UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOG IE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Teza de licenţă

Valorificarea rolului factorilor sociofamiliali asupra

comportamentului deviant la copii

Coordonator ştiinţific:

Vasile Cobîşneanu, doctor în drept,

conferenţiar universitar

Autorul:

Alexandr Efremov, specialitatea Educaţie civică

CHIŞINĂU 2016
1
 Cuprins

Adnotare

Introducere
Capitolul 1 Familia şi rolul ei în formarea personalităţii copilului
1.1 Repere conceptuale ale familiei
1.2 Funcţiile educaţionale a familiei în formarea personalităţii copilului
1.3 Factorii comportamentului deviant la copii
Concluzii capitolul 1
Capitolul 2 Strategii de ocrotire şi educaţie a copiilor în pericol
moral şi stare de abandon
2.1 Minorii în pericol moral și în stare de abandon, cu referire specială la grupurile
de minori cu comportament deviant
2.2 Analiza comparată în materia devianței juvenile în țările europene
2.3 Studiu de caz cu privire la comportamentul deviant în cadrul Liceului Teoretic
“Lucian Blaga” mun. Chișinău sect. Rîșcani
Concluzii capitolul 2
Concluzii generale
Rezumat
Sumarul
Bibliografie
Anexe

2
 Introducere

Actualitatea temei Complexitatea problemelor sociale în Republica Moldova are un impact

decisiv asupra formării personalităţii unei noi generaţii de cetăţeni. Problema devianţei juvenile
se plasează în centrul atenţiei pe măsură ce societatea conştientizează locul şi rolul generaţiei
tinere în structura contemporană a sistemului social, precum şi importanţa pe care aceasta o
prezintă pentru viitorul societăţii. Procesele accentuate de schimbare şi transformare care
însoţesc evoluţia oricărei societăţi au condus la apariţia unor noi fenomene sociale grave.
Analiza condiţiilor specifice societăţilor actuale evidenţiază faptul că în foarte multe ţări se
agravează şi se extinde fenomenul de devianţă a minorilor. Consecinţele nefaste ale
transformărilor radicale în sfera economică, politică, ideologică, amplificate de explozia
informaţională, slăbirea controlului social şi al puterii de intervenţie a instanţelor de socializare a
generaţiilor în creştere, toate la un loc au deteriorat echilibrul social, au produs o profundă criză
morală şi axiologică, au condiţionat o eroziunecomunitară moral-relaţională, au contribuit la
apariţia unui număr mare de indivizi şi grupuri mici care abuzează de libertăţile constituţionale şi
duc sistematic un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale.
Astfel generaţia tînără, este lipsită de o reală experienţă de viaţă şi o viziune critică astfel
adoptă modele de comportament socialmente indezirabil şi manifestă reacţii respective, care
denotă o certă inadaptare socială acută. În prezent, devianţa comportamentală a cunoscut o
extindere îngrijorătoare, a crescut considerabil numărul copiilor devianţi şi cu risc pronunţat de
delincvenţă. Climatul familial explicitează într-o măsură importantă eşecul social al tinerilor.
Lipsa susţinerii familiale, funcţionarea defectuoasă a parteneriatului şcoală-familie, atmosfera
tensionată din familie constituie factori care acţionează conjugat în favoarea unui comportament
deviant. Minorul devine deviant cînd simte disconfort psihologic, nu se integrează, nu ar relaţii
armonioase cu colegii iar aceste lucruri scad din stima de sine, nu–l face să coopereze, îi
provoacă anxietate şi ostilitate. Cînd îi scade interesul faţă de şcoală , faţă de societatea în care
trăieşte, alege să–şi caute o viaţa mai bună pentru el, fiind atunci sub impactul aspiraţiilor
credule, el se îneacă în idealurile celorlalţi care–l captează. Alegînd să fie dependent de ceilalţi,
minorul se exprimă neconformist, îşi distruge programul, profită de orice moment pentru a face
altceva, îşi atribuie stări şi acţiuni pe care în trecut nu le putea coordona. În situaţia creată
familia, şcoala, ca celule ale societăţii responsabile de procesul socializării, nefiind îngrădite şi
ocrotite de impactul negativ al perturbărilor perioadei de tranziţie, nu pot contribui în măsura
cuvenită la eradicarea devianţei comportamentale fără suportul specialiştilor şi lipsa unor
programe de intervenţii. Astfel, intregul angrenaj social din zilele noastre aduce în atenţia

3
cercetătorilor problematica devianţei comportamentale şi a metodologiei preveniriişi terapiei ei
efectuate de instituţiile educaţionale.
Gradul de cercetare: Această problemă este în vizorul mai multor cercetători care au abordat
problematica influenței factorilor sociofamiliali. Unele aspecte ale acestei probleme au fost
cercetate de savanții: Golu P., Cosmovici A., Ioan N, Fărcaș D., Zlate M., Crețu T, Mitrofan N,
Aniței M., Niculescu M., Vasile D., Osterririeth P., Ciofu C.,Voinea M., Vrașmaș E., Vincent R.,
Mitrofan I., Șerbănescu D., Antonescu O
Obiectul cercetării: îl constituie Valorificarea rolului factorilor socio-familiali asupra
comportamentului deviant la copii.
Scopul cercetării: rezidă în identificarea strategiilor ce țin de locul și rolul familiei în educarea
copiilor.
Ipoteza de cercetare: considerăm că familia constituie factorul principal în formarea
personalității minorului.
În conformitate scopul și ipoteza au fost înaintate următoarele obiective:

- determinarea noțiunilor chee în baza materialelor știițifice studiate

- analiza teoretică a cauzelor și factorilor psihosociali în mediul social și familial
- determinarea strategiilor și metodelor ce contribuie la educația corectă a copiilor în
mediu de socializare
- analiza datelor statistice în ceea ce privește eșecul comportamentului deviant ca drept
rezultat a neîndeplinirii obligațiunilor și îndatoriilor părintești

Metodele de cercetare: M. teoretice (analiza, sinteza, generalizarea)

M. empirice (studiul de caz)

4
CAPITOLUL 1. FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII

COPILULUI

1.1 Concepţii privind definirea şi tipologia familiei

“Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie stabilă cu
rosturi fundamentale pentru indivizi şi societate (M. Voinea, 1996). Familia trebuie inţeleasă ca
grup uman de baza şi ca realitate socio-umană determinată de relţiile din cuplu, de cele parentale,
dar si de legăturile implicate in succesiunea generaţiilor şi în viaţa în comun”.[73]
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influeţează şi
modelează persoana umană. Unii cercetatori suţin idea că familia este adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamental în toate societaţile. De-a
lungul vremii au fost date multiple definiţii cu privire la familie, încercînd să se evidenţieze o
serie de aspecte atît de ordin structural cît şi funcţional. Astfel în lucrarea “Familia de la A la
Z”, autoarea Iolanda Mitrofan încearcă să sintetizeze cîteva din cele mai răsunatoare definiţii
care s-au dat de-alungul timpului:
“Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind formată din soţ, soţie şi copii
născuţi din unirea lor, pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale” (Cl.Levvi-Straus
“Familia constituie un grup inzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care
respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvîant
care creează o atmosferă”(R. Vincent)
“Familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influeţează
armonia fiecăreia din parţi” (A. Berge)
“Familia este o grupare socială , bazată pe căsătorie sau înrudire, care posedă o anumită
structură organizată,”(V. Liciu)
Analizînd definiţile enumerate mai sus putem contura mai multe caracteristici ale familiei
 existent unui anumit număr de personae
 reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei
 între membri grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate juridic
 relaţiile interpersonale de ordin biologic, psihologic şi moral, dintre membri
 climatul sau atmosfera psihosocială
 ansamblu de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial
5
 organizarea structurală cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale
Considerată drept concept, familia înseamnă mai mult decît grup familial. Termenul de familie
se referă şi la constelaţia de roluri şi influenţe, pe cînd termenul de grup familial are în vedere
numai caracteristicile determinate de legăturile de rudenie.[74]
Tipologia familiei
Cele mai importante criterii pentru identificarea şi întelegerea tipurilor de familii( după
Diana Lucia Vasile sunt: criteriul numărului de parteneri, criteriul numărului de parinţi,
criteriul numărului de copii, criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri şi criteriul
apartenenţei culturale a partenerilor [93]
 Criteriul numărului de parteneri care formează familia se aduc în discuţie familiile
poligame şi monogame
Familiile poligame sunt de două tipuri: familii poliandrice şi familii poliginice. Familiile
poliandrice sunt acele familii unde femeia are dreptul să se căsătoriască cu mai mulţi bărbaţi
sau unde există mai mulţi parteneri barbaţi. Familiile poliginice sunt cele unde există mai
multe partenere femei, barbaţii avînd dreptul de a alege mai multe soţii. Caracteristic acestor
familii poligame este numărul de copii mare. Familiile monogame sunt acele familii în care
un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. Monogamia
poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorţului, partenerul rămas se
poate căsători. Sau poate fi monogamie strictă atunci cînd partenerul nu mai are dreptul de a
se recăsători. Tot în cadrul monogamiei, distingem alte două tipuri de familii: familii
nucleare şi familii extinse, precum şi familii de origine. Familiile nucleare sunt formate din
cei doi soţi şi copii lor necăsătoriţi. Acest tip de familie este cel mai întîlnit în societatea
modernă, pentru că permite o legătură mai strînsă între membrii familiei, care îşi construiesc
un stil de viaţă propriu, independent caracterizat prin concentrare afactivă, comunicaţională
şi acţională. Familiile extinse sunt formate din mai mulţi membrii ai familiei ce locuiesc în
acelaşi spaţiu şi care reprezintă două sau trei generaţii: fraţi, parinţi, bunici, copii şi nepoţi.
Acest tip de familie este modelul de tip tradiţional şi ea subordonează familia nucleară, fiind
formată, adesea, din cel puţin două familii nucleare (bunici, parinţi şi copii), dispunînd de un
sistem de reguli şi norme de conveţuire care se perpetuiază de la o generaţie la alta.
Caracteristica ei funcţională este conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilul
familial dominant, pe cît se poate.
Datorită acestei caracteristici apar frecvent conflicte între generaţii. Astfel tînarul cuplu
ajunge de multe ori sa intre în conflict cu cuplu parental cu care convietuieţueşte. Uneori se
poate ajunge la disoluţia cuplului nou constituit, datorită neinţelegerilor apărute în relaţia cu
parinţii, uneori aceasta fiind prea rigidă privind păstrarea vechilor obiceiuri. In alte cazuri se
6
 poate ajunge la disoluţita cuplului parental datorită perturbării relaţiilorexistente şi
producerea de tensiuni, conflicte provenite din partea cuplului tînar. Alteori relaţiile dintre
familiile nucleare se deteriorează după apariţia copiilor (nepoţilor) deoarece bunicii preiau
un rol conducător al familiei avînd tendinţa de a deveni părinţi atît pentru nepoţi cît şi pentru
părinţii acestora. Familia extinsă prezintă şi avantaje semnificative. Fiind mai mulţi membri
în familie există o mare varietate de modele de comportament ce pot fi adoptate de copii.
Mai multe personae într-o familie permit un mai bun ataşament al copiilor, fapt deosebit de
important în dezvoltarea lor emoţională avînd un nivel crescut de încredere în sine şi abilitaţi
de relaţionare cu ceilalţi. Familia extinsă avînd un număr mai mare de membri pot face mai
uşor faţă la sarcinile gospodăreşti dar şi la crizele familiale apărute.
Familia de origine este un alt tip de familie fiind reprezentată de familia în care s-a
născut persoana adică parinţii şi fraţii acesteia. [94]
 Criteriul numărului de parinţi care formează familia prezintă douătipuri de familii:
biparentale şi monoparentale.
Familiile biparentale sunt cele în care există ambii părinţi acestea, fiind formate din
părinţi naturali ai copilului/copiilor sau din familii mixte sau reconstituite în cazul în care
părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat, sau şi-au pierdut partenerul.
Familiile monoparentale sunt cele familii în care unul dintre părinţi nu există, copii
fiind crescuţi doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se datorează fie decesului
acestuia, fie divorţului. O familie monoparentală se poate constitui şi în cazul în care o
persoană poate deveni părinte unic prin conceperea unui copil prin fertilizare în vitro,
prin adopţia unui copil sau atunci cînd celalălt partener nu ia parte la creşterea copilului.
 Criteriul numărul de copii ne dă un număr de patru tipuri de familii: familia fără copii, cu
un singur copil, cu doi copii şi cu trei sau mai mulţi copii.
 Familia fără copii este un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii.
Acest tip de familie este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre deoarece apare
fenomenul de întîrziere a momentului naşterii unui copil în cuplu. Unele motive ar fi: partenerii
doresc să se bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, doresc să se realizeze
economic, financiar, stresul ridicat datorită creşterii timpului petrecut la serviciu ducînd astfel la
scaderea capacităţii reproductive, etc. Familiile fără copii, în majoritatea cazurilor se
caracterizează printr-o intimitate foarte mare, avînd o legătură emoţională foarte strînsă între
parteneri.
 Familia cu un singur copil este foarte des întîlnită fiind tipul de familie care împlineşte
nevoia de paternitate a partenerilor dar face ca să nu fie suprasolicitată economic şi psihologic.

7
In cazul in care copilul traieşte mai mult între adulți, acesta interiorizează ușor trăirile lor ducînd
astfel la conflicte interioare și la întîrzierea sau accelerarea maturizării.
Cînd beneficiază de toate resursele familiei, copilul se va dezvolta armonios atît fizic cît și
psihologic, iar în cazul în care acestea sunt diminuate copilul unic va fi ușor atras în cualiții cu
unul dintre părinți împotriva celuilalt. În aceste cazuri copilul poate substitui rolul de partener
sau de confident în funcție de sexul copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. Astfel copii
dezvoltă un atașament exagerat față de părinte ( sau părinți) fapt ce va determina dificultăți în
asumarea rolului de parteneri în viitoarele lor relații. [97]
Paul Osterrieth în lucrarea sa “ Copilul și familia” afirmă faptul că familia cu un copil unic este “
un mediu incomplete pentru că îi lipsește dimensiunea socială cu dualismul său rivalitate-
solidaritate” . Copilul unic trăiește numai prin raportare cu părinții săi, care il supraprotejează
condamnîndu-l la conformism și la supunere. În funcție de interesul părinților pentru copil se
observă, în educația lui, o combinație de răsfăț sau de lingușire, cu un perfecționismfoarte
insistent. 98 Rose Vincent susține ideea că “nici un copil unic nu-și amintește copilărie cu o
mulțumire totală; afecțiunea certăreață a fraților, rivalitățile, geloziile, constituie pentru copil o
hrană de toate zilele.”
 Familia cu doi copii este un tip de familie apreciată și foarte întîlnită pentru că prezintă
marele avantaj că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze.
Astfel rolurile în casă sunt împărțite pe sexe sau ordinea nașterii. Între cei doi frați apare
fenomenul de competiție, acesta fiind mai ales pentru dragostea părințiilor și pentru resursele
materiale. Atunci cînd frații sunt apropiați ca vîrstă competiția este mult mai evidentă dar, ea nu
este o competiție negativă ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde
copilul va întîlni diverse situații. În acest tip de familie pot apărea coaliții, cele mai fregvente
fiind între mamă și copii sau mamă cu un copil și tatăl cu celălalt. Atunci cînd primul copil este
urmat de al dopilea, atenția părinților tinde să se reverse, într-o proporție mai mare, astfel primul
copil trece pe plan secund, suferind în acel moment un fel de detronare.
Uneori, datoritămultor renunțări pe care copilul mai mare este nevoit să le facă în favoarea celui
mic, și datorită lipsei de afecțiune, copilul mare posibil va dezvolta o personalitate de învins,
ajungând o persoană supusă și introvertită. Copilul mic, datorită faptului că se bucură de
afecțiunea și grija excesivă, uneori , a părinților reușește să iasă învingător în cele mai multe
conflicte cu fratele său mai mare; el va dezvolta o personalitate agresivă, va fi o persoană cu o
mare putere de inițiativă și o fire extrovertită. [99]
 Familia cu trei sau mai mulți copii are o caracteristică importantă, acesta fiind că frații
au mai mari șanse să se formeze unul după celălalt, și să se crească unul pe celălaly. În cazul în
care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va avea sarcini asemănătoare
8
cu cele ale părinților îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la creșterea celorlalți copii și acesta
numindu-se și copil parental. Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor ce au o
bună funcționare sau neadaptiv, în cazul familiilor cu probleme, când părintele renunță la rolul
său și copilul trebuie să îl preia.
Copii parentali când devin adulți își continuă acest rol de îngrijire, inclusiv față de proprii
parteneri inclusiv în familile pe care le vor constitui. Un alt fenomen pe care îl întâlnim în
familile cu trei sau mai mulți copii este acela al copilului mijlociu ce se simte ignorat emoțional,
neglijat dezvoltând sentimente de fustrare, neîncredere în sine, furie, acestea ducând la apariția
unor tulburări de comportament și alte simtome cum ar fi dificultăți în relaționare, insuccese
școlare și profesionale (cf. Daciana Lucia Vasile). Grupul de frați și surori oferă copilului
experiențe inestimabile culese într-un cadru deosebit de bogat și stimulator. Părinții sunt aceia
care determină natura climatului familial și condiționează valoarea experiențelor pe care le
trăiește copilul printre frați.
 Criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri cuprinde două tipuri de familii,
familiile heterosexuale și familiile homosexuale. Familiile heterosexuale sunt acele familii în
care ambii parteneri sunt heterosexuali, acestea fiind întâlnite cel mai des în lume. Familiile
homosexuale sunt acele familii în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene.
Aceste familii pot avea sau nu copii, aceștia fiind proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri
heterosexuali, prin adopție sau prin fertilizare în vitro. Acest tip de familie se întâlnește mai rar și
apărut mai recent în tipologia familială.
 Criteriul apartenenței culturale a partenerilor. Sunt două tipuri de familii în acest
criteriu, astfel întâlnim familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi, fiind tipul cel mai
frecvent întâlnit și familii mixte în care partenerii aparțin unor culturi diferite. Acest tip de
familie capătă din ce în ce mai mult teren datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon,
fax și Internet. Într-o familie mixtă apar numeroase provocări, în special acelea de a armoniza și
diferențele de cultură, tradiții alături de cele personale ce există în orice familie. În România
întâlnim cele mai fregvente cazuri de familii mixte ca fiind realizate într români și unguri,
români și nemți, între români și romi sau alte tipuri de combinație. [100]

1.2 Funcţile educaţionale a familiei în formarea personalităţii copilului

Familiei, ca nucleu fundamental al societății, îi revin mai multe responsabilități.
Funcțile familiei au fost înțelese și tratate în mod diferit, uneori ajungându-se până la
absolutizarea uneia dintre ele. După unii autori există șase funcții pe care familia trebuie să le
îndeplinească pentru membrii ei și pentru societate [85] :
9
 - subzistența fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană , adăpost și
îmbrăcăminte;
- mărirea numărului de membri ai familiei prin reproducere;
- socializarea copiilor pentru rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale;
- menținerea ordinii în cadrul familiei și între membrii familiei și străini;
- menținerea moralului și a motivației pentru a îndeplini sarcini în familie și în alte grupuri
sociale;
- producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității
familiale.
În aceste funcții sunt antrenate mai multe sarcini pe care fiecare familie le îndeplinește în
diferite moduri, în funcție de vârstă și sex. Alți autori consideră că funcțile fundamentale ale
familiei sunt: socializarea copiilor pentru a deveni membri societății și stabilitatea personalității
adulților. [86]
Familia a îndeplinit și îndeplinește un sistem de funcții, printre care cele mai importante
sunt: de reproducere, economică, de socializare, solidaritate familială, cultural-educativă. Voi
face o scurtă trecere în revistă a acestor funcții având ca reper cărțile de specialitate: “Dicționarul
vieții de familie”- Iolanda Mitrofan dar și „ Introducere în psihologia familiei”- Diana Lucia
Vasile:
a) funcția reproductivă (biologică, de procreare) care presupune satisfacerea sexuală
reciprocă a celor doi soți asigurând continuitatea speciei, aducerea pe lume a
copiilor.”Comportamentul sexual este mijloc și nu scop pentru împlinirea personalității, pentru
creșterea gradului de armonie al relaționării dintre soți, a coeziunii grupului familial”. [87]
b) funcția economică-presupune asigurare resurselor materiale, financiare, necesare
existenței familiei (locuință,hrană, haine, etc.). Pentru buna desfășurare a vieții și activității
grupului familial, soților le revine sarcina de a sigura, prin contribuția lor, o serie de condiții de
ordin material. Un cimat pozitiv bazat pe relații armonioase de înțelegere, prețuire și respect
reciproc, influențează pozitiv randamentul la muncă și gradul de integrare socioprofesională.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copilului asigurându-i hrană, îmbrăcăminte, condiții
cât mai bune de odihnă, joacă, învățătură. Un regim rațional de viață nu poate avea decât
urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
c) funcția de solidaritate – asigură unitatea și stabilitatea familiei prin manifestarea
sentimentelor de afecțiune, de respect, de aparteneță la grupul familial, a încrederii membrilor
unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce. Astfel se asigură membrilor familiei posibilitatea
recreerii și recomfortării, relațiile interpersonale afective favorizând comunicarea și
detensionarea. Locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el să facă
10
această distincție, este cadrul familial. Aici copilul își învestește toate resursele emoționale și va
învăța treptat să le controleze, familia „constituie o adevărată școală a sentimentelor care
modelează personalitatea în dinamismele sale fundamentale” [88].
d) funcția social-culturală asigură creșterea copiilor, socializarea lor, dezvoltând relații de
înțelegere, de cooperare, respect și ajutor reciproc, de rezolvare în comun a o serie de trebuințe
materiale, spirituale, sociale. Această funcție presupune transmiterea, cu scopul asimilării de
către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei a atitudinilor, valorilor, principiilor,
modelelor de comportament caracteristice unui grup social.
Caracterul relațiilor trăite de copil și al interacțiunilor la care asistă mai mult sau mai puțin
implicat, are ca urmare formarea sentimentală a copilului. S-a spus despre familie că este
singurul mediu care are o mare diversitate de relații, pe care copilul chiar dacă nu le trăiește
direct cel puțin participă prin jocul identificărilor și a proiectărilor, văzându-le cum funcționează
sub ochii lui. În acest sens relația dintre părinți și relația pe care aceștia o stabilesc cu copilul,
formează baza pe care el își elaborează „schema fundamentală a perechii, a familiei, a creșterii
copiilor acesta este motivul pentru care cei mai mulți părinți educă așa cum au fost educați” .
[89]
Comportamentul uman, în general, este impregnața de influențe culturale multiple, de opinii,
de credințe, de obiceiuri. Copilul se naște într-un cadru prefabricat, determinat de o cultură dată a
cărei expresie este familia și modurile ei de a proceda… Familiile sunt necesare în primul rând
pentru că personalitatea umană nu este născută ci fiindcă ea trebuie construită… Familiile sunt
fabricile care produc personalitățile umane, încorporând copilul într-un anumit cadru cultural…
copilul va deveni uman potrivit formelor de cultură pe care i le prezintă mediul familial…la
naștere copilul nu este decât un candidat la umanitate de care nu se poate spune ce va deveni fără
cultură”. [90] În strânsă legătură cu funcția social-culturală este și :
e) funcția educativă prin care părinții exercită influențe educaționale asupra copiilor în mod
direct prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate, utilizând o serie de metode și
tehnici educative sau în mod indirect prin modelele de conduite oferite, precum și prin climatul
psihosocial existen în grupul familial. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihică a
copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie sa urmarească pas cu pas evolutia intelectuala,
morala, estetica in scopul formarii caracterului. Influientele exercitate pe aceste planuri au o serie
de efecte asupra componentelor personalitatii copiilor, fie ele componente instrumental-
operationale (ex. Invatarea limbajului, cititului, cunostinte uzuale despre ocupatiile oamenilor,
minuirea diferitor obiecte casnice, etc.), fie componente atitudinal-relationale (modele de conduit
pe care copiii le preiau prin imitatie de la parinti), fie componente motivational-afective (climat
familial pozitiv sau negative care influienteaza relatiile dintre membrii familiei) [91]
11
 Din punct de vedere intelectual, ca prin factor educativ familia ii ofera copilului aproximativ
90% din cunostintele uzuale, se preocupa si dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor
(memoria, gindirea, spiritul de observatie). In perioada scolara mica, familia vine in sprijinul
scolii, sustinind „gustul de citit” al elevului. Cel mai important este modul de stimulare a
curiozitatii copilului de a citi, prin cumpararea unor carti care sa puna bazele unei mici biblioteci.
Copilul obtine rezultate scolare bune in functie de modul in care parintii se implica in procesul
de invatare; ei trebuie sa-si ajute copiii dar sub o forma limitata la o indrumare sau sprijin,
supraveghind permanent copilul.
Din punct de vedere moral, in familie se formeaza cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, etc. In realizarea acestor sarcini,
modelul parental ajuta cel mai mult; parintele este un exemplu pentru copil. Patintii le spun
copiilor ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportament.
Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din
jur.
Din punct de vedere estetic, parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu
frumusetile naturii, cu viata sociala (traditii); mass-media, in special internetul exercita o
influienta puternica asupra educatiei estetice. Uneori exista numeroase saituri cu caracter
cultural, de imbogatire a cunostintelor, dar exista si numeroase saituri care pot deforma
imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. Parintii trebuie sa controleze atit timpul pe
care copilul il petrece in fata calculatorului si televizorului. In unele familii preocuparea pentru
cultura estetica a copilului lipseste cu desavirsire, iar in altele aceasta este exagerata. [92]
Functia educativa are ca finalitate integrarea eficienta a individului in societate, formarea si
dezvoltarea personalitatii iar obiectivul principal al actiunii educatieve este realizat atit de
familie cit si de scoala, sarcinile impletindu-se si sprijinindu-se reciproc.

Functia fundamentala a familiei este de a forma personalitatea copiilor aparuti in cadrul ei,
astfel influienta pe care o exercita familia in plan educativ asupra dezvoltarii copilului este
majora. Copilul, fiinta plastica, inzestrata cu un uimitor potential de dezvoltare, foarte receptiv la
influientele externe (pozitive sau negative), nu este un adult in miniatura, ci doar „un candidat la
umanizare” (H. Pieron). El trebuie socializat si umanizat.

12
1.3 Factorii comportamentului deviant la copii
Personalitatea, asa cum se manifesta ea la persoana matura, este rezultatul unui indelung process
de dezvoltare care incepe inca din copilaria timpurie. Astfel, omul nu se naste cu personalitate ci
aceasta se formeaza treptat, parcurgand mai multe etape. Procesul de construire a unui drum in
viata, propriu fiecarei persoane, este un proces determinat si conditionat de mai multi factori care
intervin si interactioneaza variat.
Dintre toti acesti factori, trei au fost considerati fundamentali pentru ca lipsa oricaruia dintre ei
sau slaba lor manifestare determina imposibilitatea dezvoltarii personalitatii sau limitarea ei.
Acesti factori sunt: ereditatea, mediul si educatia
Ereditatea este primul factor fundamental al dezvoltarii personalitatii si cel dintai care se
manifesta. Fiecare om reprezinta din punct de vedere biologic o fiinta singulara, unica, aceasta
unicitate fiindu-I data de zestrea ereditara transmisa prin mecanisme genetice de la ascendenti la
descendenti [28]
Ereditatea este acea insusire fundamental a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta
mesajele de specificitate ale specie, grupului de indivizi sau indivizilor sub forma codului
genetic, care este ansamblul tuturor genelor proprii specie umane, organizate in mod specific la
fiecare fiinta.
Materialul ereditatii este nuclear (la nivelul cromozomilor) si citoplasmatic, constituind
genotipul individului. Asadar totalitatea informatilor sau mesajul genetic stocat in celula, in
forma latent, inainte de interventia actiunii factorilor de mediu este denumita genotip. Din
conlucrarea genotipului cu factorii de mediu se consituie fenotipul.
Ereditatea definind o trasatura biologica proprie organismului uman, intervine ca premise a
dezvoltarii prin elemente de tip:
 genotip – “patrimonial mostenit” pe cale ereditara, ca rezultat a combinarii unitatilor
genetice materne si paterne
 fenotip – efectul genotipului rezultat din interactiunea cu mediul
Zestrea ereditara se manifesta la om in doua planuri: determinarea unor trasaturi generale ale
speciei (structura anatomofiziologica a organismelor, pozitia bipeda) si determinarea si
determinarea unor particularitati individuale (culoarea ochilor, a parului, amprentele digitale,
grupa sangvina) [29]
Importanta ereditatii in dezvoltarea psihica poate fi sintetizata in cateva aspect [30] :
 Mostenirea ereditara apare ca un complex de predispozitii si potentialitati (structurile
aptitudinale se pot exprima sau nu, in functie de ocaziile oferite de mediu si/sau
educatie);

13
  Diversitatea psihologica umana are la radacina ereditara, dar nu se reduce la aceasta,
fiind influentata de modul in care interactioneaza cu factorii de mediu favorizati si cu
educatia la timp si corect realizata (o aptitudine pentru care exista potentialitate poate
ramine latent toata viata nu are un mediu stimulativ si o educatie artistica
corespunzatoare).
 Rolul ereditatii se exprima diferit in diversele aspect ale vietii psihice: unele poarta
mai puternic amprenta ereditatii (precum temperamental, aptitudinele, emotivitatea),
altele mai putin puternic (de exemplu atitudinele, vointa sau caracterul);
 Rolul ereditatii nu este constant in viata individului: este mai ridicat la inceputul
vietii;
 Ereditatea ofera premisele unor momente de optima interventie din partea mediului
educativ, numite “sensibile sau critica” (achizitia mersului, limbajului, operatiile
gindirii);
 Potentialul genetic al fiecarui individ se selecteaza prin hazard; din perspectiva
filogenetica, ereditatea umana confera cea mai mica “incarcatura” de comportamente
instinctive (puiul de om este o fiinta total dependenta de membrii propriei specii si
este singurul care isi perte specificitatea daca in dezvoltarea sa timpurie este “asistat ”
de membrii atei specii);
 Factorii ereditari sunt considerati ca premise ale dezvoltarii sau ca predispozitii
natural. Aceste predispozitii native au un character polivalent, aceea ce inseamna ca
pe acelas fond ereditar se pot realiza, sub influienta factorilor de mediu si educatie,
profiluri si insusiri psihice diferite.
 Deoarece insusirile psihice se constituie de-a lungul vietii si activitatii individului, nu
putem vorbi de o ereditate pura. Orice trasatura psihica este o unitate a interactiunii
dintre factorul genetic si cel de mediu, primul aflindu-se intr-o stare virtual sau
potential, iar sub influienta celuilalt actualizindu-se, transformindu-se intr-un
fenomen psihic; ceea ce rezulta din aceasta interactiune depinde de directia pe care o
imprima factorul ereditar, cit si de forta declansatoare si modelatoare a factorului
extern.
Rolul ereditatii indezvoltare este de premise naturala, cu actiunea probabilista care
poate oferi individului:
- o sansa (ereditate normal) care poate fi valorificata sau nu.
- o nesansa (ereditatea tarata) care in functie de garavitate poate fi compensata in diverse
grade sau nu.

14
 Zestrea ereditara nu este suficienta pentru formarea si dezvoltarea personalitatii. Ea asigura
premisele si abia interventia celorlalti factori si va conduce la definirea si formarea diferitor
component ale personalitatii. Daca mediul si educatia nu actioneaza la timp, se pierde potentialul
ereditar.
Structura psihologica a personalitatii este rezultatul transformarii structurii biologice sub
influienta educatiei, a vietii sociale si cultural. [31]
Mediul ca factor al dezvoltarii umane reprezinta totalitatea elementelor cu care individual
interactioneaza direct sau indirect pe parcursul dezvoltarii sale. Mediul costituie ambientul in
care se naste, traieste si se dezvolta omul, afirma Pantelemon Golu in “Psihologia dezvoltarii”.
Factorii de mediu care influienteaza dezvoltarea pot fi inerni (factorii biologici care influienteaza
dezvoltarea fatului in cele 9 luni de intrauterina) si externi. Cei externi, la rindul lor, pot fi fizici
(conditii climaterice, geografice,flora si fauna, calitatea alimentatiei si aerului)si sociali
(neorganizati sau spontani si organizati: socioecanomici, socioigienici, socioprofesionali,
socioculturali, socioafectivi etc.). [32]
Actiunea mediului poate fi directa – influenta climei, hranei, influenta conditiilor de locuit, a
gradului de poluare, dar influentele pot fi si indirect, prin intermediul formelor de adaptare
umana (nivelul de trai, gradul de cultura si civilizatie). In functie de distant individului cu care
interactioneaza vorbim de un mediu proximal si distal. In cadrul mediului proximal intra
obiectele, persoanele fizice, situatii zilnice cu care individual intra in contact. Mediul distal este
cel aflat la distant mai mica sau mai mare ce poate fid us in apropiere prin mijloace mass-media.
In cadrul mediului sunt incluse relatiile fizice, ansamblul de relatii si semnificatii care prin
interiorizare ajung sa ne determine actele de conduit.[33]
Mediul exercita influiente variate si totodata caracteristice pentru fiecare virsta. Aceastea
defines o nisa de dezvoltare. Acest termen a fost introdus de Super si Harkeness
in 1986 ca urmare a diversitatii continuturilor mediului, a formelor si a mijloacelor.
Termenul de nisa de dezvoltare (introdus de Super si Harkeness in 1986) desemneaza
totalitatea elementelor cu care copilul intra in relatie la o virsta data. Nisa de dezvoltare are in
continut:
a) obiecte si locuri accesibile copilului de diferite virste
b) raspusurile si reactiile anturajului fata de copil.
c) totalitatea cerintelor adultului in raport cu copilul, virsta la care se solicita si
nivelul performantei la care se asteapta si se pretinde sa se realizeze activitatea
d) activitatile impuse, propuse si acceptate de copil.

15
 Nisa de dezvoltare e difenita in culturi diferite, in profesii diferite ale parintilor, in tipuri de
familii diferite si poate constitui demersuri de cercetare pentru gradul de dezvoltare a unui copil.
[34]
In ceea ce priveste rolul mediului in dezvoltarea psihica a individului se pot sublinia
aspectele cele mai importante:
 Mediul reprezinta factorul care transforma potentialul ereditar in component
psihica reala;
 Mediul umanizeaza fiinta si functiile sale biologice;
 Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii, ci ofera circumstantele si
oportunitatile pentru dezvoltare (imprejurarile si conditiile de viata, informatiile si
modelele de conduit, prilejurile de comunicare si schimburile affective cu ceilalti
semeni).
 Actiunea factorilor de mediu poate fi simultana sau succesiva, astfel ca
interactiunea lor poate genera doua categorii de consecinte: o dezvoltare fara
probleme, daca actiunea acestor medii este convergenta si pozitiva; blocaje
majore de dezvoltare daca actiunea mediilor este divergenta (situatia coflictului
valoric intre mediul familial si cel scolar). [35]
Pentru om este important si mediul natural dar influienta cea mai mare este exercitata de
componentele socio-culturale. Fiecare fiinta interactioneaza de-a lungul vietii cu mai multe
medii: familial, al institutiilor educative de diferite grade, al grupului de prieteni, al grupului de
munca, al comunitatii urbane sau rurale. Mediul exercita influiente puternice asupra formarii
caracterului. Astfel s-a demonstrate ca familia reprezinta un puternic factor de dezvoltare in
copilarie. Modelele de conduit ale parintilor, stilul lor de viata, climatul socio-afectiv din familie,
dragostea neconditionata fata de copil, constituie influiente hotaritoare pentru punerea bazelor
personalitatii in prescolaritate si dezvoltarea ampla a acesteia in urmatorii ani.
Expresia “Cei sapte ani de acasa” sintetizeaza toate aceste influiente care se reflecta in
caracterul copiilor. Influientele mediului familial sunt completate de cele ale gradinitii, scolii si,
treptat acestea vor domina procesul dezvoltarii copiilor si tinerilor. [36]
Dar izvorul energiei evolutiei psihice oricarui copil va ramane, pina la vista constituirii
propriei familii, mereu familia de provenienta. In urma studiilor efectuate se pare ca aceasta isi
pastreaza influienta chiar si la nivelul noii familii, tinarul sot sau tinara sotie purtind modelul
matern/patern in propria lor structura de personalitate si actionind in concordanta sau in opozitie
cu acest model, in functie de complexa relationare socio-afectiva implicate de propria
evolutie.[37]

16
 Mediul familial si scolar contribuie foarte mult la dezvoltarea sistemului motivational si al
aspiratiilor, la formarea idealului de viata. Prin esenta sa, omul este o fiinta sociala, el nu poate
trai singur, izolat, rupt de ceilalti oameni. Dimpotriva, el se raporteaza permanent la altii,
actioneaza impreuna cu ei, stabileste relatii cu cei din jurul sau. Numai ca aceste relatii sociale
sunt foarte multiple, variate si actioneaza in planuri diferite.
Un mediu stimulativ care exercita de timpuriu influientele poate asigura o dezvoltare foarte
buna, daca exista pemise ereditare normale. Mediul ofera posibilitati nelimitate de valorificare a
predispozitiilor cuare se naste omul. Rolul ereditatii apare mai evident in dezvoltarea functiilor
psihice simple, elementare, pe cind rolul mediului se vadeste mai pregnant in functiile si
procesele psihice complexe, superioare (ex. Mersul biped apare, de exemplu ca o functie
conditionata ereditar, dar “alergarea de performanta” este efectul mai ales al conditiilor externe
provenite din mediul social). [38]
Deoarece contributiile ereditatii si mediului sunt necesare dar nu suficiente, in procesul
dezvoltarii depline a finite umaneeste determinate contributia singurului mediu cu valente
exclusive positive – mediul educational.
Educația. Factorul determinat al formării si dezvoltării personalitătii s-a dovedit a fi
educația. Fondul ereditar și înnascut cu care copilul intra pe poarta vieții este premisa dezvoltării.
Mediul fizic și social crează condițiile specifice ale acestei dezvoltări a personalității sale.
Orientarea devenirii umane, acțiunea cu caracter stimulativ sau corectiv exercitată chiar asupra
premiselor sau condițiilor amintite este realizată de un “operator special” numit educație, care
poate avea un caracter spontan sau permanent. [39]
Educația reprezinta ansamblul activităților si influiențelor pozitive, pe termen lung, care
implică ființa umana ca factor al propriei sale deveniri:
 Educația proiectează dezvoltarea psihică și asigură condițiile realizării acestei
proiectări;
 Educația este cea care asigură legătura între potențialitățile de dezvoltare (date
de ereditate) și oferta de condiții și oportunități a mediullui, selectînd atît însușirile
determinate genetic, cît și componentele de mediu care corespund obiectivelor
educaționale.
 Acțiunea educativă trebuie să armonizeze datele oferite de ereditate și mediu, în
mod creator și adaptat fiecărui individ (sau grup și indivizi). Aceasta deoarece ceea
ce s-a dovedit, într-un moment sau pentru un individ, benefic, poate fi dăunător.îtr-
un alt moment sau pentru un alt individ.
 Educația trebuie să fie stimulativă, în sensul că demersurile sale trebuie să fie cu
un pas înainte a ceea ce poate, a ceea ce se vrea, și aceea ce știe individul, astfel
17
 încît să vină în întîmpinarea nevoilor și cerințelor individului (evitîndu-se
suprasolicitarea sau subsolicitarea).
 Educația depinde de ceilalți doi factori (ereditarea și mediului) și nu poate avea
puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată și nici un
mediu total defavorabil ) .
 Într-o anumită măsură educația poate accelera dezvoltarea psihică prin varietatea
experiențelor de învățare care-și propun reducerea decalajului între capacitățile
prezente ale individului și un nivel superior al acestora. [40]
Pe baza unor cercetări s-a dovedit că, dacă copilul ar fi privat de educație în primii ani de
viață, umanizarea și dezvoltarea psihică ar fi profund și poate iremediabil compromise. Eucația
începe din prima zi de existență a copilului și se contiuă apoi toată viața. deosebit de important
pentru dezvoltarea psihica a copilului, sunt în plan educațional, relațiile afective și de
comunicare ce se stabilesc de timpuriu, în cadrul familiei, între mamă și copil. [41]
Ca activitate conștientă, dirijată spre finalitățile elaborate, educația este realizată de adulți
care sunt parinții investiți cu funcții educaționale prin însuși rostul lor în societate și educatorii
profesioniști care exercită actul educativ în manieră formală (realizată în instituții de
învățămînt, avînd caracter conștient și selectiv, urmărind niște finalitați educaționale) sau non-
formală (realizată în contextul unor instituții care nu au ca obiectiv explicit prioritar educația,
în cadrul instituționalizat și organizat; de exemplu instituția familiala, ca celulă socială bazată,
are fucții certe educative dar care nu sunt realizate prin acțiuni sau strategii clare). O altă latură
a educației este cea informală care cuprinde efectul educativ al acțiunilor sau activitaților
socio-umane, culturale sau de altă factură asupra individului în formare (strada, grupul de
joacă, emisiunile de radio sau TV, presa,filemele, teatrul, etc.)
În cocluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, avînd următoarele
particularități: se sprijină pe ereditate, folosește datele oferite de mediu și este dirijată de
educație; se desfășoară în contextual activității proprii de învățare, fiind impulsionată de
motivație; este deplină în condițiile interacțiunii optime între cei trei factori, respective atunci
cînd există o corespondență in timp între desfășurarea programului ereditar în calitatea
influențelor externe; are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-liniară și
imprevizibilă; este individual în sensul că prezintă numeroase aspect de diferențiere, dincolo de
legile general-umane de dezvoltare; este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o
anumită zonă va avea efecte asupra întregii dezvoltări; este stadială, în sensul că anumite
perioade ale vieții se corelează cu schimbări cantitative și calitative specifice. [42]
Pantelemon Golu afirmă în lucrarea “Psihologia învățării și dezvoltării”, că ereditatea este
un dat mediul – ceva ce se oferă copilului, iar educația ceva ce i se aplică. Chiar dacă
18
deosebirile dintre ele sunt evidente, totuși cele trei categorii au ceva in comun, și anume faptul că
toate sunt veriabile “de intrare” în raport cu dezvoltarea. Acestea sunt elemente pe care copilul le
primește implicit din partea naturii sau, explicit din partea societății. [43] Astfel ereditatea,
mediul și educația sunt determinații personalitații.

19
 Concluzii și recomandari

În sec. al -lea tema copilului și copilăriei a devenit o prezență constantă în discursurile

politice, abordarile științifice, culturale, educaționale etc., la nivel internațional, regional și
național.
Conștientizarea faptului că copilul este un subiect ce necesita protecție și ocrotire specială a
produs o revoluție în consfințirea drepturilor acestuia. Legislația naționala pornește de la
recunoașterea copilului ca subiect de drept și, în această calitate, a dreptului lui de a se bucura de
toate drepturile civile, politice, culturale, economice, sociale etc.
Caracterul vulnerabil al copilului a determinat necesitatea instituirii și reglementării unor
măsuri speciale de asistență și protecție a lui, precum și a unor organe prin intermediul cărora și-
ar putea exercita drepturile fără a fi vreun drept lezat sau prejudiciat.
Cercetînd problemele legate de rolul autorităților statale în vederea promovării și protecției
drepturilor copiilor, statutul juridic al autorităților statale în vederea promovării și protecției
drepturilor copiiilor, statutul juridic al autorităților statale, formele și metodele de realizare a
activității de protecție a copilului, ne-am străduit să redăm în cadrul prezentei lucrări o expunere
cît mai completă și obiectivă a aspectelor teoretice și practice a temei investigate.
Astfel după proclamarea suveranității (1990) și independenței (1991), odată cu adoptarea noii
Constituții (1994) Republica Moldova se proclamă stat de drept, democratic, în care demnitatea
omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane reprezintăvalori
supreme și sînt garantate.
Putem afirma cu certitudine că necesitatea protecției drepturilor copilului este recunoscută la
cel mai înalt nivel atît pe plan internațional avem Convenția Drepturilor Copilului ce conține trei
inovații majore: este ”participarea copilului” la elaborarea drepturilor copilului, ceea ce oferă
certitudinea că este asigurată informarea copiluluidespre drepturile pe ce i se recunosc; la
rehabilitare, precum și “interesele superioare ale copilului”, convenția O.N.U., pe plan național
avem Constituția Republicii Moldova, Legea privind drepturile copiilor nr.338- din
15.12.1994, Convenția privind drepturile copiilor, din 1989.
Considerăm că printer factorii care ridică în vederea realizării prevederilor Convenției și
genereaza diferite situații de dificultare pentru copiii din Republica Moldova, pot fi menționați:
a) deteriorarea valorilor morale ale familiei, urmată de creșterea divorțurilor, recăsătoroiilor
și implicit – creșterea numarului de copii crescuți și educați de un singur parinte, a
copiilor abandonați, ocrotiți și instituțiirezidențiale etc.;
b) sărăcia, urmată de creșterea numărului de copii ce necesită ajutor economic din partea
statului și comunității;
20
 c) migrația în n masă a părinților la lucru în străinătate și creșterea numărului de copii
rămași pe un termen nedeterminat fără ocrotire părintească, a copiilor străzii, a copiilor
traficați etc,;
d) sănătatea precară a populației și creșterea numărului de copii cu dizabilități fizice și
mintale, a copiilor infectați cu virusul imunidificației umane HIV/SIDA, a copiilor ce
suferă de pe urma altor boli infecțioase;
e) alte fenomene antisocial, de pe urma cărora suferă copiii: consumul excesiv de tutun și
alcool și alte substanțe stupefiante.
Actualmente, în Republica Moldova nu există un organ executiv care să aibă în competența
sa soluționarea tuturor problemelor copilului. De diferite aspecte ale protecției drepturilor
copilului se ocupă fiecare în domeniul său de activitate:
1. Ministerele (Educației și Tineretului, Protecției Sociale, Familiei și Copilului, Sănătății,
Afacerilor Interne, Justiției);
2. Avocații Parlamentari;
3. Administrația public din care fac parte primăriile, instituțiile de tutelă, curatelă, cadrele
didactice, medicii, consilieri locali.
În baza concluziilor formulate facem o serie de recomandări;
În planul perfecționării cadrului legislativ:
 Comisiile cu privire la minori pe lîngă consiliile locale au o activitate sporadică, bazată
pe participarea unor personae neremunerate și care desfășiară această activitate în mod
suplimentar, pe lîngă atribuțiile pe care le au, din acest punct de vedere propunem crearea
unei structure funcționale formate din asistenți în problema drepturilor copiilor, care să
aibă ca sarcină “depistarea active” , prin acțiuni de profilaxie în mediile care favorizează
sau în care există nevoi reale de ocrotire a minorilor.
 Aducerea în concordanță a prevederilor Codului Civil, Codului Familiei și Legii privind
drepturile copilului în așa fel încît să nu fie contradictorii sau să conțină specificări
duplicitare;
 Instituirea instanțelor judecătorești de familie după exemplul celor existente în alte state
sau a unor complete de judecată specializate în cauzele cu minorii, incluzînd judecători și
procurori pregătiți special în problemele privitoare la minori.
 Concluderea instituțiilor guvernamentale cu organizațiile neguvernamentale, preocupate
de problemele protecției drepturilor copilului, prin dezvoltarea unor sisteme de
comunicare, care să permită formularea unor concepte comune privind politicile în
domeniu.
Propuneri pentru o strategie unitară de ocrotire și prevenire:
 adaptarea unei noi concepții de protecție a drepturilor și intereselor legitime a
familiei, îndeosebi a celor recent constituite, instituțiile specializate vor trebui să
elaboreze, în colaborare cu alți factori educativi, acțiuni prin care să consulte
părinții copiilor;

21
 avîndu-se în vedere deficitul de experiență pedagogică existentă în interiorul unei
îndatorii ce le revin în domeniul îngrijirii și educației copiilor, relațiile părinți-
copil, perioadele critice din viața copiilor;
 stabilirea clară a responsabilităților ce revin fiecărei instituții angajate în problema
socializării și resocializării minorilor.
 elaborarea pe baza unor analize științifice a măsurilor strategice care vizează
diminuarea încălcării drepturilor copiilor.
 Editarea de material informative și metodice în problema resocializării copilului,
promovarea programelor anuale de sensibilizare a opiniei publice în domeniul
protecției copiilor: instituții, copii cu dizabilități, copiii străzii, copiii maltratați și
traficați; elaborarea și implementarea programul de protecție a copilului împotriva
informațiilor nocive, crearea centrelor de resurse și de informare pentru familiii
cu copii.

22
 Capitolul 2. STRATEGII DE OCROTIRE ȘI EDUCAȚIE A COPIILOR ÎN PERICOL
MORAL ȘI ÎN STARE DE ABANDON
2.1 Minorii în pericol moral și în stare de abandon, cu referire specială la grupurile de
minori cu comportament deviant
În limbajul curent termenul de abandon are înțelesul de părăsire voită, de obicei definitivă, a unei
ființe. Uneori această detașare este doar de natură afectivă și nu implică despărțirea fizică de
ființa respectivă. În anumite situații detașarea poate consta din neîndeplinirea unor obligații
legale de întreținere a copiilor sau a unor rude apropiate ori a soției. Este sensul juridic al
termenului “abandon familial” astfel cum este consacrat în legislația noastră actual, care pune un
accent deosebit pe aspectul material al acestei îndatoriri. Motivațiile unei asemenea detașări
rezultă din împrejurări și situații diferite care duc aproape întotdeauna la sentimentul de abandon
pe care îl încearcă persoana părăsită și care variază în funcție de legăturile anterioare și de starea
de lipsă și frustrare pecare o resimte persoana abandonată. Deci, în cazul abandonului avem, pe
de o parte, un eveniment, care constă în părăsirea fizică sau în detașare de o persoana prin
ruperea unei anumite relații bazată pe îndatoriri materiale și morale, asociate adesea cu elemente
de natură afectivă, iar pe de altă parte, o situație care constă în starea de abandon.
Minorul în pericol moral se găsește întotdeauna într-o stare de abandon provocată de evenimente
și împrejurări diferite, cum sunt de pildă, decesul părinților și carențele afective din mediul unde
a fost încredințat spre creștere și educare, indiferența acestora față de dezvoltarea morală și
intelectuală a minorului,, disocierea familiala prin conflicte repetate între părinți și între aceștia și
minor, excesul de autoritate, lipsa de afecțiune ș.a. Cu alte cuvinte, starea de abandon în care se
află minorul în pericol este întotdeauna de natură afectivă și constituie, pe fondul labilității
psihice care caracterizează perioada copilăriei, principal cauză a fugilor de la domiciliul
părinților sau din instituțile de ocrotire și a vagabondajului. În aceste situații întregul proces
educativ este abandonat, deoarece perioadele de fugă și de vagabondaj se asociază cu
întreruperea școlarizării și, în cele din urmă a abandonului școlar.
Se poate spune că starea de abandon în care se află acești minori generează la rîndul ei o serie de
evenimente recursive prin care minorul reacționează în mod succesiv la situația în care se află ,
abandonînd la rîndul lui domiciliul familial sau instituția de ocrotire, școala și uneori cercul de
prieteni și cunoștințe. În perioadau de vagabondaj, din necesități de subzistență dar și din nevoia
firească și compensatorie de relații bazate pe situații de viață comune, el se asociază cu copii sau
tinerii aflați în situații similar, formînd grupuri mult mai puțin organizate și stabile, centrate pe
săvîrșirea unor fapte prevăzute de legea penală și care pot devein “bande de adolescenți” de mai
tîrziu. In literature sociologică și criminologică europeană și nord americană aceste grupuri și
bande au constituit obiectul unor cercetări științifice aparte.
23
În țara noastră cercetările referitoare la grupurile și bandele cu minori cu comportament deviant
au avut un character subsidiary, fiind integrate ca variabile în cercetări complexe referitoare la
tiologia și formele de manifestare a delicvenței juvenile. Cu titlu de exemplu menționăm
investigațiile făcute de Centru de Cercetări pentru Problemele Tineretului în colaborare cu
Direcția Generală a Penitenciarelor și Inspectoratului General al Poliției (G. Basiliade, C.
Iacovisac, I. Harbădă), Centru de Cercetări Sociologice (D. Banciu și S. Rădulescu).
Deomponența și formele descrierile și concluziile lor, deși parțiale, sunt similare cu rezultatele
obținute de o serie de cercetători străini în ceea ce privește modul de constituire, componența și
formele de manifestare ale unor asemenea grupuri.Considerăm necesar ca referindu-ne la aceste
cercetări să le completăm cu observațiile și concluziile unor studii din străinătate și cu unele
date din investigații mai recent efectuate de Inspectoratul General al Poliției și să le integrăm
într-o perspectivă mai amplă care cuprinde și ideile directoare ale unui program general de
abordare a fenomenului numit “copii străzii”, caracterizat prin comportamente deviante de grup.
Marea majoritate a cercetărilor care au abordat acest subiect nu au făcut o distincție clară
între grupurile de copii și bandele de adolescenți. Prin grup înțelegem o asociere de persoane
care își subordonează comportamentele unei contribiții și interacțiuni comune (R.P. Hofstatter).
Literatura psihosociologică care se ocupă în mod special de “grupurile restrînse” arată că
termenul de grup este întîlnit în limbile franceză, engleză și germană de abia în secolul 17, fiind
preluat din limbajul artiștilor italieni, care îl foloseau pentru a desemna o compoziție plastică ce
reunea mai multe persoane. Sensul inițial al termenului italian „in groppo” era acela de „nod”,
conotația de „reunire într-un ansamblu” datînd din epoca renașterii (D. Anzieu, J.Y.Martin). Au
fost subliniate dificultățile elaborării unei definiții reguroase a conceptului de grup, ce se
datoresc printer altele, variațiilor foarte mari în stabilirea numarului de personae care alcătuiesc
un grup și nu o “mulțime” sau “masă”. În general grupurile au fost deosebite în funcție de
obiectul activităților commune ale membrilor care îl compun (grupul școlar, echipa sau grupul
professional ș.a.m.d.).
Din punct de vedere al criminologiei s-a pornit de la o analiză a grupurilor de copii, deci a
subiecților care nu au împlinit vîrsta de 12 ani, făcîndu-se distincția între copiii adaptați, care se
reunesc în grupuri datorita unei nevoi psihoafective de contacte sociale și de joacă, și copiii
adaptați social, care se asociază în funcție de situația de inadaptare în care se află (școlară,
familială) și de gradul lor de reactivitate la asemenea împrejurări. În general grupurile alcătuite
din așa numiți “copii ai străzii” fac parte din ultima categorie. Ele au un character spontan și o
compoziție fluctuantă, numărul participanților fiind în funcție de locurile predilecte unde
vagabondează și își organizează condițiile precare de existență. Faptele antisocial, de la furturile
simple sau calificate, la prostituție, tulburarea liniștii publice, comerț illicit, consum de substanțe
24
halucinogene, constituie principal lor activitate. Furtul, cerșetoria și uneori o serie de acrivități
elicite care constau în prestarea unor servicii ocazionale sunt principal sursă de existență a
acestor grupuri. Gradul lor de coeziune este relative scăzut iar intervalul de vîrstă este relative
mare, cuprinzînd atît copii în vîrstă de 7-10 ani, cît și minori în faza de început a pubertății și
chiar adolescenți.
S-a arătat că în componența acestor grupuri pot să întri minori de vîrste diferite care nu
prezintă fenomene de inadaptare familial, fiind învățați de părinți să ducă un astfe de mod de
viață, ca perioada de “ucenicie” pentru o viitoare activitate infracțională sistematică. Ei aparțin
acelor “structure criminale” la care ne-am referit ulterior. Din cadrul acestor grupuri se pot
forma “bandele de adolescenți”, care prezintă un grad sporit de pericol social, caracterizîndu-se
printr-o serie de trăsături specifice care le deosebesc de grupurile de copii și tineri descris mai
sus.
În acest sens studiul lui Ph. Robert și cercetările efectuate de Centrul de la Vaucresson au
pus în evidență elemente de continuitate și discontinuitate între grupurile de copii, cum sunt și
“copii străzii” și bandele structurate de adolescenți. Fără să pretindă că au ajuns la elaborarea
unei tipologii de necontestat , aceste studii și cercerării au arătat că, independent de deosebirile
specifice între diferite forme de existență ale acestor grupuri, se constată o relație de continuitate,
o “alunecare insensibilă de la un tip de organizare la altul” în cadrul aceleiași modalități de
asociere.
S-a arătat că o „ mulțime” se definește prin „psihologia simultaneității”, în timp ce o “bandă”
se caracterizează printr-o similitudine psihologică. Ele au la origine căutarea la alți indivizi a
aceluiași mod de a gîndi, a simți, a comporta. Existența în bandă suprimă sau suspendă exigența
de a se adapta la caracteristicile societății globale sau ale unui anumit grup social cu
comportamente sociale normale. În cazul copiilor și adolescenților banda este forma în care își
găsește expresia refuzul sau inaptitudinea inaptitudinea organică de a se adapta universului
adulților și regulilor lor de conduită. Prezența în grup a mai multor indivizi care împărtășesc în
mod explicit sau implicit acest refuz și prezintă același “sincretism” sau ameste mintal și afectiv,
permite fiecăruia să se simtă în siguranță datorită sprijinului afectiv al celorlalți. Copii
abandonați sau care trăiesc acest sentiment, personalitățile inafective sau amorale, adolescenți
privați de legături familiale și afective și cei care provin din instituții sau comunități bazate pe un
regim de disciplină strictă tind în mod firesc să se asocieze în bandă. Inițial, ceea ce îi reunește
pe acești minori și adolescenți într-un grup omogen sau într-o bandă nu este un scop comun, ci
similitudinea situației în care se află. Ulterior se prefigurează scopurile antisociale și
infracționale.

25
 Aceasta este devenirea obișnuită a așa-numiților “copii ai străzii”. Există totuși bande care se
formează în funcție de un scop infracțional predefinit. Indivizii se reunesc în funcție de abilitatea
și de posibilitățile lor de a contribui la realizarea acestor scopuri. Aceste bande sunt în general
bine structurate, cu o coeziune determinată de necesitățile funcționale de realizare a scopului în
virtutea căruia sau format. Ele sunt relativ stabile și ierarhic organizate și pot acționa pînă la
realizarea unui anumit obiectiv infracțional, fie pot să aibă un character de durată, fiind centrate
pe un anumit tip de activitate infracțională. În funcție de complexitatea activității pe care o
desfășoară, de riscurile de a fi descoperiți și de profiturile realizate, aceste bande devin nuclee
din care se dezvoltă așa-numita “crimă organizată” bazată pe o diviziune strictă a atribuțiilor, pe
o ierarhie constituită pe nivele de organizare, pe anonimatul eșaloanelor superioare și pe discreția
absolută (“legea tăcerii”) a membriilor săi.
Această formă de organizare a criminalității, care implică adesea și bande de copii și
adolescenți a fost introdusă în țara noastră după 1990 și ea proporții îngrijorătoare în condițiile
în care se tinde în diferite sectoare ale vieții sociale și economice. O bandă de infractori devine în
general durabilă dacă se transormă într-un grup primar, adică într-un gru bazat pe relații directe,
nemijlocite între membrii săi, care se identifică cu grupul și susțin valori comune, cultivă
loialitate și solidaritate de grup. Ele tind să devină comunități închise, în care accesul altor
persoane este limitat, fiind precedat de o selecție riguroasă și de o perioadă de verificare.
Asemenea trăsături caracterizează în general bandele constituiute din infractori adulți. Aceste
structuri se formează și sunt întîlnite din ce în ce mai des în rîndul adolescenților. Caracterul
închis și structurat al acestor bande, gradul lor sporit de coeziune și organizare le amplifică
periculozitatea socială. Din cercetările efectuate de Centru de cercetări pentru problemele
tineretului (G.Basiliade) rezultă un element nou referitor la structura și normele de conduită ale
bandelor de adolescenți.
În mod obișnuit toate aceste bande infracționale reproduc și se raportează la anumite valori și
modele ale societății globale. Aceste elemente axiologice nu sunt contestate, ci din contră
supraevaluate, devenind scopul final al activității infracționale. De exemplu, valorile materiale și
modelul de reușită socială bazat pe cîștigurile bănești derivate din ideea de profit sunt specifice
lumii în care trăim. Ele sunt adoptate și de infractori în general (cu excepția anumitor infracțiuni
cum sunt, de pildă, cele săvîrșite prin violență și care sunt motivate de stări paroxistice sau de
pulsiuni sexuale).
În Statele Unite ale Americii, unde specializarea bandelor constituie un fenomen specific,
gangurile profilate profilate pe violență nu urmăresc de obicei în mod direct profitul, ci afirmarea
unei puteri care să se manifeste într-o anumită zonă de influență pe care s-o controleze din punct

26
de vedere economic. Ideea de putere reproduce, uneori în mod caricatural, valoarea recunoscută
a puterii unor grupuri economice integrate perfect în mod de viață america.
Deci în cadrul bandelor infracționale întîlnim sub aspect axiologic următoarele orientări
concomitente:
a) o recunoaștere exclusivă și o supraevaluare a valorilor material ca simboluri ale reușitei și
prestigiului social;
b) ignorarea voită a valorilor morale și juridice consecrate în societate și asociate valorilor
material;
c) respingerea normelor licite de conduită ca mijloace legitime de raportare și de realizare a
valorilor material și a reușitei sociale;
d) adoptarea unor conduite ilegale și folosirea unor mijloace ilicite în vederea realizării
valorilor materiale și a reușitei sociale, situația pe care R.K. Merton o denumește în mod
eufemistic adaptarea prin “inovație.”
Cercetările sistemice asupra bandelor (ganguriile) infracționale de adolescenți își au originea în
Statele Unite ale Americii. Lucrările de referință menționează studiile lui F.M.Tasher (1927)
efectuate asupra unui număr de 1313 bande de adolescenți din Chicago. El vede în fenomenul
grupurilor și bandeelor de adolescenți o reacție la dezorganizarea social din cartierele
defavorizate ale marilor orașe, pe care le denumește “zone interstițiale”, unde comunitatea,
mediul de vecinătate și familia nu acționează ca factor de agregare și de relație socioafectivă
pentru copii și adolescenți. Aceștia caută prin asocierea în bande un substitut organizat la lumea
adulților, pe care o percep ca nestructurată și dezorganizată.
De asemenea sunt menționate lucrarea lui W.F.Whyte despre așa-numita “societatea de la
colțul străzii” și din care derivă ca obiect de cercetare științifică și ceea ce numim astăzi “ copii
străzii” (1943), precum și cercetările lui L.Yablonsky despre bandele de adolescenți caracterizate
prin acțiuni violente (1962) și ale lui J.F.Short și F.L.Strodtbeck despre structura și interacțiunile
umane din bandele din Chicago . Sunt puse în evidență caracterul repetitive al faptelor, modul de
recrutare al membrilor, numărul participanților care ajunge în unele cazuri la o medie de 20-25, o
structură ierarhică cu o diviziune strictă a activităților, o solidaritate de echipă, o personalitate de
grup distinct de personalitatea membrilor care îl compun și un control social intern foarte strict.
Alte studii cum sunt, de exemplu, cele ale lui R. Cloward și L. Ohlin care, într-o lucrare
referitoare la bandele de infractori, arată că acestea reflectă trei forme ale “subculturilor
criminale”, și anume: “subculturi criminale propriu-zise”, în care asocierea în bandă are în
vedere săvîrșirea în mod repetat a unor infracțiuni “subculturile orientate conflictual”, bazate pe
rezolvarea prin violență a unor dispute motivate economic sau de alte considerente, cum sunt
cele etnice și ”subculturile introvertite și pasive”, specifice bandelor și grupurilor de adolescenți
27
și tineri adulți care încearcă să “evadeze” din realitatatea cotidiană a lumii în care trăiesc prin
consumul de droguri, asociat adesea cu alte mijloace ilegale pentru obținerea banilor necesari
procurării unor asemenea substanțe.
După opinia noastră clasificarea lui Cloward și Ohlin este pur teoretică și nu corespunde
realității fenomenului ”bandelor de tineri” care întrunesc adesea în modul lor de organizare și
activitatea pe care o desfășoară diverse elemente din toate aceste forme de ”subculturi
criminale”. Bandele de copii și adolescenți au, din acest punct de vedere, un caracter polimorf și
dau dovadă de de o flexibilitate comportamentală determinată de împrejurări locale și de
contexte sociale globale. Păstrînd un caracter bine structurat, bandele își adaptează structura în
funcție de activitățile pe care le desfășoară. Trebuie menționat că termenul de ”subcultură”
folosit în aproape toate lucrările menționate de noi are semnificația consacrată de antropologia
culturală și anume acest aceea de mod de viață diferit de cel al societății globale, cu modelele și
normele proprii de conduită. Acest sens derivă din accepția suplimentară pe care a dobîndit-o
conceptul de ”cultură” în a doua jumătate a secolului trecut și anume de ”ansamblu complex care
include cunoștințele, credința, arta, principiile morale, dreptul, obiceiurile și orice alte iscusințe
dobîndite de om ca membru al societății”. Prin ”subcultură” se înțelege o cultură parțial
concordantă și parțial diferită și uneori opusă (cu precădere prin modele și norme de comportare)
de cultura societății globale.
Cu toate eforturile criminologilor, sociologilor și psihologilor din diferite țări conceptul de
”grup” și de bandă prezintă încă o serie de neclarități. Cercetările empirice asupra grupurilor
deviante și bandelor de infractori au pus în evidență, pe lîngă unele trăsături comune, și o serie
de elemente care se dovedesc relevante numai în funcție de populația studiată și de
caracteristicile socioeconomice și culturale ale zonelor unde au fost efectuate. Extinderea și
gravitatea infracțiunilor săvîrșite în grupuri spontane sau în bandă în ultimele decenii și
generalizarea situaților care duc în unele țări la recrudescența unui fenomen întîlnit în asemenea
proporții doar în epocile postbelice și anume cel al ”copiilor străzii”, au determinat comunitatea
internațională să elaboreze în ultimii ani o serie de studii și de programe coordonate de cercetare
în domeniul politicilor sociale.

2.2 Analiza comparată în material devianței juvenile în țarile europene

În preocuparea pentru studierea diferitelor forme de devianță comportamentală a minorilor
unele din organismele internaționale, cum este de exemplu și Comitetul coordonator pentru
politică socială al Consiliului Europei au considerat că problema copiilor și tinerilor în situații de
abandon moral să constituie o tematică de cercetare distinctă. În acest scop a fost elaborat un
proiect cadru de cercetare care stabilește principalele orientări ale investigațiilor, și anume:
28
 - examinarea cauzelor/condițiilor favorizante ale fenomenului;
- identificarea factorilor de risc fizic și moral la care sunt expuși acești copii (de
ex.:delicvența, dependența de drog, traficul de drog și prostituția);
- raportarea proiectelor curente destinate rezolvării acestei probleme în scopul evaluării ,
pe măsura posibilităților, a eficienței lor și al fundamentării unor recomandări ce vor
putea sta la baza unor viitoare măsuri de ordin social.
Această decizie reflectă preocuparea crescută asupra impactului vastelor probleme sociale
asupra copilului și este strîns legată de dezbaterile referitoare la poziția socială atribuită minorui
în societate.
Temeiurile importanței deosebite acordate copiilor în situație de abandon constau într-o
serie de recomandări și reglementări bazate pe considerarea copilăriei și adolescenței ca perioade
hotărîtoare în formarea personalității acestora.
Convenția Națiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului (1989) este probabil, exemplul cel
mai relevant. Astfel, în multe dintre recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
se spune că:
“ Pe copii nu mai trebuie să-i considerăm proprietatea părinților, ci ei trebuie să fie recunoscuți
ca indivizi cu drepturile și trebuințele lor individuale. ”
(Rec. 874/1979 despre “Carta Europeană a Drepturilor Copilului”).
“În afara dreptului la protecție, copiii au drepturi pe care și le pot exercita în mod independent-
chiar în opoziție cu adulții.” (Rec.1121/1990 asupra drepturilor copilului).
În acest cadru general au fost coordonate și efectuate unele cercetări asupra “copiilor
străzii” din Europa.
Adeseori conceptual de “copiii străzii” a fost asociat în exclusivitate cu țările în curs de
dezvoltare din America de Sud, Asia și Africa. Prin urmare, a susține existența “copiii străzii” în
lumea occidntală parea o absurditate.
Cu toate acestea, prezența acestui fenomen în Europa este incontestabilă și constituie o
realitate observată cu precădere în tările unde dupa 1989 se manifestă efectele secundare
negative ale trecerii de la o economie centralizată la o economie de piață, cu consecințele sale
asupra stratificării sociale. Extensia lui și modalitățile de manifestare sunt adesea diferile față de
cele din țările neoccidentale. Termenul de “copiii străzii” poate fi problematic în sine. Grupul de
studio l-a folosit cu intenția de a sublinia universalitatea lui.
Negarea sau subestimarea fenomenului “copiii străzii” este infirmată de milioane de copii
sud-americani hoinărind prin marele orașe și care fac zilnic obiectul raziilor și al urmăririlor
poliției, în scopul pastrării ordinii publice. Exaemplele europene ar putea fi mai puțin
spectaculoase, dar nu poate fi ocultată existența copiilor care traiesc sau care sunt forțați să
29
traiască în stradă. Legătura cu fenomenul “lipsei de adăpost” poate ajuta în a defeni mai corect
obiectul studiului. Aceasta permite să se acorde fenomenului respectiv atenția necesară în toată
diversitatea sa.
Negarea sau subevaluarea fenomenului pot fi în legatură și cu credința, încă prezentă, în
infalibilitatea sistemelor de protecție a copiilor care, în anii antriori, fuseseră dezvoltate în
majoritatea țărilor dezvoltate “în interesul copilului”.
Se observă de asemenea, o preocupare crescindă și pentru alte problem ce au copilul drept
subiect. De exemplu Interpol a organizat o conferință cu tema “Copii și tinerii-victime ale
criminalității” (Lyon, 7-9 aprilie 1992).
Este remarcabil faptul ca o autoritate polițienească de tradiție nu a mai acordat atenție în
exclusivitate delincvenției juvenile, recunoscînd faptul că adeseori copiii sunt victimele crimei.
Conceptul de “minori în pericol”, utelizat cu precădere în țările de limbă franceză inseamnă
copilul sau adolescentul care are nevoie de un sprijin specializat (social, moral, material și
medical) în vederea înlăturării condițiilor și cauzelor care îi compromit dezvoltarea armonioasă a
personalității și fac dificilă sau chiar imposibilă integrarea sa normal în societate. Starea de
“pericol” poate afecta doar dezvoltarea morală a copilului sau adolescentului, cum este, de pildă,
apartenența la un grup cu comportamente deviante , dar poate rezulta și din indiferența afectivă a
părinților ori din neglijența manifestată din diverse instituții de ocrotire social și medical sau de
învățămîmt față de creșterea și educarea copiilor.
De asemenea, “starea de pericol” poate fi determinată de situații strict obiective cum sunt:
lipsurile materiale, incapacitatea fizică sau retardul cultural ori niv/elul foarte redus de
școlaritate al părinților, lipsa unuia dintre părinți sau starea de sănătate a unuia sau ambelor
părinți, familiile cu mulți copii ș.a.m.d. din acestă categorie fac parte și copiii în situație de
abandon. Situația de abandon poate fi atît rezultatul detașării voite a minorului de mediile firești
de socializare, el fiind acela care parasește familia, școala și uneori zona de domiciliu, cît și
efectul dezinteresului părinților sau al altor conduite ale acestora care îl plasează pe minor într-o
situație de abandon prin neglijarea ori ignorarea funcțiilor educative ale familiei sau instituțiilor
cărora le-a fost încredințat minorul.
Fenomenul “copiii străzii” este legat de problemele sociale grave, cum ar fi sărăcia,
privațiunile și familia. Această reclamă promovarea unei politici practice prin care se acordă
sprijin copiilor și familiilor lor.
Pentru stabilirea metodologiei de abordare a acestui fenomen Grupul de Studiu al
Consiliului Europei s-a întîlnit la Strasbourg de trei ori, și anume la 16-18 martie 1992, șa 10-11
decembrie 1992 și la 28-30 iunie 1993.

30
 La prima întîlnire Grupul de Studiu, după ce a fost informat asupra altor activități de bază
ale Consiliului Europei, a făcut un schimb de opinii asupra sferei subiectului și asupra
conținutului studiilor ce vor fi făcute. Grupul a pregătit un chestionar detaliat care a fost acceptat
să stea la baza cercetării. Deasemenea, Grupul a decis asupra cercetărilor ce vor fi desfășurate în
diferite state member ale Consiliului Europe și a adoptat programul de acțiune și modele de
lucru.
În continuare, membrii Grupului de Studiu au desfășurat, cu ajutorul administrațiilor
naționale ale țărilor implicate, deplasări pe teren pentru recoltarea datelor în: Danemarca,
Franța, Germania, Ungaria, Irlanda, Belgia, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania și
Turcia. Fiicare vizită s-a finalizat cu un raport pregătit de către un membru al Grupului.
Raspunsuri în scris la chestionarul amentit au fost primite de la autoritățile în domeniu din Cipru,
Islanda, Liechtenstei, San Marino, Suedia, Austria și Elveția.
Avînd în vedere cele șase rapoarte scrise de membrii Grupului de Studiu despre țările lor (de
ex: Belgia, fosta Republică Cehoslovacă, Finlanda, Grecia, Italia și Anglia), studiul a acoperit
24 din cele 27 de state care erau membre ale Consiliului Europei în 1992, cînd s-a făcut
cercetarea. Nu s-au primit date de la autoritățile din Bulgaria, Malta și Luxemburg. În Belgia,
Spania, Turcia și Finlanda au fost organizate mici conferințe cu reprezentanți ai organizațiilor
guvernamentale implicate în fenomenul “copiii străzii”. În Grecia a fost realizat un sondaj de
opinie publică, iar “copiii străzii” înșiși au fost consultați direct pentru cercetare.
Raspunsurile la chestionarele din țările care nu au fost vizitate au fost formulate în principal
de către departamntele politice ale guvernelor. Numai Elveția a inclus un răspuns al unei
organizații neguvernamentale.
Grupul de Studiu a întîmpinat dificultățile inerente unei cercetări de pionierat. Mai mult
întru cît guvernele erau primul punct de contact, s-a anticipat că informația asupra fenomenului
va fi limitată.
Au fost prezentate 24 de rapoarte naționale: 6 rapoarte ale membrilor grupului de studiu din
propriile țări (Belgia, Republica Cehă și Slovacă, Finlanda, Grecia, ItaliA și Anglia), 1 rapoarte
asupra țărilor vizate de cite un membru al grupului de lucru (Danemarca, Franța, Germania,
Ungaria, Irlanda, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania și Turcia) și 7 raspunsuri la
chestionar (Austria, Cipru, Islanda, Liechtenstein, San Marino, suedia și Elveția). Deasemenea,
două organizații neguvernamentale au prezintat o lucrare asupra fenomenului “copiii străzii”, și
anume Biroul Internațional pentru Copii Catolici și Child hope (Speranța copilului).
Din cercetarea au rezultat următoarele:

31
 Nu exista vreun concept sau difiniție a “copiilor străzii” care să fie în mod obișnuit agreat.
De aceea, Grupul de Studiu a hotărît să adopte o descriere a fenomenului, propusă de o echipă de
cercetarea daneză, și nu odefiniție în sensul logic al termenului, și anume:
“Copiii străzii sunt copii sub 18 ani, care trșiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai
lungă sau mai scurtă. Ei sunt copii care hoinăresc din loc în loc și care au grupurile asemenea lor
și contacte în stradă. Official, acești copii pot avea drept adresă domiciliul părinților sau o
instituție de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au contacte foarte puține sau chiar deloc cu
acei adulți, părinți, scoală sau instituții de ocrotire care au obligații față de ei.
Definiția nu și-a propus a fi exhaustivă, cid doar să constituie un instrument de determinare a
sferei fenomenului.
Termenul de “copii străzii” cunoaște o serie de interpretări. În Belgia unde o serie de
organizații locale neguvernamentale au făcut destincție între trei categorii de “copiii străzii”
- copiii care se află în stradă în cea mai mare parte a zilei, aceștia pot fi “copii ai străzii în
timpul zilei” (de la 7 dimineața la 7 seara), majoritatea fiind copii de migrați, care au
abandonat școala: copii care nu raspund penal și nici nu sînt cuprinși în sisstemul educativ
respectiv, și “copiii străzii” noaptea și seara care merg la școală în timpul zilei, dar au o
serie de activități în stradă seara și noaptea (de ex: prostituția) denumită în mod indirect
“copiii străzii”. Ei sunt copii insuficient spravegheați in timpul liber, făaă reacții evidente de
respingere a lumii adulților și sunt produsul unui deficit educativ;
- fugarii: situație temporară ce poate dura de la cîteva zile la cîteva luni;
- această categorie “copiii străzii”este cvasipermanenți:ei au abandonat aproape definitiv
instituțiile de ocrotire socială, deși în multe cazuri mai săstrează un contact sporatic cu
familia sau cu instituția. Acest grup este deficil de abordat.
În majoritatea cazurilor toți acești “copii ai străzii” au posibilități de cazare, nefiind obligați
să stea în stradă zi și noapte.
Considerăm că acestă tipologie este prea largă și cuprinde nu numai copiii străzii ci și toți
“minorii în pericol”, inclusiv pe cei din situație de abandon afectiv și educativ. De aceea de pare
justificată distincția între “copiii străzii” și copiii din stradă (cei dintîi fiind afectiv considerați
nascuți și crescuți pe stradă) și tot ei sînt considerați cu adevărații “copii ai străzii”, deși în
Europa ei reprezintă excepția.
În fosta Republică Cehoslovacă, În Polonia și în Bulgaria, sub denumirea general de ”copiii
străzii” au fost incluse diferite grupuri de copii și anume cei care sunt cu problem sociale și care
trăiesc în clădiri dezafectate, în gări și în beciuri, copii ai grupurilor minoritate, mai ales țigani și
refugiaților, fugari de acasă și din instituții educative și copiii care au o casă, dar care își satisfac
trebuințele sociale de bază în stradă.
32
 În Islanda, Ministerul Afacerilor Sociale consideră improbabilca niște copii să sufere din
lipsa de adăpost. Problema reală ar consta în incapacitatea autorităților să găsească locuri de
cazare permanentă acestor copii.
În Suedia poziția față de “copiii străzii” este judicioasă, deși termenul nu este utilizat
official. Copiii între 12 și 18 ani care au contact foarte rar sau deloc cu familia sau cu cei cărora
le-au fost încredințați, sunt descriși ca “abandonați”. Ei participă uneori la unele forme de
educație sau au slujbă, petrcîndu-și majoritatea timpului în stradă sau în locuințe temporare.
În Elveția organizațiile au observant prezența în stradă a copiilor lăsați în voia lor,
majoritatea zilei. În cele mai multe cazuri, acești copii au familie, ai căror pșrinți sunt la serviciu
și cînd ei se întorc de la școală sau în timpul vacanțiilor nu au unde să se ducă și hoinăresc pe
stradă pînă seara tîrziu așteptindu-și părinții să se întoarcă acasă. Secția elvețiană a mișcării
“Lumea a patra” are cunoștință de copiii și adolescenții care își petrec mare parte din timp în
stradă: copiii de vîrstă școlară care nu frecventează cursurile; copiii mici nu au un domiciliu
fixat, copiii ai refugiaților sau de țigani care cerșesc în stradă. Presa și publicul sînt tentate să
lege acest fenomen de consumul de droguri.
În Turcia, un număr mare de copiii muncesc în stradă, dar această practică este general
acceptată.
În Grecia, fenomenul “copiii străzii” afectează mai ales frupul minoritar al țiganilor. Ei
muncesc sub direct și atentă supraveghere în stradă, fiind protejași de membrii familiei lor, mai
ales în marile zone urbane, iar cei mai mulți trăiesc cu părinții lor sau cu membrii familiei lărgite.
În Austria a apărut un fenomen nou, acela al copiilor refugiați neînsoțiți care au traversat
illegal frontier și care nu au nici venituri și nici casă.
În Italia, termenul “copiii străzii” a fost înlocuit cu cel de “minori aflați în situație de risc”.
Termenul desemnează minori-victime ale riscului social de a fi implicați în activitățile ilicite sau
minori expuși la riscuri fizice, morale sau psihologice.
Rapoartele despre Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia menționează că riscutile cu care se
confruntă “copiii străzii” se pot reflecta în creșterea criminalității și într-un posibil transfer al
acestor caracteristici generațiilor următoare. Aceasta include sănătatea pusă în pericol, abuz de
droguri și alcool, sarcini nedorite “graviditate neplanificată” promiscuitate, boli venerice, suicid.
O proporție semnificativă a copiilor străzii provine din familii de imigranți, iar copiii din
aceste familii sunt prinși între “cultura părinților” și “cultura țării primitoare”.
În Grecia, opinia public consideră „copiii străzii” ca fiind aceia care își petrec majoritatea
zilei și a nopții antrenați într-o serie de activități, inclusiv în slujbe sezoniere, spălarea
parbrizelor, vînzînd mici obiecte în stațiile de autobuz, de tren, în aeroporturi, sau flori și bilete
de loterie.
33
 2.3 Studiu de caz cu privire la comportamentul deviant în cadrul Liceului Teoretic
“Lucian Blaga” mun Chișinău, sect. Rîșcani

Eșantion de 10 persoane
1) Sexul:
Masculin 8
Feminin 2

2) Vîrsta în ani împliniți la data comiterii acțiunilor deviante:

11 ani 2
13 ani 1
14 ani 3
15 ani 1

3) Nivelul instrucției școlare:

5 clase 2
6 clase 1
7 clase 1
8 clase 4
9 clase 1

4) Pregătirea profesională:
elevi 10

5) Tipul săvîrșirii faptei deviante:

Abandon școlar și trafic de droguri 1 copii
Violență și agresivitatea verbală și fizică 4 copii
Fuga de la lecții 1 copil
Agresivitate verbală și fizică 3 copii

34
6) Rezultate școlare:
Medii 5 copii
Mediocre 3 copii
Mediocre și slabe 1 copil

7) Zona de domiciliu:
Urban 10 copii

8) Boli de care a suferit:

Nau suferit de nici o boală 10 copii

9) Dacă a părăsit familia ori școala:

N-au părăsit nici familia, nici școala 4 copii
A plecat din familie 1 copil
Au părăsit școala 3 copii
Au absențe fregvente 1 copil

10) Dacă a fost bătut ori alungat de acasă de căte părinți:

Nau fost bătuți ori alungați de acasă 2 copii
Au fost bătuți ori alungați de acasă 8 copii

11) Dacă a mai fost internat în S.S.R., S.S.M.R. sau alte unități medicale:
Nau fost internați în S.S.R.,S.S.M.R. sau alte unități medicale 10 copii

12) Acțiunile deviante săvîrșite:

Agresivitate, violența asupra semenilor 7 copii
Fuga de la ore 1 copil
Abandon școlar 1 copil
Fumatul și consumul de substanțe toxice 1 copil

13) Dacă a comis fapte penale și care anume:

Nau conis fapte penale 8 copii
Furt, cerșit 1 copil

35
A consumat substanțe toxice și lea distribuit 1 copil
14) Măsuri luate pentru faptele deviante/delicvente săvîrșite:
Sunt luați la evidența polițistului de sector și Comisia pentru drepturile Copiilor 10 copii

15) Dacă a acționat singur sau în grup cu alți minori, cu majori:

Cu alți minori 1 copil
Singur 4 copii
Singur /cu alți minori /cu majori 1 copil
Singur și în grup 2 copii
Cu semenii majori 1 copil
Singur și în grup 1 copil

16) Antecedente psihocomportamentale înainte de săvîrșirea faptei:

Conflicte cu profesorii dificultăți de relaționare în familie 2 copii
Iritabilitate 1 copil
Tendințe suicidale și fuga de la ore 2 copii
Excitabilitate nervoasă și timiditate 2 copii
Excitabilitate emoțională 1 copil
Dezichilibru emoțional și comportamental 1 copil
Eșec școlar și fuga deacasă 1 copil

17) Unele date privind comiterea faptei:

Fără aspecte deosebite 5 сopii
Alte influențe 5 copii

18) Locul săvîrșirii faptei:

Urban 10 copii

36
19) Familia:
Divorț 4 familii
Concubinaj 1 familie
Legal constituită 5 familii

20) Numărul copiilor în familie:

1 copil 3 familii
2 copii 5 familii
3 copii 2 familii

21) Relații între părinți:

Normale 5 familii
Conflictuale 5 familii

22) Dacă părinții consumă băuturi alcoolice:

Consumă 7 părinți
Nu consumă 3 părinți

23) Ocupația părinților:

Muncitori 6 părinți
Alte ocupații 1 părinte
La domiciliu 1 părinte
Intelectuali 2 părinți

24) Nivelul de pregătire a părinților:

Studii medii 5 părinți
Studii generale 5 părinți

25) Antecedente penale ale părinților:

Fără antecedente 8 părinți
Cu antecedente 2 părinți

37
26) Dacă părinții au suferit de boli și care anume:
Nu au suferit de boli 8 părinți
A suferit de ceroză nepatică 1 părinte
Cu deficiențe locomotorii 1 părinte

27) Situația fraților și surorilor:

N-au suferit 8 copii

Sunt cu epilepsie cronică 2 copii

38