Sunteți pe pagina 1din 59

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE FINANȚE, ASIGURĂRI, BĂNCI ȘI BURSE DE VALORI

ROLUL FONDULUI MONETAR


INTERNAȚIONAL ÎN FINANȚAREA
RESTRUCTURĂRII ECONOMIILOR
NAȚIONALE

Cebotari Victor
Seria A, Grupa 1523

București,2018

0
CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………….2
CAPITOLUL I: STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII PRIVIND ROLUL FMI
ÎN FINAȚAREA RESTRUCTURĂRII ECONOMIILOR NAȚIONALE………….4

CAPITOLUL II: REGLEMENTAREA PRINCIPIILOR DE FUNCŢIONARE A


SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
2.1. Principiile şi statutul FMI…………………………………………………………....8
2.2. Organizarea şi funcţionarea FMI…………………………………………………...13
2.3. Evoluţii în funcţionarea FMI………………………………………………...……..14

CAPITOLUL III: FMI – FUNCŢII, OBIECTIVE ŞI MIJLOACE DE ACŢIUNE


3.1. Rolul iniţial al FMI…………………………………………………………………17
3.2. Transformarea FMI…………………………………………………………………21
3.3. Formarea resurselor FMI…………………………………………………………...21
3.4. Împrumuturile acordate de FMI…………………………………………………….26
3.5. Drepturile speciale de tragere……………………………………............................29
3.6. Rolul de supraveghere al FMI………………………………………………………34

CAPITOLUL IV : ROLUL FMI ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ


4.1. Relaţia dintre România şi FMI………………………………………………………37
4.2. Rolul şi activitatea biroului reprezentanţei rezidente a FMI în România…………...37
4.3. Sprijinul acordat de FMI României. Acordurile Stand-By………………………….39

CAPITOLUL V: ANALIZĂ PRIVIND ÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DIN


ACORDUL STAND-BY 2009-2011, DE CĂTRE ROMÂNIA
Prezentare generală………………………………………………………………………42
Concluzii…………………………………………………………………………………53

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE……………………………………………………..57

1
INTRODUCERE
Scopul acestui proiect este de a identifica și de a analiza rolul, scopul și
responsabilitățile ce îi revin Fondului Monetar Internațional în restructurarea economiilor
naționale. Prin intermediul proiectului respectiv mi-am propus ca obiectiv principal
analizarea relațiilor dintre România și FMI, acordurile dintre acestea și rezultatele
obținute în urma colaborării celor două.
Prin intermediul acestui proiect mi-am propus să răspund la următoarele întrebări: “Ce
reprezintă Fondul monetar international și care este rolul său”, “Evoluția FMI de-a lungul
anilor și rolul său în economiile ce aveau nevoie de o restructurare” și “Relația României
cu Fondul monetary internațional”
Consider că tema aleasă pentru proiectul dat trebuie tratată cu mare atenție, pentru a
trage concluzii concludente și pentru a putea evita pe viitor problemele cu care s-a ciocnit
FMI până în prezent. Am ales această temă deoarece diverși analiști economici susțin că
în viitorul apropiat mai multe state din Europa chiar și România, se vor ciocni din nou cu
o criză severă și consider ca pentru evitarea sau remedierea unei astfel de situații, este
necesară analiza situațiilor de criză cu care s-au confruntat diverse țări pentru o mai bună
reorganizare, orientare și implementare a sprijinului, sfaturilor și indicațiilor oferite de
către FMI.
Fondul Monetar Internațional a jucat un rol important de-a lungul tmpului în economia
globală, alături de Banca mondială și alte instituții. De aceea acestă temă a reprezentat un
interes maxim în elaborarea proiectului.
Prin intermediul acestui proiect se dorește analiza rolului FMI în finanțarea structurarării
economiiilor naționale, și în special relația sa cu România.
În prima parte a proiectului mi-am propus să găsesc răspuns la întrebările pe care mi le-
am pus, și care au constituit mici ipoteze, sau obiective secundare și anume am detaliat
rolul FMI, importanța sa în economia globală, evoluția sa de-a lungul timpului și relatiile
cu statele lumii.
În cea de-a doua parte a proiectului am analizat relația FMI cu România, în ce condiții au
interacționat cele două, și în studiul de caz am analizat îndeplinirea condițiilor din
Acordul Stand-by din perioada 2009-2011 de către România.
La înfiinţarea sa, la Bretton-Woods, în iulie 1944, FMI a fost conceput într-o lume
caracterizată prin cursuri fixe de schimb şi control al capitalului. Misiunea sa era să facă
posibilă dezvoltarea comerţului internaţional prin stabilirea unor reguli de administrare a
cursurilor de schimb şi plăţilor internaţionale şi să furnizeze finanţarea temporară
necesară reglării balanţei de plăţi .
Treptat, s-a renunţat la controlul capitalului, iar în anul 1971 s-a renunţat şi la
sistemul cursurilor de schimb fixe. Cea dintâi criză a petrolului, din 1973 a dus la unele
dezechilibre comerciale profunde, băncilor revenindu-le sarcina să finanţeze aceste
dezechilibre . Expansiunea activităţii de creditare nu a mai cunoscut limite, ceea ce a avut
drept rezultat criza din 1982. Salvarea sistemului bancar internaţional a devenit o
prioritate. FMI a devenit agenţia principală de reunire a programelor de salvare care să
permită ţărilor datornice să-şi achite debitele. Pe ansamblu, FMI şi-a îndeplinit această
sarcină, marile eşecuri fiind evitate. Aceasta a fost şi originea a ceea ce avea să fie
considerat hazard moral: în caz de criză, cei ce acorda împrumuturi pot recurge la FMI
pentru ajutor.

2
Odată cu liberalizarea şi cu impulsul de dereglementare din anii ’90, pieţele
financiare internaţionale şi-au menţinut ritmul de dezvoltare rapid, chiar dacă criza
împrumuturilor internaţionale a continuat să se manifeste. O mulţime de inovaţii au făcut
ca peisajul financiar internaţional să se modifice până la punctul de a nu mai putea fi
recunoscut. Acesta a fost şi momentul când globalizarea a început cu adevărat să prindă
contur.
S-ar putea susţine că FMI a aplicat prescripţii greşite în cazul crizei asiatice.
Programele FMI au vizat un curs de schimb flotant al valutelor, creşterea dobânzilor
astfel încât ele să includă declinul valutar, precum şi reducerea cheltuielilor
administrative pentru a se face faţă deficitului bugetar. în plus, erau impuse o serie de
condiţii vizând în principal sistemul bancar, dar şi alte deficienţe structurale cum ar fi
monopolurile sectoriale. Rezultatul a însemnat o agravare a colapsului economic.
Prescriptiile vizau excesele din sectorul public, în vreme ce, în acest caz, excesele se
manifestau în sectorul privat.
Toate aceste aspecte relevă faptul că FMI atât ca instituţie cât şi ca mod de acţiune
prin programele sale, necesită o reformulare pentru a face faţă eficient problemelor puse
de mediul economic internaţional actual care tinde spre o tot mai mare integrare.

3
CAPITOLUL I – STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII PRIVIND
ROLUL FMI ÎN FINAȚAREA RESTRUCTURĂRII ECONOMIILOR
NAȚIONALE
Fondul Monetar Internațional (FMI) activează în promovarea cooperării monetare
mondiale, asigurarea stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional,
promovarea ocupării forței de muncă, creșterii economice durabile și reducerea sărăciei
în întreaga lume. Finanțarea de la FMI este disponibilă pentru a oferi țărilor membre
perioada de relaxare de care au nevoie pentru a corecta deficitele balanței de plăți externe
în economia globală pentru a reduce dezechilibrul monetar, cum ar fi inflația sau
deprecierea monedei naționale Un program de politici sprijinit de finanțarea de la FMI
este elaborat de autoritățile naționale în strânsă cooperare cu FMI, iar susținerea
financiară continuă este condiționată de implementarea eficientă a acestui program.
Elementele doctrinare ale FMI, care domină acțiunile actuale, sunt fundamentalismul
pieței, iar originile sale pot fi găsite în liberalismul economic. Deși doctrina liberală
sprijină și în mare parte încurajează spiritul întreprinzător și speculativ, acțiunile FMI
accentuează inegalitățile de dezvoltare ale țărilor care se îndreaptă către resursele FMI
față de țările debitoare, unde, de cele mai multe ori, concurența și piața liberă nu se pot
manifesta din cauze instituționale.
Obiectivul principal al Fondului Monetar Internațional este acordarea de credite și
împrumuturi țărilor membre care au deficite de plăți externe, cu condiția aplicării unei
reforme economice și a unei serii de politici de ajustare structurală. Resursele financiare
oferite statelor membre provin sub forma unor programe de asistență financiară (facilități
financiare), cum ar fi: contracte stand-by, facilități de ajustare financiară, facilități de
finanțare extinse, facilități de finanțare compensatorie, linii de credit, facilități de creștere
economică și facilități de scădere a sărăciei, facilități care privesc ideea reducerii
datoriilor externe. Mai mult, FMI oferă asistență tehnică și consultanță financiară,
promovează măsuri de politică macroeconomică (fiscală, monetară, socială, curs de
schimb, liberalizare), politici structurale pentru a stimula economiile statelor membre și a
dezvolta climatul social. Programele de ajustare ale FMI sunt purtătoare de costuri mari
asimilate.
Aspectele liberaliste adoptate de către FMI au fost dur criticate la începutul anilor 90,
ca urmare, a incidentelor grave în urma instalării programelor de stabilizare în țările din
America Latină (Brazilia, Argentina și Venezuela) și în cele africane. Procesul de
reducere și eradicare a datoriilor țărilor în curs de dezvoltare a fost lung și dificil mai ales
din cauza sărăciei înalte a acestor țări și a disparităților între ritmul lor de dezvoltare și cel
impus de organismele internaționale de creditare pentru a-și rambursa datoriile. Un alt
factor care a fost luat în considerare a fost cel politic, care a intervenit negative procesul
economic.
Criticile privind condiționarea Fondului Monetar Internațional sunt politice și
academice. Cele academice pot fi clasificate astfel: Critica "structurală", Critica "laissez-
faire", Critica "dreaptă".(Lenain,P.,1970)
Critica "structurală" aparține economiștilor "dezvoltării" care susțin ideea că măsurile
adoptate de țările subdezvoltate intern sunt primare, acestea fiind dublate de schimbări
substanțiale în structurile și modelele bazate pe relațiile internaționale, ei reproșează
Fondul Monetar Internațional, aplicând întotdeauna același model de referință pentru

4
toate țările, indiferent de situația lor particulară și nu țin cont de particularitățile țărilor în
curs de dezvoltare. Aceștia afirmă faptul că programele de ajustare ale FMI sunt greșite
cu privire la obiectivele țărilor în curs de dezvoltare, subliniind reformele
macroeconomice, în timp ce problemele reale apar în gestionarea microeconomică.
Fondul Monetar este de asemenea criticat pentru că încurajează creșterea sistematică a
ratelor dobânzilor astfel încât să încurajeze economiile populației și să descurajeze
scurgerile de capital, în timp ce țările în curs de dezvoltare mai puțin deschise spre
nivelul retribuției, deoarece sistemul financiar nu este suficient de sofisticat pentru a oferi
investiții atractive.
Critica "laissez-faire"
O altă categorie de critici academice (Hayter, 1971) îi reproșează FMI și Băncii
Mondiale cu aprecierea liberalismului și reducerea rolului statului, în timp ce experiența
economiilor dinamice asiatice (în special Coreea de Sud și Taiwan) susțin opusul,
spunând că statul trebuie să joace un rol important prin intermediul politicii sale
industriale în economie. În cazul celor patru dragoni - Hong Kong, Taiwan, Coreea de
Sud și Singapore - politica va juca rolul principal în succesul economic, diferit de la caz
la caz, în conformitate cu o formulă originală numită intervenționism non-lege . Pe de
altă parte, experiența acestor țări arată că dezvoltarea lor a fost făcută datorită frontierelor
apropiate în fața importurilor, în timp ce FMI și Banca Mondială recomandă comerțul
liber integral.
Cercetările recente au pus la îndoială această viziune a politicilor dinamice asiatice,
care arată că nu există o legătură clară între o creștere economică rapidă și o politică
industrială. Prin urmare, Hong Kong a înregistrat o creștere economică foarte rapidă într-
un mediu liberal total și în absența unei politici industriale, ceea ce denotă că mediul
macroeconomic stabil asociat spiritului antreprenorial promovat de autorități ar fi mai
degrabă motivul succesului lor.
Critica "cea dreaptă" adresată celor două instituții de la Bretton Woods subliniază că
acestea sunt două birocrații uriașe și că principalul lor obiectiv este de a perpetua în mod
automat . Prin urmare, se consideră că Fondul Monetar Internațional nu încurajează
suficient liberalizarea și că adesea recomandă creșterea impozitelor în scopul reducerii
deficitul bugetar, privilegiind creditul ca indicator al politicii monetare, mai degrabă
decât un agregat M1 (baza monetară și banii scripturali), apreciate de monetariști .
Reformarea Fondului Monetar Internațional este foarte necesară. Greșelile FMI sunt
rezultatul concepției lor de piață fundamentale. Ei ignoră faptul că nu putem vorbi despre
o piață cu adevărat liberă: există reglementări financiare, protecția consumatorilor,
standarde etc. De aceea, vorbim despre un număr mare de limitări. În plus, sistemul de
piață nu ar putea exista fără aceste legi și reguli.

Condițiile de politică atașate programelor de împrumut ale Fondului Monetar


Internațional (FMI) au un impact asupra cheltuielilor guvernamentale pentru sănătate în
țările în curs de dezvoltare? Da, conform unui corp amplu de literatură ( Kentikelenis,
2017) și recentul nostru articol (Stubbs , 2017). Am analizat în mod sistematic acordurile
de împrumut și rapoartele de personal ale FMI pentru a genera o bază de date cu condiții
"obligatorii" care ar putea avea un impact plauzibil asupra cheltuielilor pentru sănătate.
Baza noastră de date a oferit o alternativă la setul de date de condiționalitate al FMI, care
a fost criticat pe scară largă pentru inexactități și omisiuni. Utilizând modele

5
transnaționale care acoperă 16 țări din Africa de Vest între 1995 și 2014, am constatat că
fiecare reformă politică obligatorie suplimentară a FMI reduce cheltuielile
guvernamentale pentru sănătate pe cap de locuitor cu 0,25%. Numărul mediu de condiții
obligatorii, 25 pe an, corespunde, astfel, unei reduceri de 6,21%, în medie, a cheltuielilor
guvernamentale pentru sănătate pe cap de locuitor asociate condițiilor FMI.
Pentru a testa în continuare aceste constatări, am efectuat o revizuire narativă a
acestor documente. Ele au arătat că reformele politicii FMI reduc spațiul fiscal pentru
investițiile în domeniul sănătății, limitează expansiunea medicilor și asistenților medicali
și subminează eficiența sistemului de sănătate. Era clar că programele FMI au pus
presiuni enorme asupra sistemelor de sănătate deja tensionate, reducând cheltuielile
pentru sănătate în momentele în care crizele economice au plasat mai mulți oameni în
pericol. În comentariul nostru, Sanjeev Gupta (2017), director adjunct al Direcției
Impozabile a FMI, nu este de acord.
În primul rând, Gupta(2017) întreabă "este metoda calitativă adoptată de articol
adecvată pentru a trage concluzii cauzale?" Cercetarea calitativă poate servi ca o sursă
suplimentară de date care ne poate spori încrederea în constatările cantitative. Este
important să se ajute la elucidarea mecanismelor prin care o anumită intervenție sau
reformă afectează rezultatele, mai degrabă decât tratarea pur și simplu a acestor
mecanisme. Oamenii de știință socială au ajuns de mult timp la un consens că modelele
mixte de cercetare pot consolida validitatea inferențelor (în concordanță cu gândirea
Bayesiană despre cauzalitate).
Gupta(2017) susține că "constatările din metodele calitative sunt în mare parte
selective și anecdotice". Așa cum am detaliat în articolul original, am căutat în mod
sistematic materialul arhivistic al FMI asupra celor 16 țări din Africa de Vest pentru
informații legate de sistemele de sănătate și politicile de protecție socială. Analiza noastră
este reproductibilă; raportăm documentele specifice obținute, termenii de căutare și
criteriile de includere, urmând metode standard în revizuiri sistematice.
Mai mult, am citat documentele de arhivă ale FMI pentru Benin, Guineea și Sierra
Leone, în care oficialii țării atestă dificultăți în atingerea nivelurilor de cheltuieli sociale
din cauza reducerilor de cheltuieli de la FMI. Mărturiile lor sunt susținute în continuare
de noi cercetări care arată că, atunci când rata de acoperire a cheltuielilor sociale este
rareori îndeplinită, condițiile de echilibru bugetar sunt îndeplinite aproape tot timpul
(Kentikelenis et al., 2016). Aceste constatări sugerează că, deși FMI nu include
cheltuielile prioritare în programele lor, le atribuie o mai mică importanță decât
plafoanelor bugetare.
În mod similar, Gupta(2017) susține că căutarea noastră nu a captat cum "programele
FMI pot contribui la îmbunătățirea rezultatelor în domeniul sănătății chiar și cu același
nivel de cheltuieli pentru sănătate". Totuși, am menționat în mod clar cazul Benin, unde
FMI a asistat cu succes țara în "îmbunătățirea utilizării creditelor din sectorul social" prin
introducerea unor sisteme de execuție bugetară . Majoritatea dovezilor pe care le-am găsit
au fost totuși contrar celor afirmate de Gupta. Așa cum am demonstrat, pe baza
documentelor FMI din Guineea, Mali, Burkina Faso și Senegal, pașii Fondului în direcția
îmbunătățirii execuției bugetare s-au tradus, de obicei, în descentralizarea fiscală și
administrativă a sistemelor de sănătate; acest lucru a creat adesea probleme de guvernare
și a accentuat slăbiciunile instituționale locale.

6
În al doilea rând, comentând analiza noastră cantitativă, Gupta(2017) acuză că nu a
abordat "problemele de endogenitate", cum ar fi condițiile inițiale cu care se confruntă
țările. El sugerează, de exemplu, că "constatările din articol ar putea reflecta pur și simplu
condițiile inițiale diferite cu care se confruntă țările cu / fără programele FMI și țările cu
diferite condiții obligatorii". De fapt, am anticipat această problemă și am abordat-o
direct în modelele noastre econometrice . Utilizând metoda în două etape a lui Heckman
(1979), analiza noastră de regresie a fost controlată în mod explicit pentru o serie de
condiții inițiale observabile: PIB pe cap de locuitor, război, urbanizare, raportul
dependenței și efecte fixe bidirecționale în modelul final; precum și numărul total de țări
în cadrul programelor FMI, creșterea economică, soldul contului curent și nivelurile
democrației în modelul de selecție.
În cele din urmă, Gupta pune la îndoială înțelegerea noastră statistică, dar la rândul
său face erori statistice de bază de interpretare. El spune că "Modelul 1 al lucrării
sugerează că programele FMI au, în medie, efecte pozitive, dar nesemnificative din punct
de vedere statistic, asupra cheltuielilor guvernamentale pentru sănătate. Magnitudinea
este, de fapt, destul de mare "și că" Fără a aduce în discuție nici una dintre aceste discuții,
aceasta din urmă induce în eroare cititorii ". Cu alte cuvinte, suntem acuzați de faptul că
nu am detectat un efect care nu era semnificativ statistic. Suntem surprinși de faptul că
FMI ar fi confundat cu acest punct statistic de bază. În general, Gupta descrie greșit
literatura cu privire la efectele socio-economice ale politicilor FMI prin menționarea
selectivă a studiilor anterioare. El manifestă o prejudecată de confirmare prin faptul că nu
recunoaște cercetările care contrazic opiniile sale și este mai reprezentativ pentru
domeniu. Vă prezentăm câteva exemple de mai jos, care se referă la literatura de
specialitate revizuită de colegi.
În primul rând, Gupta observă că "programele susținute de FMI duc la o creștere
economică mai mare prin stabilitatea macroeconomică și alte canale", putând astfel
genera un spațiu fiscal pentru a finanța îngrijirea sănătății. Majoritatea dovezilor empirice
nu susțin această afirmație; (Barro și Lee, 2005; Dreher, 2006), provoacă conflicte civile
(Hartzell et al., 2010), diminuează statul de drept (Barro și Lee, 2005) , afectând în mod
negativ sărăcia și inegalitatea (Oberdabernig, 2013). În al doilea rând, Gupta susține că
concluziile noastre nu sunt în concordanță cu literatura, menționând un studiu FMI
(Clements et al., 2013). El afirmă că "cercetările anterioare ... arată că cheltuielile pentru
sănătate au crescut în aceste programe". Totuși, acest lucru nu recunoaște cercetările care
au constatat opusul (Kentikelenis , 2015, Nooruddin și Simmons, 2006).
În al treilea rând, Gupta sugerează că programele finanțate de FMI măresc
finanțarea donatorilor; de fapt, am observat că programele de împrumut ale FMI au
catalizat ajutoarele pentru anumite sectoare, dar nu și pentru sănătate (Stubbs et al.,
2016). Alte studii au constatat că programele FMI înlocuiesc ajutoarele de sănătate prin
devierea acestor resurse pentru a reface rezervele sau a rambursa datoriile (Baker, 2010;
Stuckler et al., 2011). În cele din urmă, Gupta este critic față de o condiționalitate
numărați ca o modalitate de captare a eterogenității programului. Am urmat cele mai bune
practici în utilizarea acestei măsuri ca o caracterizare a rigidității programului și a
intruziunii (Beazer and Woo, 2016, Chwieroth, 2015, Dreher și colab., 2015, Rickard și
Caraway, 2014). Acest lucru avansează pe studiile anterioare, în care programele FMI
sunt tratate ca fiind omogene prin utilizarea unei variabile false pentru participare (de
exemplu, Clements et al., 2013).

7
Salutăm faptul că FMI prin intermediul membrilor personalului de conducere îi
corespund și se angajează cu cercetători academici. La urma urmei, considerăm că
împărtășim punctul de vedere exprimat de Organizația Națiunilor Unite (1988), că
programele de ajustare structurală ar trebui judecate prin efectele lor asupra condiției
umane. Într-o epocă a incertitudinii globale și a provocărilor importante pentru
organizațiile internaționale, FMI ar putea aborda cel mai bine criticile prin reformarea
practicilor sale, respectând standardele proprii privind protecția socială, în loc să continue
să nege dovezile.
Biroul de Evaluare Independent (IEO) al Fondului Monetar Internațional (IMF) a acuzat
instituția multilaterală pentru incapacitatea sa de a avertiza asupra acumulării crizei
economice globale. La urma urmei, IMF, în afară de faptul că este o instituție de
creditare, are obligația de a acționa ca un câine de vază al economiei globale - o funcție
denumită "supraveghere FMI". În perioada premergătoare crizei, FMI nu a reușit să
îndeplinească această funcție.
Raportul IEO, Performanța în perioada de criză financiară și economică:
monitorizarea FMI în 2004-2007, care tocmai a fost lansată, a făcut o critică a
supravegherii FMI: "FMI a furnizat câteva avertismente clare despre riscurile și
vulnerabilitățile asociate cu criza iminentă înainte de izbucnirea sa . Mesajul bannerului a
fost unul al optimismului continuu după mai bine de un deceniu de condiții economice
benigne și volatilitate macroeconomică scăzută ... Credința că piețele financiare au fost
fundamentale solide și că marile instituții ar putea să prevină orice problemă probabilă a
diminuat simțul urgenței de a aborda riscurile sau de a vă îngrijora de posibilele rezultate
grave negative "
Chiar și atunci când personalul FMI a avertizat timpuriu, acestea au fost ignorate
sistematic. Raportul ilustrează fenomenul cu adresa economistului șef, Raghuram Rajan,
la conferința Băncii Federale a Rezervelor din Kansas City în 2005. Rajan a subliniat
posibilitatea distinctă de inovații financiare, făcând economia globală mai riscantă. Cu
toate acestea, după cum indică IEO, publicația emblematică a FMI, Outlookul economic
mondial al acelei perioade, care ar fi trebuit să fie scris sub conducerea aceluiași
economist-șef, nu conținea niciun avertisment. De fapt, în Raportul din 2006 al
articolului IV din 2006 (publicat în iulie 2007), sa afirmat categoric: "Inovarea și
stabilitatea financiară ne-au susținut succesul economic și finanțarea deficitului de cont
curent".
În mod similar, Raportul global privind stabilitatea financiară, o altă publicație
emblematică a FMI, nu și-a îndeplinit misiunea. Chiar și exercițiul de vulnerabilitate
realizat de FMI a fost limitat, până în 2008, la economiile emergente. Raportul IEO
notează că "capacitatea FMI de a identifica în mod corect riscurile mondiale a fost
împiedicată de un grad ridicat de gândire de grup, captura intelectuală, o mentalitate
generală că o criză financiară majoră în economiile mari avansate era improbabilă și
abordări analitice inadecvate.
Raportul recomandă crearea unui mediu care să încurajeze sinceritatea și să ajute la
depășirea mentalității silozului și a culturii insulare la nivelul FMI. Directorul executiv, în
apărarea sa, a menționat câteva inițiative corective recente, cum ar fi desfășurarea unei
noi alerte rapide. Dar, în ciuda unor astfel de excepții, nu s-au întâmplat multe în ceea ce
privește încurajarea unei pluralități de idei și opinii în FMI - și adesea rapoartele de
supraveghere sunt scrise în șabloane standard.

8
Dar, mai important, există o structură de guvernanță defectuoasă la nivelul IMF,
iar organizația continuă să rămână un ostatic al istoriei. Reformele cotelor - privind
"participațiile" fiecărei țări - au avansat în ritmul unui melc, iar retorica transferului de
putere de la economii avansate la economii emergente a fost tradusă destul de superficial.
Astfel de schimbări cosmetice în reformele cotelor nu vor rezolva problema
fundamentală a unui sistem monetar și financiar internațional care se desfășoară în
interesul câtorva. Trebuie să așteptăm apoi următoarea criză pentru a propune reforme
treptate.

9
CAPITOLUL II - REGLEMENTAREA PRINCIPIILOR DE
FUNCŢIONARE A SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
2.1. PRINCIPIILE ŞI STATUTUL F.M.I

Principiile care stau la baza acestui Sistem Monetar Internaţional, înscrise în


statutul F.M.I., sunt următoarele:

- Vocaţia universală, concepută ca deschiderea deplină, către toate statele lumii;


acestea pot deveni membre ale F.M.I. odată ce se angajează să adopte şi să
respecte principiile sistemului monetar şi statutul F.M.I. Sistemul de la Bretton
Woods a reprezentat prima reuşită importantă a ideii de cooperare deplină ( la
scară planetară ) în plan monetar, reuşind să determine toate statele membre
să-şi coordoneze nu numai politicile monetare ci chiar şi cele economice
generale, în scopul echilibrării dezvoltării şi a schimburilor comerciale.

- Convertibilitatea monedelor, este definită şi înţeleasă într-o accepţiune nouă; a


fost definită valoarea parităţii oficiale a dolarului S.U.A. la nivelul 1 USD =
1,888671 grame aur fin. Sistemul monetar pus în practică la Bretton Woods se
baza pe folosirea unei monede naţionale ( dolarul S.U.A. ) ca pilon al
sistemului. Această soluţie s-a bazat ( până în august 1971 ) pe
convertibilitatea ( externă ) în aur a monedei americane, realizată prin
angajamentul S.U.A. de a asigura stabilitatea dolarului faţă de aur la preţul
oficial ( 35 USD uncia ), şi de a preschimba în aur, ofertele de dolari venite
din partea băncilor centrale ale celorlalte state. Pentru celelalte monede
naţionale, convertibilitatea era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare,
care se obligau să desfiinţeze restricţiile şi discriminările în domeniul plăţilor
şi transferurilor internaţionale şi să răscumpere moneda naţională deţinută de
o bancă centrală străină, la solicitarea acesteia. Se realizează în acest fel,
extinderea liberalismului din domeniul comercial şi la cel monetar.

- Stabilirea parităţilor şi a cursurilor valutare. Potrivit statutului F.M.I. ( din


1944 ) moneda fiecărui stat membru trebuie să aibă o valoare paritară,
exprimată în aur sau dolari SUA, reprezentând definiţia legală a monedei
respective, valoare care, ulterior, nu mai putea fi modificată decât cu acordul

10
F.M.I. Statutul prevedea şi dreptul F.M.I. de a opera modificări uniforme ale
valorilor paritare ale tuturor monedelor statelor membre. Totodată, era
prevăzută obligaţia statelor membre de a efectua intervenţii pe piaţa valutară
( prin achiziţii sau vânzări de monedă naţională, la cursul oficial ) în scopul
respectării marjei de fluctuaţie a cursului acestora în limitele stabilite ( iniţial
+/- 1%, iar după 1971 +/- 2,25% ).

- Nivelul şi structura lichidităţilor internaţionale trebuia corelat cu cerinţele


creşterii echilibrate a comerţului naţional şi internaţional. Sistemul aur-devize,
conceput la Bretton Woods, nu se baza pe o moneda internaăionala unică, ci
pe utilizarea tuturor monedelor statelor membre, în ideea că toate eceste
monede pot îndeplini functţi monetare pe plan internaţional, deci, pot fi
utilizate pentru constituirea rezervelor de lichidităţi. Rezervele oficiale de
lichidităţi au fost definite în funcţie de nevoile curente de convertire monetară
( pentru importuri cât şi pentru operaţiuni necomerciale ) şi de intervenţie pe
pieţele valutate pentru protejarea cursului monedelor naţionale.

Sistemul monetar creat la Bretton Woods a instituit funcţionarea unui sistem


multilateral de relaţii valutar-financiare internaţionale. Acest sistem a funcţionat cu
rezultate bune până la începutul anilor '70, când se ajunge la o stare de criză persistentă,
ca urmare a dificultăţilor tot mai mari de funcţionare ( respectarea multora din
prevederile Statutului F.M.I. din 1944 devine tot mai dificilă ) şi apoi la abandonarea
treptată a normelor stabilite iniţial.

Noul statut al F.M.I., adoptat după conferinţa de la Kington, din 1978,


oficializează demonetizarea aurului, interzicând astfel utilizarea sa ca etalon monetar sau
ca mijloc de plată, ceea ce corespunde procesului contemporan de reformă a sistemului
monetar; reforma a început practic ( dar neoficial ) prin suspendarea convertibilităţii în
aur a monedei americane ( 1973 ) şi intrarea acesteia într-un sistem de flotare liberă ( curs
de piaţă ); acest sistem este oficializat prin noul statut al F.M.I. Teoretic, flotarea liberă nu
presupune intervenţia băncilor centrale pe piaţa valutară; practic însă, îndeosebi după
1985, intervenţia băncilor centrale pe piaăa valutara a fost nu numai frecventă dar şi
foarte puternică. În planul coordonarilor politicilor economice şi monetare F.M.I.

11
dobândeşte un rol foarte important, toate deciziile esenţiale adoptate ( după 1978 ), în
principal, de statele dezvoltate, fiind finalizate numai după consultări, şi prin cooperare
strânsă, cu Fondul; în plus F.M.I. şi-a intensificat activitatea de analiză şi avizare a
programelor economice şi monetare naţionale, care se bazau pe resurse ale Fondului.

Una din consecinţele ce nu se bucură de cele mai favorabile aprecieri, şi care este
datorată sistemului cursurilor flotante, generalizat la scară planetară, este creşterea
instabilităţii pieţelor valutare, pe fondul unei creşteri generale a instabilităţii pieţei
monetare; caracteristica dominantă a tranzacţiilor comerciale sau financiare
contemporane este adoptarea deciziilor în condiţii de risc şi incertitudine. Drept urmare,
mişcarea capitalurilor speculative a atins, în prezent, dimensiuni colosale, ceea ce face ca
riscurile să fie, de regulă, transferate asupra relaţiilor comerciale.

Preocupările pentru reforma sistemului monetar intenaţional n-au încetat să anime


teoreticienii şi practicienii interesaţi de evoluţia economiei mondiale. Aceste preocupări
s-au intensificat în acest deceniu, şi vizează, în principal, următoarele direcţii posibile ale
transformărilor ce trebuiesc aduse Sistemului Monetar Internaţional:

 revenirea la una din variantele etalonului aur; sunt avansate ca soluţii: varianta
clasică a etalonului aur ( gold specie standard ), ce presupune remonetizarea
aurului şi revenirea la parităţile monetare aur, varianta aur-devize ( gold exchange
standard ), după sistemul aur-liră sterlină ( din perioada 1920-1936 ) sau aur-dolar
( sistemul iniţial adoptat la Bretton Woods ) cât şi o variantă modernă ( nouă )
care situează aurul ca “ancora” în stabilirea parităţilor şi în reglarea politicilor
monetare; analizele ce însoşesc aceste propuneri conţin argumente contradictorii,
sustinătorii revenirii la etalonul bazat pe aur subliniind că o cooperare monetară
cu caracter universal se poate înfăptui numai prin dispariţia situaţiei de monopol a
unor monede naţionale ( îndeosebi a S.U.A. ), în timp ce adversarii acestei idei
arată că o asemenea soluţie nu asigură adaptabilitatea viitorului sistem la
dinamica foarte accelerată a relaţiilor valutar-financiare internaţionale;

 crearea unei monede universale, prin transformarea DST în bani efectivi, capabili
să îndeplinească funcţiile de etalon monetar internaţional, mijloc de plată şi
circulaţie în relaţiile internaţionale, precum şi mijloc de tezaurizare şi rezervă,

12
deşi are numeroşi susţinători, cel puţin deocamdată, nu are şanse reale de izbândă;
criticii acestei idei argumentează inaplicabilitatea variantei de mai sus prin
rezistenţă foarte mare, a multor state, la ideea de banca mondială de emisiune ( ca
instituţie supranaţională o asemenea bancă este autonomă şi poate adopta decizii
obligatorii pentru statele membre, ceea ce, în condiţiile actualelor raporturi de
forţe în plan economico-financiar nu este acceptabil );

 perfecţionarea sistemului prin reforme parţiale, vizează adoptatea unor decizii


posibile de transformare a unora din componentele sistemului, care nu mai pot
funcţiona ca atare, şi care ar putea conduce la o mai mare stabilitate în plan
valutar, cum ar fi:

- crearea de zone monetare-obiectiv ( target zone ), caracterizate prin adaptarea


continuă a nivelului cursului de schimb la stadiu şi rezultatele obţinute – în
zona respectivă – în planul coordonării politicilor economice; “zonele”
monetare fixează limite ( elastice şi revizuibile în funcţie de factorii
economici şi monetari fundamentali care pot influenţa cursul monedei
naţionale ) ale evoluţiei cursului de schimb al fiecărei monede naţionale,
orientând politica monetară în scopul de a nu permite depăţirea limitelor
stabilite;

- intrucţionarea unor politici de flotare controlată, în funcţie de un set comun de


indicatori macroeconomici ( rata inflaţiei, şomajul, creşterea economică,
starea balanţei de plăţi, echilibrul monetar, presiunea fiscală, echilibrul
bugetului de stat, etc. ) pe baza cărora se poate asigura coordonarea politicilor
economice şi valutare, fără a se încălca regulile de supraveghere a cursurilor
de schimb de către F.M.I., astfel încât cursul să fie corelat cu setul de
indicatori şi în acelaşi timp să poată influenţa evoluţia acestora;

- realizarea unui sistem de parităţi stabile pe termen lung, pe baza unei politici
monetare comune care să permită menţinerea unor cursuri fundamentate din
punct de vedere economic, de natură să asigure echilibrul pieţelor interne şi a
relaţiilor lor internaţionale.

13
2.2. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA FMI

Organizarea şi funcţionarea FMI se bazează pe aşa numitele „cote părţi ”


subscrise de ţăriile care aderă la această organizaţie, adică pe volumul resurselor pe care
statele membre le pun la dispoziţia FMI şi care determină inclusiv numărul de voturi de
care dispune fiecare stat membru în organele de conducere, precum şi importanţa
împrumuturilor de care poate beneficia fiecare ţară. Cotele părţi au fost exprimate în
dolari şi se fixează în funcţie de valoarea comerţului exterior şi de valoarea producţiei
statelor membre în raport cu o serie de condiţii politice, favorabile, cel mai des, SUA şi
Marii Britanii.
Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor, Consiliul executiv
şi Directorul general. Pentru desfăşurarea activităţii sale, FMI este organizat pe comitete
şi departamente specializate.
Consiliul guvernatorilor constituie organul suprem şi stabileşte liniile directoare
ale activităţii Fondului (cu rol de adunare generală). Fiecare stat membru este reprezentat
de un guvernator (Ministrul de finanţe sau Guvernatorul băncii centrale şi deţine un drept
de vot a cărui importanţă diferă în funcţie de cota parte de capital subscrisă de statul
respectiv) şi un supleant numit de fiecare ţară. Dintre membrii Consiliului guvernatorilor
unul este ales preşedinte. În sfera atribuţiilor sale intră: primirea de noi membri,
excluderea membrilor, modificarea statutului, revizuirea cotelor de participare,
încheierea de aranjamente valutare cu alte instituţii etc. De regulă, în luna septembrie a
fiecărui an, Consiliul guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în cadrul căreia
se examinează activitatea Fondului în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie - 31
martie) şi se stabilesc liniile directoare ale activităţii viitoare.
Consiliul executiv este format din 23 directori executivi, din care 7 sunt numiţi şi
16 aleşi.
Directorul general este numit de Consiliul executiv pe o perioadă de 5 ani. El
prezidează întâlnirile Consiliului executiv, nu votează decât în situaţia în care există
egalitate de voturi şi poate participa şi la şedinţele Consiliului guvernatorilor, dar fără
drept de vot.

14
Comitetul interimar a fost înfiinţat în anul 1974 ca un organ consultativ compus din
24 membri, care dă avize şi face rapoarte către Consiliul guvernatorilor pe probleme
privind gestionarea şi adaptarea sistemului monetar internaţional.
Comitetul dezvoltării constituit în acelaşi an este un comitet ministerial reunit al
Consiliului guvernatorilor FMI şi al Băncii Mondiale, care analizează transferurile de
resurse către ţările în curs de dezvoltare.
La nivelul FMI sunt organizate departamente geografice (Africa, Asia-Pacific,
Europa, Orientul Mijlociu, Emisfera Occidentală) şi departamente funcţionale şi servicii
speciale (Departamentul de finanţe publice, Departamentul juridic, Institutul FMI,
Departamentul monetar şi valutar, Departamentul de studii, Departamentul de statistici şi
Departamentul de trezorerie).

2.3 EVOLUŢII ÎN FUNCŢIONAREA FMI

1952
Acordurile stand-by au fost introduse în 1952 şi Belgia a fost prima ţară care a
împrumutat 50 milioane dolari pentru a-şi consolida rezervele internaţionale. Termenul
„ stand-by” înseamnă că subiectul poate lua bani doar în urma unor condiţii.
1963
În 1963 fondul a înfiinţat „facilitatea financiară de compensare” pentru a ajuta ţările
membre producătoare de bunurile de bază în urma unor deprecieri temporare a
exporturilor ca urmare a scăderilor de preţuri. O componentă adiţională pentru a ajuta
ţările să se descurce cu crizele temporare în importurile de cereale a fost adăugată în 1981
Anii ‘70
În timpul crizei energetice când preţurile la petrol au crescut de 4 ori, fondul a ajutat
ţările importatoare de petrol printr-o „ facilitate petrolieră”. Această facilitate a avut efect
între 1974 şi 1976 când FMI a împrumutat de la ţările exportatoare şi de la cele puternice
şi a acordat împrumuturi ţărilor importatoare pentru a-şi regla deficitele ca urmare a
exploziei de preţuri.
1974

15
În 1974 a fost introdusă „facilitatea extinsă a fondului” pentru a asigura asistenţă pe
termen mediu membrilor cu probleme la balanţa plăţilor datorate slăbiciunilor economice
şi care necesită reforme structurale pe termen lung. Perioada acordurilor extinse este de 3
ani cu posibilitatea extinderii la 4 ani. Kenya a fost prima ţară care a beneficiat de acest
tip de acord
Anii ‘80
În anii ’80 FMI a jucat un rol central în rezolvarea crizei datoriilor ţărilor latino-
americane împreună cu comunitatea bancară internaţională. FMI a ajutat ţările cu datorii
să-şi realizeze programe de stabilizare pe termen mediu cu banii proprii dar şi cu fonduri
atrase de la bănci comerciale şi alte organizaţii internaţionale.
1989
Încă din 1989 FMI a ajutat ţările din centrul şi estul Europei, zona baltică, Rusia şi
alte ţări ale fostei Uniuni Sovietice pentru a-şi transforma economiile din sistemul
planificat în cel al economiei de piaţă. A lucrat în parteneriat cu aceste ţări pentru a le
stabiliza şi restructura economiile lucrând chiar şi la cadrul instituţional şi legal necesar
pentru o economie de piaţă funcţională.
1994-1995
Între 1994 şi 1995 Mexic a suferit o puternică criză financiară datorită unei
modificări în încrederea pe piaţă.Mexic a adoptat rapid un sitem de reforme iar FMI i-a
acordat un împrumut de 17,8 miliarde de dolari. FMI a introdus „ noile aranjamente
pentru a împrumuta” (New Arrangements to Borrow (NAB) pentru a avea suficiente
fonduri în cazul unor crize majore.
1996
În 1996 FMI împreună cu Banca Mondială au lansat “ Iniţiativa pentru ţările sărace
puternic îndatorate” cu scopul de-a reduce datoriile ţărilor celor mai sărace din lume la
nivel acceptabil într-un timp cât mai scurt.
1997-1998
În timpul crizei financiare asiatice (1997-1998) FMI a acordat fonduri uriaşe
totalizând mai mult de 36 miliarde de dolari Indoneziei,Coreei şi Tailandei pentru a-şi
realiza reformele şi a-şi stabiliza economiile. În 1997 fondul a introdus “ facilitatea
rezervei suplimentare” pentru a ajuta ţările care au nevoie mare de finanţare pe termen

16
scurt datorate unor pierderi neaşteptate de încredere pe piaţă reflectate în scurgeri de
capital.
1999
Fondul a introdus un nou instrument de criză liniile de credit contingente.Acestea
sunt linii de precauţie prin care membrii sunt antrenaţi să atingă politici economice
puternixe pentru a obţine finanţarea FMI pe termen scurt când sunt ameninţaţi de
pierderineaşteptate de încredere datorită dificultăţilor din alte ţări.
2000
Au fost introduse o serie de măsuri prin care FMI să asigure un ajutor mai rapid în
prevenirea şi rezolvarea crizelor, dar şi o mai bună utilizare a resurselor FMI.

CAPITOLUL III – FMI - FUNCŢII, OBIECTIVE ŞI MIJLOACE DE


ACŢIUNE

17
3.1 ROLUL INIŢIAL AL FMI

Fondul Monetar Internaţional este cunoscut mai ales pentru rolul său de instituţie
financiară care pune resursele sale la dispoziţia ţărilor membre, având probleme
temporare legate de balanţa de plăţi, aceste ţări fiind obligate să pună în practică politicile
de ajustare economică necesare pentru a depăşi aceste dificultăţi.
Pe parcursul ultimilor ani, împrumuturile acordate de Fondul Monetar
Internaţional au cunoscut o creştere spectaculoasă, ca imagine a rolului fundamental pe
care îl joacă această instituţie în reglarea nenumăratelor crize economice şi financiare din
diferite ţări cu pieţe emergente din America Latină, Asia şi Europa. Pe de altă parte,
Fondul Monetar Internaţional se angajează activ în promovarea creşterii economice şi
combaterii sărăciei în ţările membre cele mai sărace aducându-le o finanţare suplimentară
cu scopul de a le sprijini în eforturile lor pe care le depun pentru a-şi stabiliza economia,
pentru a-şi pune în execuţie reformele structurale precum şi pentru a înapoia în condiţii
bune datoria externă.
Totuşi, contextul general în care se înscrie această finanţare scapă adesea opiniei
publice.
Fondul Monetar Internaţional ocupă un loc cu totul singular printre organizaţiile
interguvernamentale care combină funcţii de reglementare, consultative şi financiare
acestea decurgând din scopurile pe care şi le-a fixat în momentul în care a luat fiinţa.
Misiunea şi activităţile Fondului Monetar Internaţional, cele definite prin Statut, se
sprijină pe diferite funcţii de serviciu şi informare:
 Funcţii de natură reglementară. Fondul Monetar Internaţional are în mod oficial
dreptul să reflecteze asupra măsurilor susceptibile de a întâmpina obstacole în
plăţile şi transferurile tranzacţiilor curente internaţionale. Ţările membre sunt
obligate să prezinte Fondului Monetar informaţii şi date statistice pe care el le
consideră necesare pentru a-şi desfăşura activitatea, date considerate ca fiind un
minim necesar pentru a duce la bun sfârşit misiunea sa. Aceste date sunt înscrise
în Articolul VIII al Statutului şi sunt reprezentate de:
- averile oficiale, interioare şi exterioare în aur şi devize;

18
- averile interioare şi exterioare ale organismelor bancare şi financiare altele decât
organismele oficiale, în aur şi devize;
- producţia în aur;
- exporturile şi importurile în aur pe ţări de destinaţie şi de origine;
- exporturile şi importurile totale de mărfuri, evaluate în moneda naţională, pe ţări
de destinaţie şi origine;
- balanţa internaţională de plăţi cuprinzând: comerţul de bunuri şi servicii,
operaţiunile în aur, operaţiunile de capital, toate celelalte operaţiuni;
- situaţia investiţiilor internaţionale, adică investiţiile străine pe teritoriile statului
membru Fondului Monetar Internaţional şi investiţiile în străinătate ale
rezidenţilor statului membru Fondului Monetar Internaţional, în măsura în care
este posibilă furnizarea de informaţii; venitul naţional; indicele preţurilor, adică
preţul mărfurilor, en-gros şi en detail, preţurile de import şi de export; cursul de
schimb al monedelor străine; reglementările privind schimbul, adică expunerea
completă a regulilor în vigoare în momentul în care statul membru admite la
Fond; dacă există acorduri oficiale de sistem de plată prin compensare, indicatorii
detaliaţi privind sumele totale în curs de compensare pentru reglarea operaţiunilor
comerciale şi financiare, şi timpul care a trecut de când ele sunt restante.
 Funcţiile consultative. Ele decurg în mod esenţial din responsabilitatea care cade
în sarcina Fondului Monetar Internaţional de a supraveghea sistemul monetar
internaţional şi de a exercita o supraveghere fermă a politicilor de schimb ale
statelor membre, sarcină conferită instituţiei înainte de prăbuşirea, la începutul
anilor 1970, a sistemului de paritate fixă pus în practică la Bretton Woods. Este
vorba despre o supraveghere regulată şi de o examinare de către statele membre a
evoluţiei situaţiei economice şi financiare precum şi constatarea evoluţiei
economiei mondiale şi perspectivele acesteia.
 Funcţiile financiare - vin să obţină o susţinere temporară a balanţei de plăţi şi a
administrării sistemului DST prin obţinerea de împrumuturi concesionale pe
termen lung şi pentru a uşura datoria statelor membre cele mai sărace.
 Funcţiile de serviciu şi informare suplimentară. Aceste funcţii suplimentare
compun un vast program de asistenţă tehnică şi înglobează o serie de activităţi

19
statistice şi care nu ţin de statistică, între care cele mai importante sunt: colectarea
şi difuzarea datelor economice şi financiare despre statele membre. Difuzarea
datelor constă în supravegherea pe care Fondul Monetar Internaţional o exercită
asupra ţărilor şi asupra întregii lumii precum şi publicarea rezultatelor evaluărilor
şi studiilor economice. În cele mai multe cazuri, Fondul Monetar Internaţional
este principala sursă de informaţii economice fiabile şi recente despre statele
lumii. Statele membre invită Fondul Monetar Internaţional, din când în când, să
stabilească norme şi practici optimale şi să urmeze aplicarea lor în diferite
domenii, în legătură cu întocmirea regulată a statisticilor economice şi financiare
naţionale, transparenţa politicilor monetare şi bugetare, evaluarea siguranţei
sectorului privat şi promovarea bunei guvernanţe.
După ce am prezentat aceste funcţii ne putem da seama că Fondul Monetar
Internaţional nu este interesat numai de problemele individuale ale ţărilor ci şi de
funcţionarea întregului sistem monetar internaţional în general.
Acţiunea sa vizează în mod esenţial promovarea politicilor şi strategiilor care vor
permite statelor membre să lucreze în comun pentru a asigura stabilitatea sistemului
financiar internaţional şi să creeze condiţiile unei creşteri economice durabile.
Instituţie privilegiată a cooperării monetare internaţionale, Fondul Monetar Internaţional
este în fond garantul evoluţiei armonioase a sistemului, şi datorită lui un număr mare de
probleme monetare internaţionale sunt astăzi rezolvate prin convenţii internaţionale, prin
jocul convingerii sau încă prin înţelegeri mutuale.
De asemenea, Fondul Monetar Internaţional trebuie să facă faţă situaţiilor de
criză, nu numai celor care se petrec doar în anumite state membre în mod particular,
precum şi celor care reprezintă o ameninţare pentru sistemul monetar internaţional.
Toate operaţiunile Fondului Monetar Internaţional sunt realizate în cadrul unei
structuri de decizie care a evoluat de-a lungul anilor. Aceasta structură corespunde unui
compromis între reprezentanţa tuturor statelor membre şi nevoile operaţionale şi de
gestiune a unei instituţii financiare eficace.
În acelaşi timp Fondul Monetar Internaţional acordă şi o serie de ajutoare
externe, ţărilor sărace care depun eforturi pentru a atinge „Obiectivele creşterii
Mileniului" şi celor care luptă împotriva maladiilor HIV şi SIDA.

20
De ce sunt aceste ajutoare externe importante pentru ţările cu venituri reduse?
După estimările disponibile statele cu venituri reduse au nevoie de aproximativ 30 - 70 de
miliarde de dolari cheltuieli publice suplimentare pentru a face faţa sărăciei şi pentru a
atinge „Obiectivele de creştere ale Mileniului"(ODM). Aceste cheltuieli vor trebui
finanţate în următoarea combinaţie: creşterea veniturilor din interiorul ţării, ajutoare
externe şi împrumuturi publice.
Vom prezenta în continuare câteva reguli pe care trebuie sa le aibă în vedere
statele care solicită ajutoare externe suplimentare de la Fondul Monetar Internaţional.
Astfel, statele solicitante trebuie să facă dovada unei bune gestiuni şi a unei
absorbţii eficace a acestor resurse, menţinând stabilitatea macroeconomică, şi să-şi
elaboreze un buget în context de incertitudine.
În primul rând, statele beneficiare trebuie să prezinte modalităţile sau capacitatea
de a utiliza într-o manieră cat mai eficace aceste ajutoare suplimentare. În numeroase ţări
cu venituri reduse, capacitatea de administraţie publică este limitată. Organismele
responsabile cu prestarea de servicii sau sistemele de planificare şi de urmărire pot fi
inadaptate acestei situaţii.
Se poate de asemenea ca aceste ţări să aibă dificultăţi datorate de creşterea rapidă
a cheltuielilor în diferite sectoare sau de lipsa unei mâini de lucru calificată. Lipsa
specialiştilor, spre exemplu, poate împiedica dezvoltarea rapidă a sistemului de
învăţământ. Multiplicarea programelor de tratament şi de prevenire a îmbolnăvirilor cu
HIV - SIDA riscă să lase acest sector fără specialişti în domeniul medical.
Mai mult, diferite state suferă de o proastă guvernanţă. Opacitatea activităţilor
statului, lipsa unui control riguros al cheltuielilor şi carenţa legislaţiei, pot să creeze un
mediu în care resursele, în acest caz ajutoarele suplimentare, pot fi deturnate sau utilizate
greşit. În al doilea rând, planurile de cheltuieli publice trebuie să fie elaborate ţinând cont
de o posibilă instabilitate şi de caracterul imprevizibil al acestor ajutoare.
3.2 TRANSFORMAREA FMI – ABANDONAREA OBIECTIVELOR
INIŢIALE

21
Premierul britanic Gordon Brown a propus transformarea Fondului Monetar
Internaţional (FMI) într-o instituţie independentă de monitorizare a pieţei financiare, ce
va reprezenta prima linie de apărare împotriva crizelor economice globale.
Brown a declarat de asemenea că sprijină cererea Indiei pentru un loc permanent
în Consiliul de Securitate al ONU, şi a cerut crearea unor forţe de politie de reacţie rapidă
şi a unui grup de experţi care să restabilească ordinea în urma conflictelor.
Potrivit lui Brown, Marea Britanie va face presiuni pentru adoptarea unui acord
privind un nou sistem internaţional care să ajute statele ce nu dispun de putere nucleară să
obţină noi surse de energie.
Brown a cerut crearea unui fond de mai multe miliarde de dolari în cadrul Băncii
Mondiale destinat combaterii modificărilor climatice şi finanţării dezvoltării durabile în
ţările sărace. "Propun ca FMI să acţioneze cu acelaşi grad de independenţă de care se
bucură o bancă centrală într-o ţară", a declarat Gordon Brown la New Delhi, în faţa unui
grup de oameni de afaceri.
Forumul de Stabilitate Financiară este format din reprezentanţi ai băncilor
centrale, organismelor de reglare a pieţei şi instituţiilor economice international.

3.3. FORMAREA RESURSELOR FMI

Constituirea şi utilizarea resurselor FMI


Resursele FMI se pot grupa în general în patru categorii:
a) cote subscrise de ţările membre;
b) dobânzi şi comisioane;
c) vânzari de aur contra valute convertibile;
d) împrumuturi.
a) Cotele de participare constituie partea cea mai importantă din capitalul FMI,
fiecare ţară, odată cu aderarea la Fond, fiind obligată să subscrie o anumită cotă. Până în
anul 1978 această cotă era formată din 25% aur şi 75% moneda naţională indiferent dacă
este convertibilă sau neconvertibilă. În trecut, aurul corespunzător fracţiunii de 25% se
depunea la unul din cei patru depozitari acreditaţi ai Fondului (Sistemul Federal de
Rezerve al SUA, Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca de Rezervă a Indiei). Moneda

22
naţională este păstrată într-un cont special la dispoziţia FMI, la banca centrală sau o altă
bancă din ţara respectivă.
Periodic, aceste cote sunt revizuite, de regulă în sensul măririi lor. Sporirea
cotelor de participare este determinată, în principal, de nevoia de resurse a Fondului
pentru a face faţă solicitărilor sporite de finanţare ale membrilor. Revizuirea generală a
cotelor se face la intervale de până la 5 ani, dar fiecare membru poate solicita, atunci când
se consideră îndreptăţit, modificarea singulară a cotei sale. La data de 30 ianuarie 2003,
Consiliul executiv a realizat ultima revizuire a cotelor de participare (a 12-a), lăsând
neschimbată valoarea acestora de 213,7 miliarde DST.
Cota de participare are o importanţă deosebită din punctul de vedere al ţării
membre, deoarece de mărimea acesteia depinde: puterea de vot a ţării, volumul ajutorului
financiar care i se poate acorda şi valoarea alocărilor de DST.
În cadrul FMI se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei
ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar
pentru fiecare fracţiune de 100.000 dolari din cota de participare a ţării respective, astfel
că participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională cu numărul total de
voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanţă deosebită (de exemplu, modificarea
cotelor de participare) este necesară unanimitatea.
Cotele de participare cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din total şi, deci,
din voturi: SUA – 17,08%, Japonia – 6,13%, Germania – 5,99%, Franţa – 4,95%, Marea
Britanie – 4,95%.
b) Dobânzile şi comisioanele reprezintă o altă resursă a FMI, a cărei mărime
depinde de volumul creditelor acordate şi de evoluţia ratelor dobânzii.
c) Vânzarile de aur erau destinate, în formula vechiului statut, să mărească
resursele Fondului într-o anumită valută pentru a face faţă solicitărilor deosebit de mari
într-o monedă.
d) Împrumuturile se utilizează în cazul în care disponibilităţile FMI devin
insuficiente comparativ cu solicitările de finanţare ale ţărilor membre şi se obţin de la
statele membre, de la alte organizaţii sau pe baza unor aranjamente.
Dreptul de a primi ajutor financiar în valută şi alocări de DST de la FMI este
proporţional cu cotele-părţi vărsate, fapt care creează diferenţieri accentuate în

23
redistribuirea resurselor Fondului. Astfel, ţările cu o bună situaţie economică şi financiară
au şi posibilităţi mai mari de a apela la finanţările FMI şi, în plus, primesc cele mai mari
alocări de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse
manifestă ţările în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară slabă, reflectată şi în
mărimea cotei lor subscrise şi vărsate la Fond.
O ţară membră poate utiliza DST pentru a obţine monedă străină de la alţi membri
şi pentru a face plăţi către FMI. O astfel de utilizare nu constituie un împrumut, statelor
membre ale FMI fiindu-le alocate DST pentru rezolvarea unor dezechilibre de balanţă de
plăţi, fără îndeplinirea unor măsuri de politică economică şi fără obligaţia de rambursare.
O ţară membră care îşi foloseşte alocările de DST plăteşte Fondului o dobândă la o rată
anuală de 1%-5%, în timp ce un stat care deţine DST peste alocările sale încasează o
astfel dobândă.
Tragerile obişnuite pot fi efectuate în două categorii:
 tranşele propriu-zise;
 facilităţile de finanţare.
a) Mecanismul tranşelor, destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de
plăţi, prevede 5 tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a
ţării respective. Tragerea în prima tranşă, denumită „tranşa rezervă” se face
automat, în momentul în care doreşte ţara membră. Pe lângă această tranşă există
4 „tranşe de credit”, tragerile în cadrul lor putându-se face succesiv, după
epuizarea disponibilităţilor din „tranşa rezervă” şi după examinarea situaţiei
concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI.
În acordarea tranşelor de credit, FMI aplică principiul conditionalităţii: cu cât
sumele trase cumulativ de o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota de
participare, cu atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de statul respectiv permite
echilibrarea balanţei de plăţi şi rambursarea fondurilor împrumutate. Prin mecanismul
tranşelor, o ţară poate obţine maxim 125% din cota sa de participare, dar tranşele de
credit superioare se obţin cu o condiţionalitate sporită. În limbaj tehnic, operaţiunile de
împrumut se numesc trageri, iar rambursările se numesc răscumpărări.
Împrumuturile angajate de un stat membru se pot derula sub forma „cumpărărilor
directe” şi a „asigurărilor de trageri”.

24
Cumpărările directe reprezintă un împrumut acordat în monedă convertibilă pe gaj
de monedă naţională (swap).
Asigurările de trageri sunt decizii prin care FMI dă siguranţa unui stat că va putea
să efectueze cumpărări de monedă convertibilă, în cursul unei perioade precizate şi până
la un nivel determinat. Aşadar asigurările de trageri sunt linii de credit deschise pentru o
perioadă de 12 luni.
Tragerile în mecanismul tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi
imediate cu monedă naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor facilităţi
speciale:
Aranjamentul „stand-by”, pe baza căruia ţara solicitatoare poate să obţină sumele
cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani. El a fost creat în anul
1952 în scopul de a ajuta pe termen mediu ţările cu dezechilibre temporare de balanţă de
plăţi, acestea putând obţine 100% din cotă anual şi 300% din cotă cumulat. În prezent,
majoritatea creditelor acordate de FMI au la baza aranjamente „stand-by” încheiate de
statele membre.
Facilitatea de credit extinsă (EFF - Extended Fund Facility) a fost instituită în
anul 1974 şi a permis Fondului să furnizeze statelor membre ajutoare echivalente cu un
procent mai mare din cota lor de participare (100% din cotă anual, 300% din cotă
cumulat) şi pentru o perioadă mai lungă decât prin mecanismul tranşelor de credit (3 ani).
Principalul obiectiv al acestei facilităţi îl reprezintă ajutorarea statelor membre pentru a
depăşi dificultăţile de origine structurală ale balanţei de plăţi, care necesită în general o
perioadă de ajustare mai mare.
b) Tragerile în cadrul facilităţilor de finanţare pot fi obţinute în situaţii bine
specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de către ţările în curs de
dezvoltare, astfel fiind create:
Facilitatea de finanţare compensatorie (CFF - Compensatory Financing Facility)
creată în anul 1963, vine în sprijinul statelor care fac dovada unui necesar financiar care
să compenseze o scădere temporară a încasărilor din exporturi (în special de materii
prime, semifabricate) sau o creştere temporară a costurilor importurilor de cereale. Aceste
ţări care suportă majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi au posibilitatea să tragă asupra
FMI până la 75% din cota de participare.

25
Din anul 1988 este inclusă în Facilitatea finanţării compensatorii şi
contingentării, care pastrează elementele esenţiale ale finanţării compensatorii, dar
cuprinde şi elemente legate de contingentarea exporturilor sau a importurilor.
Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute (USFF - Uncertain Situations
Financing Facility) ajută statele membre să menţină dinamica reformelor, în cazul
producerii unor socuri externe. Dreptul total de tragere este de 80% din cota de
participare: 30% pentru deficitul încasărilor din export, 30% pentru situaţii neprevăzute şi
20% o tranţă de credit facultativă.
Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon (BSFF - Buffer Stock Financing
Facility) a fost creată în anul 1969 pentru ţările care înregistrează dezechilibre de balanţă
de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind
formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime, tragerile putând atinge 50% din cotă.
Facilitatea petrolieră a funcţionat temporar în perioada 1974-1975 şi a fost
destinată să finanţeze ţările membre care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi ca
urmare a majorării preţului tiţeiului, consecinţă a primului şoc petrolier.
Facilitatea „Witteveen" a fost creată în anul 1980 în scopul sprijinirii ţărilor
membre care se aşteaptă să înregistreze deficite importante ale balanţelor de plăţi şi care
au epuizat celelalte posibilităţi de tragere asupra FMI.
Facilitatea de ajustare structurală (SAF - Structural Adjustment Facility) şi
Facilitatea de ajustare structurală extinsă (ESAF - Enhanced Structural Adjustment
Facility) au fost instituite în perioada 1986-1987, având ca scop acordarea de fonduri în
condiţii de favoare (termen de 10 ani din care 5,5 ani perioada de graţie, dobândă de
0,5% pe an) ţărilor în curs de dezvoltare cu venituri mici, pentru programe de reformă
economică şi pentru probleme repetate ale balanţei de plăţi. Cuantumul total al unei astfel
de facilităţi este echivalent cu 50% din cota de participare a ţării, plătibil în trei anuităţi.
Facilitatea pentru transformare sistemică (STF - Systemic Transformation
Facility) a funcţionat în perioada aprilie 1993-decembrie 1995 şi a constat în acordarea de
asistenţă financiară ţărilor în tranziţie cu dezechilibre ale balanţei de plăţi datorate
gravelor perturbaţii ale sistemului comercial şi de plăţi. Au beneficiat de această facilitate
20 de ţări, cea mai importantă tranşă (0,5 miliarde DST) revenind Ucrainei.

26
Facilitatea liniilor de credit preventive (CCL - Contingent Credit Lines) a fost
creată în anul 1999 în vederea acordării de credite pe termen scurt ţărilor membre a căror
economie este fundamental sanătoasă şi bine gestionată, dar care se pot confrunta cu
dezechilibre excepţionale ale balanţei de plăţi, generate de mişcări necontrolate ale
pieţelor de capital sau de propagarea efectelor unei crize financiare internaţionale.
Facilitatea de reducere a sărăciei şi creştere (PRGF - Poverty Reduction and
Growth Facility) a fost introdusă în noiembrie 1999 pentru a ajuta ţările cele mai sărace
să facă faţă dezechilibrelor de balanţă de plăţi. Pe baza strategiei de reducere a sărăciei a
ţării în cauză se adoptă programe pe 3 ani şi se poate obţine până la 140% din cota de
participare, în cazuri excepţionale chiar 185%.
Consiliul guvernatorilor a hotărât în anul 2000 ca termenul de creditare să fie de
2¼-4 ani pentru Acordul „stand-by” şi de 4½-7 ani pentru Facilitatea de credit extinsă, în
timp ce pentru Facilitatea de reducere a sărăciei şi creştere, perioada de rambursare să fie
extinsă la 10 ani cu 5½ ani perioadă de graţie.

3.4. ÎMPRUMUTURILE ACORDATE DE FMI

Activitatea FMI este de trei tipuri.


- Supravegherea implică monitorizarea evoluţiilor economice şi financiare şi
furnizarea de consiliere, în special în scopul prevenirii crizelor.
- Fondul împrumută, de asemenea, ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi, pentru a
asigura finanţare temporară şi pentru a sprijini politicile ce ţintesc corectarea
problemelor. Împrumuturile pentru ţările cu venituri mici sunt destinate reducerii
sărăciei.
- A treia atribuţie a Fondului este asistenţa tehnică pe care o furnizează
ţărilor şi formarea de personal în această arie de expertiză.
În ultimii ani, ca parte a eforturilor de a consolida sistemul financiar internaţional
şi pentru a-şi spori eficienţa în prevenirea şi rezolvarea crizelor, FMI a întreprins atât
activităţi de monitorizare, cât şi de asistenţă tehnică pentru a dezvolta standarde şi coduri
de bună practică în aria sa de responsabilitate, precum şi pentru a consolida sectoarele
financiare.

27
FMI are, de asemenea, un rol important în lupta împotriva spălării banilor şi
contraterorism.
Împrumuturile FMI acordate ţărilor aflate în dificultate vor fi modernizate sunt în
centrul actualei misiuni a FMI.
Acest mecanism de solidaritate internaţională a fost instituit după crearea FMI, în
1944, cu intenţia de a evita o reeditare a crizei anilor '30, când reflexele naţionaliste au
adâncit economia mondială în depresiune. Franţa a fost prima beneficiară a unui
împrumut FMI, in 1947.
"O ţară membră poate solicita un ajutor financiar FMI-ului, dacă a constatat
necesitatea echilibrării plăţilor - adică în cazul în care nu poate obţine finanţări suficiente
în condiţii abordabile pentru a-şi regla plăţile internaţionale", explică FMI pe site-ul său.
Împrumutul este acordat la cererea statului respectiv, după o evaluare a situaţiei în
care se află, iar condiţiile de creditare se discută între Fond şi Guvern.
FMI spune că vrea astfel sa "restabilească acele condiţii pentru o creştere
economică durabilă". Această "condiţionalitate" a făcut obiectul dezbaterilor de câteva
zeci de ani.
Într-adevar, ea vrea să dea un caracter excepţional asistenţei FMI, care numără
185 de state membre. Presupune în general asanarea finanţelor ţării, în virtutea unor
principii de inspiraţie liberală şi de politică monetară - reducerea drastică a deficitului
bugetar şi a dezechilibrelor externe, reconstituirea rezervelor valutare şi eventual
creşterea ratei dobânzii, pentru reducerea atacurilor împotriva monedei naţionale.
Aceste remedii sunt dureroase pe timp de criză. În unele ţări din Africa, America
Latină şi Asia, recomandările FMI au avut consecinţe sociale care au atras pe termen
îndelungat ostilitatea opiniei publice.
Împrumuturile urmează o procedură destul de lungă: solicitarea ajutorului, un
acord între conducerea FMI şi Guvern în care sunt specificate măsurile de politică
economică ce sunt de întreprins, aprobarea împrumutului de către Consiliul de
Administraţie al Fondului (din care fac parte 24 de membri - cinci ţări şi 19 grupuri de
ţări) către care se adresează o "scrisoare de intenţie" şi apoi aplicarea acordului.
Suma şi durata împrumutului se stabilesc în funcţie de situaţia particulară a ţării
respective. FMI a definit mai multe "facilităţi" de împrumut, în funcţie de obiectivele

28
urmarite. Ţările cu venituri mici pot împrumuta la o dobândă preferenţială prin facilitatea
de reducere a sărăciei şi de creştere (PRGF) şi facilitatea pentru şocuri exogene (ESF).
Împrumuturile nepreferenţiale sunt acordate în special prin acorduri stand-by
(SBA), iar ocazional se recurge la facilitatea extinsă a fondului (EFF), la facilitatea
rezervei suplimentare (SRF), facilitatea lichidităţii pe termen scurt (SLF) şi la facilitatea
finanţării compensatorii (CFF).
Fondul asigură şi asistenţă de urgenţă pentru a sprijini refacerea economiilor în
urma unor dezastre naturale sau conflicte, în unele cazuri practicând dobânzi
preferenţiale.
FMI continuă să exploreze posibile instrumente de prevenire a crizei. Cu excepţia
împrumuturilor PRGF şi ESF, toate facilităţile se acordă la o rată a dobânzii relaţionată cu
piaţa, dar unele pot fi acordate cu o dobânda mai mare. Dobânda de împrumut se bazează
pe rata dobânzii drepturilor speciale de tragere (DST), care este revizuită saptămânal. La
împrumuturile mari se practică o rată a dobânzii mai mare. Suma pe care o ţară o poate
împrumuta de la Fond - "limita de accesare" - variază în funcţie de tipul de împrumut, dar
de obicei este un multiplu al cotei cu care respectivul stat contribuie la FMI. La 28
februarie, FMI avea în derulare împrumuturi în valoare de 25,3 miliarde de euro, de care
beneficiau 70 de ţări: 37 de ţări africane, 16 asiatice, noua latino-americane şi opt
europene.
După reforma drepturilor de vot, adoptată în aprilie 2008, care viza să acorde o
pondere mai mare ţărilor emergente, reforma împrumutului anunţată de FMI este cea de-
a doua pe care şi-o înscrie la activ directorul general al FMI, francezul Dominique
Strauss-Kahn.
Reforma procedurilor de creditare vine ca urmare a criticilor - mai vechi, dar
reactivate de actuala criză economică mondială - potrivit cărora FMI împrumută prea
greoi şi în conditii prea stricte. "O mai mare flexibilitate în împrumuturile noastre, plus
condiţii simplificate, ne va ajuta să răspundem eficient la diversele nevoi ale membrilor
noştri. Iar aceasta le va permite, în schimb, să traverseze criza şi să revină la o creştere
durabilă", a continuat şeful FMI.
Principala realizare a acestei reforme este crearea unei noi modalităţi de împrumut,
"linia de credit flexibilă" (FCL), care vizează ţări pe care FMI le apreciază ca fiind bine

29
administrate, "cu fundamente, politici şi un istoric de aplicare a acestor politici foarte
solide".
Noua formă de creditare, fără criterii de performanţă şi fără limită de sumă, va
permite statelor membre să obţină o linie de credit "ca măsură de precauţie", din care vor
putea extrage fonduri, dacă vor considera necesar. Ea înlocuieşte o modalitate de
împrumut rigidă, "facilitatea de lichidităţi pe termen scurt" (SLF), care era destinată să
satisfacă nevoile unor ţări precum Brazilia sau Mexicul, dar care nu a fost niciodată
accesată de la crearea sa, la sfârşitul lunii octombrie.
Fondul spune că vrea ca de-acum să împrumute "bazându-se mai mult pe criterii
prestabilite, acolo unde acest lucru este adecvat", decât pe criterii de performanţă, care
condiţionau până acum deblocarea tranşelor succesive de împrumut.
FMI şi-a reformat şi instrumentul său central de împrumut, acordul de confirmare
(stand-by), pentru a-i spori flexibilitatea şi a-l pune la dispoziţia membrilor care nu au
acces la FCL.
Astfel, FMI a dublat limitele împrumuturilor la care vor avea dreptul statele
membre - în mod normal fixate în funcţie de contribuţia lor la capitalul FMI, chiar dacă,
în anumite condiţii, aceste limite puteau fi depăşite.
În fine, Fondul îşi va "simplifica instrumentele de împrumut" renunţând la alte
două facilităţi devenite învechite şi va reforma modalităţile de rambursare, "pentru a crea
stimulentele necesare pentru a cere împrumut".

3.5. DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST)

Drepturile Speciale de Tragere (DST) oficiale reprezintă unitatea monetară a


FMI, creată în 1969. Este o unitate monetară fară existenţă materială, utilă pentru
evidenţe, calcule de echivalare şi plăţi scriptice (bani de cont).
Crearea şi alocarea sa, în cadrul FMI, reprezintă o creditare a contului ţării
participante, cu suma respectivă, în funcţie de cota de contribuţie a acesteia. Ţările
membre care beneficiază de alocaţii de DST pot obţine în schimbul lor devize de la un alt
stat membru prin tranzacţiile de desemnare, respectiv o monedă liber utilizabilă (FMI

30
poate sa desemneze o ţară membră pentru a ceda valuta în schimbul DST în funcţie de
rezervele valutare şi de capacitatea de a asigura echilibrul valutar).
Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost înlocuite cu acorduri încheiate
între state şi FMI de a vinde sau cumpăra DST în schimbul valutelor liber utilizabile.
Ţara în cauză poate utiliza contul de care beneficiază pentru reglementarea unor plăţi,
acordarea de împrumuturi, constituirea de garanţii sau, pur şi simplu, pentru completarea
rezervelor. Singura restricţie în utilizarea acestui cont este aceea că tranzacţiile şi
reglementările realizate trebuie să fie tranzacţii interguvernamentale, între ţările membre
FMI sau alte organisme internaţionale autorizate.
DST este o unitate de cont (de calcul) a FMI, dar şi a altor organizaţii
internaţionale şi regionale. În 1998, 4 ţări membre îşi determinau moneda prin referinţă la
DST.
Evaluarea DST
Iniţial, în 1969, valoarea DST era exprimată în aur, 35DST fiind echivalentul unei
uncii de aur fin sau 1 DST = 0,88867 g aur fin, fiind astfel, indirect, legată de valoarea
dolarului: 1DST = 1 USD.
În 1974 a fost adoptată o nouă metodă de calcul a valorii DST, în baza unui cos
compus din 16 monede reprezentând ţările care deţineau ponderi semnificative în
exporturile mondiale de bunuri şi servicii, respectiv o pondere de peste 1% timp de 5 ani,
începând cu anul 1972.
În 1981, dimensiunea coşului a fost din nou restrânsă la doar 5
monedeăreprezentative: dolarul SUA, marca germana, francul francez, lira sterlină şi
yenul japonez.
În perioada următoare ponderea monedelor în cosul DST s-a revizuit la intervale
de aproximativ 5 ani, metodologia de calcul ramânând aceeaşi. Cursul de schimb se
calculează în funcţie de cantitatea de moneda ce se include în cosul DST, transformată în
dolari SUA, pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă.
Dolarii echivalenţi se însumează şi se obţine valoarea unui DST în dolari SUA.
Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA ce se folosesc la evaluarea DST
reprezintă media între cursurile de vânzare şi cursurile de cumpărare de pe piaţa din
Londra.

31
Tabel 3.1: Componenţa DST la 21 august 1996

Simbol Cantitatea de monedă Curs de schimb 21 aug 1996 Dolari echivalenţi


%

DEM 0,4460 1,4850 0,300438 21


FRF 0,8130 5,0750 0,160197 11
JPY 27,2000 108,3500 0,251038 18
GBP 0,1050 1,5482 0,162561 11
USD 0,5820 1,0000 0,582000 39
1,456234 10
0

1USD = 0,686703 DST

De la 1 ianuarie 1999, FMI a înlocuit cantitatea de mărci germane şi franci


francezi din structura compoziţia DST cu o cantitate echivalentă de EURO, pe baza
ratelor de conversie dintre EURO, marca germană şi francul francez.

Tabel 3.2: Evaluarea DST la 1 ianuarie 1999


Moneda Cantitatea
Euro (Franţa) 0,1239
Euro (Germania) 0,2280
JPY 27,2000
GBP 0,1050
USD 0,5821

Cursul DST în dolari americani şi implicit în celelalte monede naţionale se calculează


zilnic în cadrul Fondului Monetar Internaţional în funcţie de cursul de schimb al
valutelor care compun coşul DST şi de cantitatea de monedă pe care o reprezintă
ponderile celor 4 valute. Părţile actuale ale DST reprezentate de fiecare valută sunt
aceleaşi, dar valoarea DST exprimată în dolari sau în altă monedă depinde de cursul
zilnic. Un exemplu de calcul a valorii zilnice a DST în dolari este prezentat în tabelul de
mai jos.

Tbael 3.2: Calculul valorii DST în USD, 5 noiembrie 2007

32
Aport în moneda
Rata de schimb
Valuta naţională în coşul Echivalent în USD
5 noiembrie 2007
DST
€ 0,4100 1,44700 $/€ 0,593270 $
¥ 18,4000 114,19000 ¥/$ 0,161135 $
£ 0,0903 2,08160 $/₤ 0,187968 $
$ 0,6320 1,0000 $/$ 0,632000 $
1 DST = =1,574373 $

Rata dobânzii pentru DST


Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete
primesc dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocarile cumulative nete
platesc dobândă.
Rata dobânzii pentru DST se calculează saptamânal ca medie ponderata a ratei
dobânzii unor instrumente monetare interne pe termen scurt, prezente în ţările emitente
ale monedelor ce compun coşul: bonurile de tezaur americane şi britanice pe trei luni,
bonuri cu discount ale Trezoreriei japoneze pe 3 luni (au înlocuit la 05.02.2009 bonurile
11
guvernului japonez pe treisprezece săptămâni) şi rata dobânzii Eurepo pe trei luni (în
locul ratei dobânzii Euribor pe trei luni, din 2006).
Drepturile Speciale de Tragere private presupun un contract între părţile private
interesate, în scopul utilizarii acestuia ca instrument de plată, spre deosebire de DST
oficiale create în baza unui acord al FMI cu guvernele membre în vederea suplimentării
rezervelor internaţionale. Deşi constau în acelaşi coş de monede, nu se pot substitui, DST
privat neputând fi transferat în conturile oficiale sau viceversa.

Evoluţia DST 21 aprilie – 18 mai 2011


Grafic 3.1: Evoluția DST în anul 2011

1 7EUREPO este rata dobânzii reper pentru tranzacţiile garantate de pe piaţa monetară; este rata la care o
bancă de prim rang din zona euro oferă fonduri în euro unei alte bănci de prim rang din zona euro sau nu cu
condiţia ca împrumutul să fie garantat cu EUREPO GC (= titluri de garanţie generale, adică pot fi alese de
către creditor, nu sunt precis specificate de la început)

33
Data Valoare DST Variatie
2011-05-19 4.6144 RON -0.0048
2011-05-18 4.6192 RON +0.0151
2011-05-17 4.6041 RON +0.0193
2011-05-16 4.5848 RON -0.0244
2011-05-13 4.6092 RON +0.0394
2011-05-12 4.5698 RON +0.0251
2011-05-11 4.5447 RON +0.0007
2011-05-10 4.5440 RON -0.0068
2011-05-09 4.5508 RON +0.0380
2011-05-06 4.5128 RON +0.0403
2011-05-05 4.4725 RON -0.0279
2011-05-04 4.5004 RON +0.0069
2011-05-03 4.4935 RON +0.0364
2011-05-02 4.4571 RON -0.0036
2011-04-29 4.4607 RON -0.0185
2011-04-28 4.4792 RON -0.0099

34
2011-04-27 4.4891 RON -0.0062
2011-04-26 4.4953 RON -0.0088
2011-04-22 4.5041 RON -0.0119
Sursa: Raportul FMI asupra economiei globale, 2011
3.6. COTELE ŢĂRILOR MEMBRE ŞI DREPTURILE DE VOT

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt active de rezervă internaţionale create


de Fondul Monetar Internaţional în anul 1969 pentru a suplimenta rezervele oficiale
existente ale ţărilor membre. DST sunt alocate ţărilor membre proporţional cu cotele
acestora la Fond.
Cota unui membru este determinată de poziţia economică a ţării respective faţă de
ceilalţi membri. Există o serie de indicatori macroeconomici care sunt determinanţi în
definirea cotei cum ar fi: produsul intern brut, volumul tranzacţiilor sau rezervele oficiale.
Când o ţară este acceptată în Fond i se alocă iniţial o cotă la acelaşi nivel cu a altei
ţări membre care are o poziţie economică comparabilă cu cea nou primită. Fondul
Monetar Internaţional utilizează un set de formule de calcul pentru a se ghida în vederea
determinării poziţiilor relative ale membrilor.
Cotele sunt denominate în DST şi sunt înscrise într-un cont. Cea mai mare cotă a
unui membru este a Statelor Unite şi anume 37149,3 milioane DST (aproximativ 55100
milioane dolari) şi cea mai mică este a ţării Palau cu o cotă de 3,1 milioane DST
(aproximativ 4,6 milioane dolari). Sunt importante două aspecte privind cotele. Primul se
referă al subscriere. Aceasta se face 25 % în valute liber utilizabile ($, €, ¥, ₤) sau în DST,
iar restul de 75 % în monedă naţională. Cel de-al doilea aspect aduce în atenţie faptul că o
cotă mai mare determină o putere de vot mai mare în cadrul FMI şi de fapt o influenţă
mai mare în luarea deciziilor.

Tabel 3.3: Cote şi drepturi de vot în cadrul FMI


Cota Voturi
Membru Milioane Procent din Procent din
Număr
DST total (%) total (%)
Statele Unite 37 149,3 17,09 371 743 16,79
Marea Britanie 10 738,5 4,94 107 635 4,86

35
Germania 13 008,2 5,99 130 332 5,88
Franţa 10 738,5 4,94 107 635 4,86
Japonia 13 312,8 6,13 133 378 6,02
România 1 030,2 0,47 10 552 0,48
Bulgaria 640,2 0,29 6 652 0,30
Sursa: www.oecd.org
Fiecare membru are 250 voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare
100000 DST din cotă. Astfel SUA are 371743 (16,76% din total), Marea Britanie are
107635 voturi, iar România are 10552 voturi, cea ce reprezintă 0,48 % din total.
Cotele sunt importante şi în ceea ce priveşte accesul la finanţare, deoarece sumele
pe care un membru le poate obţine de la FMI depinde de cota proprie. O ţară membră
FMI poate cere asistenţă financiară pentru susţinerea balanţei de plăţi. Creditele FMI se
acordă ţărilor care se obligă să adopte o politică de redresare pe termen scurt şi care să
genereze premisele unei creşteri economice puternice. Acordurile stand - by şi cele
extinse pot atinge o valoare egală cu cota pentru un an şi maxim 300 la sută în raport cu
cota pentru finanţarea cumulată. Aceste limite pot fi depăşite numai în condiţii
excepţionale.

3.7. ROLUL DE SUPRAVEGHERE AL FMI

Funcţia de supraveghere este stipulată în Articolul IV al Statutului FMI,


modificat în 2007, după aproximativ 30 de ani de la precedenta modificare, care a avut
loc la sfârşitul anilor 70. Pentru a asigura eficienţa acestei funcţii în contextul globalizării
actuale, FMI propune o serie de măsuri prin noua sa Strategie pe Termen Mediu.
Decizia din 2007 privind supravegherea bilaterală. În iunie 2007, cadrul de
supraveghere a fost actualizat pentru prima data de la sfârşitul anilor 70 prin adoptarea
Deciziei privind Supravegherea Politicilor Economice ale Ţărilor Membre, care cuprinde
cele mai bune practici. Supravegherea FMI trebuie să vizeze în principal stabilitatea
externă şi să evalueze riscurile şi vulnerabilităţile unei economii.
Consolidarea practicilor de supraveghere. În cadrul supravegherii FMI, o atenţie
deosebită a început a fi acordată sectorului financiar, odată cu introducerea Programului
de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP) şi prin dezvoltarea de instrumente analitice

36
pentru integrarea analizelor privind sectorul financiar şi pieţele de capital, în evaluările
macroeconomice.
Supraveghere pe baze multilaterale. FMI actualizează continuu evaluările privind
tendinţele economice la nivel regional şi mondial. Principalele instrumente de
supraveghere regională şi globală sunt cele două rapoarte semianuale, World Economic
Outlook şi Global Financial Stability Report.
Primele consultări multilaterale cu privire la dezechilibrele mondiale, încheiate
pe 7 august 2007, arată nevoia de consolidare a acestor evaluări la nivel regional şi
mondial.
Pentru dezvoltarea în continuare a supravegherii la nivel regional, au fost luate
deja unele măsuri care vizează modificări organizaţionale, activitatea de cercetare,
discuţii cu privire la politicile economice şi comunicare. În plus, rapoarte regionale -
Regional Economic Outlook Reports (REO) - pe patru mari regiuni sunt publicate anual
sau semianual. Cel mai recent CEO vizează consolidarea sistemului financiar.
CAPITOLUL IV - ROLUL FMI ÎN ECONOMIA
ROMÂNEASCĂ

4.1. RELAŢIA DINTRE ROMÂNIA ŞI FMI

România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972. Participarea României la


FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a
României este de 10.552 voturi sau 0,49% din total.
România a acceptat obligaţiile prevăzute în Articolul VIII ale Statutului FMI
referitor la convertibilitatea de cont curent la 25 martie 1998.
Guvernatorul României la FMI este Excelenţa Sa, dl. Constantin Mugur Isărescu,
Guvernator al Băncii Naţionale a României; Guvernator Supleant este Excelenţa Sa, dl.
Enache Jiru, Secretar de stat, Ministerul Finanţelor.

4.2. ROLUL ŞI ACTIVITĂŢILE BIROULUI REPREZENTANŢEI


REZIDENTE A FMI ÎN ROMÂNIA

37
Biroul Reprezentanţei Rezidente în România desfăşoară o gamă largă de activităţi
în scopul de a contribui activ la implementarea recomandărilor de politică economică ale
Fondului de către autorităţi, cât şi la menţinerea unei strânse legături între sediul central
al FMI şi autorităţile din România.
Biroul se ocupă cu:
 Explicarea opiniilor Fondului în chestiuni legate de politici şi consilierea
autorităţilor române în implementarea programelor macroeconomice încheiate cu
FMI, în principal în contextul solicitării României pentru sprijin financiar din
partea Fondului (cum ar fi acordurile stand-by). Această activitate implică o
stransă colaborare şi consultare atât cu instituţii guvernamentale cât şi cu sediul
central al FMI.
 Schimburi de opinii cu misiunile rezidente ale Băncii Modiale, Uniunii
Europene, BERD, agenţiile Naţiunilor Unite, precum şi cu ambasadele ţărilor
membre ale FMI, pentru a asista autorităţile din România în implementarea unui
program macroeconomic coerent şi cuprinzător.
 Monitorizarea evenimentelor şi a evoluţiei economice în scopul de ajuta la
evaluarea performanţelor financiare şi economice ale programelor şi politicilor
macroeconomice ale Guvernului. Biroul se bazează pe o gamă largă de surse de
informare, care includ Banca Naţională a României, Ministerul Finanţelor şi
Comisia Naţionala de Statistică.
Biroul Reprezentanţei Rezidente a FMI joacă un rol important în asigurarea
transparenţei politicilor FMI în România. Biroul este disponibil pentru întâlniri cu
oamenii de afaceri români şi străini, reprezentanţi din domeniul bancar şi pentru schimbul
de opinii referitoare la economia românească şi politicile economice.
Reprezentantul Rezident este singurul purtător de cuvânt al Fondului în România
şi este disponibil pentru contacte periodice cu ziariştii. În acest context, Reprezentantul
poate face declaraţii de presă şi poate participa la interviuri de presă şi televiziune,
prezentând viziunea Fondului în probleme legate de economia românească.
Mai mult decat atât, Reprezentantul Rezident al FMI participă ocazional la
conferinţe şi întâlniri organizate de instituţii publice, organizaţii financiare internaţionale,
organizaţii neguvernamentale, sindicate şi alte grupări care se dezbat probleme generale

38
de macroeconomie şi referitoare la economia românească. Biroul nostru este, de
asemenea, gata să colaboreze cu universităţi şi institute economice interesate în
activitatea desfăţurată de FMI.
Biroul Rezident acordă, totodată, o atenţie deosebită posibilităţilor de instruire
profesională care contribuie la înţelegerea şi tratarea de către participanţi a problematicii
FMI. În acest sens, Reprezentantul Rezident al FMI participă la preselecţia candidaţilor
care solicită participarea la cursuri şi seminarii organizate de FMI şi Joint Vienna
Institute.
FMI are un rol bine definit în economia României, acela de-a crea un sistem
financiar şi monetar puternic şi de-a încuraja dezvoltarea economică durabilă.

4.3 SPRIJINUL ACORDAT DE FMI ROMÂNIEI. ACORDURILE STAND-


BY

Până în anul 1989, România a încheiat trei acorduri stand-by cu instituţia


financiară. Este vorba despre Acordurile din 1975, 1977 şi 1981. Primul acord stand-by a
fost aprobat în 3 Octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes în 2 Octombrie 1976.
Acordul s-a desfăşurat pe o periodă de 12 luni, în care România a primit 95 milioane
DST.
Al doilea acord, finalizat cu succes, a fost aprobat în 9 Septembrie 1977 şi a fost
încheiat în 8 Septembrie 1978, ţara noastră primind 64,1 milioane DST.
Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST, a fost încheiat în 15
Iunie 1981, fiind ulterior reziliat în 14 Ianuarie 1984, după ce România a reuşit să atragă
de la FMI 817,5 milioane DST.
La sfârşitul anilor ’90, România nu avea datorii externe nici faţă de FMI şi nici
faţă de alte state. Împrumuturile primite au fost achitate anterior, în mai multe tranşe.
Acordurile stand-by încheiate după 1990
După 1990, România a încheiat încă opt Acorduri cu FMI: în 1991, 1992, 1994,
1997, 1999, 2001, 2004 şi 2009. De cele mai multe ori, România a primit doar prima

39
tranşă, din cauza nerespectării de către ţara noastră a programului de reformă. Începând
cu anul 1991 a fost deschisă la Bucureşti o reprezentanţă permanentă a FMI.
După o pauză de zece ani, în 11 Aprilie 1991, a fost aprobat primul acord de după
Revoluţie în valoare de 380,5 milioane DST, însă şi acesta a fost reziliat în 10 Aprilie
1992, după ce Guvernul de atunci a primit de la FMI 318,1 milioane DST. Aranjamentul
stand-by a avut ca scop accelerarea reformei economice, fiind orientat în special pe
reforma sistemului financiar-bancar.
Cel de-al cincilea acord a fost încheiat în 29 Mai 1992, de către Guvernul
Văcăroiu, pentru suma de 314 milioane DST. Acordul a fost reziliat în 28 Martie 1993,
după ce România primise 261,7 milioane DST. Printre obiectivele macroeconomice ale
acestui aranjament se numărau şi liberalizarea cursului leului, diminuarea inflaţiei şi
stoparea declinului economic al ţării.
În 11 Mai 1994, Guvernul de atunci a încheiat un nou acord cu Fondul în valoare
de 320,5 milioane DST. Acordul a fost reziliat în 22 Aprilie 1997, dată la care a fost
aprobat un nou acord stand-by cu FMI. Din suma totală, ţara noastră a tras atunci doar
94,3 milioane DST. Următorul acord prevedea o sumă aprobată de 301,5 milioane DST,
însă şi acesta a eşuat în 21 Mai 1998, România reuşind să atragă atunci 120,6 milioane
DST.
În 5 August 1999 s-a încheiat un nou acord în valoare de 400 milioane DST, bani
în schimbul cărora Guvernul de atunci se angaja să aplice măsuri importante pentru
stabilizarea economiei. Acordul a eşuat în 28 Februarie 2001, România reuşind să obţină
doar 139,75 milioane DST din valoarea totală a acordului.
Cel de-al 9-lea acord, aprobat în 31 Octombrie 2001 pentru suma de 300 milioane
DST, a fost singurul finalizat cu succes de către România după 1990. Acordul a vizat
susţinerea pocesului de dezinflaţie şi menţinerea deficitului de cont curent, dar şi
accelerarea reformelor de creştere economică.
În 7 Iulie 2004, România a semnat cu FMI un acord pentru suma de 250 milioane
DST. Acest acord a avut un caracter de supraveghere preventivă, care a cuprins
angajamentele luate de România în privinţa politicilor macroeconomice pentru perioada
2004-2006. În 2005, acordul a fost suspendat. Totalul creditelor şi împrumuturilor

40
nerambursate la sfârşitul lunii Iunie 2004 se ridica la 337.00 milioane DST, respectiv
32,71 % din cotă.
Penultimul Acord al României cu FMI s-a încheiat, în 4 Mai 2009, pentru un
împrumut în valoare de 12,9 miliarde de euro, acordat în opt tranşe, pe o perioadă de 24
de luni. Guvernul României s-a angajat atunci să finalizeze în 2009 legea sistemului unic
de salarizare în sectorul public şi legea reformei sistemului public de pensii. Executivul s-
a angajat, de asemenea, să finalizeze legea sistemului unic de salarizare în sectorul public
până la finele lunii octombrie, legea responsabilităţii fiscale (care va limita numărul
rectificarilor bugetare) până la sfârşitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului
public de pensii până la finalul anului 2009.
La 10 iunie 2009, FMI a dat publicităţii memorandumul tehnic privind acordul cu
România. Programul de sprijin prevede astfel cinci conditionalităţi, referitoare la evoluţia
plafoanelor privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale, garanţiile
guvernamentale, interzicerea restanţelor la datoriile externe şi la datoria publică.
Potrivit scrisorii de intenţie din data de 10 martie 2011, adresată domnului
Dominique Strauss-Kahn, fost Director General al Fondului Monetar Internaţional,
România doreşte finalizarea Acordului Stand-By încheiat în 2009, şi doreşte să solicite
aprobarea simultană a unui noi ASB cu durata de 24 de luni, în valoare totală de 3,090,6
milioane DST, (3,6 miliarde Euro, 300 % din cota României la FMI).
Fondul aprobă noul Acord Stand-By pentru România cu intrare în vigoare de la
data de 31 martie 2011. Acesta se va concentra pe stimularea potenţialului de creştere
prin reforme structural, vizând totodată reforme profunde în sectoarele transporturi şi
energie, inclusiv reforme în ceea ce priveşte mecanismele de stabilire a preţurilor, mai
buna reglementare şi restructurarea şi privatizarea din sectoarele transporturi şi energie.
Asistenţa de tip preventiv acordată de Fond şi de UE va constitui o reasigurare pentru
pieţele private şi o posibilitate de atenuare a şocurilor viitoare, în eventualitatea
materializării acestora.

41
CAPITOLU V - ANALIZĂ PRIVIND ÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR
DIN ACORDUL STAND-BY 2009-2011, ÎNCHEIAT ÎNTRE ROMÂNIA ŞI FMI

PREZENTARE GENERALĂ

După cum am menţionat în capitolul precedent, asistenţa financiară pentru


România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. Astfel,
începând cu 1972, România a folosit resursele FMI ca suport financiar pentru programele
economice ale guvernului.
Tabel 5.1: Împrumuturile acordate României de către FMI

42
Tipul Acordului Data Aprobării Data ExpirăriiSuma AprobatăSuma Trasă
sau Rezilierii (milioane SDR) (milioane SDR)
Stand-by 10/03/1975 10/02/1976 95.0 95.0
Stand-by 09/09/1977 09/08/1978 64.1 64.1
Stand-by 06/15/1981 01/14/1984 1,102.5 817.5
Stand-by 04/11/1991 04/10/1992 380.5 318.1
Stand-by 05/29/1992 03/28/1993 314.0 261.7
Stand-by 05/11/1994 04/22/1997 320.5 94.3
Stand-by 04/22/1997 05/21/1998 301.5 120.6
Stand-by 08/05/1999 02/28/2001 400.0 139.75
Stand-by 10/31/2001 10/15/2003 300.0 300.0
Stand-by 07/07/2004 07/07/2006 250.0 0 (nefinalizat)*
preventiv
Stand-by 05/04/2009 03/15/2011 11443.0 10569**
Stand-by
03/31/2011 03/31/2013 3090.6 0
preventiv
Sursa: www.bnr.ro
*Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv
(precautionary). Programul nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.
** Acordul a fost finalizat şi ultima tranşă, a opta, în valoare de 874 mln. DST, a fost
aprobată, dar autorităţile au decis că nu este nevoie să tragă efectiv această tranşă;

Potrivit raportului publicat de FMI, în 1 aprilie 2010, România avea datorii în


valoare de 9,32 de miliarde de dolari faţă de Fond, fiind astfel cel mai mare datornic. De
asemenea, România este datoare 2,5 miliarde de euro la UE şi 330 de milioane de euro la
BM. La sfârşitul lunii februarie 2011, totalul creditelor nerambursate se ridicau la 10569
milioane DST, respectiv 1025.52% din cotă.
În continuare ne propunem să analizăm în ce măsură au fost respectate condiţiile
prevăzute în acordul stand-by 2009-2011, încheiat cu FMI.

Mãsuri majore în cadrul ASB, 2009–2011

Pe parte de cheltuieli, principalele mãsuri au inclus:

43
- Raţionalizarea numãrului de angajaţi în sectorul public (cu peste 100.000).
- O reducere cu 25% a salariilor din sectorul public (parţial compensatã de o
majorare de 15% acordatã în 2011).
- Eliminarea primelor de vacanţã şi a celui de-al 13-lea salariu.
- Reducerea prestaţiilor sociale ineficiente (15%) şi întãrirea inspecţiilor sociale.
- Reducerea pânã aproape de zero a arieratelor Bugetului de Stat.
Pe parte de venituri, mãsurile au inclus:
- Lãrgirea bazei de impunere şi o mai bunã colectare a impozitelor şi taxelor.
- Majorarea cotelor de TVA (de la 19 la 24%) şi a cotelor la accize.
- Majorarea cotelor de contribuþii sociale (3 pp).
Reformele structurale au inclus:
- Aprobarea unei reforme majore a pensiilor, prin care se majoreazã vârsta de
pensionare, se trece de la indexarea pensiilor cu salariile la indexarea cu inflaţia,
şi se reduc stimulentele pentru pensionarea anticipatã, în paralel cu dezvoltarea
celui de-al doilea pilon al sistemului de pensii.
- Reforma sistemului de salarizare în sectorul public, prin care s-a realizat o
armonizare a salariilor la nivelul ministerelor şi s-a redus semnificativ rolul
sporurilor în totalul remunerãrii.
- Reforma prestaţiilor sociale inclusiv a indemnizaţiei de şomaj, a programelor de
asistenţã socialã, şi a indemnizaţiilor de creştere a copilului – menite sã creascã
eficienţa în paralel cu reducerea costurilor.
- Au fost demarate reforme majore în sectorul sãnãtate, ce vizeazã sporirea
eficienței, recuperarea costurilor şi performanţele financiare.
- A fost aprobatã legislaţia privind atenuarea riscurilor fiscale aferente
autoritãţilor locale.
- A fost introdusã o Lege a Responsabilitãţii Fiscale ce îşi propune sã
perfecţioneze cadrul bugetar pe termen mediu şi execuţia bugetarã.
- A fost înfiinţat un Consiliu Fiscal, ca organism independent abilitat sã
monitorizeze politica fiscalã.
În sectorul financiar:
- Prin ICBE a fost asiguratã susţinerea grupurilor companiilor mamã.

44
- Supravegherea proactivã continuã şi intensã exercitatã de cãtre BNR a contribuit
la evitarea unor dificultãţi semnificative în sectorul bancar.
- Cadrul de lichidare a bãncilor a fost substanţia îmbunãtãţit.
- A fost consolidatã finanţarea schemei de garantare a depozitelor.
Aşa cum am prezentat mai sus, programul cu FMI încheiat pe perioada 2009-
2011, prevedea punerea în aplicare a unor măsuri dure de austeritate. Comform raportului
FMI privind cea de-a şaptea şi ultima evaluare din cadrul Acordului Stand – By 2009-
2011, reies următoarele:
În decembrie 2010 inflaţia a atins un nivel maxim, în prezent fiind probabilă o
scădere a acesteia. Inflaţia de bază IPC a ajuns la 8,0% în decembrie înainte de a scădea
la 7,0% în ianuarie. Propagarea iniţială a majorării cu 5 puncte procentuale a cotei de
TVA în iulie 2010 s-a conformat în linii mari aşteptărilor, dar inflaţia a fost impulsionată
de preţurile mari la combustibili şi alimente (reflectând preţurile mondiale mai mari).

Proiecţii BNR (proiecţie curentă)


Grafic 5.1: Proiecţia inflaţiei anuale a preţurilor IPC şi intervalul de incertitudine
asociat

45
Sursa: www.bnr.ro
Tabel 5.2: Proiecţia inflaţiei anuale a preţurilor IPC şi intervalul de incertitudine
asociat

T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1
2010 2010 2011 2011 2011 2011 2012 2012 2012 2012 2013

Ţinta 3,5 3,0 3,0

Efectiv/
7,8 8,0 8,0 8,7 5,6 5,1 3,9 3,2 3,3 3,6 3,7
Prognoză* (%)

Interval de
- - - ±0,5 ±1,1 ±1,5 ±1,8 ±2,1 ±2,1 ±2,3 ±2,4
incertitudine (%)

* Sfârşit de perioadă
Sursa: INS, calcule BNR
Notă: Intervalul de incertitudine este construit pe baza erorilor de prognoză a
inflaţiei, calculate pe perioada august 2005 - august 2008.

46
Ţinta privind soldul fiscal la finele lunii decembrie a fost îndeplinită cu o marjă
substanţială, reflectând venituri fiscale peste cele anticipate. Măsurile fiscale dificile
adoptate în 2010, completate cu politicile consecvent prudente de cheltuieli, fac ca ţintele
de deficit fiscal cash de 4,4% în 2011 şi de 3,0% în 2012 să fie realizabile.
Cu toate acestea, pentru a asigura reducerea susţinută a deficitului va fi esenţial
ca pe viitor să se continue eforturile de îmbunătăţire a colectării fiscale, să se reducă
presiunile de cheltuieli (mai ales în sectorul sănătate), şi să se reducă arieratele.
Tabel 5.3: Țintirea inflației în România

Ţinta de inflaţie Intervalul de variaţie


2005 7,5 6,5-8,5
2006 5,0 4,0-6,0
2007 4,0 3,0-5,0
2008 3,8 2,8-4,8
2009 3,5 2,5-4,5
2010 3,5 2,5-4,5
2011 3,0 2,0-4,0
2012 * 3,0 2,0-4,0
2013 * 2,5 1,5-3,5
* Ţinta asumată urmează să fie discutată cu guvernul.
Notă: începând cu anul 2013, BNR va adopta o ţintă staţionară de inflaţie,
situată la nivelul de 2,5 la sută ±1 punct procentual.

Perspectivele de a realiza ţinta de inflaţie ar putea fi influenţate în mod negativ de


o creştere continuă a preţurilor mondiale la alimente şi energie, în timp ce majorarea
preţurilor administrate ar putea de asemenea impulsiona inflaţia.
Presiunile de pe piaţa financiară s-au menţinut relativ reduse în ultimele luni.
Marja CDS pentru datoria statului s-a îngustat cu aproximativ 100 de puncte de bază din
septembrie, acesta situându-se acum sub nivelul mai multor altor state din UE. Pieţele de
capital româneşti şi-au revenit de la căderea pe care au înregistrat-o în luna iunie.
Până la acest moment, turbulenţele de la periferia zonei Euro au avut un impact
modest asupra României, dar riscurile se menţin. Leul s-a menţinut relativ stabil din vara
anului 2010, eliminând necesitatea unor intervenţii semnificative ale băncii centrale.

47
Poziţia externă a României continuă să se întărească. Deficitul de cont curent
extern s-a ajustat de la 13½% din PIB în 2007 la aproximativ 4¼% din PIB în 2010, în
principal datorită contractării puternice a deficitului comercial. Exporturile capătă avânt,
datorită sectorului productiv. Pe parte de transferuri, sumele transmise de muncitori s-au
diminuat datorită recesiunii şi şomajului ridicat din economiile în care lucrau aceştia.
Investiţiile străine directe (ISD) continuă să fie slabe, finanţând mai puţin de
jumătate din deficitul de cont curent, în timp ce finanţarea oficială a rămas sursa majoră a
intrărilor de capital.
Deprecierea leului înregistrată de la mijlocul anului 2007, a generat o
îmbunătăţire de aproximativ 15% a competitivităţii, măsurate cu ajutorul Ratei Reale
Efective de Schimb.

Majoritatea criteriilor de performanţă şi criteriilor de referinţă structurale au fost


îndeplinite pe parcursul programului, inclusiv cele stabilite pentru a şaptea şi ultima
evaluare. Criteriile de performanţă stabilite pentru garanţiile guvernamentale, arieratele
externe şi activele externe nete au fost în mod consecvent îndeplinite pe parcursul
programului, inclusiv pentru a şaptea evaluare.
Ţinta de deficit fiscal a fost îndeplinită pentru toate evaluările cu excepţia celei
de-a patra evaluări, pentru finele lui decembrie 2010 aceasta fiind îndeplinită cu o marjă
semnificativă. În schimb, criteriul stabilit pentru arieratele bugetului general consolidat a
fost ratat la toate evaluările.
Deşi arieratele Bugetului de Stat şi ale Sectorului de Asigurări Sociale au scăzut
considerabil pe durata programului (fiind acum de sub 0,05% din PIB), arieratele
autorităţilor locale continuă să ridice probleme. România s-a obligat faţă de FMI, prin
Memorandumul tehnic de înţelegere la Acordul încheiat cu FMI, în aprilie 2009 că, până
la sfârşitul anului 2010, să elimine stocul de arierate.
Ce înseamnă concret aceste arierate? Ele reprezintă împrumuturi restante, a căror
scadenţă nu a fost respectată. Arieratele apar atunci când nu sunt respectate condiţiile
contractuale între unităţile economice şi pot duce la blocaj economico-financiar general.

48
Aşadar, prin Acordul stand-by valabil până în 2011, expertii Fondului au cerut
Guvernului să nu mai existe plăţi restante mai mari de 60 de zile. Şi s-au referit la
restanţele statului către mediul privat şi la datoriile la buget ale întreprinderilor în care
statul este acţionar unic sau majoritar.
Prin acelaşi Acord stand-by cu FMI însă, România se obligase la nişte ţinte
precise ale deficitului bugetar şi a ţinut să nu se abată de la cifre. Astfel, la sfşrsitul anului
2009, deficitul bugetar în România era de 7,3% din Produsul Intern Brut, atingând
valoarea negociată de guvernanţi cu instituţiile financiare internaţionale. Cu alte cuvinte,
Guvernul avea de ales: fie să rezolve oarecum problema arieratelor şi să rişte o creştere a
deficitului bugetar, fie să facă tot posibilul să ajungă la valoarea de deficit bugetar
negociată. A ales a doua variantă. Şi nu oricum, ci forţând nota şi readucand pe tapet
soluţia de ştergere a datoriilor marilor datornici, aceiaşi care ar fi trebuit, în urma
acordului cu FMI, să fie monitorizaţi din cauza datoriilor şi a cheltuielilor.
Astfel, Ministerul Economiei a anunţat în iunie 2010, că autorităţile vor discuta cu
experţii FMI şi cu cei ai Comisiei Europene posibilitatea ştergerii datoriilor Companiei
Naţionale a Huilei şi ale Societăţii Naăionale a Lignitului Oltenia, în perspectiva
includerii acestora în două entităţi energetice. CNH este cel mai mare datornic al statului,
restanţele în aprilie 2009 ajungând la un nivel istoric de 3,66 miliarde de lei, aproape trei
sferturi din sumă fiind reprezentată de majorări şi penalizări. Mai mult decât atât, în
primele şase luni ale lui 2009, valoarea arieratelor crescuse cu 500 de milioane de lei,
astfel că soldul datoriilor care trebuia plătit de la bugetul de stat ajunsese la 1,5 miliarde
de lei.
Dincolo de faptul că problema arieratelor există în România, din 1990, ca metodă
de finantare a deficitului crescut, ea s-a accentuat atât din cauza indisciplinei financiare,
cât si din cauza condiţiilor economice mai puţin prielnice, au susţinut economiştii.
Guvernul a avut însă noroc, Fondul acordând României o păsuire prin prelungirea
termenului de graţie pentru eliminarea arieratelor cu încă un an.
Comform unui raport al BERD, în ţările Baltice, Ungaria, Slovenia şi România,
unde revenirea economiei a fost mai degrabă ezitantă, creşterea creditului continuă să fie
slabă, chiar dacă înregistrează o tendinţă de îmbunătăţire. Cea mai mare provocare pentru
majoritatea ţărilor se află pe partea fiscală. Ţările care au încheiat recent programe de

49
asistenţă cu FMI au reuşit să rămână pe drumul cel bun. Programul încheiat cu România a
fost un succes, fiind înlocuit cu un program de tip precautionary.
Cu toate acestea, investiţiile străine rămân limitate, iar ponderea creditelor
neperformante este încă în creştere.
Noul accord stand-by vizează asigurarea unui sprijin de tip preventiv împotriva
potenţialelor şocuri economice viitoare şi asistarea în acelaşi timp, a României în
continuarea ajustării economince. Pornind de la realizările actualului ASB, obiectivele
principale ale noului program sunt:
 continuarea procesului de ajustare fiscală, atacând în acelaşi timp
problemele ce ţin de venituri, de eficienţa cheltuielilor şi de arierate;
 relansarea potenţialului de creştere prin reforme structurale şi printr-o mai
mare flexibilizare a economiei, ce va permite creşterea continuă a
competitivităţii pe măsură ce România se pregăteşte să adere la zona Euro;
 continuarea efortului de cultivare a încrederii, de facilitare a unor fluxuri
mai mari de capital privat, prin creşterea stabilităţii politicilor şi
îmbunătăţirea climatului de afaceri.
Politica fiscală va fi ancorată pe angajamentul autorităţilor de a reduce deficitul la
3% din PIB până în 2012. Măsurile de ajustare deja adoptate ar trebui să ducă la
realizarea ţintei de deficit de 4,4% din PIB în 2011, dar în 2012 ar putea fi necesare
acţiuni suplimentare.
Reformele fiscale se vor concentra pe domeniile cu probleme rămase, incluzând
reforme ale asistenţei medicale şi cheltuielilor de capital, eforturi suplimentare de
rezolvare a problemei arieratelor, şi îmbunătăţirea şi simplificarea administrării fiscale.
Aceste reforme ar trebui să conducă şi ele la impulsionarea creşterii prin reducerea
birocraţiei şi accelerarea absorbţiei fondurilor UE.
Reforme structurale ce vizează eliminarea barierelor în calea creşterii
impulsionând în acelaşi timp investiţiile şi crearea de locuri de muncă. Noul program va
cuprinde o strategie cuprinzătoare de reformă a ÎS axată în mod deosebit pe sectoarele
transporturi şi energie, prin care se va îmbunătăţi eficacitatea autorităţilor de
reglementare şi se vor deschide pieţele (reforma preţurilor administrate), protejând în
acelaşi timp membrii cei mai vulnerabili ai societăţii. Autorităţile vor continua totodată

50
eforturile de reformă a pieţei muncii şi a prestaţiilor sociale, esenţiale pentru crearea de
locuri de muncă menţinerea competitivităţii României.
Noul program se bazează pe prognoza unei reluări treptate a creşterii în 2011–12,
a unor presiuni inflaţioniste din ce în ce mai mici şi a unui cont curent stabil.
Se anticipează o reluare a creşterii PIB în 2011, aceasta ajungând la 1½ pe măsură
ce se vor redresa atât veniturile cât şi ocuparea forţei de muncă. Creşterea se va accelera
la 4-4½ procente în 2012 şi se va menţine la acest nivel pe termen mediu, principalul
motor de creştere devenind cererea internă, susţinută de o mai bună absorbţie a fondurilor
UE. Contribuţia cererii externe se va tempera în concordanţă cu creşterea moderată a
pieţelor de export. Încrederea sporită a investitorilor, dublată de privatizările ce se au în
vedere în cadrul programului vor atrace ISD reînnoite şi influxuri de capital bancar.
Inflaţia
Echipa anticipează că inflaţia IPC va reveni treptat în intervalul ţintit de BNR în a
doua jumătate a anului 2011, pe măsură ce presiunile induse de recenta majorare a TVA şi
de preţurile în creştere la alimente şi combustibili vor ceda progresiv. Pentru 2012, se
anticipează continuarea dezinflaţiei până la 3 procente.
Poziţia externă
Se anticipeză că deficitul de cont curent se va stabiliza la aproximativ 4–5
procente din PIB în 2011–12. Creşterea exporturilor se va tempera în 2011, ducând la o
uşoară deteriorare a balanţei comerciale. Este de aşteptat ca intrările de capital privat să
se îmbunătăţească pe durata programului, ISD redresându-se după nivelurile minime din
timpul recesiunii, şi investiţiile de portofoliu revenindu-şi de asemenea. Conform
scenariului de bază al echipei, nu se anticipează nici un deficit nou de finanţare, aceasa
fiind în concordanţă cu natura preventivă a noului program.
Riscuri
Riscurile aferente creşterii şi balanţei de plăţi sunt în mare măsură echilibrate, dar
riscurile aferente inflaţiei sunt orientate în direcţie ascendentă. Pe parte negative,
tensiunile politice interne ar putea duce la schimbări de politici, ceea ce ar eroda
încrederea şi slăbi performanţele; o redresare mai slabă decât cea anticipată în Europa
Occidentală sau propagarea turbulenţelor ce persistă la periferia zonei Euro ar putea
afecta exporturile româneşti sau ar putea majora primele de risc şi influenţa astfel

51
fluxurile de capital către România. Pe parte pozitivă, o revenire mai rapidă decât se
anticipează a încrederii consumatorilor şi a cererii interne, sau o mai bună absorbţie a
fondurilor UE şi implementarea reformelor structurale ar putea cataliza o creştere mai
rapidă şi ar atrage după sine un deficit de cont curent mai mare finanţat din intrări mai
mari de capital.
Deşi în actualul program au fost realizate reforme semnificative în ceea ce
priveşte numărul de salariaţi în sectorul public, sunt necesare măsuri suplimentare.
Numărul de angajaţi în sectorul public a scăzut de la 1,4 la 1,3 milioane de
persoane în cursul anului 2010, cea mai mare scădere înregistrându-se la autorităţile
locale şi în sectorul educaţie, datorită implementării normelor de personal la autorităţile
locale şi apropierii raportului elevi/profesori de media UE. Cu toate acestea, se impune
raţionalizarea în continuare a numărului de angajaţi în contextul recentelor analize
funcţionale efectuate de Banca Mondială, mai ales având în vedere că noua schemă
unificată de salarizare va fi pe deplin aplicabilă în timp.

CONCLUZII

Economia românească a început să se redreseze. Datele recente indică o uşoară


creştere pozitivă în T4 2010, în timp ce datele revizuite aferente trimestrelor anterioare au
generat un rezultat mai bun decât se anticipase anterior (-1,3 procente).
Continuă creşterea puternică a exporturilor şi producţia industrială se menţine
robustă; vânzările cu amănuntul continuă însă să aibă un nivel slab.
Somajul înregistrat a scăzut, dar această scădere se datorează în principal
participării reduse pe piaţa muncii, nu creării de locuri de muncă.
Volatilitatea cursului de schimb a scăzut şi riscul de ţără (măsurat prin marjele
CDS) s-a redus considerabil.

52
Deficitul de cont curent s-a redus drastic şi exporturile sunt în plin avânt. Au fost
în mare măsură evitate dificultăţile în sectorul bancar şi au fost împiedicate ieşirile
masive de capital. După provocări semnificative la începutul programului, veniturile
guvernamentale se situează acum peste cifrele prognozate, plasând guvernul pe
traiectoria cea bună pentru realizarea deficitului fiscal din 2011 fără a mai adopta măsuri
suplimentare semnificative. Deşi redresarea economică a fost întârziată de cererea internă
slabă (datorată parţial consolidării fiscale atât de necesare), creşterea PIB a fost reluată
acum şi ar trebui să capete avânt în trimestrele următoare.
Măsurile adoptate pe parte de venituri necesare pentru corectarea dezechilibrelor
fiscale majore au lăsat ţara cu cote mari de impunere aplicate unei baze de impunere
relativ redusă, datorită evaziunii fiscale, existenţei unui sector informal mare, şi
ineficienţelor în administrarea fiscală. În timp vor trebui implementate elemente de
îmbunătăţire a administrării fiscale care să permită reducerea treptată a cotelor pe măsură
ce baza de impunere este lărgită.
Reducerile salariale temporare în sectorul public şi reducerea numărului de
salariaţi în sectorul public în toate domeniile au reprezentat componente esenţiale ale
strategiei de ajustare, dar pe termen mediu acestea trebuie să lase loc aplicării noului
sistem unificat de salarizare, coroborate cu eforturi comprehensive de eficientizare a
activităţii guvernamentale, fundamentate pe recentele analize funcţionale.
În sectorul sănătate se menţin presiuni considerabile, şi sunt necesare reforme
suplimentare prin care să se asigure oferirea unor servicii eficiente în limitele
constrângerilor bugetare şi evitarea acumulării de noi arierate.
Eforturile reuşite de eliminare a arieratelor la nivelul Bugetului de Stat şi al
sistemului de asigurări sociale trebuie extinse pentru a acoperi şi problemele persistente
pe care le ridică arieratele la nivelul autorităţilor locale şi întreprinderilor de stat.
O pondere mare din PIB este dedicată investiţiilor publice în România, dar
rezultatele sunt modeste. Multe proiecte sunt lăsate nefinalizate timp de mai mulţi ani,
proiectele finalizate sunt adeseori mult prea costisitoare, şi sunt utilizate resursele
naţionale precare în timp ce sumele nerambursabile acordate de UE rămân în mare parte
neutilizate.

53
Aceste reforme fiscale sunt mai complexe decât simpla majorare a impozitelor şi
taxelor sau reducerea generalizată a cheltuielilor, transformând implementarea măsurilor
propuse într-o provocare, dar una esenţial de depăşit.
Creşterea economică sustenabilă va impune reforme în sectoare economice cheie
ce sunt în prezent tarate de firme de stat neperformante ce funcţionează în condiţii în care
forţele pieţei nu sunt pe deplin operaţionale. Noul program cuprinde reforme ce sunt
urgent necesare pe piaţa energiei şi sectorul transporturi, reforme menite să perfecţioneze
cadrul de stabilire a preţurilor şi să asigure reglementări mai independente şi mai
transparente. Un mediu de piaţă mai dezvoltat în aceste sectoare reprezintă o precondiţie
pentru atragerea de investiţii private şi know-how managerial, inclusiv pentru
identificarea unor investitori strategici pentru ÎS. Echipa încurajează autorităţile să
reanalizeze planul lor de a înfiinţa doi ―campioni naţionali în domeniul energiei (prin
combinarea companiilor viabile cu unele mai puţin eficiente), în favoarea unei strategii
mai agresive de privatizare a companiilor existente.
Autorităţile ar trebui de asemenea să re-lanseze în forţă strategia de privatizare şi
în afara sectorului energetic, prin vânzarea pachetelor majoritare acolo unde este cazul.
Pentru companiile rămase sub controlul Statului, o mai bună monitorizare şi o
guvernanţă mai strictă constituie paşi esenţiali în inversarea pierderilor din exploatare şi a
arieratelor în creştere vertiginoasă, ce reprezintă piedici fiscale şi economice majore.
Echipa susţine intenţia autorităţilor de a reforma piaţa muncii cu scopul de a
asigura productivitatea, flexibilitate şi competitivitatea forţei de muncă, protejând în
acelaşi timp angajaţii şi drepturile lor obţinute prin negociere colectivă.
Poziţia proactivă puternică a autorităţilor în ceea ce priveşte supravegherea
bancară a jucat un rol vital în prevenirea dificultăţilor din sectorul bancar, dar se impune
menţinerea în continuare a vigilenţei.
Autorităţile ar trebui să continue să elaboreze planuri detaliate de acţiune în caz
de evenimente neprevăzute pentru situaţiile de dificultate, şi proceduri de utilizare a
prerogativelor de lichidare a băncilor nou reglementate, pentru a fi pe deplin pregătite în
cazul în care o bancă se confruntă cu probleme. Echipa susţine intenţia autorităţilor de a
prelungi acordul ICBE, în paralel cu reducerea angajamentelor privind expunerea din

54
partea băncilor. Atât autorităţile cât şi băncile au remarcat beneficiile iniţiativei începute
la Viena în martie 2009.
Politica monetară a realizat un echilibru adecvat între nevoia de a adopta o poziţie
fermă împotriva inflaţiei şi dorinţa de a sprijini redresarea economică. Totuşi, presiuni
neprevăzute generate de preţurile la alimente şi energie, precum şi modificările ce se
impun la preţurile administrate, ar putea periclita ţinta de inflaţie pe 2011.
Autorităţile ar trebui să intensifice operaţiunile de pe piaţa deschisă, eliminând
excesul de lichiditate şi aducând ratele dobânzilor interbancare mai aproape de rata de
politică. Odată aduse ratele dobânzilor interbancare mai aproape de rata de politică, BNR
ar putea avea ceva spaţiu pentru a mai reduce rata sau rezervele minime obligatorii, dacă
nu intervin efecte inflaţioniste de runda a doua. Trebuie menţinută însă o diferenţă între
rezervele minime obligatorii pentru moneda naţională şi cele pentru valută, pentru a se
descuraja creşterea excesivă a creditelor în valută. BNR ar trebui de asemenea să evite ca
unele considerente legate de propriul bilanţ să afecteze în mod nenecesar deciziile sale de
politică monetară.
Pe baza performanţei României în cadrul ASB, echipa FMI susţine solicitarea
autorităţilor de finalizare a celei de a şaptea evaluări şi de aprobare a unui nou acord.
Toate cele şapte criterii de performanţă au fost îndeplinite cu excepţia criteriului privind
arieratele Bugetului General Consolidat stabilit pentru finele lunii decembrie 2010,
pentru care a fost deja aprobată o derogare în contextul ultimei evaluări. Progresele
înregistrate pe frontul criteriilor de referinţă structurale sunt de asemenea suficiente
pentru a merita finalizarea evaluării.
Echipa vede noul ASB ca pe un mecanism efectiv de asigurare împotriva
posibilelor şocuri viitoare ce va ajuta în acelaşi timp autorităţile să menţină disciplina de
politici în eforturile lor de a realiza obiectivele de consolidare fiscală propuse în paralel
cu efectuarea unor reforme economice mai profunde.

55
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Anatolie Caraganciu şi Gheorghe Iliadi, „Moneda şi credit (manual)”, Chişinău, 2004.;

BRAN, P. COSTICA, I., Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale,


Editura Economică, Bucureşti, 2003;

Boaja M., Relaţii financiare şi valutare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,


2003;

DARDAC, N. VÂŞCU, T., Monedă-Credit, Editura ASE, Bucureşti, 2002;

Bran P., Costica I., Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Editura
Economică, Bucureşti, 2003;

56
Bal, Ana, coord.; Dumitrescu, Sterian. Economie mondială. Bucureşti: Editura ASE,
2006;

Barro, R., Lee, J.-W., “IMF programs: who is chosen and what are the effects?”
J. Monetary Econ., 52, 2005, pp. 1245-1269;

Basno C., Dardac N., Floricel C., “Moneda, credit, banci”, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 2003;

Basno C., Dardac N., Floricel C., “Moneda, credit, banci,aplicatii si studii de caz”,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003;

Baker, B., “The impact of the International Monetary Fund's macroeconomic policies on
the aids pandemic”, Int. J. Health Serv., 2010, pg. 347-363;

Beazer, Q.H., Woo, W., “IMF conditionality, government partisanship, and the progress
of economic reforms”, Am. J. Political Sci., 2016, pg. 304-321;

Cocris, Vasile; Chirlesan, Dan. Managementul bancar si analiza de risc in


activitatea de creditare : Teorie si cazuri practice. Iasi: Editura Universitatii "Al. I.
Cuza", 2007;

Clements, B., Gupta, S., Nozaki, M., “What happens to social spending in IMF-
supported programmes?” Appl. Econ., 2013, pg. 4022-4033;
Gupta, S., Can a causal link be drawn? A commentary on “the impact of IMF
conditionality on government health expenditure: a cross-national analysis of 16 West
African nations” Soc. Sci. Med., 2017;

Dreher, A., “IMF and economic growth: the effects of programs, loans, and compliance
with conditionality”, World Dev., 34 (5), 2006, pp. 769-788;

Hayter, T., “The Creation of World Poverty”, Pluto Press, 1992, pg. 100-150;

Hartzell, C.A., Hoddie, M., Bauer, M., ”Economic liberalization via IMF structural
adjustment: sowing the seeds of civil war?”, Int. Organ., 64 (2), 2010, pg. 339-356;

Heckman, J., “Sample selection bias as a specification error Econometrica”, 47,1979,


pp. 153-161;

Kentikelenis, A., Stubbs, T., King, L., “IMF conditionality and development policy
space, 1985–2014” Rev. Int. Political Econ., 23 (4) (2016), pp. 543-582;

57
Lenain, P., 2000, „FMI-ul”, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti.;
Lenanin, P., “The IMF, Coresi Publishing House”, București, 1997, pg. 73-74. ;

Nooruddin, I., Simmons, J.W., “The politics of hard choices: IMF programs and
government spending” Int. Organ., 2006, pg. 1001-1033;

Olteanu, A., 2000, „ Management bancar. Politici, strategii şi tehnici bancare ”, Ed.
Macarie.;
Oberdabernig, D., ”Revisiting the effects of IMF programs on poverty and inequality”
World Dev., 2013, pg. 113-142;

Raluca Miga Beşteliu, „Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale”, Editura ALL


Beck, Bucureşti, 2000.;

Rickard, S., Caraway, T., “International negotiations in the shadow of national


elections”, Int. Organ., 2014, pg. 701-720;

Stubbs, T., Kentikelenis, A., King, L., “Catalyzing aid? The IMF and donor behavior in
aid allocation”, World Dev., 2016, pg. 511-528

Stuckler, D., Basu, S., McKee, M., “International monetary Fund and aid displacement”,
Int. J. Health Serv.,2011, pg. 67-76;

58