Principiul interesului superior al copilului

Interesul superior al copilului este o noţiune abstractă, destul de greu

de stabilit, astfel că realizarea lui presupune recunoaşterea şi garantarea unor
prerogative fundamentale ale copilului şi ale omului în general, cu
menţiunea că garantarea lor în cazul copilului presupune luarea în
considerare a faptului că un copil are nevoi speciale datorită varstei şi
gradului său de maturitate.
Una dintre primele reglementări internaţionale ale acestui principiu se
regăseşte, încă din anul 1924, în Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de
Liga Naţiunilor, prin care se precizează că „omenirea datorează copilului
ce-i mai bun din ceea ce poate oferi”. Prevederea dată a fost preluată şi
dezvoltată în Declaraţia drepturilor copilului, adoptată în 1959 de Adunarea
Naţională a Naţiunilor Unite, care prevede că: „Copilul se va bucura de o
protecţie specială şi i se vor oferi facilităţi prin lege şi prin mijloace menite
să-i asigure o dezvoltare fizică, mentală, spirituală şi socială normale, în
condiţiile libertăţii şi demnităţii. În adoptarea legilor necesare realizării
acestui scop, se va avea în vedere interesul superior al copilului”.
Interesul copilului este configurat de totalitatea drepturilor sale
fundamentale, cum ar fi dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la
identitate, dreptul la liberă exprimare şi dreptul la libertatea de gandire,
dreptul la protecţia împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare, abuz
fizic sau mintal, abandon şi neglijenţă, dreptul la învăţătură etc., drepturi la
care trebuie să se raporteze acţiunile tuturor factorilor „ale căror
responsabilităţi generale, sectoriale ori specifice implică relaţia cu copilul –
de la părinţi la sistemul de învăţămînt, sistemul medical, societatea în
ansamblul ei”.
Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în
legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor
reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost
plasat în mod legal. Reprezintă singura finalitate a acţiunilor părinţilor şi
singurul criteriu care justifică intervenţia statului în raporturile dintre părinţi
şi copii. Acest interes trebuie avut în vedere atunci cînd exercită drepturile şi
îndatoririle ce compun ocrotirea părintească, dar şi de stat atunci cînd îşi
exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească în probleme
referitoare la copii sau în care sînt implicaţi copiii.
Cercetările au arătat că este în interesul superior al copilului dacă:
– copilul este crescut de ambii părinţi împreună, chiar dacă aceştia
locuiesc separat;
– fiecare părinte îl încurajează pe copil să păstreze relaţii bune cu
celălalt părinte;
– copilului îi este explicat modul în care funcţionează înţelegerea
dintre părinţi, în special cu privire la modul în care îşi va petrece timpul cu
fiecare dintre ei;
– copilul nu trebuie să fie expus la niciun conflict dintre părinţi,
indiferent de subiectul acestuia;
– părinţii îl sprijină pe copil să păstreze relaţiile cu persoanele
importante, de referinţă, din viaţă lui, atît cu membrii ai familiei, în special
cu bunicii, cat şi cu prietenii;
– noii parteneri ai părinţilor trebuie să aibă o relaţie bună cu copilul şi
să sprijine planul părinţilor în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii
părinteşti, dreptul de vizită etc., noii parteneri ai părinţilor fiind pioni
importanţi care pot face să funcţioneze înţelegerea sau nu, iar copilul trebuie
să înţeleagă rolul lor, şi anume că prin aceasta celălalt părinte nu este
înlocuit .

Este evident că acest principiu şi modul în care el acţionează

constituie o modalitate prin care statul exercită protecţia sa asupra copilului
şi familiei în general. Deşi este menţionată practic peste tot în reglementările
Codului familiei ce ţine de drepturile copilului, noţiunea de interes al
copilului nu este determinată şi nici măcar nu este elucidat cat de cat
conţinutul acestei noţiuni.

Principiul interesului superior al copilului, precum şi centralitatea sa

în raport cu orice decizie privitoare la copil sunt pe deplin consacrate de art.
3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990 de rectificare a Convenţiei ONU cu privire
la drepturile copilului, de art. 1 alin. (4), art. 97 alin. (2) C. fam. şi de art. 2
alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie,
părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor. Astfel, legiuitorul consacra o importantă garanţie juridică, menită să
prevină deturnarea ocrotirii părinteşti de la scopul ei şi utilizarea ei de către
părinţi în propriul lor interes şi, totodată, să asigure protejarea eficientă a
intereselor copilului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor. Trebuie
făcută precizarea că, deşi Codul familiei foloseşte sintagma “interesul
copilului”, aplicând dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. (2) din Legea nr.
272/2004, coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990,
rezulta că, ori de câte ori se face referire la acest principiu, trebuie să operăm
corecţia necesară, în speţă “interesul superior al copilului”.
Principiul interesului superior al copilului constituie piatra de temelie
a exerciţiului ocrotirii părinteşti. El reprezintă, în acelaşi timp, premisa,
criteriul şi scopul oricărei măsuri ce urmează a fi luată cu privire la copil.
Acest principiu se referă la toţi copiii, atât cei din căsătorie, cât şi cei din
afara căsătoriei şi cei adoptaţi, la cei puşi sub tutela, precum şi la cei ce se
găsesc în situaţii speciale.
În raporturile dintre părinţi şi copil, grija legii se concentrează asupra
copilului, şi nu asupra părintelui. În prezent, nu se pune accent pe “puterea
părintească”, respectiv pe drepturile părinţilor în raport cu copilul lor minor,
ci pe ocrotirea cât mai deplină a acestuia, drepturile părinteşti fiind
recunoscute numai în vederea asigurării îndeplinirii îndatoririlor pe care
părinţii le au faţă de copiii lor minori. În plus, interesul copilului este
prefigurat prin reglementarea drepturilor sale, aşa cum este, cazul
dispoziţiilor art. 8-49 din Legea nr. 272/2004.
Principiul interesului superior al copilului produce şi “efecte
orizontale”, respectiv statul trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea
lui nu numai în ceea ce priveşte relaţiile cu autorităţile, ci şi de către
subiectele de drept privat, în special în raporturile cu părinţii. Astfel, acest
principiu are un câmp de aplicare extins, vizând orice reglementare în
domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului.
Interesul superior al copilului reprezintă criteriul pe care instanţa de
judecată trebuie să îl aibă în vedere atunci când se iau anumite decizii care îi
privesc în mod direct pe copiii minori sau se răsfrâng asupra acestora. Astfel,
fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a situaţiilor în care legea face
referire la interesul superior al copilului minor, acest criteriu va fi luat în
considerare după cum urmează: motivele de divorţ şi imposibilitatea
continuării căsătoriei se apreciază ţinându-se seama de interesele copiilor
minori, neînţelegerile dintre părinţi care au locuinţe diferite, cu privire la
locuinţa copilului minor sunt soluţionate de către instanţă de judecată
ţinându-se seama de condiţiile de trai, de creşterea şi de educarea oferite de
fiecare dintre părinţi, de gradul de afecţiune faţă de copil, de vârsta
minorului, precum şi de alte elemente legate de interesul acestuia. În caz de
divorţ, instanţă va hotărî cu privire la încredinţarea copiilor minori ţinând
seama de interesele acestora, ascultându-i dacă au împlinit vârsta de 10 ani,
potrivit art. 103 C. fam. instanţa judecătorească poate respinge cererea de
înapoiere a copilului făcută de părinţi, dacă înapoierea este contrara
intereselor copilului.
Prin art. 114 C. fam. se dispune imperativ ca tutela se exercita numai
în interesul copilului minor, art.2 lit. a) din Legea nr.273/2004 prevede ca
unul dintre principiile care trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul
procedurii adopţiei este cel al interesului superior al copilului.
Recurgerea la noţiunea de interes al copilului este percepută ca o
garanţie a unei soluţii corecte în orice proces în care se pune problema
ocrotirii acestuia. Dar, în acelaşi timp, apreciem că soluţia într-un astfel de
litigiu este nu numai dificil de luat, dar şi mai puţin previzibilă, factorul
subiectiv având o preponderenţă foarte mare, neexistând un text de lege care
să reglementeze conţinutul noţiunii de interes al copilului. Această omisiune
mi se pare voluntară. Putem considera că nu se poate da o definiţie generală
unei noţiuni deosebit de elastice, al cărei conţinut variază nu numai de la un
copil la altul, dar chiar şi cu privire la acelaşi copil, în funcţie de vârstă,
personalitate şi de maturitatea să, şi nici nu pot fi precizate în concret nişte
cerinţe absolute, universale şi invariabile pentru a stabili un standard al
interesului superior al copilului.
În acest sens, în literatura socio-juridică se vorbeşte de
“indeterminarea” principiului interesului superior al copilului, respectiv de
faptul că aplicarea sa în circumstanţe determinate nu conduce neapărat la un
rezultat anume. O caracterizare generală a principiului, care să cuprindă
varietatea nevoilor şi trebuinţelor de dezvoltare ale copilului, indiferent de
timp şi de cultură, pare mai de grabă o utopie. Pe cale de consecinţă, în ceea
ce priveşte conţinutul acestui concept, sarcina revine practicii judecătoreşti,
care, analizând caz de caz, poate să desprindă notele caracteristice ale
noţiunii de interes superior al copilului, în funcţie de particularităţile
vârstelor pe care acesta le va străbate, în funcţie de dorinţele şi de nevoile
lui. Ancheta socială realizată de asistentul social, ori de câte ori procedurile
juridice sau administrative cer realizarea unui astfel de act, reprezintă unul
dintre documentele esenţiale pe baza căruia se stabileşte în concret
configuraţia interesului superior al copilului.
Literatura juridica preocupată de determinarea conceptului de interes
al copilului, analizând spiritul legii, a apreciat că legiuitorul, întrebuinţând
această noţiune, a avut în vedere o dublă finalitate: pe de o parte, ca
ocrotirea copilului să corespundă interesului social, care se reflecta în modul
cum este crescut şi educat copilul, iar, pe de altă parte, concepând interesul
minorului prin prisma unui scop personal, concret, care este diferit de la caz
la caz şi care trebuie apreciat şi întotdeauna raportat şi la interesul social.
Interesul copilului trebuie apreciat în spiritul şi limitele legii. Altfel
spus, acest interes poate şi trebuie realizat numai prin respectarea
dispoziţiilor legale, nu în afara lor. După cum just s-a arătat în literatura de
specialitate, nu poate fi vorba de o neconcordanţă între o dispoziţie legală şi
interesul copilului, ceea ce impune concluzia că nu s-ar putea nesocoti o
dispoziţie legală pe motiv că aşa cere interesul acestuia din urmă. Astfel,
conform dispoziţiilor art. 57 alin. (2) C. fam., recunoaşterea de paternitate se
poate face şi prin oricare dintre formele de testament, cu condiţia ca acel act
să îndeplinească toate condiţiile legale. Recunoaşterea voluntară de
paternitate făcută printr-un înscris căruia se tinde a i se recunoaşte valoarea
unui testament olograf nu este validă dacă este cuprinsă într-un testament
care nu este scris de testator. Într-adevăr, legea reglementează recunoaşterea
făcută prin testament, ceea ce înseamnă că, dacă acel act nu îndeplineşte
toate cerinţele legale pentru a fi socotit testament, nu poate fi vorba nici de
valabilitatea recunoaşterii. Interesul copilului nu poate fi reţinut pentru a
susţine valabilitatea unei astfel de recunoaşteri de paternitate, dat fiind faptul
că, pe de o parte, acest interes trebuie privit în limitele legii, şi nu în afara
acestora, şi, pe de altă parte, este posibil ca interesul altor copii ai aceleiaşi
persoane să fie în sensul soluţiei contrare, când nu se vede de ce nu s-ar
acorda preferinţa unuia sau altuia dintre copii. Cu alte cuvinte, nu orice
soluţie care foloseşte copilului se poate accepta, ci numai aceea care se
încadrează în limitele legii, care nu recunoaşte vreo dispoziţie legală.
Din cele menţionate vom reitera că principiul interesului superior al
copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii,
întreprinse de autorităţile publice şi private, precum şi în cauzele soluţionate
de instanţele judecătoreşti. Determinarea interesului copilului este o
chestiune pur subiectivă şi depinde, în mare parte, de percepţia autorităţilor
implicate în soluţionarea cazurilor cu minori asupra intereselor majore ale
copilului. Astfel, pe lîngă funcţia de apărare a drepturilor copilului,
autorităţile tutelare mai exercită şi funcţia de ocrotire a drepturilor şi
intereselor copilului.
 Bibliografie

-Obligatia legala de intretinere- Andreea Draghici, Ramona Duminica,

editura Universul Juridic, 2014
-Protectia Juridica a drepturilor copilului- Andreea Draghici, editura
Universul Juridic , 2013
- Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului
-Lg 18/1990
-Codul Civil
-Lg 272/2004
-Lg 273/2004
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Interesul_superior_al_copilului
-https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-263-principiul-interesului-superior-al-
copilului-dispozitii-speciale-incetarea-persoanei-juridice
-https://www.juridice.ro/191328/interesul-superior-al-copilului-si-
autoritatea-parinteasca.html