UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Școala Doctorală “Inginerie Civilă”

211.02 “Materiale de construcții, elemente și edificii”

REFERAT ȘTIINȚIFIC

„ȘTIINȚA BETOANELOR”

Doctorand: Lucașenco Nicolae

Conducător: dr. , conf. univ. Polcanov V.

Chișinău 2016
1. ASPECTE GENERALE

Betonul este unul dintre materialele cele mai utilizate in domeniul constructiilor, fiind un
amestec obtinut din ciment (de obicei ciment Portland), sau din alte materiale pe baza de
ciment, agregate (nisip, pietris, calcar), apa, si adaosuri chimice (substante introduse in masa
amestecului, care produc modificari dorite ale proprietatilor betonului proaspat sau intarit,
precum: imbunatatirea lucrabilitatii, accelerarea sau intarzierea prizei si/sau a intaririi,
micşorarea temperaturii de inghet, duritatea suprafetei, rezistenta la uzura, rezistenta la
penetrarea radiatiilor etc.)

Natura diversificata a componentilor, combinarea si dozarea lor, conduc la o gama foarte mare
de tipuri de betoane, cu diferite caracteristici.

Cuvantul “beton” (< fr. béton) are la origine cunvantul latinesc “ bitumen, -inis” (s.n) care se
folosea cu sensul prim de "smoala”, “catran”, dar care avea si acceptiunea mai larga de
"materie", amestec ce se intareste repede.

Betonul a fost folosit inca din perioada civilizatiilor antice. Numeroase studii efectuate asupra
materialelor utilizate in constructia piramidelor egiptene au evidentiat folosirea unui amestec,
avand o compozitie asemanatoare betonului, ca liant al blocurilor imense de piatra.

In Serbia au fost gasite rămăşiţele unei colibe datând din 5600 î.Hr. cu „podeaua” realizată din
var, nisip si pietris. Piramidele din Shaanxi din China, construite cu mii de ani în urmă, conţin
un amestec de var şi cenuşă vulcanică sau lut. Asirienii şi babilonieni utilizau argila ca liant in
betonul lor. Egiptenii foloseau mortarul pe bază de var si ipsos [1].
Romanii sunt primii inventatori a ceea ce numim astazi beton hidraulic pe baza de ciment. Ei au
construit numeroase structuri de beton, cum ar fi Baia Romană a lui Caracalla, Bazilica
Maxentius, Coloseumul si inclusiv Pantheonul din Roma, una dintre cele mai frumoase
exemple de arhitectură Romană, care a supravieţuit pana astăzi, care are diametrul cupolei de
42 de metri si este realizata din beton monolit [2,3].
In 1756, inginerul britanic, John Smeaton a realizat primul beton modern (cimentul hidraulic),
prin adăugarea de pietriş sub forma de agregat macrogranular si amestecarea mecanizată a
cărămizii in ciment [4]. O altă descoperire majoră s-a inregistrat in 1824, cand inventatorul
englez Joseph Aspdin, a inventat cimentul Portland, care a rămas cimentul dominant folosit in
producţia betonului. Joseph Aspdin a creeat primul ciment artificial adevărat prin arderea la un
loc a pietrei de var si a argilei [1].
Betonul, este un material de construcţie artificial obţinut din intărirea unui amestec de ciment,
apă, agregate şi uneori adaosuri, in anumite proporţii. Dupa hidratare si hidroliză cimentul se
intăreşte inglobând agregatele şi se transformă intr-un corp dur, rezistent, denumit piatra de
ciment. Acesta reprezintă elementul esenţial de legatură dintre particulele de diferite dimensiuni
ale agregatelor [4].
Utilizarea cu succes a betonului in construcţii se datorează calitaţilor sale, cum ar fi
posibilitatea de a realiza orice formă si durabilitate buna in condiţii normale de exploatare.
Datorita structurii sale mixte, betonul este neomogen si anizotrop cu deformatii de natură
elastică, vascoasă si plastică. Proprietaţile de deformare ale betonului se modifică in timp pe
masura intaririi pietrei de ciment, care este un component in continuă transformare.
Betonul este caracterizat prin rezistenţa sa mare la compresiune, dar rezistenţă foarte mică la
întindere. În funcţie de calitatea betonului, raportul dintre rezistenţa la compresiune (Rc) si
rezistenţa la intindere (Rt) este cuprins intre limitele:

Din aceste motive betonul simplu poate fi utilizat raţional in elemente de construcţii solicitate
preponderent la compresiune. Capacitatea sa de rezistenţă foarte redusă la intindere, ca şi
deformabilitatea extrem de mică la această solicitare limitează sever domeniile de utilizare a
materialului pentru alte tipuri de solicitari [5].

Incepand din 2006, aproximativ 7,5 kilometri cubi de beton sunt fabricati in fiecare an,
aceasta cifra reprezentand mai mult de un metru cub pentru fiecare persoana de pe Pamant.

2. BETONUL ARMAT

Betonul armat, inventat în 1849 de către un grădinar parizian pe nume Joseph Monier ce facea
vase de grădină si găleţi din beton armat cu plasă de fier, rezolvă aceste probleme [1,4].
Un material cu rezistenţă mare la întindere, cum este oţelul, este combinat cu betonul,
materialul compozit rezultat, rezistă atât la compresiune cât şi la incovoiere, şi la alte tipuri de
solicitare, facând posibilă folosirea lui in aproape orice formă si dimensiune pentru industria de
construcţii [6]. Fisurarea parţii întinse a elementului nu mai coincide cu ruperea, ci cu trecerea
intr-o nouă etapă de lucru, calitativ si cantitativ superioară, acesta putând prelua in continuare
încărcări din ce in ce mai mari. In betonul armat stadiul de rupere se consideră atins atunci când
armătura întinsă ajunge la limita de curgere, dupa care se produce si ruperea betonului din zona
comprimată [5].
Trei caracteristici fizice dau betonului armat proprietaţile sale speciale. In primul rând,
coeficientul de dilatare termică a betonului este similar cu cel din oţel, eliminând tensiunile
interioare din cauza diferenţelor de dilatare termică sau contracţia. În al doilea rând, cand pasta
de ciment din beton se întareşte, aceasta se conformează cu detaliile suprafeţei oţelului,
permiţând ca orice tensiune să fie transmisă eficient între cele doua materiale diferite, asigurând
caracterul monolit al elementelor din beton armat. În al treilea rând, mediul chimic alcalin,
furnizat de carbonatul de calciu, cauzează o peliculă de pasivare ce se formează pe suprafaţa de
oţel, făcându-l mult mai rezistent la coroziune decât ar fi în condiţii neutre sau acide [4,7].
Astăzi, domeniile in care betonul armat poate fi utilizat, cu soluţii in general mai avantajoase
decat alte materiale de construcţie, este foarte variat: construcţii de locuinţe si social culturale;
construcţii speciale (buncăre, silozuri, castele de apă, cosuri de fum,conducte, rezervoare etc);
construcţii sportive; fundaţii de toate tipurile, stâlpi LEA, traverse CF; centrale atomo-electrice
etc [4].
3. BETONUL ARMAT CU FIBRE

Fibrele au fost utilizate încă din Antichitate pentru consolidarea materialelor care au rezistenţe
mult mai mici la întindere decât la compresiune [8]. Armările cu fibre sunt folosite de foarte
mult timp; primele materiale de acest tip au fost compozitele naturale ca argila armată cu paie
şi lemn, dar s-a demonstrat că există avantaje din folosirea amestecurilor de materiale artificiale
cu un component fibros.

Datorita destinaţiei, unele constructii nu pot folosi ca armatură bare de oţel. De exemplu,
maşinile de formare a imaginilor prin rezonanţă magnetică au magneti imenşi si necesită
construcţii nonmagnetice. Armarea cu materiale plastice poate poate conduce la obţinerea unor
rezistenţe crescute ca oţelul. Deoarece rezistă la coroziune, ea nu necesită o acoperire de
protectie intre 30 si 50 mm sau mai mult ca armarea cu oţel. Aceasta înseamnă că structurile
armate cu fibre pot fi mai zvelte, să aibă o durată de viaţă mai mare şi pentru unele aplicaţii să
fie competitive la preţ cu betonul armat cu oţel [6].

Betonul simplu este un material fragil, cu rezistenţă redusă la întindere si capacitate de

deformare. Pentru a ajuta la depasirea acestor probleme, in ultimii 40 de ani a existat o creştere
în utilizarea armărilor cu fibre in tencuieli şi betoane [8]. Armarea cu fibre se foloseşte în
special in torcretări, dar poate fi utilizată, de asemenea, şi în betonul simplu. Betonul armat cu
fibre este folosit de cele mai multe ori la pardoseli sau trotuare, dar poate fi utilizat pentru o
gamă largă de elemente de construcţie (grinzi, piloni, fundaţii etc), fie cu armatură dispersă sau
cu bare legate manual [6].

Figura 1. Curba de tensiune-deformaţie a armărilor tipice cu fibre de: a)carbon (modul mare); b)carbon
(rezistenţă mare); c)aramidă (Kevlar 49); d)S-sticlă; e)E-sticlă [8].

O gamă largă de fibre cu diferite proprietăţi mecanice, fizice si chimice au fost luate în
considerare si utilizate pentru armarea matricilor de ciment, asa cum sunt evidenţiate in Tabelul
1 [8]. În plus faţă de proprietăţile lor, fibrele diferă pe o scară largă funcţie de geometria lor,
insă două niveluri de descriere geometrică trebuie luate in considerare: forma individuală a
fibrei şi dispersia lor in matricea de ciment.
Exista două tipuri diferite de armare cu fibre: armare contiunuă sub formă de fibre lungi, care
sunt încorporate in matrice prin tehnici cum ar fi cea de bobinare a firelor sau prin punerea in
straturi a panzelor de fibre; si fibre scurte, de obicei, mai mici de 50 mm lungime, care sunt
încorporate în matrice prin metode, cum ar fi pulverizarea şi amestecarea [9].

Tabelul 1. Proprietăţile fibrelor

Fibre Diametr Greutate Modulul Rezistenţa Elongaţi
u (µm) a de la a la
specifică elasticitate întindere rupere
(GPa) (GPa) (%)
Oţel 5-500 7.84 200 0.5-2.0 0.5-3.5
Sticla 9-15 2.6 70-80 2-4 2-3.5
Azbest
Crocidolite 0.02-0.4 3.4 196 3.5 2.0-3.0
Crisolite 0.02-0.4 2.6 164 3.1 2.0-3.0
Polipropilena 20-400 0.9-0.95 3.5-10 0.45-0.76 15-25
Aramida 10-12 1.44 63-120 2.3-3.5 2-4.5
(Kevlar)
Carbon (de 8-9 1.6-1.7 230-380 2.5-4.0 0.5-1.5
inalta rezistenta)
Naylon 23-400 1.14 4.1-5.2 0.75-1.0 16.0-
20.0
Celuloza - 1.2 10 0.3-0.5 -
Acrilica 18 1.18 14-19.5 0.4-1.0 3
Polietilena 25-1000 0.92- 5 0.08-0.60 3-100
0.96
Fibre de lemn - 1.5 71.0 0.9 -
Sisal 10-50 1.5 - 0.8 3.0
Matrice de - 1.5-2.5 10-45 0.003- 0.02
beton 0.007
(ptr. comparatie)

Legatura de adeziune şi de frecare intre fibre si matricea de ciment este relativ slabă. Aceasta
are totusi o contribuţie si o practică semnificativă în cazul compozitelor cu suprafeţe mari cu
fibre şi a matricilor avansate de ciment care este caracterizată printr-o microstructură extrem
de rafinată şi o porozitate foarte mica (raportul apă/liant mai mic decat 0.3). În betoanele
convenţionale armate cu fibre, unde raportul apă/liant este de 0.40 şi mai mult, şi fibrele au
diametre intre 0.1 mm sau mai mare, eficienţa armării nu poate fi indusă prin legatura de
adeziune si frecare, si este necesară o ancorare mecanică [8]. În acest scop, o varietate de forme
de fibre au fost elaborate şi sunt utilizate în scop comercial. Astfel, fibrele actuale pot avea
forme profilate, incovoiate sau cu capetele îndoite, pot fi întalnite ca mănunchiuri de filamente
sau pânze fibrilate, sau pot fi folosite sub formă continuă (tesături, pânze). Un element
suplimentar care ar trebui să fie luat în considerare este unghiul de orientare a fibrei, în raport
cu direcţia de încărcare.

In compozitele uzuale actuale armate cu fibre scurte dispersate [10], cel putin unele fibre sunt
la un unghi ce respectă orientarea încărcării. Contribuţia acestor fibre scurte şi înclinate asupra
proprietaţilor mecanice ale compozitului este mai mică decât cea dată de fibrele lungi orientate
paralel cu sarcina luată în calcul. Eficienţa armărilor cu fibre poate fi evaluată pe baza a două
criterii: sporirea rezistenţei si creşterea durabilitaţii compozitului, în comparaţie cu matricea
nearmată. Aceste efecte depind de lungimea fibrelor, de orientarea fibrelor şi de rezistenţa la
forfecare a legăturii matrice-fibra [8].

Degradarea fibrelor datorită atacurilor chimice poate rezulta din două tipuri de procese: atacul
direct al matricii de ciment din cauza reacţiei cu porii de apă care au o alcalinitate ridicata
(pH>13) sau atacul agenţilor externi [11] care pătrund prin intermediul matricii de ciment in
fibră. Degradarea alcalină s-a observat că apare la fibrele de sticlă şi la fibrele naturale, in timp
ce, degradarea datorită pătrunderii agenţilor externi, este caracteristica oţelului. Mecanismele
sunt diferite, dar rezultatul este acelaşi, şi anume reducerea rezistenţei şi durabilitaţii în timp
[9].

Principalul obstacol în utilizarea armării cu fibre este faptul că elementele de construcţie nu

sunt nici ductile şi nu au nici rezistenţă la foc. Structurile în care s-au folosit bare de armătură
din fibre polimerice, pot prin urmare prezenta un raspuns mai putin elastic al structurii şi o
rezistenta la foc redusă. Cu toate acestea, adăugarea fibrelor scurte de polipropilenă
monofilament în beton în timpul amestecării poate avea un efect benefic prin reducerea
exfolierii în timpul unui incendiu [12]. Acest lucru se datorează în mare parte porilor de apă
rămaşi în interiorul betonului fierbând exploziv; presiunea vaporilor provoacând exfolierea.

4. BETOANE SPECIALE

Păstrarea betonului ca material competitiv de construcţie a încurajat realizarea de noi

performanţe ridicate, şi implicit, rezistenţe foarte mari ale betonului [13].

Deşi betonul de înaltă rezistenţă este adesea considerat relativ un material nou, dezvoltarea lui
s-a realizat treptat timp de multi ani. În ultimii 40 de ani, rezistenţa la compresiune a betoanelor
comerciale era de 35 Mpa ajungând in momentul de faţă la 140 Mpa [14].1
Beneficii excepţionale, atât tehnice cât şi economice, au fost derivate folosind betoanele de
înaltă rezistenţă. Datorită acestor beneficii, betoanele de înaltă rezistenţă, sunt acum utilizate cu
regularitate în multe aplicaţii, inclusiv clădiri, elemente de pod, camaşueli, trotuare etc.
Betoanele de înaltă rezistenţă sunt adesea utilizate in structuri, nu din cauza rezistenţei, ci
datorită altor proprietăţi ingineresti care aduc aceste creşteri, cum ar fi creşterea statică a
modulului de elasticitate, descreşterea permeabilitaţii in jurul materialului, sau rezistenţa la
abraziune mare. Permeabilitatea scăzută a betoanelor de mare rezistenţă prezintă oportunitaţi
pentru îmbunătăţirea şi creşterea duratei de exploatare.
Avantajele utilizării betoanelor speciale constau în:

- Reducerea dimensiunilor elementelor structurale;

- Posibilitatea creşterii deschiderilor si suprafeţei de lucru
- Costul redus al structurii [13].

Performanţele cimenturilor pot varia foarte mult atunci când se intenţionează realizarea
betoanelor de înaltă rezistenţă. Selectarea materialelor de cimentare adecvate este cel mai
importat pas în fabricarea cu succes a betoanelor de mare rezistenţă. Rezistenţa legăturii şi
gradul de rigiditate compatibil între liant şi agregate este, de asemenea, foarte important.
 Figura 2. Diagrama de tensiune-deformaţie a betoanelor de înaltă rezistenţă; rezistenţă moderată si
betoane de rezistenţă convenţională.

Cenuşa de termocentrală şi zgura de ciment sunt materialele suplimentare de cimentare alese la

inceput pentru realizarea betoanelor de înaltă rezistenţă. Atunci cand sunt combinate cu
cimentul de înaltă rezistenţă Portland, aceste materiale sunt folosite pentru producerea
betoanelor economice cu o rezistenţă specifică la compresiune de cel putin 70 Mpa. Pentru
rezistenţe mai ridicate, în special mai mari de 80 Mpa, amestecul trebuie să fie foarte fin, o
pastă densă puzzolanică, care ar putea fi realizată foarte avantajos cu cenuşă de siliciu,
metakaolin, sau cu cenuşa foarte fină de termocentrală.
Cenuşa de termocentrală şi zgura de ciment au fost folosite în mod tradiţional ca înlocuitori
pentru cimentul Portland. Cenuşa de siliciu, metakaolinul şi cenuşa foarte fină de termocentrală
tind mai mult a fi trataţi ca aditivi meniţi să îmbunătăţească performanţele decat ca înlocuitori
ai cimentului Portland.
La realizarea betoanelor de mare rezistenţă, principalele proprietaţi de care trebuie să se ţină
cont sunt:
- raportul apa/liant;
- densitatea liantului;
- distribuţia particolelor;
- caracteristicile agregatelor;
- conţinutul de apă în amestec;
- antrenarea aerului;
- lucrabilitatea.
Atat in exces cât şi în cantităţi insuficiente apa este un „inamic” pentru betonul de înaltă
rezistenţă. Pentru atingerea scopului, asupra proprietaţilor betonului de înaltă rezistenţă în stare
vascoasă cât şi întărit, o anumită cantitate minimă de apa este necesară [14].

Există unele inconveniente în utilizarea betoanelor de înaltă rezistenţă, şi anume cedarea

casantă, contracţia endogenă foarte mare şi rezistenţă mică la foc. Toate aceste dezavantaje pot
fi corectate prin utilizarea adaosurilor de fibră sau prin înlocuirea agregatelor grele cu cele
uşoare. Din toate tipurile de betoane de înaltă performanţă un loc aparte este ocupat de către
betoanele auto-compactare [13].

Betoanele auto-compactate au apărut în Japonia în 1988, cu scopul de a evita procesul de

vibrare si de a reduce timpul de punere în operă. După o scurtă perioadă de timp, s-a observat
că betonul auto-compactat are cateva avantaje în plus, din punct de vedere: tehnic, tehnologic,
economic, social si ecologic; în comparaţie cu betonul clasic [13].

Capacitatea de umplere, curgere şi rezistenţa de segregare sunt caracteristicile care fac ca acest
tip de beton să fie auto-compactant. În afară de aceste proprietăţi, alte cerinte specifice ale
betonului întărit trebuiesc indeplinite, cum ar fi: compactarea şi durabilitatea.

Chiar daca materialele componente sunt similare cu cele ale betonului clasic, există unele
diferenţe esenţiale referitoare procesului de preparare a betonul auto-compactat. Diferenţele
constau în conţinutul de material pulverizant, a raportului apa/ciment, utilizarea
superplasticiantilor, numarului de operatii efectuate si ale testelor compoziţiei preliminare [15].

5. CONCLUZII

Se observă că aceste două materiale cu „vechime” in domeniul construcţiilor au suferit diferite

transformări de-a lungul istoriei. Un real interes reprezinta armarea cu fibre. Acest domeniu
duce la realizarea unor construcţii sau elemente de constrcţii mai usoare si mai ieftine.

Interesul faţă de materialele obţinute ecologic dar şi tehnologia avansată au condus la

cercetarea unor noi tipuri de aditivi sau substanţe care pot înlocui cu succes cimenturile
Portland parţial sau integral în obţinerea betoanelor sau a mortarelor. Pentru realizarea acestora
se pot utiliza cu succes cenuşele de furnal ultrafine alături de raşini polimerice (adezivi), şi
sulfat de calciu rezultând rezistenţe mecanice mult superioare, de pâna la zece ori la întindere
din încovoiere şi cinci ori la compresiune faţă de betonul clasic pe bază de ciment Portland.
Mai mult procesele de obţinere ale compuşilor au un grad mult diminuat de poluare.

În prezent se fac cercetări asupra comportării unui nou tip de liant, armat sau nu, cu diferite
tipuri de fibre şi cu anumite concentraţii pentru stabilirea proprietaţilor, precum şi eficienţa lui
în diferite elemente structurale.

Referinţe
[1] http://www.abstractconcrete.org/content/concrete-history-and-science
[2] http://ciks.cbt.nist.gov/~garbocz/appendix1/node4.html
[3] F.M. Lea, The Chemistry of Cement and Concrete, St. Martin's Press, New York, 1956.
[4] http://www.howconcreteworks.com/
[5] Mihul A., Constructii din beton armat, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969.
[6] http://en.wikipedia.org/wiki/Concrete
[7] http://en.wikipedia.org/wiki/Reinforced_concrete
[8] Bentur A., Mindess S., Fibre Reinforced Cementitious Composites(second edition), Taylon & Francis, London and New
York, 2007.
[9] Tehnical report, FRP reinforcement for RC structures, Task Group, 2006.