UNIUNEA EUROPEANĂ

UNIUNEA EUROPEANĂ

I. Uniunea Europeană – centru de gravitate autonom şi jucător strategic în relaţiile

internaţionale contemporane

Conform Tratatului de la Maastricht, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

îşi propune să apere valorile comune, interesele fundamentale, integritatea şi independenţa
Uniunii, să menţină pacea şi securitatea internaţională, să promoveze cooperarea
internaţională, să dezvolte şi să consolideze democraţia şi statul de drept, precum şi
respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale.
Din punct de vedere juridic, Uniunea Europeană este actor în procesele politice şi
economice internaţionale prin semnarea de tratate multilaterale şi bilaterale de către
Comunitate şi statele membre. În încheierea de acorduri internaţionale, Comunitatea poate
avea competenţă exclusivă (statele membre nu pot încheia tratate în domenii de competenţă
exclusivă a Comunităţii decât cu acordul acesteia) sau poate împărţi această competenţă cu
statele membre (acorduri mixte).
Importante acţiuni, strategii şi parteneriate ale Uniunii Europene se adresează vecinilor
săi şi zonelor de frontieră:
 Spaţiul Economic European,
 Procesul de Extindere,
 Procesul de Stabilizare şi Asociere,
 Politica de Vecinătate Europeană,
 Dimensiunea Nordică.

Relaţiile Uniunii Europene cu alte regiuni

 Spaţiul fost sovietic. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi fostele republici unionale
sovietice sunt în general reglementate prin Acorduri de Parteneriat şi Cooperare;
 Orientul Mijlociu. Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Oman şi
Qatar (membre ale GCC – Consiliul de Cooperare al Statelor din Golf) sunt principalii
parteneri ai Uniunii în lumea arabă şi unul din furnizorii majori de petrol pentru statele
UE;
 Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP). Dincolo de dimensiunea comercială a
acordurilor, Uniunea Europeană sprijină aceste ţări prin programe de asistenţă
umanitară şi dezvoltare, precum şi prin integrarea lor în instituţii internaţionale;
 America de Nord. Între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii au existat,
încă de la crearea Comunităţilor, legături extrem de strânse, SUA fiind primul stat care
a recunoscut Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1952). Deşi, în general,
adoptă poziţii asemănătoare sau comune în multe crize internaţionale sau probleme
globale, există chestiuni precum transformarea Uniunii Europene în cea mai mare piaţă
din lume şi cel mai important competitor economic al SUA, conflictele din Asia şi
Orientul Mijlociu şi încălzirea globală ce au dus la unele tensiuni între cele două părţi.
Dialogul între SUA, Canada şi Uniunea Europeană se realizează prin intermediul
reuniunilor periodice la nivel prezidenţial.
 America Centrală şi Latină. Între America Latină şi Uniunea Europeană există în
special relaţii economice, încă din anii 60, iar cu America Centrală acestea au început
să se dezvolte în anii 80. În general acordurile vizează grupuri de state ce acţionează
împreună în cadrul unei iniţiative regionale: Grupul de la Rio, Mercosur, Comunitatea
Andină, Statele din America Latină şi Caraibe.
 Asia, Australia şi noua Zeelandă. În această zonă Uniunea întreţine în special relaţii
economice şi oferă asistenţă financiară sau umanitară. Au fost stabilite acorduri
bilaterale, a fost sprijinit dialogul la nivel regional; Uniunea are relaţii speciale în zonă
cu China şi Japonia. În ceea ce priveşte relaţiile pe care Uniunea Europeană le întreţine
cu Australia şi Noua Zeelandă, acestea sunt reglementate prin acorduri sectoriale,
declaraţii comune, precum şi reuniuni şi consultări la nivel înalt şi administrativ.

II. Suveranitatea statelor în contextul integrării europene

Având o origine bazată pe dreptul divin şi o istorie lungă şi tumultuoasă, suveranitatea

este o noţiune polisemică care nu se lasă cuprinsă într-o simplă definiţie.
De la Pacea westfalică încoace, tema suveranităţii a suscitat pasiuni, dispute,
neînţelegeri sau războaie, dar a fost şi subiect al convenţiilor, tratatelor şi medierilor
internaţionale. Uniunea s-a realizat datorită statelor independente, suverane şi democratice
care au început demersurile pentru armonizarea economiilor lor şi, ulterior, a obiectivelor
politice, într-un efort pornit din dorinţa de reconstruire a Europei sfâşiate de conflicte, de
asigurare a dezvoltării durabile şi a faptului că războiul nu va mai fi posibil pe continent.
Principiile suveranităţii au fost stabilite după Pacea westfalică: afirmarea statului pe
arena internaţională, fixarea suveranităţii ca autonomie internă a principelui, egalitatea
statelor între ele, introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menţinere
a păcii. În secolul XVIII are loc translaţia de la suveranitatea monarhului la cea a naţiunii
sau poporului, impulsionată de Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii,
consacrată mai apoi şi în Declaraţia Drepturilor Omului, precum şi în constituţia Franţei
revoluţionare. În secolul XX s-a creat Liga Naţiunilor şi, mai apoi, Organizaţia Naţiunilor
Unite, care recunosc calitatea de subiect de drept internaţional statelor suverane şi
independente, competenţele lor teritorială şi materială şi condamnă agresiunile unor
entităţi statale asupra altora. Egalitatea suverană a statelor a devenit unul dintre principiile
de bază pe care s-a fondat Carta Naţiunilor Unite, fiind definită astfel: „statele sunt egale
din punct de vedere juridic; fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi;
fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state; integritatea teritorială
şi independenţa politică a statului sunt inviolabile; fiecare stat are dreptul de a alege şi
dezvolta liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; fiecare stat are obligaţia de
a respecta deplin şi cu bună credinţă angajamentele sale internaţionale şi de a trăi în pace
cu celelalte state.
Odată cu participarea statelor membre la construcţia europeană, suveranitatea a trebuit
să fie adaptată la imperativele interdependenţelor internaţionale şi ale celor decurgând din
dezvoltarea organizaţiilor europene constituite de aceste state. Punctul de plecare a fost
punerea în comun a unor resurse economice folosite, la momentul respectiv, pentru
susţinerea războiului: cărbunele şi oţelul. Ulterior s-au adăugat chestiuni precum energia
atomică, politica agricolă, politica tarifară comună, poluarea atmosferică, terorismul (mai
 ales după 11 septembrie), traficul de droguri, crizele monetare sau contaminarea cu diferiţi
viruşi, care depăşeau graniţele şi, deci, controlul exclusiv al statului. Statele nu mai puteau
oferi soluţii pentru rezolvarea eficientă a acestor probleme. Rezolvarea era posibilă doar
printr-un efort în comun. Însă partajarea acestor atribute care ţineau de suveranitatea
interdependenţei nu afecta elementul principal al suveranităţii interne, şi anume
organizarea procesului de decizie intern, ci mai degrabă îmbunătăţea controlul asupra
flagelurilor amintite. Foarte importanta pentru delimitarea competenţelor în Uniune a fost
noutatea adusă de Tratatul de la Maastricht din 1992, în urma căruia s-au clarificat
aspectele împărţirii sarcinilor în Uniune:
 A - Competenţe exclusive ale Uniunii, de ex. „comunităţile” CE, CECO şi
EURATOM;
 B - Competenţe partajate (împărţite între instituţiile europene şi statele
membre), politica externă şi de securitate comună;
 C - Competenţe exclusive ale statelor membre, justiţia şi afacerile interne.
Această structură tripartită va întări principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
punând majoritatea deciziilor în pilonul B, decizii care ar urma să se ia printr-o majoritate
calificată.
Cu privire la aspectul integrării statelor europene în spiritul suveranităţii politico
Economice, unul dintre cele mai utile instrumente s-a dovedit a fi moneda unică euro. Din
ianuarie 2002, euro a devenit o realitate palpabilă. Astfel, un alt atribut exclusiv al statului,
emiterea monedei, deci controlul asupra politicii monetare, a fost şi acesta transferat
instituţiilor Uniunii.
Ţările Uniunii Europene au adus cele mai radicale modificări tezei iniţiale a
suveranităţii, cea westfalică. O denumire corectă a ceea ce avem astăzi în Uniunea Europeană
este aceea de „suveranitate partajată” – invenţie politică a Uniunii, concept implementat
pragmatic care poate fi cheia dezvoltării construcţiei europene pe viitor. Suveranitatea
partajată nu presupune pierderea totală a unor atribute ale suveranităţii interne, ci ci dezvoltă
capacităţile externă şi interdependentă ale suveranităţii naţionale , în sensul întăririi capacităţii
de a reglementa chestiuni economico-politice cum ar fi circulaţia capitalurilor, a mărfurilor şi a
persoanelor etc. de o manieră mai coerentă, mai ieftină şi mai eficientă.

III. Unde se termină Europa

Din punct de vedere geografic, Europa este o peninsulă care formează cincimea vestică
a Eurasiei. Este mărginită la vest de oceanul Atlantic, oceanul Arctic la nord, munţii Urali şi
râul Ural la est, marea Caspică, munţii Caucaz şi marea Neagră la sud-est şi marea Mediterană
la sud. Geografic este alcătuită din 46 de ţări: Albania, Andorra, Austria, Belgia, Belarus,
Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania ,
Luxemburg, Macedonia, Malta, Muntenegru, Regatul Unit, Moldova, Monaco, Norvegia,
Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina, Ungaria, Vatican.
Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa,
alcătuită din 27 de ţări, care au aderat succesiv după cum urmează:
  1958, şase membri fondatori, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Ţările de
Jos;
 1973, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit;
 1981, Grecia;
 1986, Spania, Portugalia;
 1995, Austria, Finlanda, Suedia;
 2004, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,
Slovenia, Ungaria;
 2007, Bulgaria, România.
Graniţele Uniunii Europene sunt excepţionale din două motive: în primul rând, dat fiind
faptul că nu au evoluat organic, ci au apărut ca urmare a unui decret, ele nu reprezintă acele
frontiere fireşti ale comunicării sociale ce înconjoară populaţiile asimilate unei culturi. Aceste
graniţe încorporează naţiuni diferite, popoare şi grupuri aflate în diverse stadii de dezvoltare
naţională, eliminând totodată alte ţări care pretind să aibă o identitate europeană. A doua
particularitate a graniţei europene comune este că aceasta nu desparte două identităţi, cum este
firesc în cazul graniţelor, ci un grup interior înstărit de un grup exterior sărac. Extinderea
Uniunii către est a avut ca obiectiv şi rezolvarea acestor probleme şi particularităţi.

IV. România şi Uniunea Europeană – avantaje şi dezavantaje

Aderarea la UE a afectat toate domeniile politice, multe dintre schimbările pe care

România trebuia să le facă oricum, cu sau fără aderare, pentru a avea o economie de piaţă
puternică şi o societate democratică, se realizează cu sprijin financiar şi cu experienţa Uniunii
Europene.
Avantajele economice şi sociale ale integrării României în structurile europene ar putea
fi sintetizate astfel:
 Creştere economică,
 Creşterea investiţiilor străine directe,
 Crearea unor noi structuri de producţie care să permită fabricarea unor produse
finite cu valoare adăugată mai mare şi calitate superioară conform standardelor
UE,
 Protecţie sporită a consumatorilor,
 Creşterea economiilor şi investiţiilor populaţiei,
 Micşorarea fiscalităţii prin politici de impozitare mai relaxate,
 Extinderea pieţelor de capital,
 Dezvoltarea afacerilor şi a sectorului privat,
 Stimularea concurenţei,
 Acces pe piaţa muncii din statele UE,
 Îmbunătăţirea substanţială a standardului de viaţă a populaţiei.
Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României să asigure o
dezvoltare echilibrată a regiunilor şi o dezvoltare rurală susţinută, să modernizeze
infrastructura de transporturi şi de mediu, să creeze noi oportunităţi de ocupare a forţei de
muncă.
Dezavantajele aderării vor fi mai mici decât cele ale ne-aderării, acestea fiind legate de
costurile integrării, care sunt, în mare parte costurile schimbărilor necesare pentru a ieşi din
criza generată de colapsul economiei centralizate. Costurile sunt atât de natură financiară cât şi
socială, cele din urmă fiind cel mai greu de depăşit. Aceste costuri se referă la:
 Înfiinţarea unor instituţii compatibile cu ceea ce există în UE,
 Costuri legate de investiţiile în tehnologie, pentru a avea produse de înaltă
calitate, la standarde ridicate şi preţuri rezonabile, care vor permite accesul pe
piaţa europeană,
 Investiţii pentru îmbunătăţirea calităţii mediului,
 Investiţii în agricultură
Din punct de vedere social, România va avea populaţia cea mai afectată de integrare,
având nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta condiţiilor de pe piaţa muncii: va trebui
eliminată forţa de muncă în exces, în vederea îmbunătăţirii productivităţii activităţii, deoarece
firmele româneşti vor trebui să facă faţă unei mari presiuni concurenţiale.
S-au depus eforturi de aliniere la legislaţia comunitară, de consolidare a instituţiilor
statului care să o aplice, de întărirea practicilor economiei concurenţiale, de întărire a
graniţelor pentru ca România să fie pregătită să asigure graniţele exterioare ale UE.

BIBLIOGRAFIE:
1. ENCICLOPEDIA UNIUNII EUROPENE, coordonator LUCIANA-ALEXANDRA
GHICA
2. SUVERANITATE NAŢIONALĂ ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ, DORINA
NĂSTASE, MIHAI MĂTIEŞ…
3. ROMÂNIA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ, coordonatori ANA MARIA DOBRE şi
RAMONA COMAN
4. UNIUNEA EUROPEANĂ, CHRISTIAN HEN şi JACQUES LEONARD