CAPITOLUL IV.

PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ

4.1.Scurt istoric
De-a lungul timpului, pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-a exprimat prin diferite noţiuni,
expresii, termeni care, în esenţă, cuprind în conţinutul lor privarea de libertate pe toată durata
vieţii condamnatului. Întâlnim astfel: închisoarea pe viaţă, închisoarea pe timp nemărginit,
detenţiunea pe viaţă, închisoare ori detenţiune pe timp nedeterminat, pedeapsă perpetuă.
S-a pus întrebarea dacă într-o legislaţie trebuie să existe sau nu pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
întrebare care are şi un sens filosofic. Răspunsurile date la această întrebare au fost diferite.
Astfel, Beccaria susţinea necesitatea existenţei pedepselor perpetue care să înlocuiască pedeapsa
cu moartea1. Apoi invocându-se legea progresului s-a cerut desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a
pedepsei închisorii pe viaţă, cunoscute fiind afirmaţiile lui Cremieux când l-a apărat pe Victor
Hugo înaintea Curţii cu Juraţi a Senei: „Ni se spune când pedeapsa cu moartea va fi desfiinţată,
ne veţi cere desfiinţarea pedepselor perpetue. Fără îndoială că da. Aceasta e legea progresului.
Puneţi căinţa în legile voastre şi fiţi siguri că vom vedea sfârşindu-se pedepsele perpetue”.
Deşi Codul penal francez din 1791 nu a prevăzut pedeapsa închisorii pe viaţă, unul dintre
argumentele legiuitorului fiind acela că această pedeapsă îl face pe condamnat mai imoral,
disperat şi fără nicio speranţă, totuşi Codul penal francez din 1816 a prevăzut pedeapsa închisorii
pe timp nemărginit.
Potrivit unei informaţii publicate de cunoscuta organizaţie „Amnesty Internaţional”, pe
baza datelor obţinute în luna iunie 1993, pedeapsa cu moartea a fost complet abolită în 52 de ţări
din lume, între care şi România, în 16 ţări a fost abolită pentru infracţiunile obişnuite, dar
menţinută pentru cele prevăzute în legile militare sau săvârşite în situaţii excepţionale cum ar fi
starea de război (între aceste ţări figurează Italia, Spania, Anglia), iar în 19 ţări între care şi
Grecia, pedeapsa cu moartea este considerată abolită de facto, având în vedere că, deşi
prevăzută, această pedeapsă n-a fost aplicată timp de 10 ani sau mai mult. În 103 ţări din lume
pedeapsa cu moartea este menţinută şi aplicată. Între acestea figurează marile puteri ca SUA,
Federaţia Rusă şi China2.
Pedeapsa perpetuă sau „perpetua carceris” a existat la noi din cele mai vechi timpuri.
Codul penal român din 1864, a prevăzut pedeapsa închisorii pe timp nemărginit, desfiinţând
pedeapsa cu moartea. Astfel, raportorul V.Boerescu a arătat în faţa Adunării legislative la 11
martie 1864: „Pe când alte popoare mult mai civilizate se îndoiesc şi nu cutează să suprime
1
C.Beccaria, op.cit.,, p.89
2
C.Bulai, op.cit., p.295
această pedeapsă, sunt mândru a spune că românii sunt cei dintâi care au suprimat-o în fapt şi vor
fi cei dintâi care vor suprima-o şi din lege”3.
Abolirea pedepsei cu moartea şi prevenirea pedepsei închisorii pe viaţă constituie unul din
elementele care fundamentează afirmaţia că adoptarea Codului penal român din 1864 a
constituit, fără îndoială, o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene.
Codul penal român din 1936, cunoscut şi sub denumirea de Codul penal Carol al II-lea,
prevedea pentru comiterea infracţiunilor de drept comun, munca silnică pe viaţă, iar pentru
comiterea infracţiunilor politice, detenţiunea grea pe viaţă. Codul penal din 1968 a abrogat
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, introducând pedeapsa cu moartea, care, prin Decretul-lege nr. 6
din 7 ianuarie 1990, a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

4.2. Definiţie
Prin Decretul-lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a fost abolită pedeapsa cu moartea în
legislaţia noastră şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. S-a pus astfel capăt unei perioade
de peste o jumătate de secol în care pedeapsa cu moartea, nerecunoscută în timp de pace în
dreptul penal român modern, a fost introdusă, menţinută şi aplicată, de cele mai multe ori în
interese străine justiţiei, de regimurile dictatoriale care s-au succedat între anii 1938 şi 19894.
În preambulul decretului-lege nr.6 din 1990 se motivează abolirea pedepsei cu moartea prin

interesul de a se sublinia caracterul profund umanist al regimului politic instaurat în România

în urma Revoluţiei din 1989. Acest act era necesar şi în vederea integrării ţării noastre în

structurile Europei Occidentale. Interzicerea pedepsei cu moartea în dreptul nostru este şi

consecinţa unei obligaţii internaţionale. Pe de altă parte, Constituţia României intrată în

vigoare la 8 decembrie 1991, prevede, în art.22(3), în deplin acord cu dispoziţia art.1 din

Protocolul nr.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că: „Pedeapsa cu moartea este

abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”.

Denumirea de „detenţiune”, termen împrumutat din dreptul francez, era atribuită de

legiuitorul Codului penal de la 1936 pedepsei privative de libertate prevăzute pentru infracţiunile
politice. Astfel, pentru crimele politice, Codul prevedea, ca pedepse, detenţiunea grea pe viaţă,
detenţiunea grea de la 5 la 25 de ani şi detenţiunea riguroasă de la 3 la 20 de ani, iar pentru
delicte politice detenţiunea simplă de la 1 lună la 12 ani. Pentru infracţiunile de drept comun,

3
C.Anghelescu, Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1927, p.283
4
C.Bulai, op.cit., p.293
pedepsele aveau alte denumiri: munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp mărginit de la 5 la
25 de ani, temniţă grea de la 3 la 20 de ani şi, respectiv, închisoare corecţională de la 1 lună la 12
ani. Deosebirea dintre cele două categorii de pedepse nu se reducea la denumirea lor.
Detenţiunea, ca pedeapsă politică, atrage automat regimul politic de executare, mult mai blând
decât cel comun. Legiuitorul Codului penal de la 1968 n-a mai prevăzut clasificarea
infracţiunilor şi pedepselor în „politice” şi „de drept comun” astfel încât denumirea de
„detenţiune” nu mai poate avea semnificaţia ce i se atribuia tradiţional. Pe de altă parte, ea se
aplică celor mai grave infracţiuni, iar regimul său de executare nu se deosebeşte de acela al
închisorii, singura deosebire dintre cele două pedepse privative de libertate referindu-se la durata
lor.
Susţinem punctul de vedere exprimat de alţi autori5 în sensul că în mod corect, ar fi trebuit
folosită denumirea de „închisoare pe viaţă”, aşa cum se face în toate legislaţiile în care pedeapsa
cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa închisorii pentru toată viaţa.
Potrivit ultimei modificări a Codului penal, detenţiunea pe viaţă a fost reglementată strict
şi amănunţit prin intermediul dispoziţiilor înscrise în art.53 lit.a; 54, 55(1), 55(2) Cod penal.
Potrivit reglementărilor legii penale, detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală, constând în
lipsirea de libertate şi izolarea condamnatului într-un spaţiu penitenciar special pentru tot restul
vieţii sale, fiind cea mai aspră dintre sancţiunile penale prevăzute în legislaţia noastră.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă face parte din categoria pedepselor privative de libertate, dar nu are
caracter temporar, cum se întâmplă în cazul închisorii, ci are un caracter perpetuu, permanent. În
mod excepţional, detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca o pedeapsă principală unică, pentru
infracţiunea de genocid, săvârşită pe timp de război (art.357 alin.2 C.pen.) şi pentru infracţiunea
de tratamente neomenoase săvârşite în timp de război (art.358 alin.4 C.pen.). În rest este
alternativă cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani, creându-se astfel cadrul de evaluare
necesar celor mai largi posibilităţi de individualizare judiciară şi recurgere la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă numai în cazuri extreme6.
O caracteristică distinctivă a detenţiunii pe viaţă, decurgând din însăşi natura ei, este
aceea că fiind o pedeapsă absolut determinată, nu poate fi adaptabilă unor cuantumuri
judecătoreşti diferenţiate. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detenţiunea pe viaţă prezintă
avantajul că poate fi schimbată sau retrasă în caz de eroare judiciară prin exercitarea căilor de
atac corespunzătoare împotriva hotărâri penale definitive care a aplicat-o.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este aplicată în cazul tuturor infracţiunilor care prevedeau
pedeapsa cu moartea (alternativă cu pedeapsa închisorii) şi anume:

5
Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994
6
C.Bulai, op.cit., p.296
 -infracţiuni contra siguranţei statului: trădarea, prevăzută de art.155 C.pen.; trădarea prin
ajutarea inamicului, prevăzută de art.156 C.pen.; trădarea prin transmiterea de secrete, prevăzută
de art.157 alin 1 C.pen.; acţiunile duşmănoase contra statului, prevăzut de art. 158 C.pen.;
spionajul, prevăzut de art.159 C.pen.; atentatul care pune în pericol siguranţa statului, prevăzut
de art.160 C.pen.; atentatul contra unei colectivităţi, prevăzut de art.161 C.pen.; subminarea
puterii de stat, prevăzută de art.162 C.pen.; actele de diversiune, prevăzute de art.163 C.pen.;
subminarea economiei naţionale prevăzută de art.165 alin 2 C.pen.; complotul prevăzut de
art.167 C.pen.
- infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art.176 C.pen.;
- infracţiunea de distrugere calificată, prevăzută de art.218 alin.1 C.pen.;
- tortura, prevăzută de art.267/1 alin.3 C.pen.;
- infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, prevăzute de art.276 alin.3
C.pen.;
- infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, prevăzută de art.297/1 alin.5 C.pen.;
- infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explosive, prevăzută de art.280
alin.5 C.pen.;
- traficul de stupefiante, prevăzut de art.312 alin.2 C.pen.;
- infracţiunile contra capacităţii de apărare a României: capitularea, prevăzută de art.338
C.pen; părăsirea câmpului de luptă, prevăzută de art.339 C.pen; părăsirea navei, prevăzută de
art.334 alin.2 C.pen; părăsirea comenzii, prevăzută de art. 342 alin.2 C.pen.; neluarea măsurilor
necesare în operaţiunile navale, prevăzută de art.343 C.pen.; coborârea pavilionului, prevăzută
de art. 344 C. Pen.; coliziunea, prevăzută de art.345 alin.3 C.pen.;
- infracţiuni contra păcii şi omenirii: genocidul, prevăzut de art.357 alin.1 şi 2 C.pen.;
tratamente neomenoase, prevăzute de art.358 alin.3 şi 4 C.pen.;
- infracţiunea de împiedicare a exploatării unei aeronave, prevăzută de art.107/2 din
Codul aerian;
- infracţiunea de împiedicare a exploatării navelor, prevăzută de art. 123 alin.3 din
Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;
- orice alte infracţiuni pentru care legea prevedea, anterior Decretul-lege nr.6/1990,
pedeapsa cu moartea.
În cazul tentativei, potrivit art.21 alin.2 C.pen. partea finală, în cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
 În cazul instigării neurmată de executare, potrivit art.29 alin.1 C.pen. partea finală, când
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10
ani.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă este de 15 ani, potrivit art.122 alin.1 lit.a C.pen.

4.3. Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Potrivit art.55 din Codul penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată persoanelor
care la pronunţarea hotărârii de condamnare au împlinit vârsta de 60 de ani. În acest caz art.55
prevede că în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de
ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu
poate fi aplicată nici infractorului minor (art.109 alin.2 C.pen.) acestuia aplicându-i-se doar
pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Întrucât pentru majoritatea infracţiunilor
vizate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este alternativă cu închisoarea între 15 şi 25 de ani,
aplicarea pedepsei închisorii pe 25 de ani, în cazul prevăzut de art.55 C.pen., ori a pedepsei
închisorii între 5 şi 20 de ani, în cazul prevăzut de art.109 alin.2 C.pen. pentru minori, se va
putea realiza numai după ce iniţial instanţa de judecată a optat pentru pedeapsa cea mai gravă,
dar pe care nu o poate aplica, datorită vârstei infractorului. Astfel, s-ar crea încă de la început o
situaţie nefavorabilă pentru condamnatul în vârstă de peste 60 de ani (art.55 C.pen.) sau
condamnatul minor (art.109 alin.2 C.pen.), fără a se ţine seama de posibilităţile aplicării
închisorii în alte limite, mult mai uşoare, dacă instanţa s-ar orienta spre aplicarea pedepsei
alternative a închisorii.

4.4.Practică judiciară în materia detenţiunii pe viaţă

Ne propunem să punem în discuţie două hotărâri judecătoreşti în care instanţele noastre
au pronunţat pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Potrivit art. 174 C.pen. raportat la art. 174-176 lit.a C.pen., inculpatul B.I. născut la 8
septembrie 1971, fără antecedente penale, a fost condamnat la detenţie pe viaţă7.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că în seara zilei de 26 mai 1991 inculpatul,
întâlnindu-se cu victima T.E. de 60 de ani, a încercat să aibă raporturi sexuale cu aceasta,
împotriva voinţei victimei după care, nereuşind, a ucis-o.
În fapt, fiind în preajma blocului, inculpatul i-a cerut victimei o ţigară, iar în momentul în care
aceasta i-a oferit-o, i-a aplicat 2-3 lovituri cu palma peste faţă apoi a luat-o de mână, trăgând-o
între blocuri, într-o zonă plină de gunoaie menajere. Aici a lovit-o din nou trântind-o cu spatele

7
Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia II penală, Sentinţa penală nr.43 din 8 aprilie 1992
la pământ şi încercând să întreţină raporturi sexuale cu aceasta, s-a aplecat asupra femeii, i-a
ridicat capotul, şi-a lăsat pantalonii jos, apoi s-a aşezat peste victima aflată la pământ, cu intenţia
de a întreţine raport sexual cu ea.
Victima s-a împotrivit vehement, strigând şi cerând ajutor, care putea veni din partea locatarilor
imobilelor învecinate. Strigătele disperate ale victimei au fost auzite de două martore care au
declarat în faţa instanţei că agresiunea şi chinuirea de către inculpat a victimei a durat mai mult
de 2 ore, însă nici unul din locatarii imobilelor învecinate şi nici persoanele care treceau pe drum
nu au intervenit pentru a salva victima. Nereuşind să întreţină raportul sexual, inculpatul a
devenit extrem de agresiv introducându-şi mâna în vaginul victimei, zgâriind organele genitale
ale acesteia. Apoi a luat un băţ cu vârful ascuţit, de aproximativ 25-30 cm lungime şi gros de 3-4
cm, pe care l-a introdus cu putere, în mod repetat, în vaginul victimei.
Înainte de a abandona victima, inculpatul a introdus băţul transversal prin nările femeii,
accentuând suferinţele şi durerile provocate victimei. Leziunile produse au cauzat moartea
victimei după o suferinţă de aproximativ 2 ore şi 30 de minute, aceste leziuni fiind evidenţiate în
raportul medico-legal de autopsie.
Din raportul de expertiză psihiatrică rezultă că inculpatul nu prezintă tulburări de natură să-i
modifice capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor acţiunilor sale.
Analizând starea de fapt, putem concluziona că suntem în prezenţa unui omor comis cu
cruzime deoarece criminalul a supus victima la suferinţe cu totul ieşite din comun, acţiunile
comise de către acesta inspirând oroare, groază, depăşind limitele obişnuite ale unor acţiuni
proprii laturii obiective a infracţiunii de omor.
Fireşte, se pune problema aprecierii pedepsei aplicate acestui inculpat. Credem că singura
problemă de natură să ducă la protejarea societăţii de comportările atavice ale acestui individ
este pedeapsa aplicată de instanţă, detenţiunea pe viaţă. O pedeapsă cu închisoarea nu şi-ar fi
atins scopul în speţa dată, nu ar fi realizat prevenţia generală şi specială, iar o revenire a unui
asemenea monstru în societate, chiar după executarea unei pedepse cu închisoarea cu durată fixă,
ar constitui un evident pericol social.
Inculpatul S.M., născut la 9 oct. 1952, fără antecedente penale, a fost condamnat, potrivit
art.174, 175 lit.c şi d C.pen. raportat la art.176 lit.c C.pen., la pedeapsa detenţiunii pe viaţă8.
S-a reţinut că inculpatul era în curs de divorţ cu soţia datorită comportamentului violent faţă de
aceasta şi faţă de copiii săi minori. Din probe a rezultat că timp de aproape o lună de zile
inculpatul S.M. a practicat în mod repetat raporturi sexuale nefireşti cu fiul său, Mirel-Marin, în
vârstă de 6 ani, ademenindu-l cu diferite promisiuni.

8
Tribunalul Judeţean Vâlcea, Sentinţa penală nr.7 din 26 ianuarie 1994
 În seara zilei de 17 iunie 1993 inculpatul S.M. împreună cu copilul s-a dus la o oră foarte
târzie la soacra sa unde s-au culcat. După miezul nopţii, inculpatul a început să facă gălăgie, a
spart geamurile de la casă, a lovit-o cu un cuţit pe soacra sa, care a fost nevoită să fugă.
Inculpatul a încuiat uşa de la intrarea în casă, a forţat oblonul de acces în podul casei, unde s-a
culcat împreună cu copilul. În pod, pe întuneric, i-a cerut copilului să practice cu el raporturi
sexuale nefireşti, însă minorul fiind obosit a adormit. Atunci inculpatul a scos un cuţit ce-l avea
asupra lui şi i-a aplicat copilului, în vârstă de 6 ani, 20 de lovituri la întâmplare, după care l-a
aruncat pe gura podului. Ca urmare a rănilor rezultate din loviturile aplicate, minorul a decedat.
Inculpatul şi-a recunoscut faptele, relatând chiar amănunte în legătură cu săvârşirea lor.
Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică la care a fost supus, concluzionează că inculpatul
prezintă tulburări de personalitate de tip instabil având însă discernământul păstrat în raport cu
faptele comise.
Ne întrebăm dacă pedeapsa aplicată este corespunzătoare. Nu sub aspectul legalităţii acestei
hotărâri, ci dacă judecătorii, când au luat-o, au avut convingerea că numai o pedeapsă cu detenţia
pe viaţă merită a fi aplicată pentru o asemenea faptă. Ar fi fost, oare, oportună, o pedeapsă cu
închisoarea pentru o durată determinată?
Achiesăm punctul de vedere exprimat de instanţă, în sensul că în condiţiile şi
împrejurările comiterii unor astfel de fapte, cea mai dreaptă hotărâre este aceea de a-l izola pe
făptuitor, privându-l de libertate pe tot restul vieţii. Suntem şi aici în prezenţa unei persoane cu
comportări atavice, a unui „monstru”, a unui inculpat feroce, care exprimă prin acţiunile sale
cruzime, teamă, oroare şi care nu merită să revină în societate.
Dacă în legislaţia penală existentă înainte de 1989 omorul deosebit de grav putea fi
pedepsit prin condamnarea la moarte, iată că în prezent, pentru comiterea acestei infracţiuni
instanţele pot aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Opinăm că în cazurile în care se comit infracţiuni de omor deosebit de grav, care în conţinutul
laturii obiective prezintă elemente ce evidenţiază o comportare ieşită din comun a infractorilor,
instanţele ar trebui să se orienteze în aplicarea pedepsei spre detenţiunea pe viaţă. Argumentele
în favoarea aplicării acestei pedepse în asemenea cazuri sunt multiple.
Pe de o parte este izolată din viaţa socială o fiinţă incorigibilă şi periculoasă, asigurându-se un
climat de linişte şi siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii.
Pe de altă parte, prin aplicarea detenţiunii pe viaţă în astfel de cazuri se realizează justiţia socială,
se pedepseşte răul făcut, se asigură prevenţia şi specială, se repară ordinea morală grav tulburată.
Considerăm că în asemenea speţe, când suntem în prezenţa unor persoane responsabile cu
un comportament monstruos sancţiunea cea mai oportună este privarea lor de libertate pe tot
restul vieţii, izolarea totală din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia
într-o stare de puniţiune perpetuă.
Procedurile de condamnare la pedeapsa închisorii pe viaţă sunt diferite, în funcţie de ţări.
De exemplu, în Germania, Franţa, Italia şi Japonia, există un corp distinct de magistraţi cărora le
revine sarcina de a pronunţa o condamnare la închisoare pe viaţă. În Irlanda, Regatul Unit al
Marii Britanii, Irlanda de Nord şi în Elveţia, doar un singur judecător poate aplica detenţiunea pe
viaţă, în Austria închisoarea pe viaţă nu poate fi aplicată decât de un juriu.
De obicei condamnaţii la închisoare pe viaţă au săvârşit infracţiuni cu un grad ridicat de pericol
social, în principiu omoruri. Dar nu întotdeauna numai asasinatul atrage detenţia pe viaţă, de
exemplu, în jurisdicţia unor state, traficul şi posedarea de arme, ca şi posesia unor cantităţi de
droguri sunt pasibile de a fi pedepsite cu închisoarea pe viaţă. Din totalul condamnaţilor la
această pedeapsă, în Anglia şi în Ţara Galilor, 80% au fost condamnaţii pentru omor, 8% pentru
ucidere din culpă şi 12% pentru comiterea altor infracţiuni: viol, furt calificat, atacuri violente,
sau atacuri cu caracter sexual asupra unei persoane. În alte ţări, procentajul condamnaţilor la
închisoare pe viaţă pentru omor este adesea mai ridicat. În fosta Republică Federală Germană,
persoanele condamnate pentru omor reprezintă 98% din totalul deţinuţilor condamnaţi la
închisoare pe viaţă.
O statistică a deţinuţilor condamnaţi la închisoarea pe viaţă, întreprinsă de ministerul de
interne al Regatului Unit al Marii Britanii a stabilit că aceştia sunt în special tineri şi celibatari,
80% dintre ei având antecedente penale. O anchetă făcută asupra a 495 deţinuţi condamnaţi la
închisoare permanentă, în Canada, a dat rezultate asemănătoare: numai 29% erau căsătoriţi, 83%
mai fuseseră condamnaţi, 72% nu aveau comportament violent în timpul întemniţării şi 62% nu
aveau decât 7 clase. Cercetările întreprinse arată că 905 dintre deţinuţii condamnaţi la închisoare
permanentă aparţin de ceea ce sociologii numesc „categorie defavorizată”.

4.5. Detenţiunea pe viaţă şi drepturile omului

Detenţiunea pe viaţă are o importanţă deosebită, dat fiind că ea este adesea sancţiunea
penală cea mai grea în ţările unde pedeapsa capitală nu se aplică, acest lucru fiind bine ilustrat de
schimbările intervenite în Europa Centrală şi Răsăriteană.
Al VIII-lea Congres pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care s-a
desfăşurat la Havana, între 27 august – 7 septembrie 1990 sub egida ONU, a solicitat
Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei să examineze regulile juridice
privitoare la drepturile şi îndatoririle condamnaţilor la detenţiune pe viaţă, precum şi diferitele
principi utilizate spre a hotărî dacă îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de liberare
condiţionată. Acest Congres a cerut, de asemenea, Comitetului, să acorde o atenţie deosebită
procedurilor de evaluare şi de luare a deciziilor în cazul deţinuţilor care execută pedepse cu
recluziune permanentă. În 1992 Comitetul a fost înlocuit de „Comisia pentru prevenirea crimei şi
de justiţie penală”.
Detenţiunea pe viaţă ridică probleme deosebite pentru deţinut şi anume: izolarea socială,
sedentarismul, o abstinenţă sexuală prelungită, singurătatea şi pierderea sentimentului
responsabilităţii asociate cu uniformizarea şi monotonia vieţii. Cu toate acestea, aceşti deţinuţi au
necesităţi specifice, ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor şi diferitelor motivaţii
care stau la baza comportamentului lor infracţional. Condamnaţii pe viaţă constituie, de
asemenea, o categorie aparte în sistemul justiţiei penale, sunt persoane care au comis infracţiuni
foarte grave, ei trebuie să fie consideraţi ca un grup distinct de deţinuţi închişi pentru o perioadă
lungă de timp şi să fie trataţi ca atare.
Detenţiunea pe viaţă suscită reacţii emoţionale dată fiind natura gravă a infracţiunilor
comise de către cei condamnaţi. Opinia publică este adesea indulgentă faţă de detenţia pe viaţă,
ca şi faţă de pedeapsa capitală, deoarece sancţiunile penale sunt impresionante pentru populaţia
obişnuită. Problemele speciale pe care le ridică situaţia condamnaţilor pe viaţă nu interesează
numai condamnaţii ca indivizi, ci întregul sistem penitenciar. Din studii reiese că cei condamnaţi
la detenţiune pe viaţă au adesea tulburări psihice sau de comportament aşa încât, pentru evitarea
acestora, se impune a fi aplicate diferite forme de tratament, educaţie fizică, studii, muncă în
atelierele penitenciarelor, contacte mai strânse cu lumea exterioară.
Problematica complexă pe care o pune detenţiunea pe viaţă ne determină să considerăm
că este necesar ca legislaţiei noastre penale şi practici judiciare să-i fie aduse unele
amendamente, între care enumerăm:
- pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă să nu fie aplicată decât dacă este absolut necesar, pentru a
proteja societatea, şi numai pentru infractori care au comis infracţiuni cu un grad ridicat de
pericol social;
- să se asigure măsuri de securitate sporită pentru deţinuţii foarte periculoşi;
-încarcerarea condamnaţilor la detenţiune pe viaţă să se facă în aşa fel încât să nu ducă la
atingerea demnităţii lor umane şi să fie respectate normele care sunt enunţate în Ansamblul de
reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor;
- să se asigure, imediat după încarcerare, evaluarea personalităţii şi a necesităţilor fiecărui
condamnat la detenţiune pe viaţă pentru a se stabili programele de educaţie şi tratament ce se
impun;
- să se asigure posibilitatea fiecărui condamnat să presteze o muncă remunerată, să studieze sau
să se consacre activităţilor religioase, culturale, sportive şi altor activităţi instructive, conform
nevoilor personale în materie de tratament;
- să se stipuleze simţul responsabilităţii condamnaţilor pe viaţă, prin înlesnirea participării lor la
toate activităţile din penitenciar;
- să li se creeze condamnaţilor la detenţiune pe viaţă posibilitatea unor schimburi şi contacte
sociale cu lumea din exterior şi, mai ales, de a fi vizitaţi în mod regulat de către aparţinători şi
alte persoane apropiate lor.
7.5.Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă
Datorită specificului detenţiunii pe viaţă, ca pedeapsă cu caracter perpetuu, era necesar ca
legiuitorul să introducă separat dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării
condiţionate în cazul celorlalte pedepse, a dispoziţiei cu regim aparte, cu mult mai sever pentru
detenţiunea pe viaţă. Prin prevederea posibilităţii liberării condiţionate şi în cazul detenţiei pe
viaţă, legiuitorul a consacrat specificul acesteia de pedeapsă perpetuă cu caracter relativ, iar nu
absolut.
Condamnatul la detenţiunea pe viaţă, pentru a beneficia de liberare condiţionată trebuie
să îndeplinească condiţiile prevăzute expres de art.55/1 C.pen. şi anume:
a) să execute efectiv fracţiunea obligatorie de 22 de ani de detenţie;
b) să fie stăruitor în muncă (condiţie pe care considerăm că trebuie să o respecte doar cei apţi de
muncă);
c) să dea dovezi temeinice de îndreptare.
Pe lângă aceste condiţii, decizia privind acordarea libertăţii condiţionate să ţină seama de
antecedentele penale ale condamnatului. Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ şi sunt
obligatorii.
Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani-bărbaţi şi 55 de ani-femei (împliniţi fie la data
condamnării, fie în timpul executării) poate fi liberat condiţionat, potrivit art.55/1 alin.2 C.pen.
după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute
de art.55/1 C.pen.
Prin examinarea condiţiilor prevăzute de lege pentru liberarea condiţionată în cazul
condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă, rezultă că:
a) liberarea condiţionată presupune îndeplinirea obligatorie a unor condiţii generale sau speciale,
cum ar fi cele referitoare la fracţiunea de detenţie ce trebuie efectiv executată. Fracţiunea
obligatorie de pedeapsă nu poate fi redusă prin scăderea
Duratele pedepselor ce trebuie efectiv executate sunt stipulate în legea penală, dar ele pot să fie
fixate în cadrul unui acord judiciar sau de către executiv. De exemplu, după sistemul tarif al
Regatului Unit, după condamnare, judecătorul scrie Ministerului de interne, prin intermediul
omologului său din justiţie, propunând o perioadă minimă de alegere în funcţie de gravitatea
infracţiuni comise, perioadă minimă numită „tarif”. Primul reexaminează riscurile în Comitetul
de liberare condiţionată, fiind fixată fie la 7 ani după începerea întemniţării, fie la trei ani înainte
de expirarea „tarifului”, fiind reţinută data cea mai apropiată.
b) liberarea condiţionată are, şi în cazul detenţiunii pe viaţă, un caracter facultativ, abordarea ei
formând în final obiectul aprecierii autorităţilor judiciare competente.
c) ca şi în cazul liberării condiţionate pentru pedeapsa închisorii şi în cazul pedepsei detenţiunii
pe viaţă, legiuitorul a instituit un regim mai blând pentru condamnaţii care au împlinit o anumită
vârstă.