ROLUL STATULUI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ.

MĂSURI ADOPTATE ȘI EFECTE ANTICIPATE

 1. Rolul statului în dezvoltarea economiei

1.1 Statul - ideologii

Preocupaţi de problema originii şi evoluţiei statului, oamenii de ştiinţă au formulat de-a

lungul timpurilor o serie de definiţii pentru conceptul de «stat», definiţii care fie se bazează
exclusiv pe noţiunea de „comunitate umană”, fie pe cea de „autoritate” care îşi exercită puterea
asupra comunităţii, fie le îmbină pe amândouă subliniind relaţia dintre ele. În acest cadru, statul
sau autoritatea publică se preocupă de bunăstarea comunităţii făcând apel la bugetul public sau,
într-o viziune mai largă, la finanţele publice. Acestea din urmă oferă statului mijloacele financiare
necesare protecţiei (fizice, legale, în afaceri) comunităţii. Dintre autorii preocupaţi să stabilească
legătura între comunitatea umană, autoritatea statală şi finanţele publice, sau cei interesaţi de
definirea rolului statului, amintim doar câţiva: E. Durkheim, I. Kant, M. Weber, L.
Popescu, M. Burlacu, C. Tulai1.
În gândirea economică s-au conturat două concepţii mai importante: a)
concepţia liberalismului economic;
b) concepţia totalitarismului economic.
Apariţiei primelor instituţii de tip statal, la trecerea de la comunitatea de tip gentilic la societatea
sclavagistă, i-au fost asociate noi procese economice şi relaţii sociale de redistribuire a produsului
social între membrii colectivităţilor statale. Aceste tipuri de relaţii s-au dezvoltat progresiv până în
societatea modernă, pe măsură ce funcţiile statului, instituţiile în subordinea acestuia şi, implicit,
sarcinile asumate de acestea s-au multiplicat, iar bugetul de stat a fost în aşa fel clădit încât să
răspundă principiului nonafectării veniturilor publice pentru a permite redistribuirile produsului
social. De unde nevoia de redistribuire? Primele forme ale instituţiilor statale (armata, spre
exemplu), prin activităţile lor, au avut caracter noncreator de valoare, însă consumator de resurse
pentru a funcţiona. De aici nevoia de preluare, în virtutea forţei publice, a valorilor obţinute de
membrii colectivităţii în cadrul activităţilor creatoare de produs social şi angajarea lor în finanţarea
activităţilor consumatoare de resurse. Aşadar, premisa redistribuirii produsului social dinspre
sectorul material privat către sectorul nematerial al instituţiilor statale o constituie caracterul
neproductiv al acestora din urmă. Redistribuirile de resurse au menirea de a finanţa instituţiile
statale care prin activitatea lor susţin bunul mers al vieţii sociale şi economice a colectivităţii. Cel
puţin aceasta este raţiunea la nivel teoretic, chiar dacă uneori, în practică, se pune sub semnul
întrebării oportunitatea redistribuirii.
Redistribuirea resurselor prin intermediul bugetului statului a căpătat un plus de legitimitate
atunci când statul a început să îşi asume noi sarcini, susţinând, organizând, coordonând sau reglând
activităţile din sectorul material, economic sau productiv. Evoluţiile sub aspectul sarcinilor
asumate de către stat au condus la schimbări şi în planul gradului intervenţiei statului în economie,
dar şi la nivelul dimensiunii bugetelor publice. Odată ce existenţa statului a căpătat legitimitatea
necesară şi implicit cheltuielile sale au fost acceptate, preocupările economiştilor s-au centrat de-a
lungul timpului pe determinarea unui nivel agreat al intervenţiei statale prin politica sa bugetară.
Numeroase au fost tezele formulate în acest domeniu, având puternice argumente teoretice şi
inspirate uneori chiar de evoluţiile economiei.
Cunoscute sunt în primul rând cele două ideologii extreme, una promovând liberalismul pur şi
non-intervenţia statului, iar cealaltă bazată pe interferenţa statului, singura în măsură să armonizeze
interesele particulare cu interesul general. Deşi cele două curente de gândire şi-au avut rădăcinile
în secole diferite, partizani pentru una sau alta dintre ideologii au existat în fiecare perioadă

1
Simona-Gabriela MAŞCA, ș.a. - Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011), No. 5(558), pp. 15-41
2
istorică, rămânând un subiect controversat până în zilele noastre. Aceste controverse au lăsat treptat
loc găsirii unor compromisuri între cele două extreme, care, după caz, au cunoscut influenţe mai
mult sau mai puţin intervenţioniste.
Fazele iniţiale ale societăţii capitaliste până la apariţia crizelor economice şi şomajului au
promovat un stat care îşi asuma exclusiv sarcinile tradiţionale (apărare, ordine internă etc.).
Doctrina agreată era cea liberală însoţită de principiul autoreglării mecanismelor economice, fără
intervenţia statului în economie, care ar fi putut conduce la ineficienţă datorită unei proaste
administrări. Printre adepţii liberalismului şi nonintervenţiei trebuie amintit în primul rând Adam
Smith (1723-1790), care a promovat arhicunoscutul principiu al laissez-faire ului. După opinia
acestuia, atâta timp cât pieţele funcţionează liber şi promovează competiţia, acţiunile individuale,
private, motivate de interese egoiste contribuie împreună la bunăstarea societăţii. Totuşi, Smith
acceptă o minimă implicare a statului în stabilirea regulilor fundamentale care să permită acţiunea
nestânjenită a firmelor. Printre statele animate de flagelul liberalismului şi care au rămas pentru
multă vreme fidele acestei ideologii numim în primul rând SUA.
Concepţia opusă, totalitarismul economic socoteşte că individul trebuie subordonat statului că
drepturile sale derivă din voinţa statului.
Între cele două mari concepţii în epoca contemporană au apărut:
1) dirijismul, politica dirijată preconizată de John Maynard Keynes
2) sinteza neoclasică2
Intervenţionismul s-a conturat ca şi ideologie odată ce societatea capitalistă s-a confruntat
cu fenomene necunoscute anterior, precum crizele economice. Deşi, cel mai adesea, literatura de
specialitate asociază debutul intervenţionismului cu criza mondială a anilor 30, primele semne ale
creşterii implicării statului se regăsesc încă din timpul primului război mondial (Burlacu, 2004).
Era vorba atunci de amplificarea sferei de manifestare a finanţelor publice determinată de
cheltuielile ocazionate de război în creştere. Aşadar, rolul statului s-a extins prin creşterea
implicării bugetului de stat în susţinerea cheltuielilor cu armata. Iar acestui efect al războiului i sau
asociat, ulterior, efectele de reconstrucţie economică ce a urmat crizei economice, toate cu impact
asupra dimensiunii bugetului de stat. Cunoscută ca fiind criza de „supraproducţie”, criza anilor 30
a arătat că a lăsa economia să se autoregleze prin mecanisme proprii nu conduce ntotdeauna la
efecte dezirabile, ci, dimpotrivă, generează şomaj, instabilitate pe piaţa bursieră şi pe cea bancară.
Acesta a fost momentul în care au început să câştige teren tezele intervenţioniste care pledează
pentru rolul activ al statului în viaţa economică, în corectarea evoluţiilor ciclice, prevenirea crizelor
sau limitarea efectelor lor negative. Principalul reprezentant al doctrinei intervenţioniste este John
Maynard Keynes (1883-1946). Noua ideologie s-a manifestat prin creşterea implicării statului în
procesul de redistribuire a resurselor şi prin activizarea unor instrumente economice ca şi pârghii
de influenţare a comportamentelor în societate.
Intervenţionismul statal a evoluat de la intervenţionismul de tip compensator la cel de tip corector
(Burlacu, 2004). Dacă primul tip implica interferenţa statului pentru atenuarea ciclicităţii
economice considerate responsabilă pentru dezechilibrele în economie, intervenţionismul de tip
corector s-a manifestat ulterior, după atenuarea crizelor, implicând preocupări crescute în domeniul
protecţiei sociale. Cele două forme ale intervenţionismului statal, prin reglementări economice,
respectiv sociale, s-au regăsit şi ulterior, luând forme diverse. În sfera economică, autorităţile
publice s-au preocupat printre altele şi de reglementarea preţurilor sau combaterea practicilor de
concurenţă neloială, cu scopul protejării consumatorilor şi micilor firme în contextul unor condiţii
de concurenţă imperfectă pe piaţă. În sfera socială, preocuparea statului s-a remarcat mai ales la
nivelul garantării siguranţei locului de muncă sau a unui mediu curat; încurajate au fost
comportamentele firmelor cu impact pozitiv asupra societăţii, dar descurajate cele cu impact

2
Carmen Boghean – Economie 2 curs pentru învăţământ la distanţă, USV,2015
3
negativ, folosind mai ales pârghii fiscale. Aşadar, interferenţele statului pe cele două planuri,
economic şi social, nu s-au realizat în mod izolat, intervenţia pe unul dintre paliere având
repercusiuni la nivelul celuilalt. Chiar şi în SUA, unde predomina principiul laissez-faire, au existat
în istorie solicitări pentru interferenţa statului prin reglementări pe ambele planuri. Totuşi, opinia
general a guvernanţilor americani a fost aceea că reglementările în plan economic nu îmbunătăţesc
relaţiile competiţionale aşa cum stipulau tezele intervenţioniste.
Diferende au existat însă între liberalii şi conservatorii americani atunci când se punea
problema intervenţiei în plan social, primii nevăzând niciun pericol în această interferenţă, în
vreme ce conservatorii o condamnau pentru efectul de ineficienţă şi necompetitivitate produs
asupra afacerilor.
O formă extremă a intervenţionismului statal a fost în istorie cea de tip totalitar.
Statul socialist sau puternic intervenţionist, regăsit mai ales în fostele ţări socialiste din
Europa, şi-a asumat funcţii economice şi sociale extrem de cuprinzătoare, dirijând întreaga
activitate în condiţiile desfiinţării proprietăţii private. În acest context, procesele şi relaţiile
economice au devenit predominant relaţii financiare publice. Ideologia intervenţionistă are aici
caracter totalitar, resursele financiare aflându-se exclusiv la dispoziţia statului şi fiind alocate prin
decizii cu caracter public. Este o ideologie neagreată în economiile democratice.
Rezumând cele spuse până acum şi susţinând ideea autorului Chandan (2009),
intervenţionismul s-a născut şi s-a dezvoltat într-o ideologie ca răspuns la imperfecţiunile pieţei,
acestea servind ca şi precondiţie pentru interferenţa statului în mediul privat.
O altă chestiune care a animat preocupările primelor decenii de intervenţionism a fost stabilirea
posibilităţii coexistenţei intervenţiei guvernamentale cu libera concurenţă. Mordecai Ezekiel
considera în 1946 că unele politici guvernamentale sunt contrare politicii antitrust, altele nu au
niciun efect asupra acesteia, iar altele răspund dezideratului liberei concurenţe.
Astfel analiza noilor condiții a condus la schimbarea priorităţilor de la ceea ce a fost înainte
de criză – flexibilitatea preţurilor pentru autoreglarea pieţei – la ceea ce căpăta întâietate la
momentul crizei – reducerea şomajului. Chiar şi în aceste noi condiţii, se impunea continuarea
promovării liberei concurenţe, monopolul putând genera profituri nemeritate şi riscând să
înrăutăţească distribuţia veniturilor, cu efect asupra gradului de ocupare a forţei de muncă. Odată
cu noul trend al intervenţionismului, guvernele au devenit mai responsabile în conturarea politicii
industriale, promovând comerţul internaţional liber şi cooperarea internaţională în deciziile de
politică economică.
Din confruntarea raţionamentelor divergente privind nonintervenţia sau intervenţia statului
în economie, şi într-o anumită măsură reconcilierea lor, a rezultat ceea ce se cunoaşte după anii 80
sub numele de interventionism rezonabil. Intervenţionismul în accepţiune keynesiană a fost
condamnat mai ales pentru efectul inflaţionist al deficitelor scăpate de sub control. Conform noii
ideologii, rolul hotărâtor revine pieţei şi legilor sale, în vreme ce statul veghează doar asupra
climatului macroeconomic, obiectivelor de interes general. Este ipostaza statului creator al
regulilor jocului şi a statului arbitru care coordonează şi urmăreşte respectarea regulilor stabilite.
Continuând în încercarea de soluţionare a dilemei posibilităţii coexistenţei pieţei libere cu
intervenţionismul statal, Dani Rodrik demonstra în 1998 că intervenţia guvernamentală nu este un
substitut pentru manifestarea liberă a forţelor pieţei. Dintr-o altă perspectivă, majoritatea formelor
de intervenţie guvernamentală, cu excepţia acţiunilor de furnizare a bunurilor publice, sunt văzute
ca fiind nefavorabile pieţei. Rodrik (1998) arată existenţa unei corelaţii pozitive între expunerea
unei ţări la relaţiile de comerţ exterior şi dimensiunea bugetului public. Explicaţia constă în aceea
că, cheltuielile guvernamentale au rolul de a reduce riscul extern la care sunt expuse economiile
orientate spre comerţul exterior. Expunerea la risc este atenuată prin creşterea părţii din producţia
internă consumată de guverne. La un nivel ridicat de integrare comercială cresc riscurile asociate

4
ciclurilor de afaceri internaţionale, impunându-se programe compensatorii finanţate din bani
publici pentru susţinerea sectoarelor expuse acestor riscuri.
Prin urmare, intervenţionismul statal a cunoscut diverse forme de manifestare, de la
creşterea implicării statului în susţinerea armatei la sprijinirea directă şi indirectă a economiei, apoi
la interferenţa în plan social prin redistribuirea resurselor între membrii societăţii şi culminând cu
dirijismul prin care erau ţinute sub controlul statului toate activităţile. Ceea ce au în comun acestea
este faptul că modul de manifestare a intervenţionismului a venit întotdeauna ca răspuns la
contextul politic, economic şi/sau social.
Perioada contemporană, confruntată cu o criză mondială care se pare că depăşeşte proporţiile celei
din anii 30, promovează din nou intervenţionismul, luând mai degrabă forma celui compensator
decât a celui corector. În acest context, statul depăşeşte ipostaza de arbitru, devenind un „jucător”
participant direct la activităţile economice. El reglementează, dar şi derulează activităţi economice
proprii.
Dată fiind amploarea crizei economice globale, măsuri mai de profunzime trebuie avute în vedere,
respectiv reformarea profundă a sistemului financiar internaţional prin îmbunătăţirea
reglementărilor în domeniul transparenţei, contabilităţii, funcţionării pieţelor, cooperării
internaţionale sau principiilor de etică în afaceri. Aceste măsuri de reglementare sporită implică un
rol şi mai activ al statului, dar nu are neapărat implicaţii profunde în termeni bugetari. Pe de altă
parte însă, restabilirea încrederii investitorilor şi a consumatorilor care prin acţiunile lor ar putea
susţine un trend pozitiv al economiei, solicită resurse suplimentare de la bugetul de stat. Arbitrajul
între a da prioritate forţelor pieţei şi a favoriza intervenţia statului capătă noi valenţe odată cu
manifestarea crizei contemporane. După opinia lui Verschoor (2009), criza a demonstrat că piaţa
nu este eficientă în a controla practicile lipsite de etică determinate de lăcomie, neînţelegerea
mecanismelor sau comportamente de turmă. Societatea şi-a modificat viziunea asupra legitimităţii
afacerilor, solicitând schimbări structurale de sistem, inclusiv creşterea influenţei guvernamentale
în afaceri. Totuşi, rămâne în dezbatere dacă reglementarea mai riguroasă a pieţei prin intervenţia
statului va fi eficientă în combaterea practicilor lipsite de etică. Altfel spus, intervenţia statului va
putea combate acele comportamente pe care piaţa nu a reuşit să le înlăture sau va conduce la
repetarea dezastrului? Există posibilitatea ca şi intervenţionismul să dea greş.
În fine, în legătură cu trendul actual al creşterii rolului statului în viaţa economică şi socială, apare
o nouă întrebare, cea a posibilităţii retragerii acestuia odată ce economia îşi revine. Istoria ne arată
că trecerea de la epoca intervenţionismului lui Keynes la cea a intervenţiei statale rezonabile n-a
fost una spectaculoasă, caracterizându-se mai degrabă prin plafonarea creşterii dimensiunilor
bugetului, decât printr-o reducere a acestuia (Maşca, 2008).
Problematicii intervenţiei statale i se asociază şi cea a interferenţei unei autorităţi suprastatale.
Politica fiecărui stat vizavi de măsura în care intervine în viaţa economică şi socială sau
dimensiunea bugetului public, nu poate fi dusă independent de politica regională. Dacă e să ne
raportăm la spaţiul european, Uniunea Europeană acţionează în calitate de autoritate suprastatală
care, prin exigenţele ei, poate influenţa politica bugetară dusă de statele membre.
Într-o viziune şi mai largă, rolul statului în economia globală este redefinit şi reevaluat încă
de la sfârşitul secolului 20, datorită, pe de o parte, fragmentării economiei globale prin constituirea
blocurilor economice regionale şi, pe de altă parte, globalizării generatoare de interdependenţe.
Bucur (2008) discută în lucrarea sa efectele interdependenţelor globale asupra forţei şi capacităţii
statului naţional, poziţia sa de manager general în economie şi actor autonom. Autorul este de
părere că globalizarea a slăbit suzeranitatea statală, autonomia acestuia fiind subminată atât din
interior, cât şi din exterior. Rolul statului în secolul 21 suferă schimbări evidente, mai ales la nivelul
mecanismelor şi instrumentelor utilizate inclusiv în relaţia cu economia. Puterea şi influenţa
organizaţiilor economice internaţionale a crescut în detrimental controlului statului. În acest
context, cel puţin la nivel teoretic, naţiunile au de ales între a da „câştig de cauză” pieţei sau a se
5
supune unei autorităţi supranaţionale. Deşi acceptă faptul că statul traversează cea mai profundă
criză de legitimitate din istoria sa, Bucur (2008) consideră că statul va continua să joace un rol
important în viaţa economică, în condiţiile în care modalităţile şi dimensiunile intervenţiei sunt în
proces de reconstrucţie şi regândire.
Sintetizând, intervenţionismul statal este un fenomen de actualitate care în decursul
timpului s-a aflat sub influenţa unor factori precum divergenţele interstatale, crizele economice,
crizele sociale, politica guvernării în interiorul ţării, politica regională şi fenomenul globalizării.

1.2 Funcțiile statului

Pentru a înțelege rolul statului în economie trebuie să ne oprim asupra funcțiilor pe care aceste
le are. Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se
realizează prin anumite funcţii:

 Funcţia legislativă - statul prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie în
societate, inclusive constituţia.
 Funcţia organizatorică - care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi a altor decizii
adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru
asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale.
 Funcţia judecătorească –supraveghează la aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea
încălcării acestora.
 Funcţia economică - statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice
în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul
politicoorganizatoric prin care agenţii economici independenţi să-şi desfăsoare activitatea,
vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente;
 Funcţia socială - se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia socială,
să ducă o viaţă decentă prin organizarea unui system de protecţie socială, asigurari sociale,
sănătate
 Funcţia administrativă - se asigură servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a
tuturor activităţilor precum: energie, apă, salubritate, servicii publice
 Funcţia culturală - se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin
instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învatamânt, cultură
 Funcţia culturală – prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor
prin instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învăţământ, cultură
 Funcţia de apărare - a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale care are o latură
preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, săvârşite
de anumite elemente (diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, crimă organizată)
 Funcţia e apărare a ţării - a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi
a ordinii de drept
 Funcţia de organizare şi colaborare cu alte state ale lumii pe diferite planuri: politic
economic, stiinţific.
 Funcţia privind apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere între
popoare.3

3
Emil Racila, Călin Vaslan – Politologie, cap IV – Institutie centrala a sistemului politic
6
 2. Măsuri adoptate și efecte anticipate

Rolul statului rezidă în special în realizarea echilibrului macroeconomic. Altfel spus,

echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cererea şi oferta agregate,
în cadrul sistemului de pieţe, la nivelul economiei naţionale. Acesta are la bază alocarea şi folosirea
raţională a resurselor, funcţionarea normală a potenţialului de producţie şi de circulaţie, a tuturor
componentelor mecanismului economic, în interdependenţa lor. Starea de echilibru economic este
o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici
producători şi respectiv consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până
în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.
Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, pe piaţa muncii, pe piaţa capitalului, pe piaţa monetară, deci a echilibrului material,
financiar-monetar, bugetar etc., care înseamnă de fapt, mai multe echilibre parţiale. Există, în acest
caz, o relaţie ca de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate, în dinamică, se reflectă
favorabil în cadrul echilibrului macroeconomic, după cum eventualele disfuncţionalităţi ale
acestora afectează buna funcţionare a economiei naţionale în ansamblul ei. Ansamblul echilibrelor
parţiale dintr-o economie se oglindeşte în echilibrul economic general.
Economia naţională se află în echilibru, atunci când ea realizează acel volum al producţiei pe
care poate să-l producă, dispunând de potenţial productiv necesar şi în condiţiile în care cantitatea
respectivă de bunuri este cerută de piaţă. Producţia optimă presupune, deci, situaţia când cantitatea
de bunuri oferite (bunuri de consum şi bunuri capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute.
Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei este egală cu rata de creştere a cheltuielilor, că
nu există nici supraproducţie şi nici subproducţie4.
Nivelul de echilibru macroeconomic reprezintă un concept teoretic, care în practică se
manifestă ca tendinţă a evoluţiei economiei naţionale, de a depăşi numeroase şi variate
dezechilibre.
Teoria echilibrului macroeconomic surprinde următoarele două forme fundamentale ale acestuia:
a) echilibrul static, care reflectă acea stare momentană a economiei, considerată doar
ca o ipoteză de lucru, fără corespondenţă în realitate. Acest echilibru s-ar caracteriza prin
manifestarea unor schimbări imperceptibile şi nesemnificative între diferitele mecanisme şi
structuri ale economiei, astfel încât starea generală a acesteia să rămână neschimbată. Altfel spus,
echilibrul static presupune o multitudine de variabile, astfel legate între ele, încât face imposibilă
orice instabilitate a sistemului economic, lucru care în realitate nu se întâmplă, decât eventual pe
termen scurt.
b) echilibrul dinamic, care se referă la tendinţa obiectivă de adaptare, de corelare în
dinamică a ofertei la exigenţele cererii şi de realizare a concordanţei necesare dintre aceste mărimi,
de fiecare dată la un alt nivel. Echilibrul dinamic presupune modificarea sistemului economic, ca
urmare a modificării raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală.
Acesta presupune mişcarea subsistemelor economiei naţionale, ruperea coerenţei structurilor
existente şi crearea de noi compatibilităţi structurale, adică restabilirea unui nou echilibru, după
care urmează reapariţia dezacordurilor între structurile interne ale economiei ş.a.m.d.
Principalii factori care determină dinamica echilibrului macroeconomic sunt:
a) populaţia, care, prin numărul, structura pe vârstă şi profesii, nivelul de calificare etc.,
aflate în continuă mişcare, determină schimbări corespunzătoare în ansamblul cererii;
b)progresul tehnico-ştiinţific, care duce la apariţia unor noi trebuinţe, noi subramuri, la
modificări în structura şi nivelul lor şi, implicit, la schimbări ale ofertei şi cererii globale, la ajustări
ale raportului dintre acestea;

4
Carmen Năstase – Macroeconomie – support de curs – pentru specializarea ECTS anul III, USV, 2006-2007
7
 c) comportamentul agenţilor economici, care se schimbă mereu, atrăgând după sine
noi orientări în folosirea veniturilor, pentru consum şi pentru investiţii, precum şi în plasarea
capitalurilor în afaceri;
d) limitele resurselor naturale, care acţionează restrictiv, impunând restructurări în
alocarea şi combinarea factorilor de producţie etc. 5

Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice care se traduce

prin definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară ca şi
prin punerea în aplicare a acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
Elaborarea și aplicarea ploiticilor economice revine statului. Care este reprezentat printro
serie de institiții la nivel național (ce cuprind puterea legislativă și executivă), şi de autorităţile
descentralizate locale. În afară de acestea, mai pot exista şi unele organizaţii economice
supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă (de exemplu organisme
de la nivelul Uniunii Europene).
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate în
termeni economici, cum ar fi progresul economic şi cel social, securitatea naţională bunăstarea
populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi
macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional, gradul de ocupare a forţei de
muncă, rata inflaţiei etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot îmbraca și aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creștere a PIB
(produs intern brut);
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata
șomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin indicele
de creștere a prețurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota de
deficit a balanţei de plăţi din PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător.6
Dacă ne raportam la bugetul de stat care exprimă relaţiile economice în formă bănească
care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică
economică, socială şi de altă natură ale fiecărei perioade, aceste relaţii se manifestă în sens dublu:
pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia
statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse7 – figura 1.1.

5
Carmen Năstase – Macroeconomie – support de curs – pentru specializarea ECTS anul III, USV, 2006-2007
6
Carmen Boghean – Economie 2 curs pentru învăţământ la distanţă, USV,2015
7
I. Văcărel, Gh. Bistriceanu, G. Anghelache, …- Finanţe publice – ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 2004, pag. 500
8
 BUGET DE STAT
Servicii publice generale
Societăţile
comerciale
Apărare, ordine public şi
VENITURILE siguranţă socială
STATULUI
Alţi agenţi economici Cheltuieli social -culturale
DESTINATIA
VENITURILOR Servicii de dezvoltare public,
Instituţii locuin, mediu şi ape
STATULUI
publice

Populaţie Acţiuni economice

Alte acţiuni
Străinătate

Transferuri din bugetul de stat

Imprumuturi acordate

Pentru a răspunde la întrebarea ce măsuri adoptă statul în dezvoltarea economică şi care sunt
efectele anticipate trebuie să ne îndreptăm asupra funcțiilor pe care le îndeplinește statul.
Astfel putem identifica, dar fără a ne limita la acestea la următoarele măsuri adoptate și efecte
anticipate:
- creşterea P.I.B. prin asigurarea unei creşteri economice sustenabile şi viabile;
- înlăturarea evaziunii fiscale – mai precis diminuarea acestui efect negativ asupra bugetului;
- creşterea nivelului de colectare a taxelor şi impozitelor;
- creşterea nivelului de trai;
- îmbunătăţirea capitalului uman prin creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă şi politici mai
bune privind incluziunea socială şi educaţia;
- diminuarea ratei somajului;
- dezvoltarea unei infrastructuri moderne pentru creştere şi locuri de muncă;
- promovarea competitivităţii economice şi a dezvoltării locale;
- atragerea de finanţări nerambursabile de la U.E în cadrul programelor deja aprobate;
- optimizarea utilizării şi protejării resurselor şi activelor natural;
- dezvoltarea de programe viabile de înlăturarea a efectelor devastatoare asupra mediului; -
dezvolatarea de politicii în agricultură pentru atragerea de fonduri pentru a agricultura
competitivă la nivel European;
- gestionarea adecvată şi corectă a finanţărilor din fonduri europene.
Ministerul de Finanţe, prin raportul privind execuţia bugetară finală pe anul 2013
centralizează direcţiile care au condus la deficit bugetar precum şi măsurile care au condus la
diminuarea acestuia.
Dintre acestea amintim:
“Pentru stimularea creşterii economice au fost prevăzute o serie de măsuri cum ar fi:

9
  Creșterea veniturilor disponibile ale populației prin: indexarea pensiilor cu 4%; intrarea în plată
a creșterii de 7,4% la bugetari; creșterea salariului minim la 750 lei de la 1 februarie 2013 si la
800 lei de la 1 iunie 2013;
 Creșterea eficienței investițiilor prin reorientarea finanțării acestora cu preponderență către
fonduri primite de la UE;
 Crearea de locuri de muncă: creștere netă de 55 mii de locuri de muncă prevăzute prin proiectul
de buget pe anul 2013;
 Plata arieratelor: eliberează resurse în sectorul privat şi redă încrederea în mecanismele pietei,
contribuie la creșterea lichiditătilor în economie;
 Continuarea acordării de ajutoare de stat în vederea realizării de investiţii în economie.”8

Un rol de asemenea extrem de important în măsurile adoptate și efectele anticipate o reprezintă

mediul economic.
Mediul economic: are o influență semnificatică în dezvoltarea economică mai ales asupra
prețurilor.
Ne vom opri și vom analiza politica de preț din perspectiva statului și instrumentele pe care le
deține asupra controlării acestora. Vom observa că politica adoptată se refectă direct asupra
prețului cu influențe directe asupra dezvoltării economice. Amintim doar că prețul este cel care
conduce la inflație – efect nedorit de populație, dar în același timp și dorit (stimularea competiției),
poate conduce la șomaj precum și la stagnarea economiei prin diminuarea consumului și implicit
prin diminuarea PIB.
Conjunctura economică generală (recesiune sau avânt), inflația (Fig 1.3), rata dobânzii, rata
dobânzii de politică monetară (Fig.1.5 și 1.6), CDS-urile (credit default swap)(Fig. 1.4), ratele
dobânzii pentru împrumuturile externe, câstigurile populației influențează politica firmei în
domeniul preturilor.

Dobânzile la creditele în lei şi cele în euro sunt influenţate de două componente principale: inflaţia
din România în cazul împrumuturilor în lei şi CDS la împrumuturile în valută. Atât inflaţia, cât şi
CDS-urile au avut o tendinţă de scădere, iar diferenţa dintre dobânzile la creditele în lei şi cele în
euro s-a diminuat foarte mult, spune Aurelian Dochia, analist economic.
Randamentele la care s-a împrumutat statul atât de pe pieţele externe, cât şi de pe piaţa
internă au fost în scădere în ultimii ani, ajungând pentru unele scadenţe chiar la minime istorice.
Dacă în aprilie 2014 costul de finanţare în euro a fost de 3,7%, în octombrie 2014 Ministerul
Finanţelor a atras 1,5 mld. euro de pe pieţele externe la un cost mai mic de 3% pe an.

8
www.mfinante.ro - Raport privind execuţia bugetară finală pe anul 2013
10
Fig. 1.5 Rata dobanzi de referinta a BNR în Fig. 1.6 Rata dobanzi de politică monetară în
perioada Ianuarie 2007 – Ianuarie 2011 perioada Noiembrie 2011 – Februarie 2015

Ca mărime preţul se stabileşte în strânsă corelaţie cu etalonul în care se măsoară respectiv

cu moneda şi de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relaţia dintre monedă şi preţ
este invers proporţională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu
alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai
mare.
Devalorizarea monedei duce la mărirea preţurilor cu efect direct asupra deteriorării
nivelului de viaţă al consumatorilor (inflaţie şi somaj). Deprecierea sau aprecierea unei monede
(valute) în raport cu altă monedă (valută) reprezintă un important instrument de politică monetară
cu efecte asupra schimburilor comerciale dintre state şi nu de puţine ori se apelează la acest
instrument pentru echilibrarea balanţei comerciale. Astfel, un stat care îşi depreciază moneda în
raport cu o altă monedă poate urmări “ieftinirea” produselor naţionale la export, ceea ce încurajează
exporturile către terţe ţari şi descurajează importurile din acele ţari. Prin raţionament similar,
aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda altor state duce la “ieftinirea” importurilor din
ţările respective şi “scumpirea” exporturilor către aceste state. În cel de al doilea caz efectul este
de descurajare a exporturilor şi de încurajare a importurilor.
Medii anuale ale cursului de schimb pe principalele monede în intervalul 2008-20149
Anul EUR - mediu EUR - sf.per. USD - USD - sf.per.
mediu
2014 4,4446 4,4821 3,3492 3,6868
2013 4,4190 4,4847 3,3279 3,2551
2012 4,4560 4,4287 3,4682 3,3575

9
www.bnro.ro
11
 2011 4,2379 4,3197 3,0486 3,3393
2010 4,2099 4,2848 3,1779 3,2045
2009 4,2373 4,2282 3,0493 2,9361
2008 3,6827 3,9852 2,5189 2,8342

Deprecierea monedei are efecte directe şi asupra masei monetare provocând mărirea masei
monetare în circulaţie ajungându-se în acest mod la scăderea puterii de cumpărare; la nivelul
întreprinderilor, instabilitatea monetară complică şi mai mult planificarea activităţilor, mai ales a
acelora pe termen lung, prin introducerea unui element de risc suplimentar care este riscul monetar.
În mod indirect instabilitatea monetară are efect şi asupra investiţiilor. În situaţiile de instabilitate
monetară, capitalul se dirijează către valorile sigure (aur, proprietăţi imobiliare, bunuri de folosinţă
îndelungată), se comprimă investiţiile productive (valoarea globală a lor) şi chiar şi pentru
investiţiile care încă se mai fac, se micşorează orizontul de timp în care investitorul doreşte să-şi
recupereze investiţia fiind preferate investiţiile care se recuperează cât mai repede (pragul de
rentabilitate considerat în timp sau termenul de recuperare este scurt). Un alt element care afectează
investiţiile în perioadele de instabilitate monetară este rentabilitatea aşteptată a investiţiei. Datorită
instabilităţii monetare, disponibilitatea de a accepta alte categorii de risc scade dacă acceptăm
ipoteza potrivit căreia disponibilitatea totală privind toate categoriile de risc este relativ constantă.
În consecinţă, vor fi favorizate doar investiţiile cu o rentabilitate mare şi foarte mare şi vor fi
refuzate investiţiile cu rentabilitate medie sau submedie chiar dacă acestea, în condiţii de stabilitate
monetară sunt investiţii rentabile.
Indiferent de moneda în care se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de creştere pe
termen mediu şi lung iar ritmul de creştere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relaţie
cu inflaţia înregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al
cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată, stabilă şi/sau
cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziţie sau care traversează perioade de criză economică
sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaţionistă care are ca efect principal o creştere
continuă a preţurilor. Ritmul de creştere a preţurilor este dependent de mai mulţi factori dintre care
amintim doar câţiva: cursul de schimb, balanţa comercială, preţul inputurilor cu utilizare generală
(petrol, energie, materii prime, produse agricole), conjunctura economică, gradul de dependenţă
economică, gardul de deschidere economică, capacitatea de a răspunde provocărilor sau supleţea
economiei, etc.
În economia de piaţă, autoritatea centrală care este statul, direct sau prin intermediul
autorităţilor regionale şi al celor locale poate interveni în viaţa întreprinderii prin nivelul taxelor şi
al impozitelor, prin diferite reglementări care urmăresc încurajarea unui sector de activitate sau
dezvoltarea anumitor tipuri de activităţi, crearea de noi locuri de muncă, crearea de anumite tipuri
de întreprindere sau pur şi simplu de întreprinderi noi, încurajarea exporturilor sau descurajarea
importurilor prin politica comercială practicată sau prin politica monetară, uneori prin introducerea
unor bariere netarifare etc. Politica fiscală, politica comercială şi politica monetară sunt însă
principalele mijloace prin care autorităţile centrale sau locale intervin în viaţa întreprinderilor în
economiile de piaţă.
În economia planificată, agenţii economici sunt în proprietatea statului sau în proprietatea
comunităţii locale, răspund direct cerinţelor planului unic la rândul său stabilit din birou, marja lor
de acţiune este mult limitată, relaţiile dintre întreprinderi sunt impuse de la centru şi sunt relativ
stabile, rigide, în orice caz puţin flexibile, libertatea de acţiune a conducerii întreprinderii este mult
diminuată, mâna invizibilă a pieţei nu mai acţionează, întreprinderile sunt prinse în capcană în
cadrul legăturilor clienţi - furnizori iar acest tip de relaţii conduc pe termen mediu şi lung la
rigidizarea, la anchilozarea economiei în general. Preţul nu mai este stabilit pe piaţă ci este stabilit
fie la nivelul producătorului fie la nivel centralizat, în mod birocratic pe baza unor calcule
normative care nu mai au nici o legătură cu piaţa. Adesea se ajunge în situaţia când preţul nu mai
12
este acoperitor faţă de costurile de producţie (care nu sunt competitive dar nu există nici interesul
muncitorilor şi nici al întreprinderilor de a le face competitive), agentul economic devine
falimentar iar prin extensia situaţiei, economia întreagă devine falimentară.

13
ANEXA SALARIUL DE BAZĂ MINIM BRUT GARANTAT ÎN PLATĂ

Începand cu 01 Ianuarie 2015 salarium minim brut este de 975 lei, iar de la 01 Iulie 2015
salariul minim brut garantat în plata va fi de 1.050 lei HG nr. 1091/2014, MOF 902/11.12.2014
16
CUPRINS

1.Rolul statului în dezvoltarea economiei…………………………………………………………2

1.1 Statul – ideologii .......................................................................................................................2

1.2 Funcţiile statului ..................................................................................................................... 6

2. Măsuri adoptate și efecte anticipate…………………………………………………………….6

Anexe……………..………………………………………………………………………..……………...13

AVANTAJELE STABILITĂŢII PREŢURILOR ..............................................................................13

MECANISMUL DE TRANSMISIE – CUM AFECTEAZĂ RATEL DOBÂNZILOR PREŢURILE...14

SALARIUL DE BAZĂ MINIM BRUT GARANTATA ÎN PLATĂ.…………………………………15

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………..…17

17
 BIBLIOGRAFIE

1. Simona Gabriela Maşca, ş.a - Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011), No. 5(558)

2. Carmen Boghean – Economie 2 curs pentru învațământ la distanta, USV, 2015

3. Emil Racila, Călin Vaslan – Politologie, cap IV – Institutie centrala a sistemului politic

4. Carmen Năstase – Macroeconomie – support de curs – pentru specializarea ECTS anul III,
USV, 2006-2007

5. I. Văcărel, Gh. Bistriceanu, G. Anghelache, …- Finanţe publice – ediţia a IV-a, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2004

6. Carmen Boghean – Economie curs pentru învațământ la distanta, USV, 2015

7. Rodica Tantau – Introducere în ştiinţa politică, cap. IV Statul principala instituţie a sistemului
politic

8. BNR – Raport asupra inflaţiei Noiembrie 2014, Anul X, nr. 38

Alte surse:

www.consiliulconcurentei.ro

www.insse.ro www.zf.ro

www.bnro.ro

18