Proiect istorie

Participanti:

 Iordachita Sergiu
 Militaru Cosmin
 Tanase Robert
 Dinu Flavian

Clasa: a X a B M.I.
Marea Unire
Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice
locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România.
Etape preliminare au fost Mica Unire din 1859 a Țării Moldovei cu Țara Românească și
dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii
naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea. Unirea Basarabiei, a Bucovinei
și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (așa-zisul Vechi Regat) a dus
la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război
Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici: acțiunea
politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura
favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial prăbușirea Imperiului Austro-Ungar
și a Imperiului Rus afirmarea principiului autodeterminării și a celui al naționalităților
pe plan internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în
rândul populației românești. Marea Unirea este legată inexorabil de personalitățile
regelui Ferdinand, reginei Maria și omului de stat Ionel Brătianu. Încheiată de facto la
1 decembrie 1918 odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică a solicitat
eforturi pe parcursul următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al
politicii externe în următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii
Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea să vină în 1940 ultimatumul care a
pus în acțiune dezmembrarea României Mari în avantajul Uniunii Sovietice, Bulgariei
și Ungariei. Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs
schimbări fundamentale ale sistemului politic. Din cele două partide mari ale
Vechiului Regat a supraviețuit doar Partidul Național Liberal, caruia în perioada
interbelică i s-a opus Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Viața
culturală a cunoscut o perioadă de efervescență fără precedent, manifestată în artă și
știință. Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania şi Bucovina de Sud
au rămas României după cel de-al Doilea Război Mondial. Basarabia, Bucovina de
Nord și ținutul Herței au fost încorporate URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei. În
anul 1990, după abolirea regimului comunist, parlamentul dominat de FSN a refuzat
propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept
sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu
Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a
adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august
ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare
națională.[1] Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de
1 decembrie drept zi națională a României. Ideea unirii Moldovei cu România, deși
neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul public din
România și Republica Moldova. La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție
moldo-munteană prin care a fost desființată vama dintre cele două țări, excepție
făcând sarea.[1] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și
greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în
septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind
domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a
devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice,
atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta
favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context
prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea,
împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să
contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la
subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei
naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație,
îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică
europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850,
Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853);
afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care
urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea,
împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui
Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități
marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă
unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor
personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale
pentru a asigura aceste fonduri.În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul
context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se
modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea
unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București);
venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a
regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica). Ordinea
geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise
ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a
început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman,
denumit "omul bolnav de la Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în
raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte Rusia țaristă începuse planurile
sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcanilor, cu o tendință
revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească.
Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și
beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al
Crimeii" împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele Române. Situația
geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja de dinainte
orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara
o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în
contra intereselor franceze și engleze. Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război
de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interesele și politica
externă a Austriei în privința "principatelor dunărene". Războiul Crimeei s-a încheiat
prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o
nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman,
fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării
tratatelor corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea
Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale
politicii europene și situația "principatelor dunărene", Moldova și Țara Românească.
Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 Iunie 1854, Rusiei să se retragă din
Principatele Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă
în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în
octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia. În contextul
problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte probleme de echilibrare
a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul
alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat
Rusia din motive tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului
Otoman. Anglia a luat o poziție indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că
protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor trebuie să se termine, cu o
"derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație, însă exista
lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele
Române erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și
promova ideea principiului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a
remanierii hărții europene în urma eșecului francez din 1815.
Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în
împrejurimea împăratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii
franceze.
Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä
lege Principatele Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei
strădanii a fost un concept preliminar de tratat din 11 Februarie 1856 cu 30 de articole,
prezentat ministrului de externe al Înaltei Porți, conținând idei de bază privind
organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-er point de
garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte
dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). In acest concept se
precizeazä cä în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a
principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic) încä de dinainte
de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit
imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I,
reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a
Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.
Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta
Poartă. În politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți
suzeranitatea otomană ca o nedreptate și vor cere un stat independent, care ar putea
cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și partea română a Transilvaniei,
creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea sprijini pe susținerea
Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei "până în măduva
oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în
mod fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălțător și
împăciuitor al statalității" interdependent de naționalitate. În această chestiune însă
împăratul austriac Franz Joseph Ia avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că
principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai
strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin
reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde
influența în acea zonă a Europei.
In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al
împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea
intereselor Franței: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o
barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a fost impunerea
"principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815,
ca armă politică a Austriei.
Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința
populației și a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când
lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură
si proveniență înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în considerare că acest moment
favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în acest act de unire.
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau
intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri
europene(Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia)[2], revizuirea legilor
fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în
privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei
(Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu
misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe
Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai
bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri
referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara
Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii,
în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de
personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache
Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor
moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache
Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin
posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea
ce s-a și întâmplat după 1861.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și
pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea
sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o
primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857).
În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de
reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu
cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor
care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina
Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din
Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit
să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul
ad-hoc.[1] Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate
în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor
apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei
Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia
Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman
în 4 august.[2]
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și
celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea
de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia
alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din
Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor,
acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative
(parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia
Centrală cu sediul la Focșani, la granița între Moldova și Țara Românească, ce avea
să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă
erau prevăzute armate naționale separate, având un singur comandant suprem, numit
alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate la Conferința de la Paris (1858)
a marilor puteri care deși au hotărât ca principatele să rămână entități politice
separate, totuși au fost de acord ca principatele să se numească Principatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești. (Florin Constantiniu, 1997 (op. cit.), p. 231). Totodată,
prin Convenția de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija
unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. În
Moldova, cei trei caimacami au fost Anastasie Panu, V. Sturdza și Ștefan Catargiu,
primii doi, membri ai partidei naționale, cel de al treilea devotat grupării
conservatoare.[3] Principala atribuție a comisiilor provizorii era de a supraveghea
alegerea noilor Adunări Elective, care, la rândul lor, urmau să aleagă domnitorii
Principatelor.
Declaratia de la Alba Iulia

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât Unirea

Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român. Această decizie a
fost făcută publică prin Rezoluția de la Alba Iulia. Rezoluțiunea Adunării Naționale de la
Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918.
I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească,
adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1
Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii
cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române
la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la
întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român,
Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se

va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și
fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la
guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate
confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții
publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional,
pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori
parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor
gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a
proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în
temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil
țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să
poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de
o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt
legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască
comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru
toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru
regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați
din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până
aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă,
polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor
acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români,
care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru
libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor
Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de
multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și
Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național
Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și
pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla
necesare în interesul națiunii.

Ziua Nationala a Romaniei

Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în

fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment,
la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului independența de stat a României. În
data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat
transformarea țării din Principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua
națională sărbătorită pe 10 mai 1881, a fost una din cele mai spectaculoase serbări din
istoria României.[2] După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947,
Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica
Populară Română.[3] Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub
numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România,
cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului
condus de Ion Antonescu în anul 1944.
În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat
propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare
națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie
1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31
iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri
nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și
a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.[4]Legea 10 din 1990
nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a
României.
Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut
în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României,
cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției
anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la
Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare
națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România,
pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.[5]
Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat
în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu,
liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de
huiduieli.[6] Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea
repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i
dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.