BARBU ANDREEA-ALEXANDRA

SPR II

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

CURS: ANALIZĂ POLITICĂ COMPARATĂ

1
 Regimul politic românesc

REGIMUL POLITIC
Ca element constitutiv al formei de stat, ,,regimul politic reprezintă ansamblul metodelor
şi mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul
social-politic, relevând, în primul rând, măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale cetăţeneşti’’.1
Deci regimul politic exprimă şi evocă totalitatea procedeelor şi mijloacelor de realizare a
puterii, a raporturilor dintre componentele sistemului social-politic scoţând în evidenţă gradul de
stabilire şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Analizând conceptul de regim politic, constatăm că procesul de organizare şi exercitare a
puterii, raporturile dintre autorităţile puterii statale reprezintă o parte componentă, importantă a
acestuia.
Afirmând aceasta, înseamnă să înţelegem, ca şi ceilalţi autori de altfel, că modul de
organizare şi exercitare a puterii nu constituie singurul criteriu de definire a regimului politic.
Cea mai des utilizată noţiune în limbajul sistemelor constituţionale este cea de putere.
,,Puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate
istoriceşte determinate, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are
asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus
acestora de către cei care exercită puterea’’.2
Apoi, puterea se manifestă şi poate fi sesizată datorită mijloacelor şi metodelor
întrebuinţate, numai datorită faptului că este un fenomen raţional şi se exteriorizează într-un cadru
relaţional.
Pentru a înţelege necesitatea existenţei şi mai ales a exercitării puterii, trebuie să precizăm
de la început că puterea şi societatea apar împreună.
Puterea se exteriorizează numai în cadrul societăţii, ea se realizează cu ajutorul relaţiilor
din societate.3

1
Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura ,,Dacia’’, Cluj-Napoca, 1985, p.25.
2
Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 13.
3
Rusu Ion, Regimul politic românesc, Editura ,,Bren’’, Bucureşti, 2000, pp.13-14.

2
PARLAMENTUL ROMÂN ÎN ANGRENAJUL FUNCŢIONAL AL SISTEMULUI
DEMOCRATIC

Tranziţia la democraţie, începută odată cu revoluţia antitotalitară din decembrie 1989, a

impus autorităţilor provizorii şi celor alese în luna mai 1990 un efort considerabil de reconstrucţie
instituţională. Noul cadru instituţional al sistemului politic democratic s-a configurat în mod firesc
pornind de la şi orânduindu-se în jurul instituţiei reprezentative naţionale – parlamentul - , aşa cum
s-a consacrat acesta în doctrinele separaţiei puterilor în statul modern de inspiraţie liberal-
democratică.4
Parlamentul cheia de boltă a oricărui regim democratic care s-a impus în conştiinţa
popoarelor, nu numai prin durabilitate în timp, ci şi prin semnificativele rosturi democratice pe
care le-a îndeplinit – are tradiţii şi la români, chiar dacă acestea nu sunt comparabile, sub toate
aspectele, cu cele ale parlamentelor occidentale. Acest început de viaţă parlamentară, ca şi
experienţă şi uzurile parlamentare care s-au impus, au favorizat, pe temeiul Constituţiilor din 1866
şi 1923, chiar în condiţii social-politice şi culturale mai puţin propice, afirmarea în viaţa politică a
ţării a parlamentului şi a regimului parlamentar.5
Structura sa bicamerală, concretizată în Adunarea Deputaţilor şi Senat, ca şi principiile
democratice, care au prezidat constituirea, organizarea şi funcţionalitatea sa, recomandă
parlamentul român ca instituţie politică modernă, cu o evidentă natură liberal-democratică.
Organizarea internă a Adunării Deputaţilor şi Senatului, reglementată de norme aprobate
de camerele respective, era aproape identică. Astfel, organele lor de conducere, care purtau
denumirea de Birouri, aveau compoziţii identice, respectiv preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi
questori şi realizau aceleaşi atribuţiuni; de asemenea, camerele se organizau în secţiuni şi comisii
pe domenii de activitate, acestea din urmă având un rol deosebit în studierea, amendarea şi
pregătirea proiectelor de legi pentru dezbateri, proiecte elaborate de executiv sau de către
parlamentari.

4
Aristide Cioabă, Sistemul politic român, Editura ,,Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale’’,
Bucureşti,2007, p. 107.
5
Ioan C. Leicu, Regimul politic din România, Editura ,,Risoprint’’, Cluj-Napoca, 2004, p.61-64.

3
 Valoarea organizării şi funcţionării pe baze democratice a parlamentului a fost ilustrată şi
de faptul că: a) în dezabateri şi intervenţii parlamentarii nu aveau în exprimarea opiniilor lor alte
limite decât cele ale propriei lor conştiinţe, opoziţia beneficiind, astfel, de deplină libertate de
critică şi de afirmare a poziţiilor proprii; b) dezbaterile erau de regulă publice şi erau publicate în
,,Monitorul Oficial’’ şi c) cu excepţia adoptării Constituţiei şi a operării unor modificări ale
acesteia, care reclamau votul a 2/3, legile organice şi ordinare se adoptau cu majoritate simplă de
voturi.
Similare, în multe privinţe, cu cele ale altor instituţii parlamentare democratice, funcţiile
parlamentului nostru, în condiţiile separării puterilor statului, au reprezentat importante pârghii
politice care au contribuit la conlucrarea factorilor de putere statală, facilitând, astfel, rolul
modelator al politicului în viaţa socială.6
Legile fundamentale, organice şi ordinare, adoptate de parlamentul nostru, au reflectat
problemele majore care confruntau societatea românească pe drumul devenirii ei capitalist-
naţionale şi liberal-democratice. Astfel, în parlament au fost dezbătute şi adoptate Constituţiile din
1866 şi 1923, iar pe temeiul lor, legile care au vizat: a) dobândirea şi afirmarea independenţei de
stat, desăvârşirea unităţii naţional-statale şi consolidarea ei, precum şi perfecţionarea organizării
şi funcţionarii democratice a statului, ca stat de drept; b) modernizarea şi democratizarea
instituţiilor societăţii ca, de pildă, cele care deserveau învăţământul, cultura, justiţia, sănătatea,
inclusiv apărarea naţională; c) lărgirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi democratizarea
valorificării lor; d) soluţionarea complexelor şi diferitelor chestiuni legate de continuarea
procesului de tranziţie la economia de piaţă în raport cu diviziunea internaţională a muncii şi, mai
ales, cu specificul evoluţiei capitaliste a unei economii preponderent agricole şi subdezvoltate.
Şeful statului, desemnat direct de către întregul popor să reprezinte statul român şi să
asigure funcţionarea acestuia, este împuternicit să supravegheze buna funcţionare a instituţiilor
publice şi să medieze conflictele de competenţe dintre acestea şi dintre stat şi societate. În virtutea
acestui statut el poate dizolva parlamentul, în urma consultării grupurilor politice care-l compun şi
a preşedinţilor celor două Camere. Cu consultarea parlamentului, preşedintele României poate cere
poporului să-şi exprime voinţa în mod direct, prin referendum, asupra unor probleme de interes
naţional.

6
Ioan C. Leicu, Regimul politic din România, Editura ,,Risoprint’’, Cluj-Napoca, 2004, p.65.

4
 În replică, parlamentul – care învesteşte în funcţie pe preşedintele ales de către popor după
depunerea jurământului în şedinţa comună a celor două Camere – poate iniţia procedura de
suspendare din funcţie a preşedintelui, în cazul săvârşirii unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei, hotărând cu majoritate de voturi suspendarea sa până la pronunţarea prin referendum
a voinţei poporului asupra demiterii acestuia. Tot parlamentul îl poate pune sub acuzare pe
preşedinte, cu 2/3 din voturi, pentru fapte de înaltă trădare. Legea votată de parlament trebuie
promulgată de către preşedinte, într-un termen stabilit prin Constituţie, preşedintele având însă
dreptul de a cere Curţii Constituţionale verificarea constituţionalităţii legii, sau parlamentului
reexaminarea, o singură dată, a legii asupra căreia are unele rezerve întemeiate.
Evaluarea locului şi rolului parlamentului într-un sistem democratic în curs de consolidare,
cum este cel românesc, confruntat cu o tranziţie lungă şi complicată de la totalitarism la democraţie
şi economia de piaţă, necesită introducerea în ecuaţia explicativă în primul rând a complexităţii
contextuale în care este chemat să funcţioneze. Şi abia în ordine secundă trebuie apreciată influenţa
datorată factorilor de ordin juridic constituţional. 7
În doctrina democraţiei reprezentative moderne, parlamentul întruchipează şi exercită
suveranitatea sau puterea poporului în numele acestuia, putere delegată pe o durata determinată
prin alegeri libere periodice.
Caracter ,,reprezentativ’’ poate avea parlamentul şi într-un regim politic nedemocratic, în
măsura în care un corp alcătuit din reprezentanţi ai diferitelor grupuri sociale, etnice, lingvistice,
religioase, etc., desemnat sau nu prin metode elective, este însărcinat formal să aprobe deciziile
majore cerute de guvernarea ţării. Parlamentele cenzitare din regimurile monarhice constituţionale
îndeplineau şi ele o funcţie de reprezentare politică, limitată însă. Numai desemnarea democratică
a membrilor parlamentului prin alegeri libere, competitive şi periodice şi prin vot universal direct
poate conferi unui parlament legitimitatea în exercitarea funcţiei sale de reprezentare politică.
Parlamentul ocupă sub acest aspect o poziţie centrală în sistemul instituţional democratic,
indiferent de gradul de separare/împărţire sau de modalităţile concrete prin care se realizează
colaborarea puterilor în stat. În sistemul constituţional al României, parlamentului i se conferă
statutul de ,,organism reprezentativ suprem al poporului român’’ şi, drept consecinţă, calitatea de
unică autoritate legiuitoare a ţării.

7
Aristide Cioabă, Sistemul politic român, Editura ,,Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale’’,
Bucureşti,2007, pp. 111-114.

5
 Aprecierile, chiar succinte, referitoare la parlamentul român, în perioada de referinţă,
ilustrează importanţa sa deosebită pentru democraţia ce se înfiripă în ţara noastră în ipostaza
tendinţei de afirmare a sa de element şi nucleu central al regimului politic democratic. Acest fapt
este relevat, între altele, pe de o parte, atât de semnificaţie aparte acordată de toţi factorii politici
procesului constituirii periodice a parlamentelor – momentele prilejuite de alegerile parlamentare
rămânând adânc încrustate în conştiinţa naţională – cât şi de dezbaterile şi deciziile parlamentare
care s-au plasat în centrul atenţiei naţiunii, iar pe de altă parte, de criticile tot mai vehemente
adresate acestei instituţii, mai ales în deceniul al patrulea, de către forţele ostile democraţiei.8

8
Ioan C. Leicu, Regimul politic din România, Editura ,,Risoprint’’, Cluj-Napoca, 2004, p.67.

6
Bibliografie
Aristide Cioabă, Sistemul politic român, Editura ,,Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale’’,
Bucureşti,2007

Ioan C. Leicu, Regimul politic din România, Editura ,,Risoprint’’, Cluj-Napoca, 2004

Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura ,,Dacia’’, Cluj-Napoca, 1985

Rusu Ion, Regimul politic românesc, Editura ,,Bren’’, Bucureşti, 2000