Politici sociale

si
de sanatate

Politici sociale si de sanatate

Politica sociala

Definește un set de politici publice, programe, activităţi şi măsuri, ce urmăresc

realizarea protecției sociale și a bunăstării, şi au ca scop adresarea unor nevoi umane
de protecţie socială, educaţie, sănătate, prin intermediul distribuirii unor resurse r
elevante ca, bani, servicii, tip.
Ca disciplină, politica socială, folosește concepte și metode din economie, știința
politică, sociologie, asistență socială, psihologie, management, filozofie și drept.
Politica socială studiază o gamă largă de fenomene sociale și economice legate de
bunăstareala nivel individual, familial sau la nivelul colectivității.
Ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:
- practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii
medicale, asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii
comunitare, locuire;
-
probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală, bătrâneț
e;
-discriminare și dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică.

Conceptul de politica sociala

Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii, programe,
proiecte, instituţii, legislaţie etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială,
educaţie, sănătate,locuire şi care în general vizează promovarea bunăstării
sociale.Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a
comunităţii,având ca element central bunăstarea individului, a familiei, a colectivităţii
şi a societăţii îngeneral.
Statul este doar unul dintre furnizorii bunăstării. Sursele bunăstării individuale sunt:
-Economia/Piaţa: venituri din muncă, salarii, profit, etc, şi venituri
private/individualedin proprietăţi (rente, chirii), din vânzări, din asigurări private, din
împrumuturi, etc.
-Familia şi comunitatea (familia, rude mai îndepărtate, vecini, prieteni, instituţii
sociale, etc)
-Sectorul neguvernamental (ONG-
urile, fundaţii, asociaţii)
-Statul prin politicile sociale

Principalul obiect a politicilor sociale ale statului este protecţia socială a

populaţiei, însă aceasta se realizează prin efortul tuturor factorilor implicaţi –
economia, piaţa muncii, sectorul neguvernamental, comunitate, stat.
Politicile sociale în şesul lor restrâns vizează numai acţiunile statului (şi
parteneriate, acţiuni comune cu alte organizaţii), însă în sens larg pot fi circumscrise
şi acţiunile actorilorneguvernamentali pentru asigurarea protecţiei sociale.
Politicile sociale sunt parte a politicilor publice. Politicile publice cuprind
politicile statului în toate domeniile funcţionării societăţii: politici economice,
demografice, fiscale, salariale, politici de mediu, etc.
Toate celelalte politici publice au influenţe majore asupra politicilor sociale
(mai ales cele economice), adesea acţiunile se întrepătrund şi nu se poateface o
delimitare strictă a acestora. Ca urmare, şi disciplina politicilor sociale este o
disciplină de graniţă. Preia concepte, teorii, metode din ştiinţele sociale în general –
sociologie, economie, ştiinţe politice, asistenţăsocială, etc.

Tipologii de politici sociale:

Intr-un plan concret si din perspectiva temporala, politica sociala a evoluat
diferentiat pe tari, diferentieri ce se pot vedea reproduse si astazi. Incepand cu ultima
parte a secolului XIX si pana spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge doua
modele contrastante de politica sociala:

1) primul, in regimurile liberale, se regaseste in tarile anglo-saxone. Unul dintre cei

mai mari creatori a fost William Henry Beveridge (sef al serviciului de somaj si
ocupare, economist si administrator britanic). Politicile sociale din aceasta categorie
au fost orientate spre sisteme traditionale de combatere a saraciei si de incurajare a
solutiilor private de asigurari sociale. Aceasta abordare a fost conforma cu ideile
economiei politice liberale clasice, politicile sociale avand, ca principale instrumente,
sisteme de verificare a mijloacelor de trai si prestatii publice orientate numai spre
nevoi care pot fi dovedite a fi, in mod real, neacoperite si care nu greveaza esential
bugetul public.

2) cel de-al doilea model este regasit in Europa continentala. El s-a bazat pe
asigurarea sociala – lansata de Otto von Bismarck in anii 1880-, initial privata si
voluntara, devenita ulterior obligatorie. Acest model s-a construit in ideea unui rol
puternic si direct al statului, in special prin stipularea participarii obligatorii a
populatiei si prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat
dezvoltarea de programe de asigurari sociale pe principii ocupationale, cu statut
distinct si administrare autonoma.

Politicile sociale, in evolutia lor, au inregistrat o “explozie” in special dupa cel

de-al doilea razboi mondial, anii ’50 si ’60 reprezentand perioada cea mai fertila.
Aceasta dezvoltare, indeosebi in tarile occidentale, a fost sustinuta de cresterea
economica puternica inregistrata in respectiva perioada. Ea a permis elaborarea si
punerea in practica a unor programe sociale importante, care au ajuns astazi sa
acopere in intregime problematica sociala, evident cu particularitati si accente de la o
tara la alta.

Chiar daca au avut la baza constructiei si functionarii lor conceptii politice

diferite, de nuanta liberala sau social-democrata, politicile sociale in tarile occidentale
nu s-au dezvoltat in forme pure, acestea modelandu-se, in timp, in functie de o
multitudine de factori.

Pe de alta parte, se constata deosebiri semnificative intre tari sau grupuri de

tari privind unele caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate in
special din perceptia si respectiv din conceptia privind solutionarea diferitelor
probleme sociale. De exemplu, in unele tari ale Europei occidentale ca Franta ori
Suedia programele de protectie a familiilor cu copii au capatat o amploare deosebita,
in timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu exista sau nu sunt semnificative.
 Astazi, “statele bunastarii” sunt departe de cele doua modele initiale. Potrivit
experientelor inregistrate in tarile occidentale se pot distinge cateva categorii de
regimuri de politici sociale:

a) Un prim grup este alcatuit din tari care au reformat numai marginal model
de asistenta sociala de traditie liberala, denumit uneori si “statul bunastarii reziduale”.
Exponentul cel mai radical il constituie SUA, unde se urmareste cu prioritate
combaterea saraciei, interventia statului in domeniul social fiind mult redusa,
caracterizata ca reziduala in comparatie cu modelul european, in special cu cel nord-
european.

Modelul SUA se circumscrie, in linii mari, la programe centrate pe asistenta

sociala, pe prestatii acordate in special saracilor, pe baza unei verificari drastice a
veniturilor. El nu cuprinde programe publice de ingrijire medicala, ajutoare de boala
si programe pentru familii cu copii. Aceasta este o abordare in care guvernul se abtine
in general de la politici active de ocupare a fortei de munca (de ex., nu au fost
organizate sisteme publice de reorientare ocupationala a fortei de munca).
Criteriul de accesibilitate la prestatii sociale este definit, in principal, de nevoi
sau de capacitatea de plata. Rezultatul este un proces de redistribuire redus si o
inegalitate mare in distributia veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din
1993, administratia americana a inceput o companie puternica in favoarea promovarii
unor programe de anvergura in domeniul sanatatii si al ocuparii fortei de munca.

b) Un al doilea grup il constituie tarile scandinave, cu exemplul cel mai des

citat si cel mai mult admirat pana nu demult: Suedia. In acest caz, inceputul l-a
constituit o buna si extinsa traditie de asistenta sociala, evolutia statului bunastarii
fiind sub influenta conceptiilor social-democrate care au dominat guvernarea aproape
patru decenii. Sloganul “casa oamenilor” a exprimat ideea (principiul) de a include
intreaga populatie in principalele domenii ale politicii sociale, indiferent daca nevoia
era sau nu manifesta.

Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea ca o natiune mica,
pentru a fi competitiva pe plan international, trebuie sa se bazeze pe propriile resurse
umane si ca productivitatea optima este cel mai bine realizata daca indivizii si
familiile au garantata o bunastare adecvata.

Principalele obiective le-au constituit:

- eradicarea saraciei;
- realizarea solidaritatii sociale;
- echitatea prin politica sociala.

In aceasta conceptie se promoveaza o politica de venituri de baza garantate,

intr-o gama larga de prestatii sociale, dintre care cele mai importante sunt: alocatiile
universale pentru copii, pensiile de baza, ingrijirea sanatatii, etc. Obiectivele se
realizeaza preponderent pe cai redistributive, prin transferuri si prin sistemul de
impozitare si taxe.

c)In zona vest-europeana se particularizeaza – prin anumite trasaturi - tarile

ale caror politici sociale sunt de inspiratie bismarckiana, reprezentate de Germania si
Austria. Acest grup este denumit, adesea, ca fiind de tip “conservator”, situandu-se,
din punct de vedere al doctrinei care-l defineste, intre cel liberal si cel social-
democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea schemei traditionale de asigurari
sociale si prin stabilirea unui sistem puternic de protectie pentru grupuri care nu se pot
proteja singure.
Modelul (vest) german de politica sociala este astazi cunoscut ca fiind bine
integrat in cerintele economiei de piata, iar instrumentele politicii sociale sunt
concepute astfel incat sa fie conforme cu principiile de functionare eficienta a pietei.
Literatura de specialitate utilizeaza pentru economia germana termenul de
“economie sociala de piata”. Acest calificativ este motivat de faptul ca se urmareste
ca functionarea pietei sa nu fie stanjenita de dezvoltarea programelor sociale, fara ca
aceasta sa insemne limitarea dezvoltarii politicilor sociale.

d) In cadrul tarilor dezvoltate cu economie de piata se particularizeaza, de

asemenea, modelul japonez, de tip paternalist, indepartat in multe privinte de
modelele vest-europene si de cel american. Este un model care se bazeaza pe
jonctiunea elementelor traditionale de intrajutorare in mediul familial cu interventia
statului si antrenarea substantiala a patronatului in solutionarea problemelor sociale.
Literatura de specialitate ofera o dezbatere larga referitoare la diferitele modele
de politica sociala si, in acest context, la rolul statului in procesele de redistribuire a
veniturilor. Intr-o anumita masura, astfel de dezbateri au fost stimulate de nevoia
fostelor tari socialiste de a se “inspira” din modelele occidentale admirate pentru
performantele lor, inclusiv in domeniul social.
Pe de alta parte, dezbaterile au fost impulsionate de insesi cerintele de
reformare a politicilor sociale din tarile dezvoltate, de regandire a rolului diferitilor
actori sociali in acest domeniu, precum si de modelul in care politica sociala a statelor
dezvoltate se cupleaza cu economia si cu cerintele de functionare eficienta a acesteia,
cu sistemul de valori nationale sau regionale.
Michel Albert, in lucrarea sa “Capitalism contra capitalism” propune o analiza
comparativa a modelului american si (vest) european (renan, in special). De altfel, in
tarile dezvoltate, preocuparea majora de reformare a politicilor lor sociale este impusa
cu prioritate de modificarile importante ale mediului economico-social, ostil, in
general, expansiunii programelor sociale si, deopotriva, de tendintele de armonizare a
politicilor sociale; acesta din urma este cazul tarilor vest-europene, preocupate de
realizarea Uniunii Economice si Monetare.
In acelasi timp, se simte nevoia initierii unor programe sociale in scopul
ameliorarii unor tensiuni acumulate in anumite segmente ale sferei sociale; un
exemplu este reforma in domeniul asigurarilor de sanatate in SUA.
In spatiul est-european fostele tari socialiste constituie un grup in care politica
sociala a fost marcata de ideologia care a determinat modul de functionare a intregului
sistem. Intr-un anumit sens politica sociala din aceasta categorie de tari s-a constituit
intr-o componenta inseparabila de sistemul social in general, de cel economic in
special, fiind o zona in care fundamentul sau ideologic a avut consecinte benefice.
Colapsul sistemului socialist si criza pe care o traverseaza in prezent fostele
tari socialiste au scos in evidenta limitele “de sistem” ale politicii sociale si trasaturile
comune in acest domeniu, care disting tarile foste socialiste de tarile dezvoltate cu
economie de piata.
In aceasta categorie de tari, politica sociala promovata s-a bazat pe principii
egalitariste, “echitatea socialista” fiind un principiu declarat in toate domeniile
sociale, inclusiv in cel al repartitiilor veniturilor. Statul a fost superpatron, singurul
detinator al resurselor pentru politica sociala, individul fiind in general exclus de la
responsabilitatea in acest domeniu, inlaturat de la dreptul de a lua decizii viabile
privind propria sa existenta, deciziile politice discretionale au condus la diluarea
coeziunii sociale, au adus prejudicii constiintei sociale si comportamentului
populatiei.
Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuratie diferita de cele
din tarile occidentale, in special europene. Caracterul particular al politicilor sociale
din fostele tari socialiste ar putea fi rezumat de urmatoarele trasaturi:
- o dezvoltare a politicilor sociale bazata preponderent pe legislatia muncii
(drepturi preferentiale celor cu statut de salariat);
- un sistem de asigurari sociale suprasolicitat din punct de vedere functional si in
conditiile absentei sau ale subestimarii protejarii oamenilor si prin alte mijloace, cum
ar fi asistenta sociala;
-exercitarea directa de catre stat a functiei sale sociale.

Principiile asigurarilor sociale de sanatate

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de
sanatate din tara noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume
în asigurarile sociale prin transferuri în flux, numite si redistributive
Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii, dar si între
persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa sustine prin
contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie
sustinuta de generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare
a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza usor
la nevoile care apar.
Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre
generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un numar sporit de
populatie inactiva.

Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62
din legea nr. 145/1997, de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii
publice autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în domeniul asigurarii
sanatatii. În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul
defineste politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o
supraveghere de ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare
autonomie.
In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru
individ cat si pentru societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a
indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii vietii
sociale in ansamblul ei.
Organizatia Internationala Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952
stabilindu-i urmatoarele componente: asigurarile sociale si asistenta sociala.

Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta

sociala are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele
solidaritatii umane facandu-se apel la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite
excluderea unor categorii sociale.
În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:
• modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;
• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

I. Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si

Germania, sistem ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de
asigurari sociale din tara noastra.
Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este
finantat prin contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de
venit sau/si prin taxe generale.
În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar
cheltuielile pe care le implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile
administrarii sale sunt mari.

Avantaje:
- transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;
- gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;
- finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;
- izolarea finantarilor de schimbarile politice.
Dezavantaje:
- reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;
- finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;
- costuri mari pentru agentii economici.

II. Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea

razboi mondial si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este

aplicat in tari ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile
necesare sanatatii sunt colecate prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul
de echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt
in progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea veniturilor. Sumele alocate
asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata medicilor, in sistem Beveridge,
are la baza fie capitatia (plata in functie de numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie
salariul pentru medicul de spital.

Avantaje:
- echitatea in finantare;
- acoperirea larga cu servicii medicale;

- posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

Dezavantaje:
- lipsa participarii individului la deciziile de finantare;
- lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale
aditionale;
- posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

III. Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko

 Se bazeaza pe centralizarea resurselor banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest
sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe timpul
razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii
de catre stat. Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar socialist
bazat pe planificarea centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor
cetatenilor.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

- gresita alocare a resurselor financiare;

- inechitatea accesului la serviciile medicale;
- ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;
- cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate

sunt:
- echitatea in finantare;
- gama serviciilor pe care le acopera;
- gradul de acoperire al populatiei;
- eficienta;
- transparenta;
- libertatea de alegere;
- accesibilitatea;
- stabilirea formei de finantare.

IV. Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A.,

Thailanda, Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale
europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii,

prestarii de servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul
particular si mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si
beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

Serviciile sociale si de asigurare a bunastarii

asistenţă: sprijin, ajutor (medical, material etc);

asistenţă socială: sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de
muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului. (DEX);

Conceptele de „servicii sociale”, „asistenţă socială”, „activitate socială” şi

expresii precum „administraţie socială” şi „administrare a asistenţei sociale” cât şi
majoritatea politicilor şi programelor ce implică această terminologie sunt formulări şi
practici esenţiale ce au marcat secolul 20 şi contunuă şi în secolul 21. Acceptată într-o
formă sau alta, majoritatea lucrurilor făcute astăzi de persoane particulare, societăţi
caritabile sau de către guverne ca şi servici sociale sau de asistenţă au fost realizate în
trecut în mlte societăţi.
Legea mozaică, sistemul sociopolitic al Greciei cât şi al Imperiului Roman,
edictele din Asoka, regulile simple ale primelor comunităţi de creştini şi instituţiile
amiliei, satul şi castele din India, ca să amintim doar câteva din situaţii, conţin
elemente care astăzi sunt denumite servicii sociale şi de asistenţă. Englezii elisabetani
sunt cunoscuţi pentru eforturile lor în unele sectoare ale serviciilor de asistenţă
socială, ce erau denumite ca „eliberarea de sărăcie”. Mai aproape de vremurile
noastre, reformatorii victorieni frământaţi de sărăcie, neglijarea copiilor şi alte boli
sociale s-au dovedit pionieri în multe din serviciile de asistenţă socială ale zilelor
noastre chiar dacă ele au cunoscut o mulţime de nume cum ar fi „caritatea
organizată”, „lucrare filantropică” sau „eliberarea din sărăcie”.
În prezent nu există definiţii universale valide ale conceptelor „servicii
sociale”. În unele ţări, în special în ţările în curs de dezvoltare din est, s-a încercat
aplicarea termenului de servicii sociale acelor servicii precum educaţia şi sănătatea,
servicii care se adresează populaţiei în ansamblu şi, aplicarea termenului de servicii
de asistenţă pentru a veni în sprijinul grupurilor vulnerabile, grupuri ce sunt
defavorizate din punct de vedere social, economic, fizic sau mental sau, grupurilor
speciale precum copiii, tinerii şi bătrânii.
Astfel, serviciile de asistenţă socială se aplică acelor persoane care datorită
unor împrejurări au decăzut din capacităţi.

O altă clasificare a serviciilor sociale şi de asistenţă se focalizează pe rolurile

acestora de prevenţie şi de sprijin. Servicile de corectare exprimă fundamentul
responsabilităţii umanitare şi sociale a societăţii orientată către oameni aliaţi în situaţii
cumplite. Ele caută să soluţioneze trebuinţele speciale ale diverselor categorii de
populaţie. Astfel de obiective pot fi realizate printr-o varietate de servicii din sfera
asistenţei şi prin redistribuirea veniturilor către zonele economice aflate în necesitate.

Serviciile de prevenţie caută să diminueze tensiunile vieţii generate de

schimbările sociale şi tehnologice. Aceste servicii încearcă să asigure siguranţa în
abordarea problemelor la care trebuie să facă faţă indivizii şi familiile acestora, în
special în perioadele de creştere economică. Dacă se dovedeşte eficient, ele trebuie să
reducă necesarul pentru programele costisitoare pentru remediere.

Serviciile de sprijin lucrează cu programe educaţionale, cu serviciile de

sănătate, politici de populaţie, planificarea forţei de muncă, angajare şi instruire cât şi
cu proiecte de dezvoltare comunitară.
Pe scurt, există două argumente pentru serviciile sociale şi deasigurare a bunăstării.
Unele puncte de vedere le consideră ca o colecţie de măsuri de urgenţă oferite în
situaţiile în care mecanismele normale – printre care economia de piaţă, individul şi
familia – eşuează în realizarea trebuinţelor indivizilor.

În perioada modernă, acest punct de vedere a fost înlocuit de punctul de vedere

„instituţional”, care acceptă serviciile sociale şi de bunăstare ca o funcţie necesară a
oricărei societăţi, nu doar de asigurare a unor trebuinţe neîmplinite ci să servească
indivizii şi să dobândească capacitatea maximă.
Având atât de multe elemente dar la fel de multe probleme, orice guvern va trebui să-
şi structureze politicile sociale în funcţie de strategiile economiei internaţionale. Ca
atare, se impune vizualizarea mecanismelor politicilor sociale.