Colegiul Tehnic Ion Mincu Tg-Jiu

Specializarea Asistent medical de farmacie

Referat
la
Farmacologie generală

Prof:
Rădăcină Corina
Elev:
Stan Lavinia Maria

2018
 Tema:
VITAMINE HIDROSOLUBILE
 Vitaminele reprezintă o clasă de substanţe organice de origine în general exogenă
(alimentară) cu structuri chimice foarte variante, care sunt indispensabile organismului uman
şi care în cantităţi foarte mici, asigură creşterea, dezvoltarea şi funcţionarea normală a
acestuia.[1]
Rolurile vitaminelor în organism:
-sunt factori alimentari, accesorii absolut necesari organismului animal;
-sunt indispensabile creşterii normale şi manifestării proceselor vitale ale
organismului;
-sunt componente esenţiale pentru evoluţia normală a proceselor metabolice;
-exercită acţiuni de reglare a funcţiilor celulare şi intervin în utilizarea energiei;
-unele vitamine acţionează în calitate de coenzime, asigurând efectul catalitic al
enzimelor, cu care acţionează şi modulând astfel activitatea acestora.
Sursa primordială furnizoare de vitamine pentru om o reprezintă plantele şi produsele
acestora. O sursă secundară de vitamine o constituie flora bacteriană localizată în intestinul
gros şi care sintetizează anumite vitamine pe care le furnizează organismului.[2]
Vitaminele pot fi clasificate în vitamine hidrosolubile şi vitamine liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile sunt cele din complexul B şi vitamina C. Funcţiile lor sunt în
general de a asista enzimele importante implicate în producţia de energie din carbohidraţi şi
grăsimi. Nu sunt depozitate în organism în cantităţi mari, deci aportul frecvent este necesar.
Carenţele de vitamine hidrosolubile afectează cel mai mult ţesuturile care "cresc" sau au un
metabolism rapid cum ar fi pielea, sângele, tractul digestiv şi sistemul nervos. Sunt instabile
în prezenţa căldurii şi procesul de preparare al hranei afectează conţinutul de vitamine din
mâncare.[3]
Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina antiberiberică, vitamina antinevritică)
Sursa principală de vitamină B1 pentru organismul uman o constituie alimentele de
origine vegetală şi mai puţin cele de origine animală. Cantităţi mari de tiamină se găsesc în
drojdia de bere (între 1-7 mg/100g), apoi în cuticula boabelor de cereale (orez, grâu etc.),
soia, pâinea intermediară şi neagră etc. Deşi conţin cantităţi mici de tiamină, alimentele de
origine animală reprezintă totuşi o importantă sursă de vitamină B 1 pentru om. Din această
categorie de alimente, cea mai bună sursă o constituie carnea de porc, ficatul, rinichii, ouăle,
laptele, peştele etc. În acest din urmă caz, trebuie menţionat faptul că în carnea unor specii de
peşti există tiaminaza capabilă să distrugă vitamina B1.[1]
 Fructele şi legumele verzi sunt, în general, sărace în tiamină, cu excepţia unor
leguminoase. Distrugerea cojilor acestora le fac şi mai sărace prin antrenarea tiaminei cu apă
în timpul spălării.
Tiamina mai poate fi sintetizată şi de către unele bacterii intestinale la nivelul
caecum-ului, dar aceasta este mai puţin importantă pentru necesităţiile organismului, dat fiind
faptul că biosinteza are loc în aval de zona în care se realizează absorbţia intestinală a
vitaminei (zona proximală a intestinului subţire).
Vitamina B1 prezintă importanţă îndeosebi în metabolismul proteinelor şi al
glucidelor, apoi în funcţionarea normală a sistemului nervos central şi, cu precădere, a celui
periferic, a aparatului digestiv şi a glandelor endocrine, în procesul de creştere, în absorbţia
intestinală a grăsimilor, etc. Tiamina (cum mai este numită vitamina B 1) favorizează
depunerea glicogenului în ficat şi accelerează procesul de eliminare a urinei, fiind
indispensabilă în transformarea hidraţilor de carbon în lipide şi mijlocind astfel obţinerea de
surse suplimentare de energie. De asemenea, ea menţine sănătos sistemul nervos în totalitatea
lui, îmbunătăţeşte tonusul muscular şi contribuie la apărarea organismului împotriva
infecţiilor.[4]
Tiamina este recomandată în tratarea a numeroase afecţiuni, cum ar fi: anorexie,
întârzieri în creştere, digestie lentă, tulburări de sarcină şi alăptare, colite, stres, iritabilitate,
anemie, greaţă, oboseală generală şi covalescenţă, ateroscleroză, tulburări de ritm cardiac,
arsuri, nevrite şi polinevrite („vitamina antinevritică”), beri-beri („vitamina antiberi-beri),
dureri diferite, hemoragii cerebrale, tromboze, boli infecţioase ale sistemului nervos,
insuficienţă cardiacă, miocardite („vitamina inimii”), insuficienţe hepatice, hepatite şi ciroze,
gută, algii reumatismale, dermatoze etc. Trebuie avut în vedere faptul că tiamina este
sinergică cu celelalte vitamine din complexul B (cum sunt şi acestea între ele) şi că, din
păcate, nu este stocată în corp, trebuind deci să fie înlocuită zilnic.[3]
Forma farmaceutica in care se prezinta este comprimate.
Vitamina B2 (riboflavina, vitamina G)
În diferite surse naturale, vitamina B2 se găseşte atât sub formă de riboflavină liberă
cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă de riboflavină
pentru om este drojdia de bere care conţine pâna la 7 mg/100g. Obţinerea preparatelor
farmaceutice de vitamină B2 se face prin fermantaţie, prin utilizarea unor tulpini microbiene
de Ashbya gossypii şi Candida guillermondii, bune producătoare de riboflavină.[1]
Marea majoritate a alimentelor de origine animală sau vegetală conţin cantităţi
apreciabile de riboflavină ce satisfac pe deplin necesităţiile organismului uman. Printre
alimentele cele mai bogate în vitamină B2 se numără ficatul, brânzeturile, ouăle, muşchiul de
vită şi porc, vinul roşu şi mai puţin cel alb, spanacul, tomatele, ceaiul etc.[2]
Conţinutul în riboflavină al fructelor şi zarzavaturilor creşte pâna la maturitate, după
care scade treptat. În procesul de maturare al caşcavalului, între a 3-a şi a 6-a lună conţinutul
în vitamină creşte, de asemenea, considerabil.
Vitamina B2 are un rol important în metabolismul proteinelor, grăsimilor, dar cu
precădere al glucidelor (scade glicemia), în creşterea şi respiraţia celulelor, ca şi în procesul
normal al vederii. De asemenea, ea asigură un bun tonus muscular şi acţionează favorabil
asupra pielii, a mucoaselor şi intestinelor, intervine în fenomenele de oxidoreducere de la
nivelul celulelor, influenţează creşterea şi reproducerea, precum şi sinteza hemoglobinei.
Riboflavina se foloseşte cu precădere în anumite afecţiuni ale pielii şi ale mucoaselor,
în tulburări de adaptare vizuală la întuneric, conjuctivite, ca şi în enterite cronice, seboree,
eczeme, crampe musculare, astm, migrene, inflamaţii bucale, întârzieri de dezvoltare la sugari
şi copii, stres, alcolism, diabet zaharat, artrită, diaree, ameţeli, tremurături etc. De puţină
vreme, această vitamină este utilizată şi în profilaxia cancerului.
Vitamina B2 o găsim în muşchi, în retină (cu rol în adaptarea vizuală la lumină).[4]
Forma farmaceutica in care se prezinta este complex de vitamina B sirop.
Vitamina B5 (acidul pantotenic, coenzima A)
Acidul pantotenic, este extrem de răspândit în natură, fie sub formă liberă, fie sub
forma sa activă de conzimă A. Extrem de bogată în acid pantotenic este drojdia de bere (200
m g/g). Dintre alimentele de origine animală, cele mai bogate surse de acid pantotenic sunt
organele în care metabolismul este extrem de intens: ficatul de vită (75 m g/g), ficatul de
oaie şi porc (aprox. 50 m g/g), rinichii (30-50 m g/g), gălbenuşul de ou (55 m g/g), carnea de
porc (aprox. 10 m g/g) etc. Alimentele de origine vegetală cu conţinut ridicat în acid
pantotenic sunt: pâinea neagră (14 m g/g), conopida (10 m g/g), ciupercile (17 m g/g), spanacul
(25 m g/g), roşiile (3,5 m g/g).[1]
Acidul pantotenic are rol în metabolismul celular şi, împreună cu alte vitamine,
contribuie la dezvoltarea energiei provenite din glucide, grăsimi şi proteine. De asemenea,
printre proprietăţile vitaminei B5 se numără urmatoarele:
o participă la menţinerea stării de sănătate a aparatului digestiv, a ficatului şi a
epiteliilor;
o stimulează activitatea diferitelor glande şi sporeşte producţia de hormoni a
suprarenalelor ;
 o menţine starea de sănatate a nervilor, a pielii şi a glandelor;
o sporeşte rezistenţa la stres şi contribuie la formarea unor hormoni şi anticorpi;
o intervine în procesele de creştere, în prevenirea apariţiei dermatitelor (bolilor
de piele), în metabolismul glucidelor şi în utilizarea eficientă a colinei etc.[3]
Acidul pantotenic este indicat în: tulburări hepatice, enterocolite, inflamaţii
pulmonare şi ale căilor respiratorii, în astm bronşic, diferite dermatoze, rinite alergene,
nelinişte, stări depresive, stres, oboseală, diferite infecţii, cefalee, artrită, alergii, tulburări
digestive, crampe musculare, tulburări gastrointestinale etc. De asemenea, acidul pantotenic
reduce efectele toxice şi reacţiile adverse produse de un mare număr de antibiotice.
Necesarul zilnic de vitamina B5 este de 5-15 mg. O alimentaţie normală asigură un
aport zilnic de 5-20 mg acid pantotenic, care, de altfel, în oarecare proporţie, poate fi
sintetizat şi de flora intestinală. Eficacitatea sanogenă a acestei vitamine sporeşte prin
administrarea concomitentă cu vitaminele B6, B9 şi C.[4]
Forma farmaceutica in care se prezinta sunt capsule de Acid Pantotenic ( Vitamina
B5) de 500 mg.
Vitamina B4 (acid folic, acid pteroiglutamic, vitamina M)
Acidul folic este relativ larg răspândit în natură, atât în ţesuturile vegetale cât şi
animale. Dintre alimentele de origine vegetală cele mai bune surse de acid folic pentru om
sunt spanacul, pâinea, morcovii, tomatele, fasolea, varza etc. iar dintre alimentele de origine
animală cele mai bune surse sunt ficatul, gălbenuşul de ou, carnea de viţel, laptele etc.[1]
Printre procesele în care vitamina B 4 are o importanţă majoră, se numără: formarea
globulelor roşii, metabolizarea proteinelor, rol important în producerea acizilor nucleici
(ADN şi ARN), diviziunea celulară, utilizarea zaharurilor şi aminoacizilor.
Beneficii aduse de prezenţa acidului folic în organism: oferă protecţie împotriva
paraziţilor intestinali, conferă pielii un aspect sănătos, măreşte lactaţia, are efect analgezic,
preîntâmpină deficienţele de naştere, acţionează preventiv împotriva anemiei.
Carenţa acestei vitamine poate provoca anemia nutriţională macrocitică. Nu se cunosc
efecte toxice ale acidului folic. Printre substanţele care influenţează negativ prezenţa acestei
vitamine în ţesuturi, se pot număra: apa, lumina soarelui, estrogenii, tehnicile de prelucrare
alimentară (în special fierberea), căldura excesivă.[2]
Forma farmaceutica in care se prezinta sunt comprimate.
 Vitamina B3 (niacina, nicotinamida, vitamina PP, factorul pelagro-preventiv)
Deşi nu se acumulează în organismele vii, acidul nicotinic şi amida sa sunt larg
răspândite în natură în cantităţi relativ mari, mai ales sub forma celor coenzime piridin-
nucleotidice, datorită importanţei metabolice imense a acestora din urmă.[1]
În ţesuturile animale se întâlneşte mai ales nicotinamida alături de formele
coezimatice, iar în cele vegetale acidului nicotinic se află în formă legată a cărui structură nu
a fost încă elucidată complet. Dintre alimentele de origine vegetală şi animală, cele mai bune
surse de niacină sunt pâinea neagră şi intermediară, orezul, soia, fasolea, mazărea, carnea de
vacă, porc şi pasăre, rinichi, ficat, drojdie etc. Pentru alimentaţia omului, cea mai importantă
sursă de vitamină PP este carnea, în special ficatul, rinichiul şi inima.O altă sursă importantă
de niacină este peştele, cel marin fiind mult mai bogat în vitamină PP decât peştele de apă
dulce. În timul procesului culinar (fierbere), vitamina PP nu se distruge; în schimb, la
măcinatul cerealelor o bună parte se pierde prin înlăturarea tărâţelor.[2]
Principalele surse alimentare sunt: carnea (ficatul şi rinichii), peştele, ouăle, drojdia de
bere, cerealele şi ciupercile. Vitamina PP este stabilă la lumină, la căldură şi rezistentă la
oxidare.
De asemenea, niacina este esenţială pentru corp deoarece :
o este un factor antipelagros de primă importanţă;
o are acţiune vasodilatatoare la nivelul pielii;
o serveşte la buna funcţionare a sistemului nervos central;
o stimulează secreţia gastrică;
o măreşte glicemia şi scade nivelul colesterolului;
o menţine sănătatea pielii, a limbii şi a ţesuturilor digestive;
o favorizează circulaţia cerebrală şi coronariană;
o scade tensiunea arterială;
o stimulează secreţia gastrică şi eliminarea bilei;
o inlesneşte asimilarea fierului etc.
Vitamina B3 este indicată în pelagră, herpes, acnee, prurit, tulburări circulatorii
periferice, degerături, afte, inflamaţii bucale, enterocolită, diferite psihoze, stări depresive, în
diaree, hipertensiune arterială şi ateroscleroză, respiraţie dificilă, alcoolism, stres, insomnii,
artrită, indigestii, cefalee, ameţeli, iritabilitate, senzaţie de rău general etc.
 Pentru un organism matur, necesarul zilnic de vitamina PP este de cca. 19 mg (18-23
mg la bărbaţi şi 12-15 mg la femei).[4]
Forma farmaceutica in care se prezinta sunt fiole continand nicotinamida 0,10 g/2 ml.
Vitamina B6 (piridoxina, adermina)
Ca toate vitaminele complexului B, vitamina B6 se găseşte în cantităţi mari în
drojdia de bere. Cantităţi apreciabile de piridoxină se găsesc în multe alimente de origine
animală şi vegetală, cele mai bune surse vitaminice pentru om fiind peştele, rinichiul şi ficatul
de porc, carnea de porc slabă, gălbenuşul de ou, brânzeturile, vinul, laptele etc. Ca şi în cazul
celorlalte vitamine din grupa B, cantităţi foarte mari de piridoxină se găsesc în lăptişorul de
matcă (aprox. 5000 mg / g spre deoosebire de 0,04-0,30 mg / g în mierea de albine). Dintre

alimentele de origine vegetală, cele mai bune surse de vitamină B 6 sunt făina integrală de
gâu, legumele proaspete, fructele etc.[1]
Acestă vitamină are un rol important în formarea hemoglobinei, în metabolismul
aminoacizilor, proteinelor, glucidelor şi lipidelor (îndeosebi al acizilor graşi esenţiali), fiind şi
stimulent muscular; are influenţă benefică asupra pielii, precum şi în procesul de creştere. De
asemenea, piridoxina intervine în mod esenţial în: buna funcţionare a sistemului nervos, a
măduvei osoase; producerea de globule roşii şi de anticorpi; controlarea echilibrului sodiului
şi al potasiului, al sistemului muscular şi osos; metabolismul colesterolului; împiedicând
depunerea acestuia pe pereţii interiori ai arterelor (ateroscleroză); creştere şi reproducere.[2]
Preventiv şi curativ, vitamina B6 este indicată în următoarele afecţiuni: acnee (în
asociere cu vitaminele B2 şi B3), eczeme, hipercolesterolemie, diferite tipuri de infecţii,
diaree, hemoroizi, artrită, iritabilitate şi depresie nervoasă, astenie, insomnii, distrofii
musculare, diferite afecţiuni nervoase, ulcere de diverse etiologii, eczeme ale sugarilor,
hipertensiune arterială, anemii, tulburări ale sarcinii, tulburări hepatice, hepatită endemică,
glosite, stomatite (în asociere cu vitaminele B2 şi B3), pelagră, dermatite seboreice, nevrite.[3]
Forma farmaceutica in care se prezinta este comprimate, solutie buvabila.
Vitamina B8 (biotina, vitamina H, coenzima R)
Biotina este destul de larg răspândită în regnul animal şi vegetal, atât în stare liberă
cât şi sub formă unor derivaţi.[1]
Cantităţi mari de biotină se găsesc în drojdia de bere (aprox. 90 mg /100g ).Majoritatea
alimentelor de origine animală şi vegetală conţin cantităţi satisfacatoare de biotină. Cele mai
bune surse alimentare de biotină sunt: ficatul, carnea de pasăre, porc şi vită, ouăle, laptele,
brânza, peştele (în special cel oceanic), varza, spanacul, tomatele, pâinea intermediară şi
neagră etc.[2]
La biotina exogenă, integrată odată cu alimentele, se adaugă şi forma endogenă
reprezentată de biotina sintetizată de bacteriile saprofite ale tubului digestiv. La mamifere,
biotina endogenă reprezintă o pondere ce nu poate fi neglijată în necesarul zilnic al
organismului animal în această vitamină. Pentru om însă, se pare că biotina produsă de flora
microbiană este în cantitate mică, neputând satisface nici pe departe cerinţele organismului
uman.
Mai trebuie menţionat faptul că gălbenuşul de ou reprezină una din cele mai bune
surse de biotină pentru om, consumul exagerat de ouă crude determină apariţia simptomelor
de hipovitaminoză. Acest lucru se explică prin faptul că albuşul de ou conţine o proteină
specifică numită avidină, capabilă să formeze cu biotina un complex ce nu poate fi absorbit la
nivel intestinal.
Biotina intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor şi glucidelor, contribuie la
funcţionarea normală a pielii şi a mucoaselor, combate stările de oboseală etc. Acţiunea
benefică a biotinei sporeşte prin asociere cu vitaminele A, B2, B3 şi B6, fiind diminuată în
cazul consumului de alcool.[4]
Această vitamină este indicată în unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi: dermatite,
eczeme, seboree, oprirea sau încetinirea creşterii părului şi albirea prematură a acestuia,
alopecie; precum şi în stări depresive, de oboseală, dureri musculare, senzaţie de frică etc.[3]
Vitamina B12 (cobalamina, factorul antipernicios)
Spre deosebire de toate celelalte vitamine, sursa exclusivă de vitamina B12 exogenă
pentru om o constituie alimentale de origine animală. Plantele nu necesită cobalamină pentru
creşterea şi dezvoltarea lor din care cauză această vitamină nu sintetizează şi nu se găseşte în
legume şi fructe, cu excepţia celor fermentate datorită contaminării bacteriene. De aceea,
regimul strict vegetarian poate da simptome de hipovitaminoză B12 dar nu şi simptome de
avitaminoză.[1]
Cele mai bune surse de cobalamină pentru om le reprezintă alimentele ce conţin ficat
(în special ficat de vacă şi pasăre), peşte, ouă, brânzeturi, carne slabă de viţel, porc şi pasăre,
lapte etc.[2]
Astfel, dintre proprietăţile ei, enumerăm următoarele:
o participă activ la metabolismul proteinelor, lipidelor şi glucidelor;
o contribuie la funcţionarea normală a celulelor, în special a celor din maduva
osoasă ;
 o are rol benefic asupra sistemului nervos şi a traiectului gastrointestinal;
o acţionează în mod esenţial în formarea globulelor roşii la nivelul oaselor, în
sinteza proteinelor care participă la edificarea diferitelor ţesuturi, precum şi în sinteza
nucleoproteinelor etc.
Vitamina B12 este ideală pentru creştere. Insuficienţa ei în alimentaţie duce la
instalarea unor grave anemii (anemia pernicioasă, manifestată prin anemie generală şi
tulburări nervoase deosebit de grave). În plus, această vitamină are un rol important şi în
protejarea celulelor hepatice, datorită proprietăţii ei de a impiedica depunerea grăsimilor în
ficat. Se afirmă despre cobalamină că ar fi destul de eficientă şi în bolile precanceroase, şi în
cele canceroase.
Vitamina B12 e solubilă în apă, stabilă la caldură (suportă temperaturi de până la
120°C), fiind însă inactivată de lumină, ca şi de excesul de vitamina C, de alcool şi de
somnifere. Eficacitatea ei sporeşte prin asociere cu vitaminele B6, B9, C, colina, inozitol,
precum şi în prezenţa potasiului.[3]
Vitamina B12 este indicată în anemii de orice fel, în nevralgii, dureri reumatismale,
oboseală fizică şi intelectuală, colite, alergii, iritabilitate, depresii, insomnii, alcoolism,
reflexe lente, dificultăţi de comunicare şi de vorbire, anorexie etc. Această vitamină este
recomandată celor afectaţi de ateroscleroză.[4]
Forma farmaceutica in care se prezinta sunt fiole de 1 ml cu 50 mg sau 1 000 g
ciancobalamina.
Vitamina C (acid ascorbic, vitamină antiscorbutică)
Vitamina C este larg răspândită în plante şi în unele microorganisme unde este
sintetizată din precursori glucidici. Majoritatea animalelor pot sintetiza acidul ascorbic, cu
excepţia omului, primatelor şi cobaiului.[1] Pentru om, cele mai bune surse de vitamină C
sunt fructele şi legumele proaspete, cum ar fi: măceşe, varză, ardei gras, afine, urzici, lămâi,
conopidă, ţelină, castraveţi, spanac, pepene galben, ficat, lapte, cartofi etc.[2]
Vitamina C prezintă o importanţă capitală pentru organism. Principalele ei proprietăţi
sunt următoarele:
o intervine în fenomenele de oxidoreducere, fiind cel mai puternic antioxidant;
o este antiinfectioasă, tonifiantă, antitoxică;
o participă la asimilarea de către organism a fierului;
o previne şi vindecă scorbutul;
o măreşte rezistenţa vaselor sanguine;
 o contribuie la formarea globulelor roşii, a dinţilor şi oaselor;
o are rol de reglare a nivelului glicemiei şi al colesterolului, de distrugere a
toxinelor acumulate în organism;
o intervine în buna funcţionare a ţesuturilor, precum şi a diferitelor organe;
o participă la transformările chimice ale proteinelor, lipidelor şi glucidelor, la
formarea substanţelor intercelulare;
o diminuează perioadele de convalescenţă;
o este eficientă în reducerea ritmului de opacifiere a cristalinului (îndeosebi la
persoanele vârstnice);
o întârzie apariţia cataractei şi-i reduce gravitatea cu cca. 50%;
o împiedică depunerea grăsimilor la nivelul ficatului, asigură funcţionarea
normală a celulei hepatice;
o intervine în metabolismul carotenilor;
o protejează acidul folic;
o are acţiune antialergică;
o ca laxativ natural;
o scade incidenţa apariţiei de cheaguri în vasele sanguine;
o măreşte gradul de absorbţie a fierului organic;
o reduce efectele unui număr mare de alergeni;
o asigură coeziunea celulelor proteice, mărind astfel durata vieţii.[4]
Datorită acestor proprietăţi, vitamina C este indicată într-un mare număr de afecţiuni,
cum ar fi: forme incipiente de scorbut, boli infecţioase acute şi febrile, surmenaj fizic şi
intelectual, anemii, anorexie, oboseală, neadaptarea organismului la frig, diferite alergii,
arsuri, hemoragii nazale şi hemoragii vaginale, acnee, celulită, stres, carenţă de calciu
(fracturi, osteomielită, paradontoze, carii dentare, tulburări de creştere), răceală şi gripă,
tulburări respiratorii, artrită, diaree, hipcolesterolemie, hipertensiune arterială şi
ateroscleroză, diferite tulburări digestive, afecţiuni vasculare, deficienţe în buna funcţionare a
glandelor sexuale, angine, sinuzite, gingivite, diferite toxicoze, diabet, astenii, insuficienţă
cardiacă, reumatism cardiovascular, pneumonii şi pleurezii, tuberculoză pulmonară, astm
bronsic, dificultăţi în menţinerea sarcinii şi asigurarea alăptării, în cicatrizarea rănilor şi
tratarea contuziilor uscate, inflamaţii ale căilor biliare, hepatice şi ciroze hepatice etc. În plus,
s-a arătat că această vitamină este şi antiaterosclerogenă.[3]
 Forma farmaceutica in care se pezinta sunt comprimate, comprimate efervescente,
capsule.

Bibliografie

1. Bouchard, M. –Terapie prin vitamine, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2000

2. Cojocaru, D.C.- Biochimia vitaminelor, Ed. Gama, Iaşi
3. Munnich, A., Ogier, H., Saudubray, J.L.- Les vitamines. Aspects metaboliques,
genetiques, nutritionneles et therapeutiques, Masson, Paris, 1987
4. Neamţu, G.- Biochimie vegetală, Ed. Ceres, Bucureşti, 1981