Sunteți pe pagina 1din 4

CALUL SOLDATULUI

(locaţia este un cal mort imens, aproape intrat în putrefacţie; în jur, întuneric; în
stomacul acestuia se poate observa stând ghemuit un om, de asemenea mort; este
îmbrăcat în verde ceea ce ne poate indica faptul că este un soldat; după o introducere
muzicală, soldatul deschide ochii, apoi se ridică cu greutate; are o privire confuză; se
scarpină în fund, apoi ridică mâna la nivelul ochiului privindu-şi cu interes degetul)
SOLDATUL : De parcă era acolo de o viaţă... (priveşte către sală; dar degetul rămâne
tot la înălţimea ochilor îndreptat puţin către public) O cheamă Maria... (îşi dă seama că
se poate crea confuzie şi lasă repede degetul jos – efect comic)... pe soţia mea o cheamă
Maria. Când m-au mobilizat tocmai învârtea în aer a doua clătită; habar nu aveţi cum
învârte Maria clătitele în aer; uite aşa le învârte (încearcă un gest dar nu reuşeşte să
demonstreze afirmaţia – efect comic)... n-am mai apucat să le mănânc. Căpitanul mi-a
spus răspicat – „ Soldat începând de astăzi soarta patriei stă în mâinile tale, fă-ţi datoria.”
În viaţă te poţi juca cu orice concept dar cu cel al datoriei faţă de patrie, nu. Am vrut să-i
spun şi Mariei – mai ales că mi se întâmplă rar ca vreun gând ales să-mi treacă prin cap –
dar îmi umpluse gura cu limba, aspră şi umedă; mă săruta de despărţire. Iar când Maria
sărută de despărţire... (inspiră adânc)... are 120 de kilograme dar mă iubeşte mai mult ca
una de 45.(se întinde cu poftă şi face câteva gesturi de dezmorţire) moment muzical
Nici nu răsărise încă soarele când părăseam deja ultimul zid al oraşului. Pentru că era
încă seară. Totul arăta straniu; ieşisem de multe ori în afară dar niciodată călare. Căpitanul
mi-a dat un cal... (arată către cadavrul animalului) ăsta...şi duşi am fost. Din urmă Maria
flutura un steag. Îmi amintesc că era drapelul american, ăla românesc nu se găsea pe atunci
în comerţ. Nu ştiu acum...(întreabă publicul) Se găseşte ? ( indiferent de ce i se va
răspunde) Înseamnă că am pierdut războiul... (îşi aduce aminte brusc) Războiul...
moment muzical
N-am intrat în foc din prima. De fapt nici nu începuseră luptele. Ba cred că era încă
pace, odată ce timp de o toamnă întreagă ne-am pregătit culegând castraveţi. „Soldat! vezi
tu castravetele ăla?”, spunea căpitanul arătând către unul ceva mai dezvoltat decât
celelalte, „o să ţi-l bage duşmanul în cur dacă nu eşti vigilent.” La o astfel de afirmaţie
există o mulţime de replici care îţi vin în minte, dar permisă îţi este numai una, „servesc
patria!!!” Şi pe aia o spuneam, indiferent de ce spunea căpitanul. Îţi striga în ureche, „eşti
un onanist !”, tu trebuia să-i spui, „servesc patria” ; te făcea prost, incapabil, laş, politician,
tu serveai patria. Am aflat, astfel, că patria poate fi servită din orice poziţie, precum
curvele. Motiv pentru care am renunţat la o meteahnă mai veche, aceea de a fi şovin. Pur
şi simplu îi iubesc pe unguri. (arată către sine) Sunt o dovadă...în sfârşit, am fost o
dovadă vie a ceea ce înseamnă toleranţă şi spirit comunitar...(se gândeşte o clipă) cred că
am ars nişte etape... asta se va întâmpla abia în epoca marelui proiect european... moment
muzical
(se aşează pe una din pulpele calului) Am obosit... credeţi că e uşor să fii mort ? Aceeaşi
poziţie pentru o veşnicie, nu tu o răsucire, amorţeşti al dracului de tare. Plus timpul... aici

1
are o altă curgere, se spune că în sens invers. Bine, mai sunt zilele când ni se permite să ne
ridicăm, dar profităm arareori de ele – viii s-au înmulţit într-un asemenea hal încât trebuie
să fie măcar unul care să ne vadă. Atunci să te ţii, alarme, panică, scenarii horror, tot
tacâmul. Nu e deloc simplu să fii mort, mai ales până te obişnuieşti cu asta. E drept, este
mai greu la început. Înainte de a muri am avut un fel de vis, sau o viziune - am ştiut cum
este dincolo. Asta cam în momentul în care primul glonţ mi se înfigea între ochi, uite aici
(arată locul, care va fi machiat în prealabil astfel încât să arate precum rană urâtă)
Cică stăteam pe o bancă, în apropierea unui şopron pentru oi...(meditează) oile...
întotdeauna mi-au plăcut oile, au o privire naivă şi sunt perfect proaste, seamănă mult cu
omul (arată către public), mai ales când este organizat în turmă...(revine) Era un soare de
început de toamnă, oile erau la păşune... undeva, departe... stăteam singur şi aşteptam pe
cineva. Asta este moartea - un loc în care ar putea să-ţi placă... numai că nu ai nimic
altceva de făcut decât să aştepţi... să aştepţi la nesfârşit... fără sentimente... fără pasiune...
pe cineva care nu mai vine... nu mai vine... Vei putea vreodată să mă ierţi, Maria ? (îşi
ascunde faţa în palme şi începe să hohotească, după o vreme îşi ridică chipul şi se
observă de, în realitate, este dominat de un râs de nestăpânit; dă cu capul de pulpa
calului, se trânteşte de pământ, recurge la câteva exhibiţii) Asta i-am scris în ultima
scrisoare, înainte să fiu ucis. Mă anunţase că îşi găsise un alt bărbat, poştaşul, un individ
şchiop şi bătrân. Pentru Maria un bărbat trebuia să echivaleze un armăsar, unul care să o
călărească dimineaţa, la prânz şi seara. Vă daţi seama cât de disperată trebuia să fie biata
femeie, dacă s-a amorezat tocmai de şchiop. I-am scris, „Ah! Maria, dacă am fi trăit vreo
cincizeci de ani mai târziu, ţi-aş fi cumpărat o duzină de vibratoare electrice, din Germania
ţi le-aş fi cumpărat; ţi-aş fi îndesat băsănăul cu ele toate şi te-aş fi declarat iubita mea întru
veşnicie, dar ce vină am eu că ăştia n-au inventat încă nici televizorul...?” moment
muzical
(grav) După aceea lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău – nu mai erau
castraveţi. Îi culesesem pe toţi, pe unii chiar de două ori numai să nu ajungem în primele
linii. N-a mers. Ne-au luat într-o noapte direct din pat (către sine, făcând binecunoscutul
gest cu pumnul strâns) bine că mă terminasem, terminase şi Maria... (reia către public) În
câteva minute eram deja pe cal. Ne-au aliniat, au strigat câteva comenzi scurte şi... înainte
marş !(bate câţiva paşi de defilare) Am mărşăluit aşa două zile şi două nopţi până ne-am
apropiat de un deal. De dincolo se auzeau tot mai clar bubuituri de tun, pocnete de arme şi
strigăte de luptă. Ca într-un film de Sergiu Nicolaescu. N-o să credeţi, era chiar acolo. El,
generalul Sergiu Nicolaescu. De la Casa de Filme 5. „Români !” a strigat el. „Unde ?” i-a
răspuns un inconştient din figuraţie. „În urmă”, ne-a indicat el un punct undeva în spate.
Am protestat cu toţii, „Tot în urmă...?” După care a plecat... (meditativ) Curajos bărbat;
arăta ca un adevărat erou, numai că avea platfus. (întreabă brusc asistenţa) Mai trăieşte ?
(după ce i se răspunde, indiferent ce) Păcat... moment muzical
Ne-au organizat imediat pe două flancuri. Unul, în care mă aflam şi eu, trebuia să atace
de pe partea stângă a dealului. Celălalt, de pe partea dreaptă. Şi am atacat. Arătam precum
un samurai în luptă. Impunător, înspăimântător, diabolic. (în crescendo) Ţineam puşca ZB
deasupra capului, calul alerga ca un nebun, păsările ciripeau (sau aşa aveam impresia
pentru că era o gălăgie de nedescris; când toţi strigau „înainte!” eu urlam ca un apucat,
„linişteeee!!!”), dar eu eram sigur de victorie, sângele îmi clocotea prin vine precum
magiunul din oalele Mariei, înaintam metru cu metru, duşmanul era tot mai aproape, îl
vedeam cum se adăposteşte... (rămâne sus, apoi expiră lung) De fapt erau tot ai noştri,
cei din dreapta. Ne-am ciocnit ca nişte proşti. Am tras noi... au tras şi ei... pe mine m-au

2
nimerit în cap... (arată locul) uite aici (se apropie de spectatori şi le arată îndeaproape; îi
îndeamnă să atingă rana) nu doare... (revine în spaţiul de joc) nu m-a durut nici atunci...
nici n-am avut timp să sufăr; ştiu că m-am trezit deasupra tuturor, pluteam elegant precum
un Tupolev 24 şi, în acelaşi timp am simţit ceva tare sub fund. „Ce naiba !...” mi-am spus...
murise şi calul... (ia o pauză gravă ca şi cum ar fi povestit un lucru foarte important)
moment muzical
Am privit în jos. Prin grămada de cadavre am zărit şi faţa unuia care zâmbea tâmp cu
un glonte înfipt între ochi. Îl cunoşteam. Ştiţi cine era ? Ştiţi ? (aşteaptă răspunsul
publicului care va ghici că personajul) Bingo ! Eu eram. M-am privit preţ de câteva
minute bune. La cât creier mi se scursese pe faţă puteai să juri că mortul a fost un om
inteligent. După care pierdeai.
Un căţel pripăşit cine ştie cum pe acolo, mă lingea pe faţă. Să-l fi văzut cum lincăia cu
moaca aia patetică de potaie părăsită, cum îşi mozolea botul cu creieri mişcându-şi obosit
coada – era drăguţ. Iar eu mă bucuram ca un prost văzându-mă în postura de a-mi împărţi
creierii cu un câine. Creştineşte. Cred că am spus şi o rugăciune, după care am plâns.
Plângeam aşa de tare încât până şi bietul câine a trebuit să se adăpostească sub cal, căzut
într-un nefiresc format de pod. Luptele s-au oprit pentru câteva ore, s-au format torente
care au început să se scurgă violent pe pantele dealului, au inundat taberele şi s-au liniştit
tocmai în vale, într-o baltă imensă de culoarea chihlimbarului. Exact în locul acela, cu o zi
înainte de a muri, în timpul unui popas, i-am scris Mariei că o iert. Ale dracului lacrimi –
încep în cel mai prost moment şi se termină în cel mai bun; ca la spectacolele lui Cojar.
Plângi de la început şi o ţii aşa până la final – bine că se termină.
Viziunea pe care am avut-o înainte de a muri părea adevărată. M-am trezit dus, într-
adevăr, într-un loc liniştit, în care nu se întâmpla nimic, în care până şi dracul dădea rar pe
acolo, semănând izbitor cu sala de aşteptare a unei gări în care trenurile intră dar uită să
mai plece, un loc populat cu o mulţime de oi, aveam senzaţia puternică a unui deja vu...
„România!” mi-am spus. moment muzical
(face pe interesantul) România era. Intrase în Europa, dar nu mai găsise pe nimeni acolo.
Aşa cum intrasem eu în România fără să mai găsesc pe nimeni. Probabil că aşa intrase şi
viaţa în mine fără să mă găsească acolo. La fel a intrat şi tata în mama fără să o găsească
acolo - sunt produsul unei inseminări artificiale; pe gură. Până la urmă cred că întregul
Universul este produsul unei penetrări eşuate. E mult mai comod să crezi aşa ceva. Ai
şanse mari să nu înnebuneşti... Filosofam...mi se întâmplă întotdeauna când mai trece un
an. Da, astăzi este o zi specială din moartea mea, împlinesc şaisprezece ani de când am
ajuns aici. Nu este o aniversare specială, o nu. Toate au ac ăsta!), la fiecare aniversare
trebuie să îmi dezmorţesc mandibulele exersând acelaşi monolog plictisitor despre cine am
fost în viaţă, despre Maria (despre care am auzit că se pregăteşte să vină – are un cancer la
sân; vă daţi seama ce cancer trebuie să fie ăla ca să dovedească ţâţele Mariei), despre
faptele mele de luptă minore, despre o existenţă eeaşi morgă (urăsc cuvântul

3
semănând izbitor cu nonexistenţa, despre domnul căpitan, despre politică şi ego (care se
păstrează şi după moarte), despre toate nimicurile posibile şi cui ? (ultimele fraze se recită
într-un crescendo până la furie) Cui ? Unor oi placide, cu maţele pline de iarbă, ca şi
creierii, strângându-se ca una într-o turmă mută, şi privindu-mă cum mă transform într-o
surată, cum devin, încet încet, o oaie, ca şi ele, cum le îngroş rândurile pentru alţii care vor
veni după mine, după noi , cum voi începe să behăi jalnic şi rar, cum voi mesteca
verdeţurile Purgatoriului ca maşina de tocat a unei gospodine abonate la programul
ACASĂ, mă întreb dacă nu ar fi mai bine să le omor, dar cum ? Cum poţi să omori un
mort ? Care mai e şi oaie ? moment muzical

M-au îngropat cu mare cinste. Unul m-a apucat de umeri – dar nu înainte de a-mi voma
direct pe faţă ... ceva nu îi plăcuse – celălalt m-a apucat de picioare şi mi-au dat drumul
într-o groapă comună. Eram înghesuiţi precum sardelele acolo. Un sergent căruia un obuz
îi practicase o ditamai gaura chiar în capul pieptului s-a dat la preot indignat - „Ce faceţi
fraţilor ?”. Când l-a auzit popa a rămas interzis. Apoi a pus repede mâna pe cruce şi a
strigat – „Acatiste ! Piei Satană! Acatiste! Acatiste! Dar sergentul nu s-a lăsat – „Părinte
eu sunt, sergentul Stănică, ce dracului ai ?” Părintele nu părea defel convins – „ Dar eşti
mort, Stănică...” „Evident, părinte, ce credeai ?” i-a replicat acru sergentul. Şi ca să-şi
întărească vorbele se scărpina ostentativ la un maţ care îi atârna lângă glezne. Părintele
prinsese, în sfîrşit, puţin curaj – „Şi ce-ţi veni, Stănică ?” „Păi ce să-mi vină, părinte ? M-
aruncară-ţ aci între moldovenii ăştia împuţiţi. Ia coboară să vezi cum le miros picioarele...”
Părintele îl îndemna pe Stănică să nu îl mînie pe Domnul, dar Stănică, nu şi nu. Oltean, ce
vreţi... Atunci părintele, exasperat, ridică din nou crucea şi rosti inchizitorial – „Stănică,
priveşte crucea !” „O văd, o văd... sînt mort, nu chior”. (complice, către public) În alt
context ar fi fost o glumă bună. „Dacă îl ai pe dracul, lepădă-te de el acum !” îi aruncă
popa argumentul final. Stănică nu ceda – „Mă oboseşti...” . Atunci popa trecu la planul B
– negocierea. „Şi ce ai de gînd, Stănică ?”. Asta îl surprinse pe sergentul mort rebel – „Nu
ştiu exact, părinte... presupun că tot trebuie să ajung în pămînt pînă la urmă, nu ?” „Asta e
ceea ce se numeşte logică, Stănică; nici chiar tu nu poţi să i te substitui !” mai zise popa.
Noi, ceilalţi, eram pe spate de atîta rîs, dar avînd în vedere că un mort stă oricum în
această poziţie, nu ne-a observat nimeni. Stănică ne devenise brusc simpatic, era liderul
nostru de sindicat. La urma urmei cine să apere drepturile unui mort dacă nu tot un mort.
Îl sprijineam din toată inima, chiar dacă tîmpita nu mai bătea cam de multişor. Am primit
lopeţile de pămînt ca pe o ploaie de vară. moment muzical.
Desprinderea sufletului de trup este o minciună gogonată. Ele vor locui întotdeauna
împreună. Cînd sufletul moare, moare şi trupul. Şi invers. De aceea nu voi ajunge
niciodată în Ceruri. Sau poate că locul nici nu există, e doar o iluzie la care punem cu toţii
botul – morţi şi vii. Ne consumăm vieţile pregătindu-ne pentru lumea cealaltă, pentru pasul
definitiv către veşnicie. Iar cînd trecem... (arată către cal) Eu am avut încă noroc, mi-au
lăsat calul. Burta lui e raiul. Acolo sînt livezile cu care m-a păcălit mama de mic, mirosul
de putregai organic e aroma veşniciei, tigva aia fără urechi îmi este icoană şi idol. Nu nici
un Dumnezeu prin preajmă, nici un sfînt, un înger... nimic. Doar eu şi calul. Şi-o aniversare
perpetuă – ziua de naştere a unui mort.