Caragiale

Pompiliu Constantinescu - I. L. Caragiale

Garabet Ibrăileanu - Spiritul critic în Muntenia – Critica socială extremă: Caragiale

Despre teatru
Pompiliu Constantinescu- apreciază că timpul a trecut peste teatrul lui Caragiale fără
a-i altera cu nimic viabilitatea umană și artistică. Depărtarea de atmosfera militantă a
junimismului ne-a dat o perspectivă mai clară a valorii lui creatoare. Lovinescu se temea că
fondul uman va fi sufocat de circumstanțierea istorică. Unele expresii mutilate, unele aluzii de
istorie politică, tabloul general al moravurilor electorale nu i-au umbrit omenescul, i-au tocit
numai asperitățile, care puteau să trezească susceptibilități contemporane.
G. Ibrăileanu–este convins că pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o
comedie nu are nimic de-a face cu politica de partid, ... pune în evidență partea comică așa
cum o găsește, și același Caragiale, care astăzi își bate joc de fraza demagogică, și-ar fi
bătut joc ieri de ișlic și tombateră și își va bate joc mâine de fraza reacționară...
Garabet Ibrăileanu observă că pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră
decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contemporanilor săi. Și nu că vede
lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul. Părerea lui e că în opera socială el n-a
zugrăvit decât stupiditatea omenească... Criticul afirmă: Așa e societatea pe care a zugrăvit-o.
Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugrăvească decât rea.
Personajele din teatru
Pompiliu Constantinescu – spune despre teatrul caragelian că este o mare secțiune
tăiată în corpul societății române; în comedii se poate urmări o ascensiune pe scara socială și
morală a personagiilor, de la mahalagiul pur la pseudointelectual.
Intelectualii comediei carageliene sunt toți de extracție inferioară; și pentru ei va putea
stabili o întreagă filieră spirituală.
G. Ibrăileanu – vorbește despre mahalaua pe care o satirizează Caragiale. Criticul e de
părere că aceasta nu e o categorie socială, - clasa de mici burghezi, de mici funcționari, care
stă în suburbie, și ale cărei mijloace materiale, ca și cele intelectuale sunt restrânse. Criticul
afirmă că mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale, e o categorie psihologică. E vorba de
mahalaua intelectuală în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz din multe
categorii sociale: și mici burghezi, și funcționari inferiori, dar și oameni bogați, suspuși, și
funcționari superiori, și chiar, uneori, odrasle din clasa nobilă.
În teatrul lui Caragiale sunt prezente tot felul de clase, tot felul de inteligențe, tot felul
de caractere, - toți au ceva în comun, prin care sunt și mizerabili și ridicoli, și acel ceva este
liberalismul lor, sau mai bine, noua stare de lucruri, datorită liberalismului român.
Pe de altă parte, Pompiliu Constantinescu afirmă că s-a abuzat prea mult de formula
mahalagismului personagiilor caragialiene. Afirmă că în teatrul lui sunt puțini mahalagii
veritabili. Caragiale a redus elementul pitoresc al periferiei la un decor schematic. Cu excepția
farsei D-ale carnavalului, unde ne-nvârtim în lumea bărbierilor, mahalagiii caragialieni pot fi
repede identificați și scoși din ambianța celoralte personagii.
În sens social și sufletesc mahalagii sunt Jupân Dumitrache, Chiriac, Ipingescu,
Spiridon, Veta și Zița, apoi Cetățeanul Turmentat și Pristanda, care stropșesc cuvintele.
Ceilalți, între care și Conu Leonida, sunt intelectuali și politiceni, desigur de o specie
morală cu certe caractere de tranziție între suburbie și starea burgheză.
Deatfel, Caragiale s-a interesat de mahalagiu ca de un tip general; mai just criticul
spune că satira lui vizează un mahalagism etic și intelectual.
Rică Venturiano
Pompiliu Constantinescu– Pe Rică Venturiano îl întâlnim în O noapte furtunoasă,
demagog deocamdată teoretic, student și publicist, un fel de exemplificare anticipată de cum
ar fi scris Cațavencu, dacă am fi cunoscut articolele lui din Răcnetul Carpaților.
Rică nu s-a încadrat în practica politică și nu și-a precizat ambițiile, ca maturul
Cațavencu. Demagog în faza teoretică el poate fi un viitor prefect, ca Tipătescu, un aspirant la
deputăție, ca Nae Cațavencu; deocamdată, își exercitează tonul de tenor al demagogiei prin
articole ditirambice și de un stil reprobabil. Își pierde timpul cu aventuri sentimentale și cu
mahalagioaice romanțioase, ca Zița. Rică Venturiano e prezentat într-o dublă postură comică:
de demagog ideologic și de fante îndrăgostit, rezervându-i o turpitudine, în viața practică,
pentru mai târziu.
G. Ibrăileanu–spune că marele nostru dramaturg a zugrăvit, în comediile sale,
mahalaua. Dar aceasta nu este adevărat: dacă personajele din O noapte furtunoasă, Conu
Leonida față cu reacțiunea și din D-ale carnavalului,sunt mahalagii și încă pentru Rică
Venturiano trebuie să facem excepție: el e un ,,intelectual,,. Ușor ne putem da seama că
personajele din O noapte furtunoasăsatirizează și liberalismul, aici satirizează nu numai o
clasă, mahalaua, ci toate categoriile sociale, care întrupează formele noi, reprezentându-le.
Pentru ca galeria acestora să fie completă, Rică Venturiano este numit poetul ridicol.
 Despre comedii
G. Ibrăileanu–admite sau e chiar sigur că după cum îl știm pe Caragiale din viața lui
particulară, că a petrecut ceasuri plăcute în tovărășia lui Jupân Dumitrache la un pahar cu vin,
ori la o sindrofie, cu el, cu Veta și Zița – pentru ceea ce mai rămăsese în ei natural și inocent.
În comedii ca O noapte furtunoasă sau Conul Leonida față cu reacțiunea, Caragiale
biciuiește o concepție, s-ar putea zice un partid.
Garabet Ibrăileanu consideră comedia cea mai bună, pentru că este o satiră mai adâncă
a unui fenomen social mai important, ca fiindO scrisoare pierdută.
În această comedie, Caragiale satirizează numai liberalismul, căci cum am văzut, aci
nu mai e vorba de o clasă, mahalaua, ori numai de anumite caractere ridicole, ori inteligențe
optuze. Aici e vorba de toate categoriile sociale.
Pompiliu Constantinescu –vorbește despre comic: este categoria de artă specifică unei
societăți vechi, oarecum îmbătrânite. Literatura noastră oferă peradoxul apariției unui mare
creator de comedie, în plin sămănătorism liric. Caragiale nu este expresie evolutivă a unui
gen, abia la începuturile lui copilărești, nici a societății noastre, lipsită de maturitatea simțului
critic, oricât am voi să-l explicăm prin mediul junimist. Criticul consideră că Caragiale este
mai curând expresia unei rase bătrâne de actori, care au culminat în geniul lui creator.
Intelectualii comediei carageliene sunt toți de extracție inferioară; și pentru ei criticul
spune că ar putea stabili o întreagă filieră spirituală. Caragiale a folosit toate mijloacele
tehnice de a folosi comicul: comicul verbal al lui Conu Leonida, Pristanda sau Fafuridi,
comicul fizic al Cetățeanului Turmentat, care nu-și poate ține echilibrul din cauza ebrietății și
provoacă râsul prin mijlocul elementar al sughițului, apoi comicul psihologic al llui
Trahanache și Cațavencu și comicul de compoziție, din actul al patrulea al Scrisorii pierdute.
Formulele carageliene de tipul: aveți puțintică răbdare, eu, care la 48, cu familia mea,
eu cu cine votez, sunt însă semnul, nu al simplicității artei lui, cât al simplismului
personagiilor. Toate aceste formule mărturisesc utilizarea unui procedeu tehnic, a comicului
de repetiție. Dacă prin aceste formule Caragiale a putut deveni popular, adevărata lui artă nu
constă în câteva truvaiuri, ci într-o organică viziune comică a burgheziei române. Tehnica
comediilor aici trebuie căutată, secretul rezistenței lor aici e ascuns; formulele lui Caragiale
sunt și intuiții psihologice, nu numai expresii fericite, cu sorți de popularizare.

Despre schițe
G. Ibrăileanu–vorbind despre schițele lui Caragiale, afirmă căsunt de aceeași natură,
au același aer, în ele se ridiculizează același lucru.
 Limbajul și dialogul sunt părți esențiale ale schițelor lui Caragiale. Criticul observă că
acesta e partea esențială pentru că ele sunt foarte dramatice, Caragiale fiind mai înainte de
toate un dramaturg, și în genul dramatic limbajul are tot rolul: prin el zugrăvește personajul.
În al doilea rând, limbajul, prin incoerența și împestrițarea lui, e de ajuns, el singur, să
ne arate și incoerența ideilor unei societăți informe, ori în stare de formare, și acel amestec de
civilizații redat prin amestecul de cuvinte vechi și noi, stâlcite, schimonosite ca și ideile, pe
care le reprezintă.
Făcând referire la personajele schițelor, acesta precizează că fac parte din clasele noi,
adică acele categorii de oameni care au primit formele noi și le reprezintă, le exercită.
În schițe (Cadou, Diplomație și Mici economii) personajele fac parte dintr-o pătură
socială adânc imorală. Aici ne arată cum bărbații își vânzid femeile, fie pentru bani, fie pentru
protecție, care le aduce tot bani. Și le vând în modul cel mai natural, așa că am putea zice că
barbaria merge până acolo, încât nu sunt imorali, ci, mai jos, amorali.
Pompiliu Constantinescu – spune că schițele umoristice ale lui Caragiale au constituit
cu neegalată intuiție, psihologia unei epoci și chiar a unor categorii sufletești specific urbane.
Criticul observă că fondul schițelor sale umoristice în cadrul existenței burgheze, a instituțiilor
ei fundamentale, a surprins același contrast dintre fond și formă, dintre spirit și aparență. Nu
mai este vorba de ambițiile ei politice, moravuri, manii, micile slăbiciuni, mahalagism și
turpitudini, favoritism și nerespectarea ordinii în care se mișcă.
Pompiliu Constantinescu observă că Mitică și miticismul este o categorie a micului
burghez din capitală. Mitică e caracterizat ca fiind un mic egoist care vrea să trăiască în turmă
și cât mai comod. Criticul observă că Miticii apar în diferite ipostaze. Spiritul bucureștean, cu
defectele lui specifice și însușirile lui de vioiciune, deșteptăciune, pornire spre frondă, spre o
dulce vulgaritate și o goană după mărunte satisfacții – icoană fidelă a unei burghezii făcute,
nu create prin luptă aprigă – este exprimat cu cel mai lucid talent, cu cea mai nuanțată artă,
precisă, condensată în proza umoristică a lui Caragiale.
G. Ibrăileanu–
Concluzia luiPompiliu Constantinescu este aceea că, Caragiale a avut o contribuție
importantă la crearea unei literaturi urbane, aceasta făcându-se pe calea negativă a ironiei, dar
el este singurul autor care a lăsat mai multe tipuri decât toți prozatorii veacului trecut la un
loc.