See discussions, stats, and author profiles for this publication at:

https://www.researchgate.net/publication/267207590

PROBLEME ETICE ŞI LEGALE ÎN DIAGNOSTICUL

BOLNAVILOR NEUROLOGICI

Article

CITATIONS READS

0 20

4 authors, including:

Anca Sava Liliana Foia

Universitatea de Medicina si Farmacie Grigore… Universitatea de Medicina si Farmacie Grigore…
70 PUBLICATIONS   76 CITATIONS    123 PUBLICATIONS   189 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Liliana Foia on 07 December 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Revista Română de Bioetică, Vol. 7, Nr. 3, Iulie – Septembrie 2009

PROBLEME ETICE ŞI LEGALE ÎN

DIAGNOSTICUL BOLNAVILOR
NEUROLOGICI
Anca Indrei*, Liliana Foia **
Dumitru Păduraru***
Rodica Panainte****
Rezumat
Lezarea anumitor zone din creier sau diencefal poate produce modificări comportamentale. În
orice spitalul de neurochirurgie sunt prezenţi bolnavi care prezintă leziuni ale sistemului nervos
central, cu modificări comportamentale. Ei nu au posibilitatea de a se interesa de diagnosticul
radiologic sau anatomo-patologic al bolii lor, de cele mai multe ori din cauza incapacităţii de
deplasare, dar în alte situaţii şi din cauza schimbării de personalitate. Rude ale pacienţilor
internaţi în Spitalul „Prof. Dr. N. Oblu” din Iaşi cu diagnosticul de glioblastom au relatat o
schimbare a comportamentului bolnavilor. Nu s-a acordat foarte multă atenţie acestor schimbări
(veselie exagerată sau dimpotrivă introvertire), punându-se acestea pe seama vârstei sau
eventual a etilismului. Dar, în multe situaţii, pacienţii cu glioblastoame au fost internaţi pentru o
schimbare bruscă a comportamentului, însoţită de halucinaţii. Întrebarea care se pune din punct
de vedere legal sau chiar al expertizei medico-legale este: bolnavii aveau discernământ în
momentul respectiv? Aici intervine problema cu care se confruntă medicii: pacientul este
informat asupra stării sale de sănătate, dar este el capabil să înţeleagă şi este capabil să ia
decizia corectă, chiar şi în ceea ce priveşte delegarea unei persoane care să fie informată asupra
stării sale de sănătate? O opinie a unui specialist în drept a formulat următoarele concluzii: a)
Soluţia expertizei psihiatrice este posibilă practic numai dacă nu este vorba de o urgenţă. Altfel
rămâne doar posibilitatea ca medicul neurolog să ia în considerare propriul diagnostic şi
propriile constatări privind abolirea sau diminuarea discernământului şi să acţioneze în
consecinţă. b) Reglementarea actuală nu prezintă soluţii nuanţate pentru o realizare reală a
dreptului la informare şi la confidenţialitate al pacientului. Prin urmare, apreciem că, de lege
ferenda, se impune considerarea şi reglementarea situaţiilor medicale speciale de tipul celor
prezentate şi creşterea drepturilor decizionale ale medicului neurolog în situaţii de urgenţă.

Cuvinte cheie: boli neurologice, comportament, drepturile pacientului.

*
Conf. univ., Catedra de Ştiinţe Morfologice, UMF „Gr.T. Popa” Iaşi, România, e-mail:
anca_indrei@yahoo.com
**
Conf. univ., Catedra de Prevenţie, UMF „Gr.T. Popa” Iaşi, România
***
Conf. univ., Catedra de Ştiinţe Morfologice, UMF „Gr.T. Popa” Iaşi, România
****
Asistent univ., drd., Facultatea de Drept, Catedra de Drept Public, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi,
România

70
 Pentru a începe acest studiu vă vom
aminti istoria, deja cunoscută, a lui
Phineas P. Gage. Accidentul care a dus la
această istorie s-a produs pe 15
septembrie 1848, la ora 16,30, aproape
de orăşelul Cavendish din statul american
Vermont. O echipă de muncitori, care îl
avea în fruntea ei pe Phineas Gage, un
tânăr şi dinamic contramaistru de 25 de
ani, lucra la o nouă linie de cale ferată
între Burlington şi Rutland. Era necesară
dinamitarea unei stânci. Phineas Gage a
decis să efectueze el însuşi această
operaţiune dificilă şi periculoasă care
consta în a umple cu praf de puşcă o
gaură săpată în prealabil în stâncă.
Phineas se ajuta de un baston metalic
pentru a tasa încărcătura explozibilă în
fundul orificiului. La un moment dat,
frecarea acestui baston de rocă a produs o
scânteie care a dat foc prafului de puşcă.
Bastonul de fier a fost proiectat de
explozie ca un obuz de tun, traversând
fruntea lui Phineas, unde a lăsat un
orificiu adânc, înainte de ateriza 40 de
metri mai departe.
Chiar dacă este dificil de crezut,
Phineas Gage n-a murit, sau cel puţin
corpul care-i purta numele. Phineas a fost
proiectat pe sol de violenţa şocului, iar
timp de câteva secunde membrele sale s-
au agitat convulsiv. Dar, 5 minute mai
târziu, vorbea din nou şi se ţinea pe
picioare. Colegii săi l-au transportat într-
o căruţă până la primărie, iar Phineas
Gage a coborât fără ajutor din căruţă şi a
urcat scările camerei unde a aşteptat
sosirea medicilor. Aceştia au crezut cu
greu întâmplarea lui Phineas Gage
înainte de a examina ei înşişi plaga
deschisă din mijlocul frunţii. La ora 10
seara, deci la câteva ore de la accident,
chiar dacă rana sîngera încă, Phineas le
spunea muncitorilor săi că se va întoarce
la lucru în câteva zile. Se părea că
bastonul de fier, cu o grosime de câţiva
71
centimetri, care a traversat partea
anterioară a creierului său, nu a avut nici
un efect asupra simţurilor sale, asupra
limbajului sau asupra memoriei. Zilele
următoare au fost dificile. Plaga s-a
infectat. Phineas s-a anemiat şi a început
să delireze. Dar datorită administrărilor
de ulei de castor şi calomel s-a refăcut
încetul cu încetul. Trei săptămâni mai
târziu a părăsit prima dată patul. În
noiembrie colinda oraşul şi făcea proiecte
de viitor. Aici se situează punctul
culminant al istoriei: Phineas avea un
viitor nou, pentru că se transformase într-
un om diferit. Contramaistrul onest,
apreciat de şefii săi şi iubit de subalterni
nu mai exista. Phineas Gage, cel simpatic
şi muncitor, murise. Apăruse în acelaşi
corp un copil dotat cu o forţă de taur şi cu
un caracter depravat.
Câţiva ani mai târziu, John Harlow,
unul din medicii care l-au examinat pe
Phineas Gage la accident şi după, scria:
„Are o sănătate bună şi sunt tentat să
spun că şi-a revenit. Dar echilibrul între
facultăţile intelectuale şi instinctele
animalice pare să se fi rupt. Este
capricios, nerespectuos şi se complace în
compania persoanelor grosiere şi vulgare,
ceea ce nu-i stătea în obicei. Nu are
respect pentru tovarăşii săi, devine
nervos când îl contrazici, schimbându-şi
opiniile şi proiectele în orice moment. În
acest moment spiritul său s-a schimbat
radical, astfel încât prietenii şi
cunoştinţele spun despre el că nu mai
este Gage”. Noul Phineas, care nu mai
muncea a fost exclus din echipă şi a
început să parcurgă America,
prezentîndu-se ca atracţie de bâlci
împreună cu bastonul de metal
responsabil de metamorfoza sa. A murit
la San Francisco, dar craniul său şi
bastonul de metal sunt expuse la
Facultatea de Medicină de la Harvard (6).
 Această observaţie clinică excepţio-
nală a arătat la acel moment că creierul
nostru nu este numai cel care decide
asupra mişcărilor şi cel informat direct
asupra senzaţiilor, dar este în acelaşi timp
responsabilul sentimentelor şi pasiunilor
noastre: într-un singur cuvânt, al
personalităţii noastre.
Au urmat apoi cercetările lui Papez
din 1937 care au demonstrat că anumite
regiuni ale creierului (care erau
desemnate mai târziu ca sistem limbic)
au funcţii emoţionale şi afective. Către
1939 Klüver şi Bucy au făcut experienţe
pe maimuţe, scoţând porţiuni din lobul
temporal al emisferelor, ceea ce a făcut
ca maimuţele respective să prezinte
modificări spectaculoase în comporta-
mentul afectiv şi social. Aceste animale,
înainte cu un comportament agresiv şi
sălbatic, au devenit ascultătoare,
afectuoase şi nu se mai speriau de
prezenţa umană. Mai mult decât atât
suportau, fără ripostă, agresiunile
celorlate maimuţe. Prezentau
comportamente sexuale şi comportamen-
tale caricaturale, încercând să mănânce
tot ce le era prezentat, comestibil sau nu.
Acest sindrom a fost numit „cecitate
psihică”, înţelegând prin aceasta faptul că
maimuţele erau incapabile de a percepe
semnificaţia stimulilor vizuali.
Nu intenţionăm să descriem anatomia
complicată a sistemului nervos,
aranjamenul subtil al neuronilor ordonaţi
prin sinapse, lame şi straturi ci doar a
arăta că lezarea anumitor porţiuni din
creier sau diencefal poate duce la
modificări comportamentale, uneori
severe.
În orice spitalul de neurochirurgie
sunt prezenţi mulţi bolnavi care prezintă
leziuni mai mult sau mai puţin întinse ale
sistemului nervos central. Ei nu au
posibilitatea de a se interesa de
diagnosticul radiologic sau anatomo-
patologic al bolii lor, de cele mai multe
72
ori din cauza incapacităţii de deplasare,
dar în alte situaţii şi din cauza schimbării
de personalitate.
Multe dintre rudele pacienţilor
internaţi în Spitalul de Neurochirurgie
„Prof. Dr. N. Oblu” din Iaşi cu
diagnosticul de glioblastom au relatat o
schimbare a comportamentului bolnavi-
lor în urmă cu câteva luni. Nu s-a acordat
foarte multă atenţie acestor schimbări
(veselie exagerată sau dimpotrivă,
introvertire) fiind puse pe seama vârstei
sau, eventual, a etilismului. Dar, în multe
situaţii, pacienţii cu glioblastoame au fost
internaţi pentru o schimbare bruscă a
comportamentului, însoţită de halucinaţii:
incoerenţe în vorbire, cu agresarea
persoanelor apropiate pe care nu le mai
recunoşteau şi discuţii cu persoane
imaginare care nu se aflau de faţă,
afectarea funcţiilor cognitive, date care
concordă şi cu literatura de specialitate
(1,4). Întrebarea care se pune din punct
de vedere legal sau chiar al expertizei
medico-legale: bolnavii aveau
discernământ în momentul respectiv?
Alţi bolnavi, internaţi în acelaşi spital,
prezintă leziuni ischemice sau hemora-
gice ale creierului, prezentând defecte ale
funcţiilor cognitive (nu mai prezintă
sensibilitate tactilă, termică, dureroasă)
sau comportamentale (refuză să îşi
recunoască părţi din corpul lor). Şi aici se
pune aceeaşi problemă: aceşti bolnavi
sunt capabili de a raţiona corect?
Bolnavii respectivi au aceleaşi
drepturi ca şi alţi bolnavi. Cităm din
Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003 asupra
drepturilor pacienţilor (7):
Art.6. Pacientul are dreptul de a fi
informat asupra stării sale de sănătate, a
intervenţiilor medicale propuse, a
riscurilor potenţiale ale fiecărei
proceduri, a alternativelor existente la
procedurile propuse, inclusiv asupra
neefectuării tratamentului şi nerespectării
recomandărilor medicale, precum şi cu
privire la date despre diagnostic şi
prognostic.
Art. 9. Pacientul are dreptul de a cere
în mod expres să nu fie informat şi de a
alege o altă persoană care să fie
informată în locul său.
Art. 10. Rudele şi prietenii
pacientului pot fi informaţi despre
evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi
tratament, cu acordul pacientului.
Art. 21. Toate informaţiile privind
starea pacientului, rezultatele investiga-
ţiilor, diagnosticul, prognosticul, trata-
mentul, datele personale sunt confiden-
ţiale chiar şi după decesul acestuia.
Art. 22. Informaţiile cu caracter
confidenţial pot fi furnizate numai în
cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o
cere în mod expres.
Art. 25. Orice amestec în viaţa
privată, familială a pacientului este
interzis, cu excepţia cazurilor în care
această imixtiune influenţează pozitiv
diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile
acordate şi numai cu consimţământul
pacientului.
În ţările vestice pacienţii stabilesc din
timp persoanele care pot lua decizii în
locul lor şi chiar persoanele executoare
testamentare. Mărturisim că de când
practicăm medicina în România nu am
avut foarte multe persoane care să
prezinte consimţământul pacientului
atunci când se interesează de starea lui de
sănătate.
Aici intervine problema cu care se
confruntă medicii din spitalele de
neurologie: este informat pacientul
asupra stării sale de sănătate, dar este el
capabil să înţeleagă acest fenomen şi este
capabil să ia decizia corectă, chiar şi în
ceea ce priveşte delegarea unei persoane
din anturajul său care să fie informată
asupra stării de sănătate?
O altă problemă, nu numai etică, dar
şi legală este aceasta: bolnavul neuro-
73
logic nu a delegat o persoană care să se
intereseze de diagnosticul său sau o
persoană care să ia decizii în locul său.
Medicul neurolog, anatomo-patolog sau
radiolog încalcă, fără îndoială, legea când
comunică date asupra stării de sănătate a
pacientului, chiar şi rudelor apropiate ale
acestora, fără consimţământul pacientu-
lui.
Dar acest pacient este capabil de un
raţionament corect?
Hotărârile sale pot fi atacate în
justiţie?
Poate fi considerat un astfel de
pacient responsabil pentru faptele sale?
Pentru a răspunde la aceste probleme
complexe am solicitat o părere a unui
specialist în drept, care a prezentat
următoarele argumente.
Reglementarea ex novo a unui
domeniu atât de delicat cum este cel
privind drepturile pacienţilor era firesc să
suscite discuţii şi interpretări, precum şi
să releve, în procesul de aplicare,
problematici neanticipate, eventual chiar
lacune ale legislaţiei din domenii conexe.
Reglementarea drepturilor pacienţilor,
pentru prima dată în legislaţia română,
este, fără îndoială, salutară, dar aplicarea
acesteia în practica medicală relevă
aspecte particulare pe care legiuitorul nu
le-a avut în vedere şi care nu pot fi
soluţionate decât prin recursul la alte
norme cu caracter de principiu şi la
doctrină.
Din modul în care sunt enunţate
dispoziţiile legale invocate, ce consacră
drepturile pacienţilor, reies două
concluzii esenţiale.
Prima este aceea că unul dintre
drepturile fundamentale ale pacientului
este acela de a alege: de a alege între a fi
sau a nu fi informat cu privire la
diagnosticul stabilit de către medic sau,
în general, cu privire la starea sa de
sănătate; dreptul de a alege şi desemna
persoana, din familie sau din afara
familiei, care sa fie informată de către
medic asupra diagnosticului/stării sale de
sănătate etc. Sub acest aspect, este firesc
ca toate deciziile pacientului privind
alegerile sale să presupună, aşa cum
prevede legiuitorul, consimţământul
acestuia, exprimat indirect sau expres, în
cazurile cerute de lege.
A doua concluzie se referă la faptul
că premisa reglementării este aceea a
pacienţilor care pot uza în mod deplin
conştient de drepturile lor şi îşi pot
exprima în mod valabil consimţământul,
discernământul lor nefiind afectat de
afecţiunile de care suferă. Cu alte
cuvinte, legiuitorul a avut în vedere
numai pacienţii suferinzi de boli
somatice, boli care însă, în plus, nu le
influenţează într-o măsură evidentă
capacităţile cognitive, mentale,
comportamentale.
Aşadar, legiuitorul a omis să
reglementeze situaţiile speciale, precum
cele arătate anterior, în care afecţiunile
neurologice ale pacienţilor afectează
comportamentul acestora într-o astfel de
măsură încât suspiciunile medicilor de
afectare a discernământului sau chiar a
responsabilităţii sunt întemeiate. Or, în
aceste condiţii, desigur că se naşte firesc
întrebarea în ce mod şi în ce măsură este
posibilă, la un anumit moment dat,
aplicarea dispoziţiilor legale cu caracter
general în ceea ce priveşte asigurarea
realizării şi respectarea drepturilor
pacienţilor neuropaţi, de vreme ce se
pune la îndoială nu doar capacitatea lor
de a exercita aceste drepturi, ci însăşi
capacitatea de a fi conştienţi de
conţinutul acestora. În aceste situaţii,
aplicarea reglementării, ad literam, ar
nega chiar scopul, spiritul acesteia,
impunând medicului îndeplinirea unei
simple formalităţi despre care ştie că
poate fi inutilă.
De lege lata, însăşi noţiunile de
responsabilitate şi de discernământ nu
74
beneficiază de o reglementare legală, cu
atât mai puţin de una unitară, iar
lămurirea înţelesului şi a implicaţiilor lor
juridice s-a făcut exclusiv în literatura de
specialitate. Cele două noţiuni sunt
utilizate în teoria generală a dreptului
civil şi a celui penal, însă cu incidenţă
limitată la anumite problematici care
interesează aceste domenii. Mai mult,
putem afirma că în afara unor analize mai
detaliate, realizate în cadrul teoriei
dreptului penal (3), unde cunoaşterea
acestor noţiuni şi a distincţiei dintre ele
este o condiţie esenţială pentru stabilirea
răspunderii penale a persoanei fizice, în
celelalte domenii există tendinţa de a
suprapune cele două noţiuni, de a le
considera sinonime.
În dreptul civil, noţiunea de
discernământ este utilizată şi considerată
ca o condiţie generală, premisă, a
consimţământului necesar pentru încheie-
rea valabilă a unui act juridic civil.
Consecinţa lipsei discernământului în
cazul unei persoane este lipsirea actului
juridic, astfel încheiat, de efecte.
Decizia pacientului în ceea ce
priveşte conduita pe care trebuie să o
urmeze medicul în cazul său este, lato
sensu, un act juridic (în înţelesul său de
manifestare de voinţă exprimată cu
intenţia de a produce efecte juridice).
În teoria generală a dreptului civil
este avută în vedere şi situaţia,
excepţională, în care persoana fizică este
lipsită de discernământ, caz care are
consecinţe diferite, după cum absenţa
discernământului are caracter temporar
sau este de lungă durată, eventual
ireversibilă.
Alienaţia mintală este una dintre
situaţiile în care persoana este prezumată
a fi lipsită de discernământ. În acest caz
ea va fi, în limbaj specific juridic civil,
interzisă judecătoreşte. Aceasta este
considerată o măsură de ocrotire a
persoanei şi atrage lipsirea ei de
capacitatea civilă de exerciţiu.
Procedura punerii sub interdicţie este
o procedură judecătorească care, în mod
firesc, nu este una simplă şi rapidă.
Procedura cuprinde două faze, dintre care
prima constă în efectuarea anumitor acte
de cercetare de către procuror, printre
care şi cunoaşterea opiniei unei comisii
de specialişti, eventual a medicului sub
supravegherea căruia se află persoana ce
urmează a fi pusă sub interdicţie,
numirea unui curator până la soluţionarea
cauzei etc. A doua etapă se desfăşoară în
cadrul unui proces civil, la care
participarea procurorului este obligatorie,
iar instanţa se poate pronunţa numai după
ascultarea, prin interogatoriu, a persoanei
ce urmează a fi pusă sub interdicţie.
Aşadar, instanţa trebuie, pe bază de
probe, să se convingă singură de
pierderea discernământului de către
persoana în cauză. Procedura punerii sub
interdicţie are ca finalitate instituirea
tutelei pentru persoana interzisă, urmând
ca din acel moment tutorele să exercite
drepturile interzisului, în scopul exclusiv
al realizării intereselor acestuia.
O altă modalitate de ocrotire a
intereselor legale ale unei persoane aflate
în dificultate şi în imposibilitatea de a-şi
exercita drepturile este cea a instituirii
curatelei, care, spre deosebire de tutelă,
are un caracter limitat în timp şi nici nu
afectează capacitatea de exerciţiu a
persoanei (2). Conform art. 152 din
Codul familiei, autoritatea tutelară va
putea institui curatela persoanei aflate în
caz de urgenţă, atunci când, alături de
alte motive, persoana în cauză nu poate,
din cauza bolii, nici personal, nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare în
cazuri a căror rezolvare nu suferă
amânare.
Este evident că dintre cele două
mijloace de ocrotire, în cazurile medicale
relatate, nu îşi poate găsi nicidecum
75
aplicare soluţia instituirii tutelei, prin
procedura punerii sub interdicţie a
pacientului. În aceste cazuri este nevoie
de o soluţie rapidă şi flexibilă, pentru a
putea fi adaptată situaţiilor probabil
extrem de diverse care se pot întâlni în
practica medicală. Mai mult, trebuie avut
în vedere că acest moment, al diagnos-
ticării de către medicul specialist, se
situează tocmai în perioada imediat
următoare celei în care apar semnele unei
posibile, dar incerte, alienaţii mintale.
Însă, nefiind încă pus sub interdicţie,
pacientul neurologic beneficiază de
prezumţia că are discernământ. Aşadar,
teoretic, medicul îi poate comunica
diagnosticul sau date privitoare la starea
de sănătate, chiar dacă această comuni-
care nu va fi înţeleasă sau nu va avea nici
un efect asupra bolnavului neurologic.
Ori de câte ori apar indiciile pierderii
totale sau parţiale a discernământului
pacientului, s-ar putea aprecia ca
oportună sau chiar necesară efectuarea
unei expertize medico-legale psihiatrice,
care să infirme sau să confirme această
suspiciune a medicului neurolog.
Întrebările ridicate de medici cu
privire la existenţa raţionamentului, a
discernământului sau a responsabilităţii,
sau în ce măsură leziunile cerebrale
afectează doar personalitatea bolnavului,
şi care este limita dintre modificările
comportamentale atrase de schimbarea de
personalitate şi schimbările
comportamentale determinate de pierde-
rea totală sau parţială a discernământului,
sau, în cazurile extreme, a responsabi-
lităţii, toate acestea credem că pot primi
numai pe calea expertizării un răspuns.
Specialiştii implicaţi în efectuarea acestei
expertize - medici psihiatri, neurologi şi
psihologi, legişti – sunt singurii în
măsură a se pronunţa cu privire la
existenţa responsabilităţii sau a
discernământului. Astfel se va putea
determina care este conduita
deontologică şi legală faţă de pacientul
neurologic (5).
De lege lata însă, expertiza medico-
legală psihiatrică este reglementată doar
ca un mijloc de probă în cadrul unui
proces penal, aşadar efectuarea ei este
considerată necesară numai în cazul în
care persoana suspectată a prezenta o
pierdere a discernământului sau a
responsabilităţii a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală.
Însă, chiar dacă efectuarea unei
asemenea expertize ar fi un procedeu cu
o utilizare mai puţin restrânsă, fiind
admisibilă şi în cazuri care nu implică
neapărat stabilirea unei forme de
răspundere juridică, în acel moment s-ar
ridica însă alte întrebări, precum: Cine
are dreptul să ceară expertizarea
pacientului? Cât de grave trebuie să fie
manifestările patologice ale pacientului
neurologic, astfel încât să fie necesară
expertizarea acestuia? Cine poate aprecia
gravitatea acestor manifestări? Medicul
poate decide singur oportunitatea sau
necesitatea aceste expertize? Medicul
poate decide singur sau decizia se ia în
mod colegial? Este necesar consimţă-
mântul pacientului pentru a fi supus
expertizei? Când şi cum pot fi informate
rudele pacientului despre această
situaţie? Este necesară consultarea
acestora cu privire la oportunitatea sau
necesitatea efectuării expertizei?
Cu alte cuvinte, practic, toată proble-
matica ridicată de comunicarea diagnos-
ticului către pacient sau către rudele
Bibliografie
[1]. Baillieux H., De Smet H.J., Lesage G., Paquier P., De Deyne P.P., Marien P.,
Neurobehavioral alterations in an aolescent following posterior fossa tumor resection,
Cerebellum, 5 (4), 289-295, 2006
[2]. Boroi G., Drept civil. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 102 – 103, 2001
[3]. Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 214 – 217,
2007
76
acestuia se „mută ” în acest moment şi se
aplică la chestiunea efectuării expertizei
de specialitate. Se poate observa că
soluţia expertizei este posibilă practic
numai dacă nu este vorba de o urgenţă.
Altfel, nefiind timp pentru iniţierea şi
parcurgerea procedurilor legale de
ocrotire sau pentru efectuarea expertizei
de specialitate, şi având în vedere
riscurile potenţiale pentru sănătatea
pacientului respectiv, rămâne doar
posibilitatea ca medicul neurolog să ia în
considerare propriul diagnostic şi propri-
ile constatări privind inexistenţa sau
diminuarea discernământului şi să
acţioneze în consecinţă.
Reglementarea actuală nu oferă
soluţii nuanţate pentru o realizare reală a
dreptului la informare şi la
confidenţialitate al pacientului. Totodată,
nici nu oferă un suport legal care să îl
protejeze pe medicul specialist neurolog
aflat la graniţa dintre deciziile medicale
rapide pe care trebuie să le ia în interesul
pacientului şi conduita impusă de
normele legale ce reglementează dreptu-
rile acestuia, extrem de restrictive în ceea
ce priveşte posibilitatea luării acestor
decizii fără consimţământul pacientului.
Prin urmare, apreciem că, de lege
ferenda, se impune considerarea şi
reglementarea situaţiilor medicale
speciale de tipul celor prezentate şi
creşterea drepturilor decizionale a
medicului specialist neurolog în situaţii
de urgenţă.
[4]. Butler J.M., Rapp S.R., Shaw E.G., Managing the cognitive effects of brain tumor
radiation therapy, Curr Treat Options Oncol, 7 (6) , 517-523, 2006
[5]. Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Boişteanu P., Chiriţă V., Scripcaru C., Psihiatrie medico-
legală, Ed. Polirom, Iaşi, 164 – 180, 2001
[6]. Vincent J.D., Biologie des passions, Odile Jacob, Paris, 131-136, 1986
[7]. *** Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003, Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 29/01/2003.

77

View publication stats