Sisteme de educatie. Forme de comunicare.

Comunicarea didactica

Sisteme de educatie

Pedagogul francez G. Mialaret (1993) extinde „notiunea de educatie” si arata ca ea reprezinta

simultan: o activitate organizata institutional conform unor finalitati educative; un produs al activitatii,
determinabil si adaptabil la cerintele societatii; un proces angajat intre mai multe fiinte umane, aflate
in diferite relatii de comunicare si de modelare reciproca.
Philip Coombs a diferentiat inca din anii ’70 trei tipuri sau forme de educatie. In Dictionarul
International al Educatiei, intalnim aceste trei notiuni corelate: educatie formala, educatie informala
si educatie nonformala.
In cursul existentei sale, fiecare persoana este supusa unui ansamblu de influente care se
succed sau se imbina armonios. Unele au un caracter intentionat, sistematic, organizat, dar altele
actioneaza spontan, accidental. Toate acestea se structureaza in trei mari categorii, cunoscute sub
numele de forme ale educatiei: educatia formala, nonformala si informala.
1. Educatia formala (termenul de educatie formala provine din latinescul formalis, care
inseamna oficial, organizat si legal) presupune transmiterea cunostintelor teoretice si practice si
asimilarea acestora de tanara generatie in special, formarea personalitatii in cadrul
institutionalizat, oferit de institutiile de invatamant de toate gradele.
- Reprezinta ansamblul actiunilor pedagogice proiectate institutional prin structuri organizate
pe niveluri si trepte de studii (gradinite, scoli, universitati, centre de perfectionare).
- Se realizeaza in cadrul unui proces de instruire si educare realizat cu rigurozitate in timp si
spatiu, pe baza de planuri, programe, manual, cursuri si diverse mijloace de instruire.
- Este o eduactie complexa, programata, organizata, intentionata si constienta.
- Are in vedere toatre continuturile activitatii de formare, dezvoltarea personalitatii in plan
intelectual, moral, tehnologic, estetic si fizic.
- Este dirijata de un corp profesoral specializat.
- Raspunde unei comenzi sociale si este intotdeauna evaluata social.
- Este generalizata, permitand tuturor indivizilor accesul la valorile si experienta umanitatii.
Critici:
- Nu lasa loc imprevizibilului, ceea ce poate predispune catre rutina si monotonie.
- Se pune prea mult accentul pe informativ si instructiv, in defavoarea aspectelor formativ-
educative.
- Relatii slaba cu ceilalti factori educative: familia, biserica, comunitatea.
2. Educatia nonformala (termenul provine din latinescul nonformalis, care inseamna fara
forme) reuneste ansamblul activitatilor educative ce se desfasoara intr-un cadru institutionalizat,
dar situate de regula in afara sistemului de invatamant. Cuprinde totalitatea actiunilor educative
desfasurate in institutii special organizate: case de cultura, biblioteci, palatele copiilor, teatre,
cinmatografe si muzee.
Reprezinta si o componenta a etapei scolare a educatiei: activitati in cadrul cercurilor, sesiuni
de comunicari stiintifice, comemorari sau festivitati, olimpiade competitii culturale si sportive sau sub
forma de vizite si excursii.
Educatia nonformala este definita: „educatia primita in afara scolii sau in afara anilor afectati
prin statutul scolaritatii”, de exemplu educatia adultilor.
Educatia nonformala se caracterizeaza printr-o mare flexibilitate, ea venind in intampinarea
intereselor multiple si variate ale elevilor, si contribuind la largirea orizontului cultural, imbogatirea
cunostinteleor din anumite domenii, dezvoltarea aptitudinilor speciale.
Spre deosebire de educatia formala, educatia nonformala se caracterizeaza prin urmatoarele
trasaturi:
- are caracter facultativ sau optional;
- elevii sunt implicati in proiectarea, organizarea si desfasurarea acestor activitati;
- nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasa;
- permite punerea in valoare a aptitudinilor si intereselor copiilor si tinerilor;
- permite o mare varietate de forme, flexibilitate sporita a formelor, cunoaste modalitati
diferite de finantare;
- faciliteaza promovarea muncii in echipa si a unui demers pluri sau interdisciplinar;
- accentueaza obiective de tip formativ-educativ.
Dezavantajul major al educatiei nonformale este legat de absenta unor demersuri evaluative
sistematice. Intre educatia formala si nonformala exista o interactiune, educatia formal avand rol de
dirijor.
3. Educatia informala (termenul provine din latinescul informis, care inseamna fara forma,
involuntar, spontan) cuprinde influentele educative ce se exercita spontan si continuu, neintentionat,
in afara cadrului organizat, institutionalizat, din partea ambiantei sociale, a intregului mediu de
viata. Acest tip de edcatie poate avea si efecte negative, deoarece mediul social nu ofera intotdeauna
numai aspect demne de urmat. Contracararea acestora se constituie ca una din sarcinile educatiei
formale.
Caracteristici:
- spontaneitatea
- atractivitatea si diversitatea stimulilor educationali (mass-media, internet, personane
importante din mediul psiho-social)
- absenta restrictiilor sau a standardelor
- varietatea continutului informational, acoperind toate domeniile de cunoastere
 Educatia formala trebuie sa valorifice efectele educatiei nonformale si informale in conditiile
actuale. Scoala nu-si poate permite sa ignore mesajele celorlalte educatii si nici sa intre in contradictii
cu ele. Educatia formala are menirea de a completa, corecta, sistematiza achizitiile dobandite prin
educatia nonformala si informala, exercitand o functie de integrare si sinteza a diferitelor experiente
ale elvilor. Ele se sprijina si se conditioneaza reciproc.
II.Comunicarea
Motto:
“…daca nimeni nu ma intreaba ce este timpul, stiu; dar daca ma intreaba, nu mai stiu…” Sfantul
Augustin
Privit din punct de vedere stiintific, actul de comunicare este procesul de transmitere a
informatiilor si sentimentelor (idei, pareri, atitudini, opinii) de la un individ catre un alt individ sau de
la un grup social catre un alt grup social.
Fascinanta si omniprezenta, comunicarea este insa, prin excelenta, o dimensiune fundamentala
a existentei si a dezvoltarii umane din cele mai vechi timpuri.
Cuvantul „comunicare“ provine din limba latina si termenul a circulat in vocabularul vremii
cu sensul de „a impartasi ceva celorlalti“.
Prin comunicare intelegem transmiterea unui continut (mesaj) de la emitator la receptor prin
intermediul unui canal sau cai de comunicare. Prin urmare, fiecare act de comunicare presupune
existenta unui emitator (E), a unui receptor (R) si a unui canal. Se realizeaza intotdeauna intr-un
context (spatiu, timp, ambianta, starea psihica a celor ce participa la comunicare) care influenteaza
calitatea comunicarii.
Pentru a transmite mesajul, emitatorul il codifica (il transpune intr-un sistem de semne verbale
sau nonverbale), iar receptorul realizeaza decodarea mesajului.