice.

Simptomele pot fi grupate în:

-o satre generală profund alterată, aboseală fizică și psihică, tegumente palide,
prurit, hipotermie, senzații de frig;
-respirator: miros amoniacal al aerului expirat;
-digestiv: repulsie totală față de alimente, greață și vărsături până la intoleranță
gastrică, uneori melenă;
-cardiovascular: insuficiență cardiacă, HTA, pericardită;
-neurologic: cefalee precoce, continuă și chinuitoare, contracții musculare,
somnolență, stări confuzionale, delir, comă.

Evoluție:
Este foarte variabilă, uneori rapidă (în câteva luni), alteori lentă (ani). Supravegherea
riguroasă, cu menținerea echilibrului hidroelectrolitic și metabolic, permite o evoluție
îndelungată.

8
 Complicații:
Sunt numeroase, cele mai periculoase fiind edemul pulmonar sau cerebral, infecțiile.

Prognostic:
În stadiul compensat este relativ bun.
În stadiul decompensat este sumbru.

Diagnosticul pozitiv:
Se bazează pe faza compensată și pe explorările funcționale renale.

Tratamentul profilactic:
-depistarea și tratarea în faza incipientă a afecțiunilor renale, în special a celor
bilaterale;
-evitarea hemoragiilor și deshidratărilor;
-tratarea complicațiilor.

Tratamentul curativ:
-repausul va fi parțial în stadiul compensat: 12-14 ore/zi și total în cel decompensat;
-dietă normo-calorică: 2000-3000 calorii/zi, moderat hiperproteică, normolipidică și
hiperglucidică în faza compensată. În faza decompensată, proteinele vor fi reduse, 20-30 g/zi,
se administrează glucide în exces și puține grăsimi. În faza de uremie, când alimentația pe cale
orală nu este posibilă, se recurge la alimentație pe sondă sau perfuzie I.V., cantitatea de apă
permisă este de 1500-2000 ml în stadiul compensat și de 600-700 ml în stadiul decompensat,
adăugându-se cantitatea de apă pierdută prin vărsături, diaree și urină.

Tratamentul medicamentos:
Se combate acidoza administrând alcaline sub formă de acetat de Na, citrat de Na, se va
avea grijă ca Na să nu fie în exces.

Hipocalcemia:
Se corectează prin aport alimentar (fructe, legume și sucuri) și săruri de K. Metodele de
epurare extrarenală nu dă rezultate nete. Trebuie încercate în faza uremică finală, în care se pot
obține unele ameliorări. Transplantul de rinichi pare să dea rezultate bune.
O atenție deosebită se acordă toaletei bolnavului:
-igiena gurii cu glicerină boraxată sau apă bicarbonată;
-igiena generală, deoarece bolnavul pierde uneori urină și fecale;
-prevenirea și tratarea escarelor.

Simptome funcționale:
Cele mai frecvente sunt:
-durerea;
-tulburări de micțiune;

9
 -piuria;
-hematuria.
1. Durerea: în regiunea lombară, apare spontan cu sediul unilateral sau bilateral.
Durerea lombară spontană multilaterală, de intensitate redusă, sugerează o ptoză, cancer renal.
Durerea lombară bilaterală, de intensitate redusă (surdă) apare în glomerulonefrita acută sau
cronică, scleroza renală. Durerea de intensitate mare, unilaterală, apărută sub forma de criză
paroxistică cu debut în regiunea lombară și iradiere pe traiectul ureterului spre fosa iliacă,
regiunea inghinală, organele genitale și fața internă a coapsei respective și în colica renală.
Durerea este atroce, permanentă și cu caracter de sfâșiere, înțepătură sau greutate. Bolnavul
eset agitat, caută o poziție de ușurare, are senzația de micțiune. De obicei apare brutal și
durează ore sau zile.
2. Tulburări de micțiune:
-Polakiuria: micțiuni frecvente în cantități mici, uneori chiar câteva picături (cistite);
-Iskiuria: retenția de urină, incapacitatea vezicii urinare de a-și evacua urina;
-Disuria: eliminarea urinei cu dificultate și durere;
-Nicturia: inversare a ritmului micțiunilor, mai frecvente noaptea decât ziua;
-Incontinența de urină: eliminarea urinei involuntare și inconștiente.
3. Tulburări ale volumului de urină:
-Poliuria: diureză peste 2000 ml în 24 ore. Poate să apară în perioada de debut a
unor boli infecțioase după crize de colici renale, în perioada de compensare a insuficienței
circulatorii, în perioada de reabsorbție a edemelor;
-Oliguria: diureza sub 1000 ml în 24 ore, are cauze renale și estrarenale. Apare în caz
de afecțiuni însoțite de transpirații abundente, vărsături, diaree accentuată, hemoragii
abundente în perioada acută a unor boli infecțioase, insuficiența circulatorie, colici renale,
glomerulonefrite acută;
-Anuria: absența urinei în vezică. Poate surveni în caz de glomerulonefrite acute,
nefropatii gravidice, traumatisme lombare, intervenții chirurgicale.
4. Hematuria: prezența sângelui în urină care capătă o culoare roșie deschisă sau
închisă. Numai hematuria macroscopică este un simptom funcțional urinar deoarece există și
hematurii puse în evidență numai prin metode de laborator. Proveniența hematuriei se
stabilește prin metoda celor trei pahare cronice. Bolnavul urinează în cele trei pahare cronice
astfel: câteva picături în primul pahar, partea cea mai abundentă în cel de-al doilea pahar și
ultimele picături în al treilea pahar. Dacă hematuria apare numai în primul pahar este de origine
uretrală, dacă apare în ultimul pahar este de origine vezicală, iar dacă apare în toate este de
origine renală.
5. Piuria: prezența puroiului în urină. Se traduce macroscopic printr-un aspect tulbure al
urinelor, dar nu poate fi afirmată decât prin examen microscopic, examen care arată prezența
unor leucocite polinucleice, mai mult sau mai puțin alterate. Piuria este datorată unor leziuni
ale aparatului urinar și în acest caz, ca și în cazul hematuriei se poate recurge la proba celor trei
pahare cronice pentru a preciza piuria.

10
 Semne fizice:
Inspecția generală- oferă impotanța dată de diagnostic.
Exemplu:
-poziția “cocoș de pușcă” este luată de bolnav în colica renală;
-paloarea tegumentelor întâlnită la bolnavii cu insuficiență renală cronică (uremie);
-edemul: traduce o hiperhidratare, uneori este discret, alteori considerabil,
antrenând infiltrarea țesutului celular subcutanat din întreg organismul, ori colecții de lichid în
toate seroasele (pleură, pericard, peritoneu), acesta este edemul generalizat.
Edemul renal este alb, nedureros, moale (păstrează amprenta degetului la apăsare) cu
piele lucioasă. Debutează la pleoape, față și maleole, la început vizibil numai dimineața. Cu
timpul, cuprinde fața dorsală a labei piciorului, gamba, coapsa, organele genitale, peretele
abdominal și fața dorsală a mâinilor.
Edemul renal trebuie deosebit de celellalte edeme: cardiac și hepatic, de edemul alergic,
de edemul de tromboflebite și varice, edeme de inflamații.

Inspecția locală poate constata:

-bombarea regiunii lombare în tumori renale;
-bombarea regiunii suprapubiene în caz de retenție de urină cu glob vezical;
-se obțin informații importante prin palpare;
-manevra importantă în bolile renale este palparea regiunii lombare cu vârful
degetelor sau cu marginea cubitală a mâinii, care decalnșează dureri vii în caz de litiază renală,
pielonefrite, glomerulonefrită acută;
-un examen important este tușeul rectal care permite depistarea unui obstacol în
micul bazin: la bărbați- prostata, la femei- tumora plevină;
-examenul cardio-vascular este deosebit de prețios, datorită intensității rinichiului în
numeroase afecțiuni cardio-vasculare (HTA) și interesării cordului în unele boli renale
(glomerulonefrita).

11
 CAPITOLUL III
PREGĂTIREA PACIENȚILOR PENTRU EXPLORĂRI RADIOLOGICE ȘI
FUNCȚIONALE ALE APARATULUI RENAL
3.1 Pregătirea pacienților pentru explorări radiologice

Explorarea radiologică a rinichiului și a căilor urinare se efectuează prin:

-radiografie renală simplă;
-urografie;
-cistografie;
-arteriografie;
-retropneumoperitoneu;
-pielografie.
Scopul îl reprezintă evidențierea conturului rinichilor, cavităților pielocaliceale ale
acestora, precum și a căilor urinare.

3.1.1 Pregătirea bolnavului pentru radiografia renală simplă

Radiografia renală simplă permite evidențierea formei, dimensiunilor, poziția rinichilor și

prezența unor calculi renali, ureterali și vezicali radio-opaci.
Materiale necesare:
-cărbune animal;
-ulei de ricin;
-materiale necesare unei clisme evacuatoare;
-masa de tratament pe care se vor afla:
-irigator Esmarch prevăzut cu un tub de cauciuc lung de 1,5-2 m cu un diametru de
10mm;
-canulă rectală din ebonită, sterilă;
-tăviță renală;
-bazinet;
-mușama și aleză;
-apă caldă sau soluție medicamentoasă (la 1 l de apă se poate adăuga o linguriță de
sare, glicerină 40g la 500 ml apă, ulei 4 linguri la 1 l de apă);
-vaselină pentru lubrifierea canulei rectale;
-casoletă cu vată și tampoane sterile;
-stativ pentru irigator.

1. Pregătirea materialelor necesare:

-se pregătesc toate materialele necesare menționate mai sus.
2. Pregătirea psihică a bolnavului:
-se anunță bolnavul și i se explică importanța tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.

12
 3. Pregătirea alimentară a bolnavului:
- cu 2 zile înaintea examinării, bolnavul va consuma un regim fără alimente ce conțin
celuloză și dau reziduri multe: legume, fructe, paste făinoase și ape gazoase;
- în ziua precedentă examinării, bolnavul va consuma un regim hidric compus din supă,
limonadă, ceai;
- în seara precedentă examinării, bolnavul va consuma o cană de ceai și pâine prăjită;
- înaintea examinării bolnavul nu va mânca și nu va consuma lichide;
- după examinare bolnavul poate consuma regimul său obișnuit.
4. Pregătirea medicamentoasă:
- cu 2 zile înainte de examinare se administrează cărbune animal și triferment câte 2
tablete de 3 ori pe zi;
- în seara precedentă zilei radiografiei, se administrează 2 linguri de ulei de ricin.
Atenție !
În dimineața zilei examinării, se efectuează o clismă cu apă caldă. Aerul din tubul irigator
trebuie să fie complet evacuat pentru a nu fi introdus în colon. Înaintea examinării, bolnavul își
va goli vezica urinară sau i se va efectua un sondaj vezical.
5. Pregătirea pentru examinare:
- bolnavul este condus la serviciul de radiologie;
- bolnavul va fi ajutat să se dezbrace și să se așeze pe masă.
6. Îngrijirea bolnnavului după tehnică:
- după efectuarea radiografiei, bolnavul este ajutat să se îmbrace și să se întoarcă în
salon unde va fi instalat comod în pat;
- se notează examenul în F.O a bolnavului.

3.1.2 Pregătirea bolanvului pentru pielografie

Pielografia: radiografia aparatului renal executată cu substanță de contrast administrată

prin cateterism ureteral, sub control cistoscopic.
Materiale necesare:
- Cele pentru radiografia renală simplă;
- Substanța de contrast: odiston 30% sau iudură de Na 10%;
- Medicamente antihistaminice;
- Medicamente pentru urgență.
1. Pregătirea materioalelor necesare:
- Se pregătesc materialele menționate mai sus.
2. Pregătirea bolnavului:
- Se efectuează pregătirea bolnavului ca și pentru radiografia renală simplă
(psihică, alimentară, medicamentoasă).
3. Testarea sensibilității față de substanța de contrast:
- Se efectuează testarea sensibilității bolnavului la iod cu odiston 30% sau iodura
de Na 10%.

13
 Dacă bolnavul prezintă o reacție hiperalergică se întrerupe introducerea substanței de
contrast și se administrează antihistaminice, anunțându-se imediat medicul.
Dacă toleranța organismului este bună, bolnavul va fi condus în sala de cistoscopie,
unde va fi ajutat să se dezbrace și să se așeze pe masa de examinare.
4. Administrarea substanțelor de contrast:
-spălarea pe mâini cu apă și săpun;
-sub controlul cistoscopului se introduce sonda în ureter;
-se introduce substanța de contrast ușor încălzită, 5-10 ml pentru fiecare parte, presiune
mică;
-bolnavul se transportă pe targă pe masa de radiografie.
5. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
-după terminarea radiografiei se încearcă să se extragă cu o seringă substanța
decontrast. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon și instalat comod în pat;
-se notează examenul efectuat în F.O. a bolnavului.

Atenție!
Pielografia se execută în condiții de asepsie perfectă.
Substanța de contrast trebuie ușor încălzită pentru a nu produce contracții spastice ale
bazinului.
Injectarea substanței de contrast se face cu presiune moderată pentru a nu se produce
rupturi ale bazinetului sau reflux pielorenal.

3.1.3 Pregătirea bolnavului pentru urografie

Urografia: metodă curentă de examinare morfo-funcțională a rinichilor și căilor urinare,

utilizându-se substanțe iodate, hidrosolubile administrate I.V.
Materiale necesare:
-toate materialele prevăzute pentru radiografia renală simplă;
-substanța de contrast: odiston 30%, 60% sau 75%;
-medicamente antihistaminice;
-medicamente de urgență;
-seringi de 10 ml, sterile;
-ace pentru I.V.

1. Pregătirea materialelor necesare:

-se pregătesc materialele necesare prevăzute mai sus;
2. Pregătirea bolnavului:
-se efectuează pregătirea psihică, alimentară, medicamentoasă, descrisă la radiografia
renală simplă;
-se reduce cantitatea de lichide din regimul cunoscut, iar în ziua examinării, bolnavul nu
mănâncă și nu bea;

14
 -se efectuează clisma evaxuatoare înaintea injectării substanței de contrast.
3. Testarea sensibilității față de substanța de contrast:
-se efectuează proba toleranței la iod;
-se comunică bolnavului unele simptome ce pot să apară: grețuri, amețeli sau dureri
abdominale. Acestea dispar repede, fară consecințe.
Dacă bolnavul prezintă reacție hiperalergică se întrerupe imediat administrarea și se
anunță medicul.
4 . Pariciparea la examen:
-bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se dezbrace și sp se așeze
pe masa radiologică.
Dacă toleranța organismului este bună, se administrează I.V. substanța de contrast
astfel: 20 ml odiston 75% la adulți, iar la copii în funcție de vârstă, se administrează 5-15 ml
soluție adiston 75%.
La 8-10 minute de la efectuarea injecției, medicul execută radiografia renală (urografia).
5. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
-bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon și instalat comod în pat;
-se notează examenul în F.O. a bolnavului.

Atenție !
Injectarea substanței de contrast se face pe masa radiologică foarte încet, cu multă
precauție.
Urografia este contraindicată în:
-induficiența renală și hepatică;
-boala Basedow;
-stări alergice;
-anemii hemolitice;
-tuberculoză pulmonară evolutivă.

3.1.4 Pregătirea bolnavului pentru cistografie

Cistografia: metodă de explorare radiologică a vezicii urinare care se poate executa prin:
-radiografie simplă vezicală;
-radiografie după umplerea vezicii urinare cu substanță de contrast sterilă (iodură de
Na 10-20%, 200-250 ml cu ajutorul seringii Guyon), eventual amestecată cu aer.
Materiale necesare:
-materiale pentru efectuarea unei clisme;
-sondă Nelaton sterilă;
-soluție sterilă de acid boric;
-seringă Guyon sterilă;
-substanță de contrast: iodură de Na 10% sau soluție odiston;
-pensă hemostatică;
-mănuși sterile de cauciuc;

15
 -tăviță renală.

1. Pregătirea materialelor necesare:

-se pregătesc toate materialele necesare.
2. Pregătirea bolnavului:
-se anunță bolnavul și i se explică necesitatea tehnicii;
-se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu apă caldă;
-bolnavul se conduce la serviciul radiologic, este ajutat să se dezbrace și să se așeze în
decubit dorsal pe masa radiologică.
3. Participarea la cistografie:
-spălare pe mâini cu apă și săpun;
-se îmbracă manușile sterile;
-se introduce sonda Nelaton sterilă în vezica urinară și se spală veizca cu soluție de acid
boric;
-în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodură de Na sau odiston și se introduce în
vezică;
-se închide sonda cu o pensă hemostatică;
-bolnavul este rugat să nu urineze decât după terminarea examenului cistografic;
-medicul execută imediat cistografia.

3.1.5 Arteriografia renală

Arteriografia renală este o metodă de explorare a aparatului renal prin administrarea

substanței de contrast pe cale arterială, renală sau femurală. Prima radiografie se execută la 2-3
secunde de la începerea administrării substanței de contrast, iar a doua radiografie la 6
secunde, iar a treia la 8 secunde.

Atenție!
Substanța de contrast de injectează I.V., durerea provocată pe durata injectării fiind
suportabilă.
Administrarea rapidă provoacă durere intensă de-a lungul venei. Se avertizează
bolnavul.

16
 3.1.6 Pregătirea bolnavului pentru examen radiologic prin
retropneumoperitoneu

Retropneumoperitoneul: introducerea de aer sau oxigen în spațiul retroperitoneal

pentru evidențierea conturului rinichilor.
Materiale necesare:
-materiale necesare efectuării unei clisme;
-instrumente și materiale necesare efectuării unei puncții;
-aparat de pneumotorax.

1. Pregătirea materialelor:
-se pregătesc materialele necesare;
2. Pregătirea bolnavului:
-se anunță bolnavul, explicându-i necesitatea și inofensitatea tehnicii;
-bolnavul nu trebuie să manânce nimic în dimineața zilei de examinare;
-în seara precedentă intervenției se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
3. Efectuarea tehnicii:
-bolnavul va fi condus în sala de radiografie, ajutat să se dezbrace și să se așeze pe masa
radiologică;
-spălare pe mâini cu apă și săpun;
-se îmbracă mănușile sterile;
-se servește medicului instrumentul cerut, pentru a efectua puncția în loja renală;
-cu un aparat de pneumotorax, medicul introduce gazul și se execută radiografia;
-se ajută bolnavul să se îmbrace și este condus la pat.

3.1.7 Pregătirea bolnavului pentru cistoscopie

Cistoscopia: metoda de evaluare a endovezicii cu ajutorul cistoscopului.

Scopul îl reprezintă identificarea:
-proceselor patologice endovezicale;
-inflamațiilor specifice și nespecifice;
-tumorilor;
-malformațiilor anatomice;
-calculilor;
-corpilor străini.

1. Pregătirea instrumentelor și materialelor:

-casolete cu câmpuri sterile și mănuși de cauciuc sterile;
-costum steril (halat și mască);
-seringă Guyon cu oliva uretrală sterilizată;
-soluție de novocaină 0,5% 40-50 ml;

17
 -seringă de 20 ml, sterilă;
-pense sterile;
-tampoane de vată sterile;
-cistoscop de irigație, de cateterism sau cistoscopul operator, sterilizate;
-soluție de acid boric 3%;
-două sonde ureterale radioopace, lungi de 60-70 cm și groase de 4-8 cm (scara Cherier);
-sonde uretro-vezicale sterile;
-soluții dezinfectante;
-eprubete pentru recoltarea urinei;
-două tavițe renale.
2. Pregătirea fizică și psihică a bolnavului:
-se anunță pacientul, explicându-i necesitatea tehnicii, la nevoie, cu o jumătate de oră
înainte de explorare, i se administrează un sedativ;
-i se suprimă micul dejun și va ingera 500 ml lichide cu o oră înainte de examen (pentru
a asigura fluxul urinar necesar);
-pacientul își va goli vezica urinară, va fi condus în sala de examinare și ajutat să se
dezbrace (regiunea inferioară a trunchiului);
-este ajutat să se urce pe masa specială (de cistoscopie sau ginecologică) și să se așeze în
poziție ginecologică;
-i se fixează picioarele pe suporturile mesei;
-se efectuează toaleta organelor genitale cuapă și săpun;
-se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lasându-se accesibilă regiunea
perineală.
3. Participarea la tehnică:
-se dezinfectează meatul urinar, iar pentru anestezie locală se introduce în uretră 20 ml
soluție de novocaină 0,5% sau 30 ml de borat de procaină 2% sau procaină hidroclorhidrică 4%;
-anestezia locală se mai poate efectua prin badijonarea meatului urinar cu xilocaină sau
lidocaină. Mai nou se recomandă preparatul din import instilagel.

Precizare:
La femei, ansetezia locală (folosirea substanțelor anestezice amintite mai sus) este
suficientă pentru efectuarea cistoscopiei în scop de diagnostic.
La bărbați, cistoscopia cu cistoscop rigid este preferabil să se facă în rahianestezie. Se
mai poate utiliza și anestezia I.V. sau pe mască.
-Anestezia locală cu xilocaină este suficintă pentru investigațiile cu fibroscopul.
Orice manevră fibroscopică, rezecție de prostată sau tumori necesită anestezie
regională sau generală.
-se verifică funcționalitatea sistemului de iluminat, starea de curățenie a lentilelor,
etanșeitatea asamblărilor;
-se lubrifiază instrumentul care urmează sa fie introdus cu instilagel;
-se oferă aparatul medicului;
-se spală vezica cu soluție de acid boric 3% până când lichidul de spălare devine perfect
limpede;

18
 -medicul umple vezica cu 150 ml apă sterilizată sau soluție dezinfectantă slabă (la
bărbați) sau 250 ml (la femei) și înlocuiește canula de irigație cu sistemul optic;
-se racordează sistemul de iluminat la rețeaua electrică (medicul efectuează inspecția
pereților vezicali);
-se oferă medicului succesiv, la cerere cateterele de dimensiuni diferite (dacă
examinarea continuă cu cateterismul ureterelor);
-se oferă eprubete pentru recoltările urinare, pentru urocultură sau examene
biochimice, biopsice.
4. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
-pacientul cu rahianestezie ca fi transferat de pe masa de anestezie pe targă și
transportat în salon;
-este așezat comod în pat, unde va sta în decubit dorsal, fără pernă 12 ore;
-se administrează la nevoie calmante, antispastice;
-pacientul nu necesită supraveghere specială.
5. Reorganizarea locului de muncă:
-se runcă deșeurile, iar instrumentele se spală bine cu o perie moale, cu apă și săpun și
se clătesc sub jet de apă la robinet;
-lentilele se clătesc cu apă și săpun, depozitele se îndepărtează cu o perie moale, iar
interiorul tubului se curăță minuțios cu tampoane de vată montate pe porttampon;
-se insuflă aer sub presiune, pentru îndepărtarea unor eventuale reziduri;
-tuburile cistoscoapelor se sterilizează prin imersie în soluție dezinfectantă de clorhexină
5% (10 ml la 100 ml de apă) timp de 30 de minute sau prin sterilizare cu etilenoxid (în etuvă);
-sistemul optic se sterilizează prin imersie în soluție dezinfectantă sau prin păstrare în
vapori de formaldehidă cel puțin 2 ore;
- după dezinfecție și sterilizare toate instrumentele se așează în cutiile în care se
păstrează până la următoarea utilizare.

Incidente și accidente
-accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare asemănătoare cu colica renală;
-mici hemoragii produse spontan sau în urma spălăturii vezicale cu apă caldă la care s-a
adăugat o fiolă de adrenalină;
-ruptura de uretră, uretroragie, perforația vezicii urinare.

Atenție!
-cistoscopia se execută în condiții de maximă asepsie caracteristice intervențiilor
chirurgicale;
-sistemul optic nu se sterilizează prin fierbere sau autoclavare, fiindcă se deteriorează.
Se sterilizează în soluție apoasă de glutaraldehidă 2%, cidex, vapori de formol;
-înainte de întrebuințare se spală bine cu apă sterilă pentru a îndepărta urmele
substanțelor sterilizante care sunt iritante și hemolitice.

19
 3.2. Explorarea funcțională a aparatului renal

Scopul explorării funcției renale este de a stabili dacă rinichiul satisface funcțiile în mod
normal sau nu; să se obțină relații asupra mecanismului perturbant calitativ și cantitativ.

Metode și mijloace de explorare a funcției renale

Activitatea rinichiului trebuie explorată pe trei direcții principale:
-analiza urinei;
-analiza sângelui;
-explorarea mecanismelor funcționale renale propriu-zise, glomerulare și tubulare.

Analiza urinei
Examenul de urină poate furniza date asupra stării funcționale a rinichilor și asupra
homeostaziei organismului.
Examenul urinei cuprinde:
-examenul macroscopic;
-examenul microscopic;
-examenul bacteriologic;
-examenul fizico-chimic.
La examenul macroscopic se urmărește: volumul, densitatea, culoarea, mirosul și
aspectul.
Examenul microscopic se numește sediment urinar și pune în evidență elementele
figurate ale urineim celulele epiteliale și leucocite.
Examenul bacteriologic evidențiază prezența unor germeni patogeni.
Studiul cantitativ al elementelor figurate și al cilindrilor de urină se face prin testul
ADDIS-HAMBURGER și presupune:
1. Pregătirea bolnavului:
-se anunță bolnavul cu o zi înainte;
- la femei nu se recoltează urină în perioada menstruală;
-se recomandă regim fără lichide ce 24 ore înainte;
-dimineața bolnavul este rugat să urineze, se notează ora exacta, iar această urină se
aruncă;
-din acel moment este rugat să rămână culcat, să nu mănânce și să nu bea nimic 1-3 ore.
2. Pregătirea materialelor pentru recoltare:
-se pregătesc materialele sterile pentru recoltare, aceleași ca și pentru examenul
bacteriologic;
-se pregătesc materialele necesare pentru toaleta organelor genitale.
3. Recoltarea urinei:
-după 3 ore se face toaleta organelor genito-urinare cu apă și săpun;
-se recoltează întreaga cantitate de urină și se măsoară volumul;
-urina se trimite la laborator, notându-se exact intervalul de timp între cele două
micțiuni și volumul urinei la a doua micțiune.

20
 4. Interpretarea rezultatelor:
-prin urină se elimină în mod normal 1000 de hematii și 1000-2000 leucocite pe minut.

Examenul sângelui:
Explorarea modului în care rinichiul își îndeplinește funcțiile sale se poate face urmărind
concentrația în sânge a produselor de catabolism azotat, urmărind izotonia și izohidria.

Studiul funcției renale de depurare a cataboliților proteici presupune determinarea:

-ureei sanguine: valoarea normală este 20-40 mg%;
-acidului uric: valoarea normală este de 3-5 mg%;
-creatininei: valoarea normală este de 0,6-1,3 mg%.

Studiul funcției renale de menținere constantă a concentrației ionilor se apreciază prin

modificările ionogramei serice (Na, K, Ca, Cl):
-Na+ =135-150 mEq/l sau 15-21 mg%;
-K+ =3,5 mEq/l sau 15-21 mg%;
-Ca + =4,5-5,5 mEq/l sau 9-11 mg%;
-Cl+ =95-110 mEq/l sau 350-390 mg%.

Studiul funcției renale de menținere a echilibrului acido-bazic se face prin:

-determinarea pH-ului sanguin prin recoltare de sânge fără garou, pe heparină, în
condiții de strictă anaerobioză, în seringi perfect etanșe. Valoarea normală este de 7,30-7,40;
-determinarea rezervei alcaline prin recoltarea a 10 ml sânge pe 50 mg oxalat de K.
Eprubeta va fi foarte bine închisă pentru a evita degajarea dioxidului de carbon dizolvat în
plasmă. Valoarea normală este de 53-75 volum dioxid de carbon/ 100ml sânge sau 27 mEq/l.
Scăderea sub 50% arată o stare de acidoză, iar creșterea peste 75% reprezintă alcaloza.
Rezerva alcalină și pH-ul se determină mai exact la aparatul Astrup. În acest aparat se
recoltează sânge capilar în condiții de anaerobioză, în tuburi heparinizate, livrate odată cu
aparatul.

Explorarea mecanismelor funcționale propriu-zise

Explorarea se face cu ajutorul Clearence-urilor renale care reprezintă volumul de plasmă
(în ml) depurat de o substanță în unitatea de timp (un minut). Se calculează după formula: C=U *
V/P unde:
-U este concentrațiaa urinară (mg/ml);
-V este volumul urinar (ml/min);
-P este concentrația plasmatică a substanței (mg/ml).

Fluxul plasmatic renal

Este volumul de plasmă care perfuzează cei doi rinichi în decurs de un minut. Se
determină cu ajutorul Clearence-ului, acidului paraaminohipuric (PAH) care este eliminat inegal
de către glomeruli și de tubi la o singură trecere prin rinichi.
Determinarea concentrației se face fotometric, iar valoarea normală este 500-700
ml/minut.

21
 Explorarea filtratului glomerular
Explorarea se face prin măsurarea unor substanțe ca: creatinina endogenă sau insulina
exogenă care se elimină prin filtrare glomerulară. Creatinina se elimină prin urină, prin filtrare
glomerulară fără să mai fie reabsorbită sau secretată de tubi.
1. Pregătirea bolnavului:
-se anunță bolnavul cu o zi înainte să nu mănânce în ziua examinării și să stea culcat în
pat 12 ore, peste noapte și în tot timpul examenului;
-înaintea probei se dau bolnavului 400-500 ml apă.
2. Efectuarea recoltării:
-la ora 7 după ce a băut apă, bolnavul va urina;
-prima urină se aruncă;
-bolnavul va bea 300 ml ceai neîndulcit sau apă;
-se va culca, apoi se va trezi și va urina din nou, această urină se păstrează și se măsoară
volumul;
-se recoltează 5 ml sânge prin puncție venoasă, după care bolnavul urinează și se
măsoară din nou volumul urinei;
-se consemnează greutatea și înălțimea bolnavului;
-din cele două emisii de urină se trimit la laborator 10 ml împreună cu sângele recoltat
pentru determinarea creatininei.
3. Interpretarea rezultatelor:
-valoarea normală este de 140 ml pe minut;
-valori săzute sub 70 ml ăe minut apar în insuficiența renală.

Reabsorbția tubulară
Ureea trece prin filtrarea glomerulară fiind parțial reabsorbită la nivelul tubilor
proximali.
1. Pregătirea bolnavului:
-bolnavul este anunțat cu o zi înaintea probei;
-va sta culcat peste noapte, dar și în dimineața examinării;
-în dimineața examinării nu va mânca nimic.
2. Efectuarea recoltării:
-la ora 7 bolnavul este rugat să urineze;
-urina se aruncă, iar bolnavului i se va da să bea 250 ml apă, apoi va urina și se măsoară
volumul urinei;
-se recoltează 5 ml sânge prin puncție venoasă, după care bolnavul va bea încă 250 ml
apă;
-bolnavul va urina în alt vas și se va măsura volumul urinei emise;
-din cele două emisii de urină se trimit la laborator 10 ml urină împreună cu sângele
recoltat pentru determinarea creatininei;

3 . Interpretarea rezultatelor:
-valoarea normală a filtratului glomerular este de 75ml/minut;
-leziunile glomerulare sau tubulare scad capacitatea de epurare a urinei din plasmă.

22
 Explorarea secreliei tubulare
Se bazează pe capacitatea tubului renal de a secreta anumite substanțe
introduse în organism.
Proba cu P. S.P.(fenolsulfonftaleina)
1 . Pregătirea bolnavului:
-se anunță bolnavul să nu mănânce în ziua examinării;
-administrarea substanței: în dimineața zilei de examinare i se injectează bolnavului
I.V. 1 ml substanță.
2. Recoltarea urinei:
-bolnavul este rugat să urineze la 15 și la 75 minute de la administrarea substanței;
-determinarea se face prin colorimetrie.
3. Interpretarea rezultatelor:
-în mod normal o persoană sănătoasă elimina în primele 15 minute 20% dnn substanța
injectată, iar în următoarele 75 de minute elimină între 55-70% din substanța injectată.

Nefrograma
Urmărește capacitatea fiecărui rinichi în parte de a capta, secreta și excreta o
substanță marcată cu radioizotopi, se utilizează Hippuran marcat cu 131 Iod. Proba se
execută dimineața și nu necesită pregătirea prealabilă a bolnavului, care poate mânca
înaintea probei. Se injectează, intravenos izotopul și se inregistrează radiațiile emise
de 15-30 minute cu ajutorul a două sonde dispuse la nivelul regiunii lombare.
Nefrograma permite depistarea tulburărilor funcționale ale fiecărui rinichi
fără a da informații cu privire la cauza acestora. Nu se execută la femei gravide.

Scintigrafia renală
Bolnavului i se injectează intravenos o substanță de contrast radioactivă, după care, cu
ajutorul unui scintigraf, se detecteză repartizarea substanțelor radioactive în parenchimul renal.

Proba cu indigo-carmin-cromocitoscopie
Această probă apreciază capacitatea de aliminare a fiecărui rinichi în parte. Se injectează
intravenos 0,4% indigo-carmin steril. Apariția colorantului în urină se urmărețte prin citoscop.
Interpretarea rezultatelor: în mod normal, colorantul apare în vezica urinară la 5-7
minute de la administrare.

Explorarea capacității de diluție și concentrație

Metodele executate în acest scop au la bază faptul că un rinichi sănătos are capacitatea
de a produce urină mai diluată sau mai concentrată, în funcție de gradul de deshidratare al
organismului. Capacitatea de diluție și concentrație a rinichiului poate fi determinată prin proba
de diluție și concentrație Volhard, care are două etape: diluția și concentrația.
Practic este cel mai comod să se facă întâi concentrația și apoi diluția, dacă concentrația
este mai bună, evident că și diluția este mai satisfăcătoare.

23
 1. Proba de concentrație
-pregătirea bolnavului: la ora 12 bolnavul primește alimentație solidă (ouă, șuncă, pâine,
carne) fără lichide;
-recoltarea urinei: din 2 în 2 ore (la orele 14, 16, 18, 20) se colectează 4 eșantioane.
De la orele 20 până la ora 8 urina se colecteză într-o singură probă. Se notează la toate
eșantioanele de urină: volumul și cantitatea.
Interpretarea: în cursul după-amiezii și noaptea, ca răspuns la proba de concentrație,
diureza scade mult, iar densitatea trebuie să crească, depășind 1028 cel puțin într-o probă. În
insuficiența renală severă, densitatea variază puțin în jurul valorii de 1010 izostenurie.

Atenție!
La bolnavii la care încărcarea cu lichid este contraindicată, se face numai proba de
concentrație, apreciindu-se că un rinichi care concentrează bine are capacitatea de diluție
normală.

2. Proba de diluție:
-pregătirea bolnavului: cu două zile înainte de probă este supus la un regim mixt
alimentar și are voie să bea lichide, va sta în repaus la pat;
-golirea vezicii și ingerarea lichidului: la ora 7:30 bolnavul este rugat să urineze, va ingera
1500 ml ceai sau apă în 30 minute;
-recoltarea urinei: între orele 8-12, timp de 4 ore se recoltează 8 probe de urină din 30
în 30 minute. Se notează cantitatea și densitatea urinei din fiecare probă.;
-interpretarea rezultatelor: în mod normal, în primele 4 ore, ca răspuns la hidratare, se
elimină întreaga cantitate de lichid ingerat. În primele 2 ore se elimină mai mult de jumătate din
cantitatea totală.
În cel puțin una din probele de dimineață, volumul urinar depășește 300 ml, iar
densitatea urinei trebuie să fie sub 1005 în cel puțin una din probe.

Proba Zimnițki
1. Pregătirea bolnavului:
-bolnavul este menținut la pat,
-se administrează regim alimentar și hidric normal;
2. Recoltarea urinei:
-se recoltează urina din 3 în 3 ore, timp de 24 de ore;
-se notează densitatea și volumul fiecărei probe.
3. Interpretarea rezultatelor:
-normal: cu cât cifrele obținute sunt mai îndepărtate între ele, cu atăt capacitatea de
adaptare a rinichiului este mai bună.

24
 CAPITOLUL IV
ÎNGRIJIREA PACIENȚILOR CU INSUFICIENȚĂ RENALĂ

25