Andrei STRÂMBEANU

OLTEA

/ Mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt /

Dramă istorică în două acte.

În memoria părinţilor mei, Alexandra şi

Nicolae Strâmbeanu.

Premiul UNIC la Concursul Naţional de

Dramaturgie, ediţia 2004.

Chişinău 2004
 2

PERSONAJELE:

ŞTEFAN-VODĂ
OLTEA – mama domnitorului
CĂLUGĂRIŢA
MARIA şi SORA – fiicele OLTEI din prima căsătorie
IONAŞCU – primul pârcălab al Cetăţii Neamţ
GLIGORE – al doilea pârcălab al Cetăţii Neamţ
LEYLA – tânăra soţie din haremul marelui vizir Kerim-bey
ANTON DAMANCIUC – căpitan din oastea lui Ştefan-Vodă
OŞTENI

Acţiunea are loc în Cetatea Neamţ în ziua bătăliei de la Valea Albă.

 3

ACTUL I

Cetatea Neamţ.
Odaia Oltei zgârcit amenajată, servind şi ca dormitor. În fund, centru, o
masă. Pe ea, un vas de lut în care e pus un buchet de flori ţărăneşti. Pe un
platou, un vas pentru apă şi două căni delicate – totul din argint. În partea
dreaptă, un pat de lemn. Alăturea, o noptieră pe care se găsesc câteva cărţi
religioase. Scaune de lemn cu spetează înaltă. Un scaun în formă de tron, cu
stema Moldovei. Sus, într-un colţ, icoana Sfintei Maria cu pruncul Isus în braţe.
Sub icoană, o candelă aprinsă. O superbă oglindă de Veneţia în ramă neagră
fixată între două ferestre. În dreapta şi în stânga două uşi grele de lemn.
Prin geamurile înalte şi înguste, cu gratii de fier, se vede cerul înnourat şi
prevestitor de rele.

TEXT PENTRU ÎNCEPUT DE SPECTACOL.

După bătălia de la Podul Înalt din 10 ianuarie 1475, când Ştefan-Vodă cu

oastea sa de 40 000 de moldoveni spulberă oastea de 120 000 de otomani,
Mahomet al II-lea trimite imediat, la Suceava, o solie cu un mesaj care începe
ameninţător: „Anul acesta tu singur ai să aduci haraciul la Poarta mea, cum
aduce valahul. Aşa încât să avem şi noi încredere în prietenia ta...”
Domnitorul moldovean, ca întotdeauna, ignorează porunca Înaltei Porţi.
Mahomet-Sultan, văzându-se ridiculizat în faţa alor săi şi în faţa istoriei, în
anul următor, în 1476, porneşte un nou război năpraznic împotriva Moldovei. În
fruntea oştirii îndoit mai mare ca cea de la Podul Înalt stă chiar el, Mahomet,
supranumit El Fatâh. Adică, Cuceritorul. Pentru ai determina pe conducătorii
armatelor sale să nu dea nici un pas înapoi, El Fatâh le porunceşte să vină în
Moldova cu tot cu haremuri.
Marelui vizir, Kerim-bey, îi revine misiunea de-a pune stăpânire pe Cetatea
Neamţ, unde se adăposteşte mama lui Ştefan-Vodă, Oltea, cu cele două fiice ale
ei, Maria şi Sora.
În aceeaşi zi tătarii trec Nistrul prin dreptul Căuşenilor şi Tighinei, ţinând
cale către Suceava. Ştefan-Vodă se vede nevoit să îndrepte o parte din oştenii
acelor ţinuturi către vetrele lor, să le apere. Cu oastea rămasă, îl aşteaptă pe
Mahomet-Sultan la Valea Albă, lângă Războieni.
Monarhii ţărilor creştine din Europa urmăresc cu îngrijorare evenimentele
dramatice din Moldova. Se minunează de vitejia Voievodului moldovean. Papa
Six al IV lea de la Roma îl compară pe Ştefan-Vodă cu marii eroi ai antichităţii, îl
numeşte: „Atletul lui Isus Hristos”. Dar occidentul nu-i acordă ajutorul cerut de
acesta.
 4

SCENA I

OLTEA, MARIA, SORA, apoi PÂRCĂLABUL IONAŞCU.

MARIA şi SORA apar cu pas timid. Urmăresc o clipă pe Oltea, apoi dau
să se retragă.

OLTEA /o doamnă rasată, de statură mijlocie, în vârstă, dar încă frumoasă, în

straie negre de călugăriţă peste care atârnă o cruce mare de argint bătută cu
pietre scumpe, cu un toiag cu mâner aurit în mână, stă în genunchi în faţa
icoanei. Citeşte, în şoaptă, dintr-o carete de rugăciuni. Simte că e urmărită.
Întrerupe rugăciunea. Întreabă, răstit, /acest ton îl va păstra pe tot parcursul
piesei/ fără a întoarce capul /: Ce vreţi, fetele mele?

Reapar MARIA şi SORA.

MARIA /sărutându-i mâna/: Bună dimineaţă, mărită doamnă!

SORA /acelaşi gest /: Bună dimineaţă, muică!

OLTEA : Bună... pentru cine-i bună. Pentru mine totu-i numai

neagră aşteptare... Dimineaţă, amiază ori sară - nici o
deosebire. Aşteptare… Nimic mai mult.

SORA : Tăcerea din odaia matale ne sperie... Îndrăznirăm să deschidem

uşa, să vedem dacă ...

OLTEA /întrerupând-o/ : De astă noapte mă rog într-una la Maica

Domnului să ne ajute în bătăliile de azi de la Valea Albă şi cea de-aici, de la
Cetatea Neamţ.

SORA : Când spuneţi rugăciunea în glas, vă auzim şi suntem şi noi mai

liniştite.

OLTEA : Iertaţi-mă... Crezui că încă mai dormiţi. Mă rugam în şoaptă, să

nu vă trezesc. Uitai că nu mai sânteţi copilele de altădată... /Vrea să se ridice.
MARIA şi SORA încearcă s-o ajute. Refuză ajutorul lor. Se ridică singură,
sprijinindu-se de toiag. Pune cartea de rugăciuni pe noptieră./ Lăsaţi!.. Mă ridic
singură... Aveţi grijă de voi, nu care cumva să cădeţi cu duhul... Ce este? Vreo
veste de la măria sa Ştefan-Vodă?

MARIA : Afară de lătratul tunurilor vizirului Kerim-bey, nici o veste...

 5

OLTEA / o corectează pe Maria /: Marele vizir! Kerim-bey nu-i colea un

vizir oarecare. Turcii o fi crezând că pentru noi îi o mare cinste să murim de sabia
celui care este mâna dreaptă a lui Mahomet-Sultan.

SORA: Mie mi-e frică…

OLTEA: Frică? Dar de ce purtăm hangere la brâu. Să ne facem sama /

Face semn cu mâna cum trebuie să-şi taie beregata./ înainte ca turcul să se atingă
de noi…Aud tunurile, cum să nu le aud… Nici o veste ziceţi? Da eu, iată, am o
veste.

SORA /curioasă/ : Veste bună?!

OLTEA /schiţând un zâmbet amar/: Veşti bune în Moldova? Mă faci să râd

tocmai când îi de plâns?.. Azi noapte ieşii afară să iau o gură de aer... Mă uitai de
pe zidul cetăţii... Şi ce credeţi că văzui jos, la lumina lunii?...

MARIA : Mărită doamnă, dar este poruncă să nu ieşiţi afară. Dacă află
Kerim-bey că mama lui Ştefan-Vodă se ascunde aici, în cetate?

OLTEA: Păi, el de ce a bătut un drum atât de lung, pe arşiţa asta de vară?..

Pentru că ştie de la iscoade că ne adăpostim anume în spatele ăstor ziduri
groase… Vrea să ne ucidă pe noi ca să se mute el cu cu haremul lui aici.

SORA: Tocmai de asta nu-i voie să ieşiţi afară, decât împreună cu noi. Ori
cu cineva din paza cetăţii... Sântem încercuiţi. Kerim-bey stă numai cu ochii pe
cetate.

OLTEA: Adică, să ieşim împreună?.. Să murim tustrele, ha?.. De asta m-

am chinuit o viaţă întreagă, fiindu-vă şi mamă, şi tată... De asta v-am dat carte,
v-am măritat cu boieri din Divanul Ţării?.. Ca să vă prăpădiţi din pricina unei
bătrâne ca mine, ha?..

SORA: Pârcălabul cetăţii, Ionaşcu,.. toată cetatea,.. noi toţi răspundem cu

capul pentru mama lui Ştefan-Vodă.

OLTEA: Mama lui Ştefan-Vodă!.. /Zâmbeşte./ Mai ţine-ţi minte cum îi

zicea lumea lui Vodă pe când nu-i mijise mustaţa încă?

MARIA: Ştefanu Oltei.

OLTEA : Ştefanu Oltei!.. Adevărat. /Cu mândrie./ Ci eu încă pe când era în

faşă îi ziceam „Măria ta Ştefan-Vodă”. Da care din faşă? De cum l-am simţit
 6

întâiaşi dată zbătându-se aici, sub inimă, încă de pe atunci sfătuiam cu el. Îi
cântam cântece bătrâneşti. Îl găteam de domnie... Şi ce împărat vestit am făcut
din Ştefanu Oltei!.. Acmu toţi, chiar şi voi, îmi ziceţi: „Mama lui Ştefan-Vodă.”
Asta îmi împle inima de bucurie. Îmi dă puteri să crez că vom birui şi azi...
Biruim!.. Numai una eu ştiu ce am sădit în acest fiu de domnitor!.. /Categoric./
Ştefan nu poate fi învins!.. De nimeni!..

MARIA: Mata întotdeauna l-ai iubit pe Ştefan mai mult ca pe noi... Îl

acopereai cu sărutări...

OLTEA: Proasto!.. Grăieşti de parcă n-ai fi şi tu mamă. Şi tu şi Sora, şi fraţii

voştri – Ioan, Cârstea şi Ioachim, toţi îmi sânteţi la fel de scumpi. Toţi şase…
Adevărat, pentru Ştefan am avut sfaturi mai aparte. Pentru că el este neam de
Muşatin! Nepotul lui Alexandru cel Bun!.. Da, am vrut şi l-am ridicat în scaunul
Moldovei. /Pauză./ Dar de ce tăceţi?

MARIA : Noi vă ascultăm.

SORA: Eu mă închin în faţa fratelui nostru, Ştefan-Vodă, care ne apără de

rău...

OLTEA: Da!…Şi vum spuneam, mă uit de pe cetate şi iarăşi dau cu ochii de

călugăriţa de ieri...

MARIA: Şi mai de alaltăieri ieri... O cioară neagră, nu călugăriţă... Semn rău

ne dau târcoale ciorile...

OLTEA /cu reproş/: Maria!.. Numai ghimpi pre limba dumitale. Pliveşte-i,
fato! Să nu ţi-i plivesc eu... De unde ştii că-i cioară, dacă spui că n-ai văzut-o
nici odată?.. Călugării sânt oamenii lui Dumnezeu.

MARIA: Care călugăriţă? O nălucă adusă de vânt. Plină lumea de năluci.

Scriu şi cărţile.

OLTEA /continuându-şi gândul/: Şi călugăriţa mea tot cu feregea neagră

pe faţă... Tot stârcind pe lângă poarta cetăţii... O biată femeie bolnavă, se vede...
O fi înnebunit, sărmana, de năpasta abătută asupra Moldovei... Trebuieşte
adăpostită. Afară îi nepace mare.

SORA: Cum ţi se arată matale ea în toată sară, că noi cât n-o cătăm cu
ochii, dar n-o putem zări... Chiar că-i nălucă şi nu om ca noi...
 7

OLTEA: Vreţi să spuneţi că muica voastră a înnebunit?.. Că are

vedenii?.. /Pauză./ Da ce credeţi?.. Poate că şi am. Cât face numai unul Kerim-
bey cu tunurile sale... Toată noaptea - boc şi boc!.. Boc şi boc!.. Lasă, mare este
Dumnezeu... Nu-i pe multă vreme bocăneala păgânului...

MARIA: Gând rău a pus asupra noastră turcul, dacă-a-târâit şi haremul

după dânsul... Aşa ceva nu scriu nici cărţile. Musai c-o fi vrând să prindă rădăcină
pe totdeauna la noi.

OLTEA: Fată dragă, nimic nu-i pe totdeauna, în afară de bunul

Dumnezeu... Dar de, după ce El Fatâh a întrat călare pe cal în hramul Sfântei
Sofia din Constantinopol, se crede împăratul lumii... Doreşte turcirea a toată
Europa.

SORA: Nu în totdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea de la târg.

OLTEA: Aşa este, odorul meu, dar turcul se face a uita proverbul lor
turcesc, când îi trebue.

MARIA: Fagure de miere să fie pământul nostru că tot n-am avea parte de
atâţia trântori. Ce să mai sugă din el? L-au secătuit de tot străinii?

OLTEA: Maria, izvorul bun nu seacă nici odată... Ţie să-ţi spun ce ţară
moştenim noi? Ţi-o spune cântecul - gură de rai. Nu crezi tu în cărţile din răsărit
care scriu: „Nimic mai frumos decât un tânăr persian pe un cal moldovenesc?!.”
Da parcă Dumnezeu ne-a dăruit numai cai semeţi? Da turmele de oi care îmbracă
munţii?.. Cirezile de zimbri sub care tremură pământul?.. Hergheliile de cai
neîmblânziţi?.. Jivinele cu blană scumpă pentru împăraţi?.. Viile şi livezile
doldora de rod?.. Codrii de stejar, de fag şi brad?... Prisăcile pline cu miere şi
ceară?.. Munţii cu aur, marmoră şi sare?.. Lăsăturile cu izvoare de păcură?..
Apele ca lacrima, fulgerate de peşti?.. Da câte alte bogăţii ştiute şi neştiute încă?..
Să doarmă în tihnă tâlharii alături de-o comoară ca pământul nostru care poate fi
întins ca untul pe pâine şi mâncat?..

MARIA: Ce folos că-i pământ mănos, dacă norocul şi liniştea nu prind

rădăcină în el?

OLTEA: Norocul şi liniştea sânt în mâna arcaşilor de la Valea Albă. Acolo

unde se bat ca leii bărbaţii şi feciorii noştri... Iaca, soarele se nalţă, da veşti de la
ei nu avem. Ce înseamnă asta, mă întreb?

MARIA: Măcar coconii să ni-i fi lăsat acasă Ştefan-Vodă.

 8

OLTEA: Ştefan n-ar fi Ştefan dacă i-ar dosi pe ai săi şi i-ar trimete la
bătălie pe toţi ceilalţi... Ţara toată trebuie să se ridice împotriva cotropitorului.
Azi se hotărăşte soarta ţării.

MARIA: De când mă ştiu, se hotărăşte soarta Moldovei. Şi tot nehotărâtă

rămâne.

OLTEA : N-avem cui ne plânge. Împrejur, numai cotropitori... Din pruncie

trebuie să învăţăm a ne apăra moşia... La vârsta coconilor voştri Ştefan-Vodă îl
bătea la Doljeşti şi Orbic pe ucigaşul tatălui său, Petru Aron. La vârsta coconilor
voştri Ştefan-Vodă era pus în scaunul domnesc de întreaga Moldovă.

MARIA: Cu ajutorul vărului său, Vlad Ţepeş...

OLTEA: Lasă, Ştefan-Vodă nu i-a rămas dator lui Ţepeş. L-a pus şi el în
scaunul Ţării Româneşti. Şi nu numai pre dânsul... Căci tot măria sa Vodă trebuie
să le poarte de grijă şi fraţilor de peste munţi.

MARIA: Le poartă de grijă, dar, uneori, îi mai şi bate... Îi trage în ţeapă.

OLTEA: Apoi de, dacă fac simbrie ba cu turcul, ba cu ungurul...

MARIA: Parcă Ştefan-Vodă nu face ca dânşii?

OLTEA: Ştiut că face. Dar pentru ai bate pe străini, nu pe valahii noştri.

MARIA: Prea, prea multe bătălii. Şi-n loc să se bată prostimea, se

prăpădeşte boierimea.

OLTEA: Da noi din cine, crezi tu, că ne tragem?.. Cine ne-a adus în
rândul boierilor? Uitarăţi cine eram noi până a ajunge să-i plac eu lui Bogdan al
II-lea, tatăl lui Ştefan?.. Că bărbaţii, mai cu seamă domnitorii, nu se prea reped la
văduve cu cinci copii, alde mine...

SORA /făcându-i Mariei semn să tacă; schimbă firul discuţiei/: Eu mă

întreb: cât mai are de gând să stea cocoţat Kerim-bey pe dealul din faţa cetăţii?
Când coboară să ne ucidă?.. Între două bătăi de tun strigă: „Calienin acenâz!”
Deschideţi poarta!.. Doamne fereşte de unul slab de înger care să-i deschiză
cetatea...

OLTEA: Mai trece o zi două şi altceva are să cânte. Are să urle ca lupul la
lună de foame. Vodă a ars tot ce poate arde în calea păgânului... Iar cadânele
haremului au mare poftă de mâncare, sărăcuţele... Repede au să prindă a le cădea
 9

de foame caii, boii şi cămilele... Cu dinţii trebuie să ne ţinem măcar încă vreo
câteva zile...

SORA: Eu mă tem: Foamea nu cată, dă pe de-a dreptul. Vizirul poate

năvăli peste noi chiar azi...

OLTEA: Cum să năvăleşti când stai cu-n ochi pe cetate şi cu alt ochi - pe
haremu-ţi străjuit de eunuci?

MARIA: O iscoadă de-a noastră povesteşte cum că vizirul a înfipt în

pământ tuiuri cât prăjina de lungi. Cu semiluna în vârf. Cu câte trei cozi albe de
cal pe fiecare... Parcă s-ar trezi la Istambul, nu pe pământ străin.

OLTEA. Lasă, muică, tuiul îi lucru bun... Tot steagu-i bun de ţeapă... Vlad
Ţepeş, pentru feţe înalte, are chiar ţepuşe aurite... Noi n-o să ne cheltuim prea
tare. L-om înţepa pe Kerim-bey cu ce-a da Dumnezeu... Poate nu s-a mai
supăra... /Semn către Maria./ Să poftească la mine pârcălabul cetăţii.

MARIA iese din scenă.

SCENA II

OLTEA şi SORA

SORA: Mamă, oare ce are să fie cu noi?

OLTEA: Adică, cu Moldova?

SORA : Cu Moldova şi cu noi?

OLTEA: Păi, cum zic oltenii noştri: dacă pune turcul mâna pe noi, o să ne
rugăm să iasă morţii din mormânt ca să intrăm noi, cei vii, în locul lor. Asta are să
fie... Trebuie să-i tăiem şi să-i tăiem!.. Mladă de otoman să nu rămână. Să-i
ridicăm pe toţi în furci, dar mai cu seamă pe ai noştri, care le ţin parte.

SORA : Adică, şi pe ai noştri să-i ucidem?

OLTEA: Am zis: să-i ridicăm în furci, să ciocnim cu ei câte o cană de vin,

la botul calului, cum se spune... Să le dorim drum bun în iad. Cum face vărul
nostru, Vlad Ţepeş... Iar tu, Sora, nu mai face semne Mariei să tacă. Te văzui în
oglindă. Vorba ei îi duşmănoasă. Maria mereu mă-nfruntă şi nu pricep de ce.

SCENA III
 10

OLTEA, MARIA, SORA, PÂRCĂLABUL IONAŞCU, apoi

CĂLUGĂRIŢA.

Apare PÂRCĂLABUL IONAŞCU însoţit de MARIA.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU /închinându-se; cu mâna stângă pe mânerul

sabiei/: Bună dimineaţa, mărită doamnă... Porunciţi!

OLTEA : Dimineaţa bună... În ţara Moldovei, pârcălabe Ionaşcu,

porunceşte numai unul Ştefan-Vodă... La început, când domnitorul era încă
fraged, porunceam eu... Acmu doar întreb. Ce face neamţul nostru din Ardeal,
Toma?

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Toma toarnă pulbere în tunuri...

OLTEA: L-am scos din groapa unde şedea în lanţuri sub cuvânt că va
închide gura tunurilor otomane... Dar văd că ele mai latră încă. Ha?..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Am ridicat câteva guri de foc pe turnul de

pază al cetăţii... Aşa cum ştie Toma... Totu-i gata. Eu cred că neamţul poate să...

OLTEA /întrerupându-l; categoric/: Să-ncerce neamţul dumitale să nu

poată!.. Să-ncercaţi voi să nu puteţi... Atunci să vedeţi cine-i Oltea... Dacă o să
aveţi cu ce vedea.

Răsună trei bubuituri de tun.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU / fericit, strigă /: Toma!!!

OLTEA /făcându-şi cruce; semn către MARIA şi SORA să iasă. Surorile ies din
scenă/: Şederea noastră cu mâinile în cruce nu-i lucru bun. Nu-l putem aştepta pe
Ştefan-Vodă să ne scape de încercuire. El se bate cu ce mai cruntă fiară din lume...
Trebuie să ne repezim asupra lui Kerim-bey. Cine loveşte întâiul, are jumătate de
biruinţă în buzunar... Dar trebuie să lovim mai altfel.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Mărită doamnă, sântem pregătiţi! Sântem gata de

luptă!.. Oricând!.. Pândarii noştri nu-l slăbesc din ochi.

OLTEA: Toată lumea ştie că neamţul ocheşte mai bine ca turcul... /De afară se
aud câteva împuşcături de tun urmate de strigătele de bucurie ale oştenilor
moldoveni./ Ei, vezi că am dreptate?
 11

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Cred că păgânul a şi rămas fără un tun.

OLTEA /făcându-şi semnul crucii /: Asta-i bine! Dar eu, cu mintea mea de
femeie, aş crede că Kerim-bey trebuie să rămână fără harem. Turcul nu are nimic
mai scump pe lume ca haremul...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: M-aş mira să ajungă tunurile noastre până la

harem. L-a dosit departe, după deal.

OLTEA: Tunurile, da, n-o fi ajungând, dar o ceată de călăreţi poate ajunge.
Trebuie s-ajungă!

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Mai întâi să-nchidem gura tunurilor, aş zice

eu.

OLTEA: Gura tunurilor poate fi închisă în mai multe feluri. Ce, nu-ţi dă în
gând ce vreau să spun?

PÂRCĂLABUL IONAŞCU /după o mică pauză/: Mărită doamnă, în viaţa

mea m-am bătut cu tot felul de armii... Când am fost trimeşi odată să-l ajutăm pe
craiul leşilor, ne-am bătut chiar şi cu teutoni înzăuaţi în fier... Bocăneam într-înşii
ca la fierărie...

OLTEA/nerăbdătoare/: Dumneata vrei să-mi spui că încă nici odată nu s-a

tâmplat să te baţi c-o oaste de muieri, nu?..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Aşa este. Mai cu samă, cu cadâne neînarmate

nu s-a tâmplat să mă lupt. Se spune că ar fi la o sută.

OLTEA: Ba peste o sută, dacă-i socotim şi pe eunuci, care-s tot un fel de

ibovnice ale spurcatului de Kerim-bey.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Sărmanul turc!.. Nevasta mea îi numai una şi

nu-i poci închide gura...

OLTEA: Bravo!.. Înseamnă că Dumnezeu ţi-a trimes o nevastă vrednică...

Nici eu nu mă dau bătută, de când mă ştiu... /Pauză scurtă./ Pârcălabe Ionaşcu,
azi va trebui să dai cu sabia şi-n cadâne, şi-n eunucii cei cu glas de muiere... Pe
eunuci, dacă se împotrivesc, să-i mai jugăneşti odată!.. Şi tot eunuc să mi-l faci şi
pe marele vizir, Kerim-bey!.. Porunca mea!

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Ascult, mărită doamnă!..

 12

OLTEA: Dar ia seama pârcălabe Ionaşcu!.. Ia seama!.. Cadânele sânt mai

primejdioase decât teutonii dumitale înzăuaţi în fier... Nu care cumva să-i scapi
pe moldovenii noştri în braţele molatice ale acestor şerpoaice...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Am înţeles, mărită doamnă.

OLTEA: Cred şi eu c-ai înţeles... Kerim-bey! Iată de cine avem nevoie. Nu

ne trebuiesc iepele lui de prăsilă...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Eu mă întreb dacă şederea lui pe creasta

dealului nu este cumva o capcană?

OLTEA: I-am răspuns Sorei la întrebarea asta copilărească. Pe cine să lase

turcul haremul, omule?.. Dumneata ai lăsa pe mâni străine aşa comoară?..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU /pierdut/ Iertaţi-mă, la asta nu m-am gândit.

OLTEA: Ei, asta mai lipsea, să te gândeşti... Iată ce cred eu: o ceată de
arcaşi se abate peste harem c-o ploaie de săgeţi... Turcul, cu sabia lui de aur
ridicată până la cer, va alerga, urlând, să-şi apere cadânele sale dulci ca halvaua...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU /preluând gândul OLTEI/: Am înţeles.

OLTEA: Altă ceată de arcaşi să-i potricălească spatele vizirului, spahiilor

şi ienicerilor săi...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU /ferecându-şi mâinile; vesel/: Iar noi să punem

mâna pe harem!..

OLTEA /iritată/ : Da scoate-ţi, omule, haremul din cap!.. Judeci taman ca

un bărbat. Şi judeci rău. N-ar strica să judeci, măcar uneori, ca o femeie... Ascultă
bine! Ambiţia lui Mahomet-Sultan de stăpân al lumii, de bărbat, de turc, mai cu
seamă, i-a întunecat minţile de tot. Îi arde obrazul de ruşine că-l bate un
moldovean... Cum adică, el, care la numai 23 de ani a sfărâmat Imperiul Bizantin
şi se crede un nou Cingis-Han, un nou Tamirlenc, el să se împiedice… De cine?..
De un oarecare Ştefan... Un om şchiop, mic de statură, care trebuie ajutat când
suie pe cal... Să se împiedice împăratul împăraţilor de nişte opincari – oastea lui
Ştefan-Vodă... Pârcălabe Ionaşcu, aducerea haremurilor pe câmpul de bătaie este
un dar dumnezeiesc pentru noi... Nu ne trebuieşte nouă haremul. Haremul trebuie
pus în primejdie. Atât!.. Primejdia macină omul mai rău decât înfrângerea... Dar
te văd, după ochi, că eşti cu gândul în altă parte. Ce, poate nu-ţi plac sfaturile
mele femeieşti?
 13

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Mărită doamnă, aceste sfaturi sânt porunci

pentru mine, dar... /Pauză grea./

OLTEA: Dar ce este? Grăieşte odată!.. Ce-i?

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Iscoadele noastre aduc ştirea cum că tătarii au

trecut Nistrul pe la Tighina şi Căuşeni şi vin cu foc şi jăcuială către Suceava... Şi
către noi...

OLTEA: Ah!.. Ah!.. Era de aşteptat...Tocmeală între turc şi tătar... Ce vrei,

dacă chiar şi fraţii noştri se lasă, uneori, ademeniţi de poveştile cotropitorilor...
Că, să vedeţi, cu noi are să vă fie mai bine. O să vă scutim de dări. O să vă
ocrotim. Auzi, pe valah să-l ocrotească… tot de valah?!..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Mazilii şi ţăranii de la Nistru s-au rugat de

Ştefan să-i lase ca să-şi apere vatra. Vodă, cică, s-a învoit...

OLTEA /lovind cu toiagul în podea/ : Ce nenorocire!.. Doamne, ce mare

nenorocire!.. Puţina noastră oaste a scăzut şi mai tare!.. Apără, Isuse Hristoase,
Moldova! /Îşi face semnul crucii./ Ah, ce veste neagră mi-ai adus!..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Mărită doamnă, Vodă are nevoie de mânia

săbiilor şi săgeţilor noastre... Binevoiţi a mă lăsa să alerg cu oştenii cetăţii – o
parte din ei - la Valea Albă.

OLTEA /scăpând o lacrimă; după o scurtă pauză, îl sărută pe

PÂRCĂLABUL IONAŞCU pe frunte/: De ce, de ce nu sânt toţi valahii săritori la
nevoie, ca dumneata?.. Pârcălabe Ionaşcu, din român de la coarnele plugului ai
ajuns pârcălabul Cetăţii Neamţ. Pentru credinţa şi vitejia dumitale...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Măria sa Ştefan m-a dăruit cu sate, păduri,

iazuri. Cu de toate... Păcat că nu am vreme pentru averea asta mare.

OLTEA: Ştiut că locul dumitale nu este aici. Dar nici locul lui Kerim-bey
nu-i aici. /Scurt./ Mai întâi să rupem încercuirea, să punem turcul pe fugă...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Murim, dar facem, mărită doamnă!

OLTEA /îl sărută pe frunte pe PÂRCĂLABUL IOAN; visătoare/ : Nu să

murim. Zi: facem ca să trăim! Veneticii să moară... Ah! Ah! Ah! Cum aş vrea să-l
văd pe turc trepădând spre Dunăre... Cu fesul în mână... Cu cadânele lui cu fuste
până în pământ, urmărindu-l ca nişte năluci... Şi bine ar fi să-l prinzi sub o fustă
uneia din ele... Să aduci aici... Să-i smulgem boaşele... Să i le prăjim şi să i le
 14

dăm ca merinde de drum spre Turcia... Fă, omule, precum ne-am înţeles!.. Iar
după aceea, aleargă drept la Războieni... Stăpân pe cetate să rămâie pârcălabul
Gligore. Îi tânăr, dar îi om vrednic.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Ascult, mărită doamnă! Dar am şi eu o

rugăminte...

OLTEA: Grăieşte!

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Vă rog, să nu vă mai arătaţi pe zidul cetăţii.

Dacă, Doamne fereşte, vreo săgeată rătăcită ori o ghiulea de tun... Nu-i voie...
Poruncă de la Vodă.

OLTEA: Cucoanele mele m-au pârât. Nu făcea să le spun.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: V-au urmărit şi pândarii noştri.

OLTEA : Pândarii mai bine ar pândi-o pe călugăriţa de la poarta cetăţii.

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Numai s-o zărim, că nu scapă de noi... Mie mi-

e teamă să nu fie vreun şarpe veninos în straie mănăstireşti. În ziua de azi trebuie
să fim cu mare băgare de samă...

OLTEA: Pârcălabe Ionaşcu, jupâneselor mele nu le-am spus, dar dumitale

am să-ţi spun. Azi noapte călugăriţa mă strigă de jos, pe nume. „Oltea, zice,
deschide-mi poarta! Vreau să grăiesc cu tine în patru ochi!” Ei, ce zici mata de
una ca asta?..

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Nu cumva vi s-a părut?

OLTEA: Ce, şi dumneata crezi că Oltea are vedenii?.. Cum te-aud, aşa am
auzit-o...

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Am să-l rog pe pârcălabul Gligore să nu vă

slăbească din ochi nici un minut... Nu-i bună vorba călugăriţei...

OLTEA: Sfinţit-aţi apa Ozanei astăzi?

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Părintele Gherasim a sfinţit-o. Turcii trăgeau

în râu, în noi, dar degeaba... Dumnezeu ne apără.

OLTEA: Râul să fie sfinţit în toată dimineaţă. Să vedem: au să între

păgânii în agheasmă, să se boteze?.. Dar, Doamne, ce-i pentru nişte câini
 15

agheasma?.. Parcă nu s-au bălegat caii lor în hramul Sfintei Sofia din Ţarigrad?..
Dragă Doamne suntem în veacu-al XV-lea şi uite ce sălbăticii se fac pe lume!..
Dumnezeu să te aibă în paza lui! Veşti bune s-auzim de la dumneata!

PÂRCĂLABUL IONAŞCU: Aşa să ne ajute Dumnezeu!..

OLTEA: Nu-i jeliţi pe otomani!

PÂRCĂLABUL IONAŞCU se închină şi iese din scenă.

/ Vorbeşte cu sine/ Şarpe în straie mănăstireşti. Dar ce crezi? Poate fi...

Apare CĂLUGĂRIŢA.

CĂLUGĂRIŢA /acoperindu-şi faţa cu o feregea de culoare neagră/: Bine

te-am găsit, măria ta Ştefan-Vodă!

OLTEA /scoţând hangerul de la brâu/ : Tu, năluco?.. Afară, şarpe în straie

mănăstireşti!.. Afară, că dau în tine cu hangerul!.. Cum ai întrat în cetate?..
Straja!.. /Nu se arată nimeni./

CĂLUGĂRIŢA /calmă, nu dă atenţie hangerului/: Bine te-am găsit, măria

ta Ştefan-Vodă... Hai, nu striga degeaba... Pereţii sânt surzi.

OLTEA: Care Ştefan-Vodă? Unde-l vezi tu pe Ştefan-Vodă?..

CĂLUGĂRIŢA: Păi, tu, tu eşti Ştefan-Vodă!.. Tu cu frate-tău, Vlaicu,

sânteţi Ştefan-Vodă!.. Voi aţi semănat tirania pe pământul Moldovei!.. Ştefan, la
început, era o păpuşă în mâinile voastre... Un băieţandru… Se juca de-a
războiul... Voi l-aţi învăţat să taie şi să spânzure!.. Unde-i vechea boierime
moldovenească?.. Aţi curăţit-o toată!.. Aţi ridicat boieri noi… Din opincari…
Ascultători… Crunţi…/Râde./ Bine, bine. Viu eu altă dată... Că, văd, ramaseşi
fără grai… / Se topeşte în umbra odăii, râzând în hohote./

OLTEA /în faţa icoanei /: Doamne, Maică-Precistă, ce-i asta?.. Luminează-

mi mintea să-înţeleg ce se întâmplă cu mine!.. Mi se desface capul... /Se
prăbuşeşte pe un scaun; lipeşte lama hangerului de tâmplă, închide ochii./...
Cuţitu-i perna de-o viaţă... Dacă aş putea să adorm…

SCENA IV

OLTEA, MARIA şi SORA.

 16

Apar MARIA şi SORA.

SORA: Mărită doamnă, a fost prins un om de-a lui Kerim-bey...

OLTEA: Kerim-bey are oameni?.. Năpârci!..

SORA: A fost prinsă o năpârcă otomană. Zice că dacă îi batem şi azi, apoi
sultanul spintecă toate spahiile, toţi ienicerii,… aici, la Dunăre.

OLTEA: De ce lipsiţi când vă chem eu?.. De ce-mi veniţi când nu vă

chem? Ce, surzirăţi cu toţii?..

MARIA: Eram în odaia vecină, n-am auzit nimic... Ceva rău? Porunciţi…

OLTEA: Nu mai am nevoie de nimic... Mă tulburasem... Îi spintecă pe

toţi, zice?.. Sultanul nu aruncă vorbe în vânt... Cică, pornindu-se încoace, îl
întrebă pe Alah în gura mare: „Alah, oare să păţesc şi eu la Războieni, de la
ghiaurul Ştefan, ceea ce a păţit strălucitul Bayazid la Rovine, de la ghiaurul
Mircea? Ajută-mă să biruiesc! Jur pe tot aurul lumii că n-am să turcesc Moldova
- am s-o şterg de pe faţa pământului. Şi am să aduc în ţeapă, la Istambul, capul
ghiaurului Ştefan. Va fi bairam în toată împărăţia mea timp de 123 de zile,
aidoma bairamului de la Roma, când Traian l-a răpus pe ghiaurul lor, Decebal.”

MARIA: Mărită doamnă, apoi nu era mai bine să fi fost şi noi paşalâc şi să
rămânem în viaţă, decât să murim nefiind paşalâc?

OLTEA /supărată, înşfacă florile de pe masă, i le bagă MARIEI în faţă /:

Ia să-mi spui tu cum miroasă florile acestea? Cum, te întreb?

MARIA /speriată/ : Frumos... Tare frumos. Eu le-am cules...

OLTEA : Frumos?! Dar vorbele tale de ce put? De ce, rătăcito?.. Florile

noastre miroasă frumos!.. Ele miroasă a Duminica Mare, a Sfintele Paşti, a
Ispas... Dacă ne facem paşalâc, /Sfărâmă buchetul de faţa Mariei./ au să pută a
turc!.. Ieşi afară, nevrednico!.. Locul tău este în haremul lui Kerim-bey!.. Ţii la
pielea ta mai mult ca la soarta ţării!..

MARIA părăseşte scena.

/Se apropie de SORA, îi desface haina, îi controlează hangerul de la brâu./

Trebuie să ne apărăm credinţa strămoşească, ţara şi... florile! Atunci şi Dumnezeu
 17

o să ne apere pre noi... /Încearcă să se calmeze cu un gât de apă./ Oare de ce vin

atât de greu veştile de la Valea Albă?..

SORA / se apleacă, îi cuprinde genunchii/: Mama... Mărită doamnă, iart-o

pe Maria!.. Îndrăzni doar să întrebe...

OLTEA / nu se poate linişti/ Auzi ce-i trece prin cap!?. Paşalâc!..

SORA /făcându-şi cruce/: Doamne, trimete-ne veşti bune de la Valea

Albă!.. Îndură-te de noi cei ascunşi aici!

OLTEA /îndurerată/: În ţara ta şi să te ascunzi?... Să tremuri?.. Doamna

lui Ştefan, Maria de Mangop, se ascunde cu coconii ei în Cetatea Hotinului...
Noi, ca nişte şopârle, ne ascundem între pietrele de aici... A câta şi a câta oară!?.
De ce?

SORA Avem păcate... Dumnezeu ne pedepseşte.

OLTEA: Da oare Vodă nu-i mulţumeşte Domnului? După fiecare biruinţă

înalţă lăcaşuri sfinte, posteşte cu toată oastea înainte şi după bătălie. Trimete
daruri, în aur, la Ierusalim, la Sfântul Munte Atos. Avem păcate? Faţă de cine?
Faţă unguri? Pentru că nu ţin minte unde s-au născut, cred că tot pământul e al
lor… În faţa tătarilor am greşit? Nişte târtani duşi de vânt în cele patru zări!.. În
faţa leşilor?… Hoţomani ce sânt ei!.. Unde-s galbenii noştri daţi cu împrumut?
Nu ne întorc nici aurul, nici Pocuţia pe care ne-au juruit-o. „Ot moje do moje”.
Au o mare şi vor să aibă două... De cazaci ce să mai zici? Le cobâlţie băutura în
cap ca-ntr-o găleată... Am greşit în faţa turcilor, care sânt nişte... turci?.. Viteaz
cum este Ştefan-Vodă ar putea lăţi Moldova cât ar vrea. Dar n-o face. Ne ajunge
pământul lăsat de strămoşii... De ce nu vede asta Dumnezeu? În loc să-i
pedepsească pe cotropitori, îi pedepseşte tot pe cei cotropiţi.

SORA : Cer iertare, mamă.

OLTEA /continuându-şi gândul/: Veşti bune!...De la Nistru până la Tisa,

toţi creştinii aşteaptă veşti bune din Moldova. De parcă măria sa Vodă le este
dator cu biruinţă după biruinţă... Le scrie monarhilor a toată Europa să se
unească, iar Europa o face pe surdul. Că, mă rog, n-or da regii oştile lor pe mâna
unui moldovean, precum le spune şi învăţatul Dlugoş. Vrei să le cadă
coroana? /Duce mâna la piept./ Ah, mă-nghimpă la inimă!..

SORA se grăbeşte să-i dea OLTEI o cană cu apă.

SORA: Să-l chem pe doftorul Paltini?

 18

OLTEA: N-are italianul leacuri pentru boala mea. Biruinţa este leacul
meu. /Bea apă./ Mulţumesc de apă... De-ar trece odată ziua de azi, să biruim şi să
mă văd călugărită la mănăstirea Probota... Poate măcar de colo Dumnezeu îmi va
auzi păsul.

SORA: Mărită doamnă, liniştiţi-vă, o să avem şi veşti bune.

OLTEA: Care din voi se pricepe la dezlegarea viselor?

SORA: Eu nu mă pricep.

OLTEA / strigă /Maria!

Apare MARIA.

MARIA: Ascult, mărită doamnă.

OLTEA: Tu ştii să dezlegi un vis?

MARIA: Nu.

OLTEA: Astă noapte aţipii cu fruntea pe toiagul acesta şi văzui un vis

urât...

MARIA: Şi eu văd numai vise urâte.

OLTEA : Parcă se făcea că Vodă era dus la vale de o apă tulbure. Eu îi

întind toiagul să-l ajut, dar toiagul se rupe în mâna lui... Mă trezii în lacrimi.

SORA: Asta-i a bine. Vodă are să iasă singur din apa tulbure de azi.

OLTEA: /o sărută pe SORA/: Tu ai o inimă bună. Îmi semeni mie... Ah, de

ce nu-s tânără, să mă arunc în şaua unui cal şi, cu sabia în mână, să-i vin în ajutor
lui Vodă?.. Să-i oblojesc rana căpătată la Chilia, care nu se mai tămăduieşte... Dar
cum să se tămăduiască rana lui Ştefan, când nu-i tămăduită rana ţării?

MARIA : S-ar tămădui, dacă n-ar îmbla în atâtea bătălii.

OLTEA /privind-o cu duşmănie/: Trebuie s-avem grijă de parolă.

Pârcălabul Ionaşcu are dreptate. Anume azi îi prilej să se strecoare şarpele cel
veninos printre noi... Ba eu cred că s-a şi strecurat... Ştefan să fie, fără parolă să
nu între în cetate!..
 19

SORA: Aşa facem.

OLTEA: Că dacă ar fi numai turcii! Dar mai avem şi turcii noştri... Îi

spuneam lui Bogdan că n-are ce căuta la nunta de la Răuseni... Nu m-a ascultat..
De punea Aron mâna şi pe Ştefan, azi n-am fi avut de la cine aştepta veşti bune..
Bine că Ştefan l-a prins pe ucigaş şi l-a scurtat de cap. Aşa va păţi-o şi Mahomet./
Se aude bătând toaca; îşi face cruce. / Lăsaţi-mă să-mi fac rugăciunea de prânz.

MARIA : Iertare, mărită doamnă!..

MARIA şi SORA se închină şi se retrag în culise.

SCENA V

OLTEA, apoi MARIA şi SORA

OLTEA / îngenunchind şi rugându-se, de data aceasta, cu glas tare,

răspicat/: Tatăl nostru carele eşti în ceruri, ajută-l pe măria sa Ştefan-Vodă să nu
scape sabia din mână, azi, la Războieni, ci să-i străpungă cu dânsa pe cotropitori.
Să spargă cu copita armăsarului său inima celor ce vin de ne fură liniştea şi pita
de la gură, şi ne duc în robie copiii, femeile, şi bărbaţii... Dă-ne, Doamne, cât mai
multă pădure şi cânepă, că nu ne ajunge lemn de ţepuşe şi frânghii de
spânzurători pentru câţi duşmani avem. Şi iartă-l, Doamne, pe fiul meu, Ştefan,
că dă cu sabia în cei răi atât în zile de lucru precum şi de sfintele sărbători. Dă,
Doamne, sănătate lupilor, urşilor, corbilor şi a toate jivinele care ne ajută să
curăţim Moldova de leşurile celor ce vin nepoftiţi. /Se ridică în picioare, strigă./
Întăreşte braţul lui Ştefan-Vodă şi adu-mi-l înapoi teafăr şi biruitor pre dânsul şi
pre toată oastea lui creştină! Amin!.. / Îşi face cruce şi se ridică. /

Apar MARIA şi SORA.

De ce nu mă lăsaţi să-mi fac rugăciunea în pace?

MARIA: Mărită doamnă, am auzit ori ni s-a părut că strigaţi? Ne-aţi

chemat?.

OLTEA : Ba a-ţi crezut că Oltea n-aude cum întraţi ca nişte mâţe... Aud!..
Prin zid aud şi văd totul./ Se ridică de pe scaun, trage cu urechea./ Voi auziţi
tunurile?

SORA / fericită /: Mamă, avem o mare noutate! O noutate bună.

 20

OLTEA: Mă tem de noutăţi, dar spuneţi.

SORA Amuţiră tunurile lui Kerim-bey! Toate sânt sfărâmate!

OLTEA : Măria sa Ştefan-Vodă va avea grijă să-l mulţumească pe Toma

aşa cum se cuvine... Eu întreb de tunurile de la Valea Albă?.. Le auziţi?

MARIA şi SORA / privindu-se scurt, nedumerite /: Auzim!

OLTEA : Azi noapte, pe la zori, strigam lui Vodă: „Biruieşte somnul, măria
ta!.. Ridică-ţi oştile, fă precum te-nvăţam de mic!.. Loveşte întâiul, apoi te
împacă, dacă asta vrea şi duşmanul!..” Pe când Ştefan era un băieţandru, Vlad
Dracul îi arăta cum trebuie tras păgânul de picioare ca să-i iasă ţeapa pe gură...
Vai de capul lui Mahomet-Sultan ce-l aşteaptă azi… /Arată cu mâna în
depărtare. / Uitaţi-vă, uitaţi-vă cum sar căpăţânile otomanilor!.. Vedeţi?!

MARIA şi SORA /îngrijorate de sănătatea; îşi dau coate; răspund într-un

glas/: Vedem, mărită doamnă...

OLTEA /nemulţumită, dă din mână a pagubă/: Nu vedeţi... N-auziţi voi

nimic, ştiu eu...

MARIA şi SORA tac.

/Face semn celor două doamne să se apropie; pe un ton matern, mângâindu-le

pe cap /: Lăsaţi! Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva rău cu bărbaţii ori
coconii voştri, muica vă găseşte alţi boieri cu stare... O să naşteţi alţi prunci... Iar
când se vor face mari, şi ei se vor bate pentru ţară.

MARIA /isterică/ : Gata, nu ne mai mărităm!.. Rămânem văduve!..

OLTEA: Ba o să vă măritaţi!.. Nu-i cum vreţi voi... Parcă Olena a vrut să

se mărite cu ţareviciul acela beteag? Măria sa Vodă plângea cu lacrimi de foac,
pornind-o spre Moscova. Ştia că n-are s-o mai vadă... Ce să-i faci? Ne trebuie
linişte la răsărit...

MARIA: Linişte la răsărit?.. Numai vânturi şi urgie din toate părţile. Mai
ales din răsărit. /Plânge./

OLTEA /către Sora/: Tu ce aştepţi, de ce nu plângi?

SORA : Toată noaptea plâng cu faţa în pernă...

 21

OLTEA /luând o perna de pe pat şi dându-i-o SOREI; supărată/: Na,

răcoreşte-te...

SORA plânge cu faţa în pernă.

OLTEA:! Uite la dânsele! Coşcogeamite boieroaice şi se tem că nu s-or

mărita... Pe mine Bogdan m-a luat cu cinci copii în poală. Numai proastele nu se
pot mărită... Prinţi am să vă găsesc!.. Sănătoşi să fim...

SCENA VI

OLTEA, MARIA, SORA şi PÂRCĂLABUL GLIGORE.

Apare PÂRCĂLABUL GLIGORE.

PÂRCĂLABUL GLIGORE /închinându-se/: Bună ziua, mărită

doamnă!.Bună ziua, doamnelor!..

OLTEA: Pârcălabe Gligore, ia să-mi spui dumneata dacă îţi plac ori nu
fetele mele? Te-ai învoi să-mi fii ginere, la o adică?

MARIA /nemulţumită/: Mamă, lăsă-ne să ieşim...

OLTEA le face semn să iasă.

MARIA ŞI SORA părăsesc scena.

OLTEA: Le-am supărat.

PÂRCĂLABUL GLIGORE : Mărită doamnă, sânt însurat! Am acasă şase

copii. Vă rog, nu-mi porunciţi să mă însor.

OLTEA/ punându-i toiagul în piept/: Şase copii!?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Acmu îl aşteptăm pe al şaptelea...

OLTEA: Să vă trăiască toţi întru binele vostru şi al ţării... Spune, ai patru

băieţi şi două fete? Am ghicit?.. Ca şi mine...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Aţi ghicit... Numai că ai mei sunt toţi de la o

singură nevastă. /Dându-şi seama că a comis o gafă./ Vă rog să mă iertaţi, dacă
am greşit ceva.
 22

OLTEA: Lasă, n-ai greşit... Ştiu eu... Voi, boierii de la Suceava, nu puteţi
uita că Oltea, în loc de zestre, i-a adus lui Bogdan un rădvan de copii... Cinci în
braţe şi unul în maţe. Eram grea cu Ştefan atunci…

PÂRCĂLABUL GLIGORE : Moldova nu va uita niciodată că ni l-aţi

dăruit pe măria sa Ştefan-Vodă.

OLTEA : Totul se uită, pârcălabe Gligore… Şase copii şi toţi mi-s scumpi
ca ochii din cap. Chiar şi Maria mi-e dragă. Cu toată vorba ei duşmănoasă... Am
s-o pedepsesc...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mărită doamnă, lăsaţi-mă să vă spun pentru

ce am venit.

OLTEA: Dacă-i o veste proastă, mai bine taci?.. Hai, spune!

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Ne-a căzut în mână soţia cea tânără a lui

Kerim-bey...

OLTEA: Omule, cu asta trebuia să-ncepi, nu să numeri de câte ori a fost

măritată Oltea.

PÂRCĂLABUL GLIGORE/ îngenunchează în faţa OLTEI, îi cuprinde

picioarele/: Iertare!… Iertare, mărită doamnă!..

Sfârşitul actului întâi.

ACTUL II

Acelaşi decor. În aceeaşi zi.

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Încă odată vă rog să mă iertaţi! N-am vrut să

vă supăr...

OLTEA /semn cu mâna că nu e supărată/: Tot în momentul acesta să fie

adusă cadâna în cetate!

În scenă năvălesc MARIA şi SORA.

SORA /către PÂRCĂLABUL GLIGORE/: Îi drept ce spun slugile? Cică a

fost prinsă cadâna cea tânără a lui Kerim-bey? Vrem s-o vedem şi noi...
 23

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Da, a fost prinsă.

SORA: Şi-i frumoasă?

OLTEA: Pe moldovence nu le întrece nimeni. Ţi-o spun eu ca

olteancă. /Către PÂRCĂLABUL GLIGORE./ Ai auzit porunca mea?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Cadâna se află în cetate, mărită doamnă.

OLTEA: S-o văd îngenunchind aici, la picioarele mele! Vreau să vorbesc cu

dânsa… Vreau să aflu cu ce treburi pe la noi prin Moldova? Apoi...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Iertaţi-mă, ea nu poate fi adusă în faţa

dumneavoastră, turcoaica a născut...

OLTEA : Vai de mine! Cum adică a născut?.. Da cine i-a dat voie să nască...
să lase pe pământul nostru sămânţă de otoman?... Adică, stai, stai!.. Matale mă
zăpăcii cu totul... / Către cele două fiice.! Auziţi, voi, care nu mai vreţi să naşteţi?
Turcoaica născu... pe deal... în zăliştea vântului... în bătaia tunurilor... Ca-n
poveşti!..

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mărită doamnă, turcoaica a născut aici, la noi

în cetate.

OLTEA: Nasc turci în Cetatea Neamţ?.. Pârcălabe Gligore, dumneata nu

cumva ai venit să ne prinzi de cumătri? Spune, îndrăzneşte!.. Hai, unde-s colacii?
Unde-i vinul?..

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mărită doamnă, iertaţi-mă, pentru alta am

venit...Ce-i de făcut cu dânsa? Adică, cu dânşii? Cu ea şi cu plodul ei?

OLTEA: Ce are turcoaica?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Băiet...

OLTEA / ieşindu-şi din fire/ : Turc, nu băiet!.. Aşa trebuie să spui!.. Un turc
care va ajunge şi el vizir şi va veni peste noi să ne prade, să ne ucidă, să ne ceară
copiii în robie... Nu mă întreba ce-i de făcut!.. Faceţi cu dânşii taman ceea ce fac
ei cu noi?..

MARIA /îngrozită de cele auzite; îi cuprinde OLTEI genunchii/: Mama,..

mărită doamnă,.. vă rugăm!.. Noi cu Sora vă rugăm... Nu se poate...
 24

OLTEA /izbind-o cu piciorul/: Ba se poate!.. Şi nu miorlăi!.. Nu mă fă să-ţi

pun chiar dumitale securea în mână ca să le faci capătul!

MARIA plânge.

Ca ieri căzură pe capul nostru şi azi au şi început să se-nmulţească... Nici iepurii

nu fată atât de repede...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Leyla încă din Turcia era îngreunată...

OLTEA /întrerupându-l/: Leyla, vasăzică?.. Ce, aţi dovedit să vă

cunoaşteţi? Nu cumva dumneata eşti tatăl plodului?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Eu sunt numai moaşă lui… Paltini tocmai

îngrijea nişte arcaşi răniţi… Moaşa cetăţii era în altă parte: năştea una de-a
noastră... Aşa că a trebuit s-o ajut eu pe…Ce era să fac?.. A născut uşor...

OLTEA: Cum să nu-ţi dăruiască dumitale nevasta o casă de copii? Bun de

tată, bun de moaşă… Se teme, săraca, să nu puie alta mâna pe pârcălabul ei viteaz
şi frumos. Bravo!

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Toată Moldova aude când o apucă pe

Mărioara mea durerile facerii. Nu naşte până nu alerg eu s-o ajut...

OLTEA: Nu numai de durere strigă muierile, ştiu eu... N-am să te însor cu

alta. Dar, îţi mărturisesc, aş fi vrut să am un asemenea ginere. Nu ştiu dacă ţi-ar
fi convenit dumitale să ai o soacră alde Oltea...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mărită doamnă, mai întreb odată: ce-i de

făcut cu cei doi oaspeţi nepoftiţi?..

MARIA /îngenunchează în faţa OLTEI; imploră/: Pentru Dumnezeu, ei

nu sunt vinovaţi cu nimic!... Facem un mare păcat, dacă...

OLTEA /îmbrâncind-o/: Da ceea ce fac ei la Valea Albă nu-i păcat?.. Pe

feciorul tău îl jelesc? Ori pe al ei?.. Ori pe bărbaţii voştri?

MARIA /plângând/ : M-am săturat de atâtea bătălii!.. M-am săturat!..

Mamă... doamnă... sântem creştini!.. Isus ne învaţă să iertăm greşelele greşiţilor
noştri.
 25

OLTEA /aspru, ameninţând-o pe MARIA cu toiagul/: Greşeală numeşti tu

ştergerea noastră de pe faţa pământului? Că asta vrea să facă El Fatăh cu noi... Să
piei din din ochii mei, că întru în păcate cu tine!.. Afară!..

MARIA iese din scenă plângând.

/ Aruncă cu perna în urma ei./ Na, plânge!.. Eu de mult nu mai am lacrimi să

plâng!

SCENA VII

OLTEA, SORA şi PÂRCĂLABUL GLIGORE

SORA: Mai bine l-ar fi prins pe Kerim-bey...

OLTEA: Încă nu s-a arătat nici un sol din partea lui ca s-o răscumpere pe...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Leyla...

OLTEA: .. pe Leyla?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Încă nu.

OLTEA /ameninţătoare/: Au să vină!.. De câte ori prindem câte un turc mai

cu fes, ne vin cu bani, cu aur... Tot jăcuială de la noi... Au să vină şi de data asta!

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Dacă El-Fatâh trimete la război până şi

muieri cu burta la gură, înseamnă că-i rău de noi... Mărită doamnă, lăsaţi-mă să
merg la Războieni!.

OLTEA: Rămâi stăpân pe cetate!.. Te pomeneşti că se iscă pe acelaşi vârf

de deal un alt Kerim-bey... /Strigă./ Toţi trebuie să moară!.. Şi solul de la vizir,
dacă vine, - aici să-i rămână capul...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Am înţeles.

OLTEA/după o clipă de gândire/ : Vreau să vorbesc cu cadâna, chiar

acum. Sora, să fie de faţă şi Maria...

SORA se duce după MARIA.

/Către PÂRCĂLABUL GLIGORE./ Dacă e prinsă călugăriţa, şi ea să fie pusă cu

capul pe trunchi... Ştiu eu de ce.
 26

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Am înţeles.

SCENA VIII

OLTEA, MARIA, SORA, PÂRCĂLABUL GLIGORE şi LEYLA.

O odaie luminoasă. LEYLA stă culcată cu copilul lângă dânsa, într-un pat mare
şi delicat.

Intră OLTEA, MARIA, SORA, apoi PÂRCĂLABUL GLIGORE.

OLTEA se aşază pe un scaun.

LEYLA /strângând instinctiv copilul la piept, strigă disperată/: Ghiaurii!..

Ghiaurii!.. Nu vi-l dau!.. Copilul nu-i al vostru!.. Nu vi-l dau!.. Afară toţi!..

Apare PÂRCĂLABUL GLIGORE.

/Acoperindu-şi faţa cu plapoma; strigă, arătând cu mâna spre PÂRCĂLABUL

GLIGORE/: Afară!.. Afară!.. Afară toţi ghiaurii!.. Preabunul şi prealuminatul
Kerim-bey are să vă ucidă!.. Cu sabia...

OLTEA /către MARIA/ : Auzi ce vor să ne facă?.. N-o spun eu. Ea spune...

LEYLA: O să vă taie capul... Nu-i voie să-mi vedeţi faţa... Afară!.. Daţi-mi
feregeaua...

PÂRCĂLABUL GLIGORE /către OLTEA, la ureche/ : Fiţi pe pace. Cum a

fost prinsă ea,.../Arată spre Leyla./ aşa o să fie prinsă şi călugăriţa.

OLTEA se apropie de Leyla, îi trage nervos plapoma de pe faţă.

LEYLA observă un greieraş ce urcă pe scutece spre faţa copilului. Încearcă

să-l omoare.

OLTEA /sărind ca arsă/: Nu te atinge de greiere!.. Gângania noastră! /

Culege greierul de pe copil, îi dă drumul pe podea./

MARIA : Mărită doamnă, vă rog!.. Bărbaţii n-au voie să vadă faţa

cadânelor... Aşa-i la musulmani.
 27

OLTEA: Da ce are legea lor cu noi?.. Pârcălabe Gligore, să i se tragă

Mariei trei harapnice grele pe trupul gol!.. Trei! Deocamdată… Pe trupul gol, am
spus!.. Chiar acmu!

SORA/căzând în genunchi şi cuprinzând genunchii Oltei/: Muică, şi aşa

sântem bătuţi de Dumnezeu!.. Ajunge!..

OLTEA: Încă o vorbă şi papi şi tu... patru harapnice!.. Tot pe trupul gol şi
tot acmu!.. Soră-ta grăieşte fără să gândească... Ori poate eu am adus pe lume un
duşman?.. Atunci să fiu pedepsită şi eu cu harapnicul…

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Ascult, mărită doamnă!

PÂRCĂLABUL GLIGORE şi MARIA se pornesc spre culise.

OLTEA: Pârcălabe Gligore, uitai să te întreb: ce striga

copila asta în vremea naşterii?..

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Anne! Anne, striga!

OLTEA: Mamă, adică?.. Te întreb pentru că, după înfăţişare, ar fi putut

striga „mamă,” ca şi noi… Anne!.. Ca să vezi, şi turcii au mamă. Da eu credeam
că-s făcuţi cu ciocanul, la fierărie... Pârcălabe Gligore, asta am vrut să te întreb…
Îndeplineşte porunca mea!..

PÂRCĂLABUL GLIGORE şi MARIA părăsesc scena.

LEYLA/plânge/: Anne!.. Anne !.. Vă rog, să nu mă bateţi... mă tem să nu

prăpădesc laptele...

OLTEA: Dumneata să-mi spui mie cum te cheamă?

LEYLA /tremurând/: Preabunul şi prealuminatul vizir Kerim-bey zice că

pe mine mă cheamă Leyla.

OLTEA: Adică, Kerim-bey zice aşa?..

LEYLA: Da, preabunul şi prealuminatul...

OLTEA/întrerupând-o/: Şi maică-ta cum te numeşte?..

LEYLA /ridică din umeri/: Preabunul şi prealuminatul vizir Kerim-bey

zice că eu nu am mamă...
 28

OLTEA: Dar de unde eşti tu, Leyla?.. Adică, de ce să mai stricăm orzul pe
gâşte?... Leyla, dacă nu-i cu supărare, cu ce treburi pe la noi prin Moldova? Ce
zice preabunul şi prealuminatul?..

LEYLA: Ca să curăţim pământul nostru de peste Dunăre de ghiauri... zice

preabunul şi prealuminatul vizir Kerim-bey.

OLTEA: Câţi ani ai tu, Leyla?

LEYLA: Merg pe 14 ani, zice preabunul...

OLTEA /întrerupând-o pe Leyla/: Ştiu, ştiu cine zice... Leyla, dar uite că
ungurii, precum şi leşii, litvanii, cazacii, tătarii – fiecare din ei spune că pământul
acesta este al lor… Ce ar fi să zic şi eu că pruncul acesta este al meu... Iar fiică-
mea, Sora, /Arată spre Sora./, să-l tragă de picioare că, adică, el este al ei?

LEYLA: Preabunul şi prealuminatul vizir Kerim-bey v-ar ucide pe

amândouă... Băiatul meu este numai al preabunului şi prealuminatului vizir
Kerim-bey... El mi-a poruncit să-i nasc un băiat… Nimeni nu-l iubeşte mai tare
ca preabunul şi prealuminatul…

OLTEA / întrerupând-o/: Nimeni, zici? Nici tu care îi eşti mamă?..

LEYLA întoarce ochi plânşi în altă parte.

Ascultă măi fato, ia să-mi spui unde ai văzut tu vreo dată să ragă buhaiul
după viţel? Ai văzut tu aşa ceva în Turcia?

LEYLA: Nu, n-am văzut.

OLTEA: Atunci de ce grăieşti prostii, Doamne iartă-mă, îl iubeşte mai tare

ca tine?

LEYLA: Eu mă tem!.. Mă tem! /îngrozită de cele auzite/: Allah, auză-ne şi

ne salvează!.. Anne, îndură-te de noi!.. Îndură-te măcar de acest copil nevinovat...
Te rog!.. Te rog!.. Te rog!.. /Plânge./

OLTEA Dar voi vă înduraţi de copiii noştri luaţi cu sutele, an de an?..

SORA iese din scenă plângând.

 29

LEYLA : Anne!.. Anne!.. În numele lui Allah, te rog, dă-mi drumul să mă

întorc la haremul meu!.. Preabunul şi prealuminatul vizir, Kerim-bey, are să vă
dăruiască un munte de aur, dacă ne sloboziţi!

OLTEA: Dar nouă, moldovenilor, nu aurul ne lipseşte.

LEYLA: O să vă dăruiască tot ce vă lipseşte.

OLTEA: Nouă ne lipseşte liniştea şi pacea... Iar Kerim-bey nu ne poate da

aşa ceva.

LEYLA: Anne!.. Scumpo, /Sărută mâinile OLTEI./ nu ştiu cine eşti, dar, în
numele lui Allah, te rog, nu mă da pe mâna ghiaurului Ştefan... El bea sânge de
turc... Maică-sa l-a hrănit de mic cu sânge de turc, mi-a spus preabunul şi…

OLTEA /întrerupând-o/: …şi prealuminatul…

LEYLA / dă din cap afirmativ/: Anne!.. Anne!.. Fie-ţi milă de

noi! /Plânge./ Dă-ne drumul!... Mă duc cu copilul în braţe până la Istambul...

Apare PÂRCĂLABUL GLIGORE.

PÂRCĂLABUL GLIGORE/ semn cu capul spre culise, şoptit/: Maria a

leşinat.. Am stropit-o cu apă... S-a ridicat... S-a închis în odaia ei.

OLTEA : Acolo să şadă, nevrednica... Pârcălabe Gligore, iată ce te poftesc

eu: după un ceas-două de vreme să curăţi pământul Moldovei de aceşti venetici.

PÂRCĂLABUL GLIGORE / în şoaptă /: Totul îi pregătit. Călăul cetăţii

aşteaptă cu securea în mână... lângă trunchi.

OLTEA : Ascultă până la capăt... Încarcă-i într-o haraba cu care turcii vin
la noi după pradă, dă-i ei merinde şi tot ce-i trebuieşte de drum ăstui mic -
dumneata, ca moaşă, te pricepi - şi cu o carte din partea mea, omul nostru să-i
ducă până la corăbiile lor turceşti de la Dunăre... Iar de acolo, ducă-se la haremul
lor din Turcia, unde îi aşteptă un munte de aur... Nimeni să nu le cate pricină!.. Şi
nu care cumva căruţaşul să le beie sângele pe drum...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Cum adică să-i beie sângele?

OLTEA: Cum să le beie sângele? Nu ştii dumneata cum beau

moldovenii?.. Cu ulciorul, cu cana... Aşa zice prealuminatul şi preabunul... Şi
pentru dânsa Kerim-bey este al doilea după Allah... Ba uneori, îi primul... /Către
 30

Leyla. După o scurtă pauză, arătând cu toiagul către noul născut./ Leyla, fato,
să-i spui coconului tău când va creşte mare că s-a născut în a 26 zi a lunii iulie,
1476, în Cetatea Neamţ, în ţara Moldovei... Şi nu uita să adaugi că pământul
acesta are stăpân încă de pe când voi nu făcurăţi ochi nici ca ţară, nici ca
imperiu... Iar dacă el, feciorul /Apăsat./ tău… va binevoi să-şi vadă locul de
naştere, să poftească la Cetatea Neamţ. În odaia asta... Că noi sântem oameni
primitori... Dar să vină cu gânduri bune. Cu gânduri rele să-i spui să nu vină...
Cum n-ar fi, dar el... Cum spui că-l cheamă?..

LEYLA: O să-l cheme aşa cum va binevoi preabunul şi prealuminatul

vizir, Kerim-bey.

OLTEA: Da, da… Uitai asta?… / Continuându-şi gândul de mai sus./ Cum
n-ar fi, dar îi turc de-al nostru. Ne-ar părea rău să-l… Înţelegi ce vreau să spun?

LEYLA /sărutându-şi pruncul: Anne, am să-i spun totul, cuvânt în cuvânt.

OLTEA: Drum bun!.. Şi să vă aibă Allah al vostru în pază!

LEYLA /necrezându-şi urechilor, fericită/: Allah Akbar!.. Allah Akbar!..

Anne, ai o inimă de aur!.. Adevărată inimă de turc!.. Dar cum să-i spun cine l-a
salvat?

OLTEA: Are să-ţi spună preabunul şi prealuminatul…

LEYLA /cu toată admiraţia şi recunoştinţa posibilă/: Adevărată inimă de

turc!..

OLTEA iese din scenă urmată de PÂRCĂLABUL GLIGORE.

SCENA IX

OLTEA, CĂLUGĂRIŢA, SORA şi PÂRCĂLABUL GLIGORE.

Odaia OLTEI. CĂLUGĂRIŢA, tot cu feregea neagră pe faţă, stă întinsă în patul
OLTEI.

Apare OLTEA.

CĂLUGĂRIŢA /observând că OLTEA scoate hangerul de la brâu;calmă/:

Nimeni nu scoate cuţitul de la brâu mai iute ca olteanul, ştiu... Pune-l înapoi în
teacă! Nu te face de râs... Eşti femeie bătrână...
 31

OLTEA /strigă/: Iarăşi tu, năluco?.. Straja!.. Maria!.. Sora!..

SCENA X

Apar PÂRCĂLABUL GLIGORE ŞI SORA.

SORA: Mamă, ce se-ntâmplă?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Măria voastră, porunciţi!..

OLTEA /arătând spre CĂLUGĂRIŢĂ/: Cum adică ce se-ntâmplă?.. Orbi

sânteţi?.. Uitaţi-vă la patul meu!

PÂRCĂLABUL GLIGORE : Dar nu văd nimic... Nici în pat, nici sub pat.

OLTEA : Călugăriţa asta îi nimica la voi?.. Vreţi să spuneţi că Oltea îi

bolnavă de cap?

SORA /cuprinzând-o pe OLTEA/: Doamne fereşte!.. Mamă, trebuie să te

odihneşti oleacă.

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Măcar un ceas-două... Să vedeţi, când o să vă

treziţi, o să avem veşti bune de la Războieni. Asta vi se întâmplă din pricina
aşteptării...

OLTEA /supărată/: Ieşiţi afară, că de nu, pun harapnicul şi pe voi!.. Afară,

am spus !.. Hă, mă au de nebună... Vorbesc cu mine ca şi cu… Leyla.

OLTEA îi ameninţă cu toiagul; îi împinge din spate până la uşă. Când se

întoarce, găseşte CĂLUGĂRIŢA stând pe un scaun.

SCENA XI

OLTEA şi CĂLUGĂRIŢA.

OLTEA: Momâio, ce vrei de la mine?.. Spune!.. Hai!..

CĂLUGĂRIŢA : Vreau să vorbim ceva în patru ochi.

.
OLTEA: Ba numai în doi ochi... Scoate cârpa asta să-ţi văd ochii!.. Hai, că
de nu, ţi-o scot eu cu de-a sila!..
 32

CĂLUGĂRIŢA: Oltea, eşti o femeie tirană. Poţi face orice... Dar să ştii,
dacă-mi scoţi feregeaua cu de-a sila, mi-o scoţi cu tot cu faţă. Nimic n-o să vezi.

OLTEA: Spune odată ce vrei?.. Tirana te ascultă...

CĂLUGĂRIŢA: Oltea!.. Când ai de gând să mori?

OLTEA: Să mor?.. Eu?..

CĂLUGĂRIŢA: Da, tu, tu!.. Când ai de gând să mori?

OLTEA: Când o vrea Dumnezeu... Dar de ce să mor?

CĂLUGĂRIŢA: Pentru că, după ce moare mama, le vine rândul copiilor.

OLTEA: Nu ştiu câţi copii îi fi având tu, că eu am şase... Care din ei va

trebui să moară întâiul, crezi tu?

CĂLUGĂRIŢA: Ştefan!.. Mai întrebi?.. Tiranul de Ştefan trebuie să moară

întâiul.

OLTEA: Ieşi afară, şarpe veninos! Cum ai ajuns aici?..Straja!..

CĂLUGĂRIŢA: Nenorocirile Moldovei m-au adus în cetate....Toate ni se

trag de la tine... Te uiţi la icoana de sus şi te vezi în locul Sfintei Maria... În locul
pruncului Isus îl vezi pe Ştefan...

OLTEA: Orice mamă este o Sfânta Maria... Orice prunc este un Isus
Hristos.

CĂLUGĂRIŢA: Sfânta Maria n-a născut un războinic... Odată cu laptele

tău, ai turnat în Ştefan setea de sânge şi de mărire nemăsurată. Setea de
răzbunare... Pentru că Ştefan al tău este copil din flori...

OLTEA: Copil din dragoste... Ştefan este neam de muşatini!..

CĂLUGĂRIŢA: Te-ai zidit în el cu toată firea ta aprinsă... Urăşti lumea

întreagă din pricina că n-ai purtat coroană domnească pe cap... Vrei să te
călugăreşti la mănăstirea Probota… Se ştie de ce. Ca să fii lângă domnitorul
Bogdan al II- lea. Ca să te cununi cu dânsul măcar după moarte…Eşti toată
numai ambiţie... Slugile te numesc „mărită doamnă” de frică...
 33

OLTEA: Din multă dragoste, proasto!.. Şi oare îi un păcat că o biată

văduvă visează să să mărite! Oare îi un păcat că orice femeie visează să se mărite
cu-n prinţ?.. Eu n-am purtat coroană de mare doamnă!.. Dar coroana mea este
Moldova... Iar diamantul cel scump al coroanei mele este Ştefan... Ştefan cel
Mare!..

CĂLUGĂRIŢA: Ba Ştefan cel scund şi sângeros!...

OLTEA: Statura stă în om, nu în afara lui, femeie rea ce eşti! Îl

pizmuieşti... Pizmuiţi-l!.. Urmaşii au să-i cânte numele.

CĂLUGĂRIŢA: Urmaşii au să-l blesteme… Are atâţia copii din flori că

bătălia pentru scaunul Moldovei va ţine veacuri... Ştefan trebuie să moară azi!..
De nu, mâine va porni o altă bătălie. Iar poimâine - alta. Şi tot aşa, până când va
seca tot neamul bărbătesc din Moldova... Pe Ştefan îl roade slava lui Alexandru
Makedon…

OLTEA: Da cine, mă rog, este Makedonul tău? Cel care s-a rătăcit prin
India?.. Ce căuta la capătul lumii? Acasă n-avea treburi?.. Ce Grecie luminată i-
au lăsat lui strămoşii şi ce Grecie întunecată a lăsat el urmaşilor? Grecia lui
Homer a ajuns să poarte fes turcesc pe cap... Ştefan-Vodă munceşte pentru ţara
lui. Taie drumuri prin munţi, durează poduri, corăbii, ridică lăcaşuri sfinte,
bolniţe, şcoli mănăstireşti... Pune cetăţi la hotare...Aduce oameni luminaţi din
Europa... Aduce armeni şi evrei să ne înveţe târguiala... Ridică ţara cu puterile
ţării... Makedon se gândea la slava lui, Ştefan se gândeşte la slava Moldovei...

CĂLUGĂRIŢA: Ştefan are India lui acasă. Dacă nu sar vecinii la el, sare
el asupra vecinilor. Îi ademeneşte în ţară, apoi le taie capul, îi înjugă la plug, le ia
banii şi nevestele... A făcut din Moldova un nou Ierusalim? De ce?.. De multe
păcate ce are, iată de ce...

OLTEA: Pizmaşii văd răul şi în bine. Ştefan-Vodă este un preot cu sabia în

mână. De nevoie dă cu sabia. Parcă Isus nu dădea cu bâta în evreii care
măscăreau templul din Ierusalim.

CĂLUGĂRIŢA: În loc să dea cu cădelniţa, fecioru-tău dă cu sabia... Ţi-a

spus-o şi pârcălabul Ionaşcu adineaori: n-are omul timp să-şi vadă moşiile? Zilnic
- la bătălie. Degeaba o pedepseşti pe Maria. Simte biata femeie că a rămas
văduvă... Şi Sora a rămas văduvă...

OLTEA / o ameninţă pe CĂLUGĂRIŢĂ cu toiagul/: Taci şarpe

mincinos! /Cu voce scăzută, imploră./ Taci, te rog, să nu te auză careva!.
 34

SCENA XII

OLTEA şi PÂRCĂLABUL GLIGORE.

PÂRCĂLABUL GLIGORE : Mărită doamnă, am două noutăţi... Dar,

iertaţi-mă, amândouă sânt proaste. Turcoaica noastră nu vrea să părăsească
cetatea. Asta-i una. Şi a doua: călugăriţa nu-i de găsit nicăieri.

CĂLUGĂRIŢA dispare în culise.

OLTEA : Călugăriţa, iat-o, îi de faţă!.. Închide-o în fântâna de unde l-am

slobozit pe Toma. Află cine-i şi ce vrea... Repede!.. Iat-o! /Artă
PÂRCĂLABULUI GLIGORE spre scaunul gol pe care şezuse adineauri
CĂLUGĂRIŢA; nedumerită / : M-da!.. Mi se pare că voi aveţi dreptate... Iaca ce
face nesomnul din om. Trebuie să mă odihnesc. Măcar un ceas-două... Stai!..
Cum adică, turcoaica nu vrea să părăsească cetatea? De când, mă rog, străinii fac
ce vor în Moldova?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Aşa-i legea lor. Nimeni, afară de stăpân, nu

are voie să vadă faţa cadânelor. Cine încalcă legea este îngropat de viu. Leyla
zice că a încălcat legea...

OLTEA: Pârcălabe Gligore, câţi copii spunea-i dumneata că ai acasă?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Şase. Dar vine repede şi al şaptelea. V-am

spus.

OLTEA : Apoi în strachina unde încap şapte linguri, va încăpea şi a opta.

Ba chiar şi a noua. Că şi Leyla, ai văzut, îi tot un copil... Fără noroc...

PÂRCĂLABUL GLIGORE /speriat de ce aude/: Doamne fereşte! Mărită

doamnă, nu se poate nici în ruptul capului!.. Mărioara mă îngroapă de viu, dacă
mă vede cu ea...

OLTEA: Da ce, îi de neam turcesc şi ea?

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mai rău. Îi de-a noastră. De mine turcii fug,

da ea, dacă o supăr, sare la bătaie. Urlă de parcă o apucă durerile facerii...

OLTEA /zâmbind /: Spune-i Mărioarei că asta îi poruncă de la măria sa

Ştefan-Vodă. Aşa să-i spui!.. Te teme... Să vezi cât de repede are să-i găsească
turcoaicei un mire. Facem din Kerim-bey ăl mic un Cerimpei moldovenesc şi am
mântuit vorba…
 35

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Ascult, mărită doamnă!

OLTEA: Acuma eşti slobod. Trebuie să mă odihnesc oleacă.

PÂRCĂLABUL GLIGORE iese din scenă.

SCENA XIII

Apare CĂLUGĂRIŢA.

CĂLUGĂRIŢA /continuându-şi gândul/: Ştefan se laudă că nu poartă

două bătălii de-o dată... Azi, iată, s-a pricopsit cu trei bătălii... Toarnă argint viu în
sabie ca să-i facă vârful mai greu…Nu ţine seama de rănile din spatele
oşteanului. Plăteşte numai pentru rănile din piept... Pedepseşte cu moartea
călăreţul fără pinteni de fier... Prăvale păduri peste duşmani... Îi jupoaie pe cei
prinşi. Îi înjugă ca pe boii.. Pârjoleşte sate, câmpii. Otrăveşte fâtâni… Nu mai ştie
ce să născocească... Ei şi?.. Cu ce s-a ales din toate vitejiile lui? Cu o bucată de
postav aurit de la Papa Romei şi cu vorbe frumos meşteşugite, ca pentru muieri...
Atât! Pocuţia, Cetatea Albă, Chilia – totul e pierdut. Tot cu nimic s-au ales
Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş... Oltea, destul atâtea biruinţe păguboase!..
Trebuie să plecăm capul în faţa turcului... Îi mai tare ca noi... Paşalâcuri au ajuns
Grecia, Bulgaria, Sârbia, Bosnia, Albania... Începe să îndoaie genunchii şi
Ungaria... Europa nu-l aude pe Ştefan... De ce să ne nimicim singuri pe noi?

OLTEA: Maică, ori cine îi fi tu, arată-ţi faţa. Înţelege, femeie, nu cred în
vorba unei momâi?.. Vreau să te văd...

CĂLUGĂRIŢA: Bun!.. Te ascult. Uite în oglinda asta de Veneţia, dacă vrei

să mă vezi.

OLTEA nu ştie ce să creadă. Se teme să se uite în oglindă.

CĂLUGĂRIŢA se topeşte în întuneric.

SCENA XIV

OLTEA, PÂRCĂLABUL GLIGORE, ANTON DAMANCIUC.

Apare PÂRCĂLABUL GLIGORE.

 36

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Mărită doamnă, ne-a căzut în năvod un peşte

mare... Nu-i chiar cel mai mare, nu-i Mahomet-Sultan, dar îi unul mare... A fost
prins marele vizir, Kerim-bey!

OLTEA : Nu care cumva să fie o minciună!..

PÂRCĂLABUL GLIGORE îşi face semnul crucii ca dovadă că nu minte.

În sfârşit, Domnul ne trimete o veste bună pe ziua de azi... Să nădăjduim c-

or mai fi şi altele. Tot bune...

PÂRCĂLABUL GLIGORE: L-a văzut adineaori chiar şi Leyla. I l-am

arătat...

OLTEA: Arată-ni-l şi nouă... Marele vizir să fie adus aici!.. În genunchi!..

În brânci!.. Unde-i, unde-i călugăriţa să-l vadă pe Kerim-bei cu capul plecat?!.
Ah, ce pedeapsă îl aşteaptă!.. Pregătiţi cea mai lungă ţeapă. Tuiul lui cel mai
înalt. Să i-l băgăm în dos cu tot cu cele trei cozi albe de cal...

PÂRCĂLABUL GLIGORE /către culise/: Să fie adus Kerim-bei!

Apare ANTON DAMANCIUC. Aduce o sabie scumpă, turcească, şi o hlamidă

roşie de mătase făcută mototol. Pune totul la picioarele OLTEI.

OLTEA: Nu văd vizirul…

ANTON DAMANCIUC /desfăcând hlamida roşie, din care se

rostogoleşte un cap de bărbat; se închină în faţa Oltei /: Kerim-bey!

OLTEA /după o pauză/: A-a-a!.. Seleam aleycum!.. Bine ai venit,

cotropitorule... Te aşteptam... Că multe am să-ţi spun!.. Taci?.. Te prefaci că
dormi?.. Trezeşte-te!.. Iată sclavii tăi... Ai venit să-i ştergi de pe faţa pământului?
Ori poate vrei s-o răscumperi pe Leyla şi pe noul tău urmaş?.. Ah, ah, ah! Şi eu
care credeam că eşti un bărbat tânăr, înalt, frumos, după care oftează toate
haremurile din răsărit... Şi, uite, ce văd? Un cap de porc roşcat. Un ghiftuit spân
şi chel.. Cu gene albe... Cu faţă plină de negi… Semn de om desfrânat... Nu mă
mir că-ţi pui mintea cu copile alde Leyla…Pui un copil să nască alţi copii!..
Numai eu ştiu ce a îndurat, sărmana de ea…Eu tot la 14 ani am născut întâiaşi
dată… Ce păcat că nu eşti viu! Să te scuip, să-ţi scot ochii, să te îngrop de viu aşa
cum faci tu cu alţii!..
 37

SCENA XV

OLTEA, SORA, PÂRCĂLABUL GLIGORE, ANTON DAMANCIUC.

Năvăleşte în scenă SORA.

SORA /palidă, speriată, îşi ascunde faţa la pieptul OLTEI/: Vai, mamă! Ce
noutate groaznică?..

OLTEA: Ce-i? Am pierdut bătălia?.. Grăieşte!

SORA: Nu!.. Leyla!..

OLTEA: Ce-i cu Leyla?

SORA: S-a ucis Leyla!.. S-a aruncat cu tot cu copil de pe zidul cetăţii!

OLTEA /mângâind-o/: Ogoieşte-te!.. Ogoieşte-te!.. Dumnezeu s-o ierte că

mare păcat a făcut...

SORA dă cu ochii de capul lui Kerim-bey. Arată cu mâna spre el,

vrea să strige, dar a pierdut darul vorbirii. Oltea încearcă s-o calmeze. Îi dă să
bea apă./

El a ucis-o!.. Iată pentru cine plătesc paşalâcurile tribut de copii alde Leyla...
Stârv cu bube pe faţă... şi pe obraz!.. Trimeteţi-l lui Mahomet-Sultan la Războieni
să-l pupe în bot... Însemnele puterii turceşti să ne rămâie ca amintire... Pârcălabe
Gligore, Leyla şi pruncul ei să fie îngropaţi pe locul unde au căzut.Va trebui să
scrijelăm pe-o lespede anul morţii lor, cine au fost şi ce căutau în
Moldova. /Către ANTON DAMANCIUC./ Dumneata eşti oşteanul care l-a vânat
pe vizir? De ce nu l-ai adus viu?

ANTON DAMANCIUC: Nu s-a putut, măria doamnă. Era viteaz… Se

bătea ca un leu turbat…

OLTEA: Şi cum îl cheamă pe viteazul nostru?

ANTON DAMANCIUC: Sânt arcaşul Anton Damanciuc, din satul

Fântâna Albă.

OLTEA: Fântâna Albă?.. Stai, stai… Ştiu unde se găseşte Fântâna

Albă... Eşti stejar bucovinean, vasăzică?
 38

ANTON DAMANCIUC: Nu, mărită doamnă. Fântâna Albă de pe malul

râului Ciuhur. Mai jos de Soroca.

OLTEA: Rutean, vasăzică!

ANTON DAMANCIUC: Nu, mărită doamnă. Român din ruteni.

OLTEA /sărutându-l pe frunte pe ANTON DAMANCIUC/: Măria sa

Ştefan-Vodă te va răsplăti pentru vitejia dumitale. Bravo!..

SCENA XVI

OLTEA, SORA, PÂRCĂLABUL GLIGORE, ANTON DAMANCIUC şi

MARIA.

Apare MARIA,

MARIA /palidă, plânsă, păşeşte greu, nu observă capul lui Kerim/: Mărită
doamnă, iertaţi-mă!..

OLTEA / sărutând-o pe obraz/: Te-am iertat încă de-atunci... Mă dor

vânătăile de pe trupul tău... Iartă-mă şi tu!

MARIA: Mamă,.. mărită doamnă,... faceţi orice cu mine, nu simt durerea.

Iertaţi-o pe Leyla!.. N-are copila nici o vină… În numele lui Dumnezeu!.. /Îi
cuprinde genunchii./

OLTEA: Îmi place că nu dai înapoi, când îi vorba de milă. Îmi semeni mie.
/O cuprinde şi o sărută. / Dumnezeu ne este martor că n-avem nici o vină faţă
de… aceşti copii fără noroc.

MARIA dă cu ochii de capul lui KERIM, i se face rău. OLTEA îi dă şi ei să bea

apă.
 39

Leyla nu mai este în viaţă. A murit...

MARIA: Cum a murit? / Scapă cana din mână./

OLTEA /arătând spre capul lui Kerim-bey/: Ăst cu bube pe obraz a ucis-
o!.. S-a aruncat, proasta, de pe cetate, cu prunc cu tot.

MARIA /plângând isteric; se repede spre sabia lui ANTON

DAMANCIUC/ : Daţi-mi sabia să-l ucid!..

OLTEA /acoperind capul lui Kerim-bei cu hlamida; încearcă s-o calmeze

pe MARIA/: Stai locului!.. Linişte să fie!.. Pare că se întâmplă ceva afară...

SCENA XVII

ŞTEFAN-VODĂ, OLTEA, MARIA, SORA, PÂRCĂLABUL GLIGORE,

ANTON DAMANCIUC, câţiva ostaşi.

Afară se întuneca brusc. Suflă vânt puternic. Fulgeră. Tună. Bate toaca, răsună
buciume şi clopote bisericeşti. Strigăte: „Porţile!.. Deschideţi porţile!.. Măria sa
Ştefan-Vodă!.. Domnul nostru Ştefan-Vodă!.. Deschideţi!..”

OLTEA /nervoasă/: Ce este? Ce se întâmplă afară?.. Ştefan-Vodă?.. Să se

deschidă porţile!.. Repede!.. Doamne, Ştefan-Vodă a învins!.. / Îngenunchiază în
faţa icoanei./

PÂRCĂLABUL GLIGORE şi ANTON DAMANCIUC se duc să vadă ce se

întâmplă afară, dar imediat revin: în scenă intră ŞTEFAN-VODĂ sprijinit de doi
oşteni. Toţi cei de faţă se închină până la pământ în faţa Domnitorului.

ŞTEFAN-VODĂ /mai mult mort decât viu; prăfuit, cu vestmântul

sfârtecat, şchiopătând; se aşează cu greu pe scaunul cu stema Moldovei; cu faţa
brăzdată de lacrimi; vorbeşte cu glas stins/: Maică!.. În drum spre Voroneţ -
merg la Daniil-Sihastrul să mă spovedesc şi să-i cer binecuvântarea - am
îndrăznit să trec pe la Cetatea Neamţ să-mi cer iertare... Muică, iartă-mă!.. Cu
voia lui Dumnezeu am pierdut bătălia de la Valea Albă...

OLTEA /se repede spre ŞTEFAN-VODĂ, îngenunchează, îi sărută mâinile,

îi şterge faţa cu broboada; strigă/ Fiul meu!.. Tu eşti acesta? /Către MARIA./
Maria, Sora,.. apă!.. Repede! /Către ŞTEFAN-VODĂ./ Măria ta, tu - bătut? Tu –
domnul Moldovei biruit?..
 40

SORA şi MARIA aduc în grabă câte o cană de apă.

ŞTEFAN-VODĂ / gest nervos cu mâna, refuză apa/: Mie nu mi se cade

nici un strop de apă!.. Nici-un-strop!.. Da, mamă, eu - bătut...

OLTEA: Maică precistă!.. Măria ta, dar eşti totul numai răni... Nici odată
nu te-am văzut ca azi...Şi veşmintele sfârtecate...

ŞTEFAN-VODĂ : Cu mâna mea le sfârtecai... De durere şi necaz...

OLTEA: Şi rana de la picior curge gârlă...

ŞTEFAN-VODĂ /ia broboada din mâna OLTEI, îşi îngroapă faţa în ea/:
Făcui Moldova de ruşine... Te făcui de ruşine şi pe mata... Se prăpădiră toţi
curtenii noştri... Toţi!..Cu mare greu scăpai eu c-o mână de oşteni... Şi Catalan,
armăsarul meu meu viteaz, zace cu burta spintecată pe câmpia de la Valea
Albă... /Către MARIA şi SORA./ Iertaţi-mă şi voi!.. V-am nenorocit...

MARIA şi SORA izbucnesc în plâns; ies din scenă.

OLTEA /ridicându-se în picioare; pierdută; după o pauză/: Călugăriţa are

dreptate.

ŞTEFAN-VODĂ : Ucigaşii lui Mahomet-Sultan ridică minarete din capetele

curtenilor mei... La zece mii de creştini...

OLTEA /făcându-şi cruce/: Mare dreptate are călugăriţa.

ŞTEFAN-VODĂ : Ce dreptate?.. Care călugăriţă?..

OLTEA: O călugăriţă.

ŞTEFAN-VODĂ : Este adevărat ce-am auzit noi despre marele vizir,

Kerim-bey?.. Unde-i viteazul care făcu această mare faptă?.. Să-l vedem!..

ANTON DAMANCIUC: Sânt aici, măria ta!... Anton Damanciuc, din satul
Fântâna Albă... Kerim-bey îi la picioarele măriei voastre. /Vrea să scoată din
hlamidă capul lui Kerim-bey./

ŞTEFAN-VODĂ /face semn cu mâna că nu doreşte să vadă capul lui

Kerim-bey/: De-o viaţă numai capete tăiate văd… /Sare de pe scaun mânios, vrea
să lovească cu piciorul în capul lui Kerim-bey, dar e străfulgerat de durerea
 41

piciorului rănit, se opreşte, strigă.! A-a!.. Pe toţi cotropitorii am să-i las fără
cap!.. Să ţină minte că Moldova nu este o casă fără stăpân! / Către ANTON
DAMANCIUC./ Anton Damanciuc, de la Fântâna Albă, da?.. Bucovinean!?.

ANTON DAMANCIUC: Nu, măria voastră! Fântâna Albă de pe râul

Ciuhur.

ŞTEFAN VODĂ /începe să-şi revină/: A, ştiu, ştiu! După bătălia de la

Baia, în drumul nostru spre Orhei, ne-am abătut pe la Fântâna Albă. Da, da…
Ardea de mâna tătarilor... Am dat piept cu ei taman când se trăgeau cu
prădăciunea către pădurea de alăturea...

ANTON DAMANCIUC: Pădurea Lenţa, măria voastră.

ŞTEFAN-VODĂ: Da, pădurea Lenţa... Lângă Ciuhur... Aprodul Purice a

împins hoţimea înapoi, într-o vale… Ah, ce vale!.. Ce vale!.. Are numai întrare,
nu are ieşire… Ce prăpastie sfântă!.. Aş îmbla cu dânsa în spate, dacă s-ar putea...

ANTON DAMANCIUC : Noi, albenii, am poreclit-o Valea lui Purice.

ŞTEFAN-VODĂ: Înţeleaptă hotărârea albenilor tăi… Valea lui Purice şi

mlaştinile de la Podul Înalt ne lipsiră nouă astăzi... Anton Damanciuc, ai fraţi?

ANTON DAMANCIUC: Încă şapte, măria ta: Vladimir, Pricop, Nicolae,

Afanasie, Feudosie, Chirică şi Ion.

ŞTEFAN-VODĂ: Viteji sânt, ca tine?

ANTON DAMANCIUC: Nu, măria ta...

ŞTEFAN-VODĂ: Dar afară de „nu,” alte cuvinte mai ştii?

ANTON DAMANCIUC: Nu, măria voastră!.. Fraţii mei sânt mai viteji ca
mine. Azi, când mi-am tăiat drum până la Kerim-bey, am ridicat armăsarul în
două picioare, cu pintenii, ca să-l străpungă turcul. Păgânul a băgat sabia în el,
toată…/ Ridică mâinile deznădăjduit, are un nod în gât. / dar până s-o tragă
înapoi, i-am şters capul de pe umeri... L-am învelit în buleandra asta roşie, i-am
smuls sabia din mână, am sărit pe armăsarul lui bălan ca fulgerul şi - dus am
fost... Dacă m-aş fi tâmplat în spatele vizirului, i-aş fi sărit în spate şi tot ucis
era... Fraţii m-au învăţat asta... Parcă văd ce păţesc tătarii la Nistru!.. Tare aş fi
vrut să fiu lângă fraţii mei... Păcat că omul nu poate fi în mai multe locuri
deodată...
 42

ŞTEFAN-VODĂ: Şi ienicerii lui Kerim-bei s-au dat prinşi?

ANTON DAMANCIUC: Cu tot cu cadâne şi cu eunuci, măria voastră. A

rămas să-i judece pârcălabul Ionaşcu.

ŞTEFAN-VODĂ: Eunucii ca eunucii, dar cadânelor n-o să le pară rău că

au venit în Moldova... /Pauză scurtă./ Apoi dacă voi sânteţi şapte... /Numără pe
degete./ adică, cu tine - opt... Cu mine vom fi nouă fraţi, ha?..

PÂRCĂLABUL GLIGORE: Şi cu mine zece fraţi, măria voastră!

ŞTEFAN-VODĂ /reînviat, se ridică în picioare, se uită la ceilalţi olteni

care au luat poziţia de „drepţi”/: Şi cu dânşii – doisprezece, treisprezece,
patrusprezece... Ne-ar mai trebui încă vreo câteva mii... / Hotărât./ Le
găsim!..Vom ridica toată ţara…Cap de venetic să nu rămână neşters de pe
umeri!..

OLTEA: Măria voastră, gândiţi-vă la rana de la picior. Uitaţi-vă cum

sângerează...

ŞTEFAN-VODĂ /recăpătându-şi cu încetul puterile/: Nici nu vreau să mă

uit la ea. Uite-se doftorii la piciorul acesta cotonog... Mă împiedică să lupt.. Am
să-l tai de tot!.. Oşteni! Vitejii mei răzeşi, ne-aşteptă stejarii din Ţara de Sus -
flăcăii Cernăuţilor, Sorocii şi Hotinului!.. /Pune sabia pe umărul lui ANTON
DAMANCIUC în semn de ridicare în rang./ Să nu te dezlipeşti de mine, căpitane
Damanciuc!.. Fântâna Albă, de azi şi-n veac, moşia ta să fie!

ANTON DAMANCIUC / îngenunchează/: Sărut mâna şi pecetea

domnească, măria voastră! /Îngenunchează, sărută mâna lui ŞTEFAN-VODĂ./

OLTEA /ridicându-se şi desfăcând braţele în faţa lui ŞTEFAN-VODĂ,

categorică/: Nu, nu!.. Până aici!.. Destul, măria voastră!.. Aţi ajuns să număraţi
oştenii pe degete... Moldova nu mai are luptători!

ŞTEFAN-VODĂ /sare în picioare, scoate sabia din teacă; se adresează

către toţi cei de faţă/: Io, Ştefan-Voievod, cu voia Celui de Sus domn al
Moldovei, poftesc să ştiu cine este femeia care îndrăzneşte să ne întoarcă nouă
cuvântul? /Strigă./ Cine-i?

Tăcere grea.
 43

OLTEA /cu fermitate/: Măria voastră, eu sânt. Cea care v-a adus pe lume!..
Destul!.. Cu ce ne-am ales din toate vitejiile noastre?.. Cu o bucată de postav
aurit de la Papa Romei?...

ŞTEFAN-VODĂ /cu gândul la pierderea suferită/: Da, da…

OLTEA: Cu vorbe frumos meşteşugite - Atletul lui Isus Hristos?.. Vorbe!..

Monarhii a toată Europa sânt surzi… Mai degrabă s-ar lăsa turciţi de cât să dea
oştile lor pe mâna unui moldovean... Pentru cine vărsăm atâta sânge?..

ŞTEFAN-VODĂ: Da, da... Adevăr grăieşti, muică…

OLTEA : Pocuţia, Cetatea Albă, Chilia - totul e pierdut… Tot cu nimic s-au
ales Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş... Şi dacă n-au mai cosit şi ei în otomani,
Doamne iartă-mă... Că li s-a dus şi vestea. Dar ce folos? Cotropitorii, ca iarba, cu
cât mai des o coseşti, cu atât deasă creşte... Destul atâtea biruinţe păguboase!
Trebuie să plecăm capul în faţa celui mai tare...

ŞTEFAN- VODĂ : Trebuie…

OLTEA : Paşalâc a ajuns Grecia, Bulgaria, Sârbia, Bosnia, Albania... Începe
să îndoaie genunchii şi Ungaria... Am secătuit Moldova de bărbaţi. Am împlut-o
cu vădane şi oameni caliciţi... Ţara-i toată o pârloagă... Nu vă las să ieşiţi din
cetate!.. Până aici!.. Destul!..

ŞTEFAN-VODĂ : Da, da… Destul… /Apoi, trezit ca din somn şi sărind

ca ars de pe scaun, energic ca un tigru înfuriat./: Cine a rostit cuvântul „destul”?
Cine, întrebăm noi?.. / Către Oltea./ Călugăriţa te-a învăţat aste vorbe otrăvite?..
Una-i să te împaci cu cel tare fără luptă şi alta-i să te împaci după ce / Arată spre
capul lui Kerim../ îi zace căpăţina la picioarele tale... Mahomet- Sultan îi tare?
Atunci de ce leapădă oastea şi fuge pe calea apei la Istambul?.. S-a supărat pentru
că anul trecut, i-am înecat oastea în bălţile de la Podul Înalt?.. Asupra otomanilor
părăsiţi vom duce toţi zimbrii, urşii, lupii, câinii, şerpii, năpârcile... Vom sparge
de capul lor ştiubeiele cu albine. Tot ce muşcă şi înţeapă vom duce asupra
lor!.. /După o scurtă pauză; cu ochii în lacrimi./ Blestemat să fie numele meu,
dacă nu-i vom răzbuna pe oştenii care şi-au pus capul pentru credinţa şi moşia
strămoşească!..

OLTEA: Nu!.. La începutul domniei voastre m-aţi ascultat şi am câştigat.

Ascultăţi-mă şi ţara iarăşi veţi câştiga!

ŞTEFAN-VODĂ: Care ţară?.. Cea turcită?.. Credinţa, Moldova şi tu,

mamă, îi tot ce avem mai scump... La o parte!.. Dacă va trebui, vom ridica sabia
şi asupra ta!.. La o parte!..
 44

OLTEA: Am şi eu sabie! /Pune măna pe mânerul hangerului./ Întâmple-se

orice, nu mă urnesc din loc!.. Nu mi-e frică!.. Eu singură îmi pot pune capăt
zilelor… Destul, am spus!..

ŞTEFAN-VODĂ /cu admiraţie; o sărută pe Oltea pe frunte/: Oştenii mei!

Fraţilor! Auziţit-aţi bine ce spune maică-mea?.. Auzit-aţi, vă întreb?..

OŞTENII / toţi într-un glas/: Auzit, măria ta!

ŞTEFAN-VODĂ: Spune că nu vom ieşi din cetate, până nu-i vom făgădui
că ne întoarcem cu biruinţă…

OŞTENII /toţi într-un glas/: Făgăduim, măria ta!

OLTEA /strigă/: N-am spus eu aşa vorbă!..

ŞTEFAN-VODĂ: Oşteni, ceea ce spune maică-mea îi ceea ce spun eu, nu

ceea ce spune ea!.. Alţi turci în Moldova sultanul nu mai are. Cei părăsiţi se
târăsc ca viermii către Dunăre... Viermilor nu le trebuieşte cap. Îi vom scuti noi
de această povară, şi aşa vor găsi mai repede ceea ce cată ei de mult!

Sunet de buciume şi clopote bisericeşti. Strigăte:.”Trăiască Ştefan-Vodă!..

Trăiască Moldova!.. Deschideţi porţile!..”

OLTEA lasă braţele în jos.

ŞTEFAN-VODĂ iese urmat de PÂRCĂLABUL GLIGORE, ANTON

DAMANCIUC şi alţi oşteni.
 45

SCENA XVIII

OLTEA

OLTEA /mândră de clipele înălţătoare pe care le trăieşte/: Auzi ce spune

călugăriţa? Cică, uite în oglinda asta de Veneţia, dacă vrei să-mi vezi faţa... Da,
vreau să-i văd faţa. Numaidecât că-i o faţă cunoscută. / Se întoarce spre oglindă,
tresare. / Maică Precistă, dar asta sânt eu!.. /Supărată, strigă./Ah, şarpe
mincinos!.. Otrava îndoielii ai vrut să-mi torni în suflet!.. N-o să-ţi iasă!.. /Strigă
în urma lui Ştefan-Vodă./ Iertare, măria ta!.. Iertare!.. Nu mă aude... Se grăbeşte...
De unde izvorăsc atâţia viteji în jurul lui!.. Şchiopătează... Chiar şi atunci când
şchiopătează, Ştefan-Vodă merge drept!.. /Cu mândrie maternă./ Îmi seamănă
mie bucăţică ruptă!.. La datorie, ţară!..

Cortina coboară încet.

Sfârşit.