Din principiul caracterului obligatoriu al tratatului, decurge consecinţa juridică

potrivit căreia o singură parte nu poate să modifice în mod unilateral termenii acestuia. CV
– 1969 subordonează acordul de modificare, fie prezenţei unei permisiuni exprese stipulate în
tratat, fie, în absenţa unei astfel de stipulaţii, condiţiei ca acordul de modificare să nu fie în
contradicţie cu tratatul.
Ca şi modificarea, suspendarea şi extincţia tratatului rămân guvernate de
consimţământ sau achiesare. Cauzele de suspendare sau de extincţie pot fi clasificate în trei
mari categorii:
1) Cauze întemeiate pe DI general (desuetudine, renunţare, accord abrogator, imposibilitatea
executării, schimbarea fundamentală a circumstanţelor sau intervenţia războiului);
2) Cauze stabilite prin textul tratatului (condiţii suspensive sau rezolutorii, retragerea din
tratatul multilateral, denunţarea tratatului bilateral, împlinirea termenului, executarea
integrală);
3) Apariţia unei norme posterioare de jus cogens cu care tratatul este în conflict.
Tratatul fiind guvernat de reciprocitate, partea inocentă are dreptul de a denunţa
tratatul, atunci când cealaltă parte (sau celelalte părţi) nu îşi respectă obligaţiile asumate prin
tratat. Acest drept de a denunţa un tratat neexecutat de cealaltă parte este un drept cutumiar.
Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincţie valid conform dreptului
cutumiar şi conferă efect abrogator faptului că tratatul nu a fost aplicat sau a încetat să fie
aplicat de părţile contractante. Desuetudinea pune în evidenţă rolul major pe care-l deţine
efectivitatea în D.I. Termenul acoperă însă şi alte ipoteze în afara „inactivităţii” normei
juridice. O astfel de ipoteză ar fi, de pildă, cea a formării şi consolidării, după încheierea
tratatului, a unei reguli cutumiare.

Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în
epocă cu numele de "Brest-Litovsk"), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei
din primul război mondial. Tratatul a devenit practic nul până la sfârșitul anului dar, importanța lui
majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de
cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letonie și Lituaniei.

Armistitiul si negocierile pentru pace

Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea
armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (în polonă: Brzesc Litewski, în
belarusă: Брэст Літоўскі) în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă.
Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german,
(Oberkommando-Ostfront). Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după
începerea lor, negocierile au intrat în impas datorită pretențiilor bolșevicilor de a obține "pace fără

1
anexări și despăgubiri" — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu
plătea nici un ban și nu ceda nici o palmă de pământ, rămânând practic un imperiu.
Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale care nu încetau, Lev Troțki, Comisarul
Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat
retragerea a Rusiei de la masa tratativelor pe 10 februarie1918 și declararea unilaterală a încetării
ostilităților, o poziție caracterizată drept "lipsa războiului — lipsa păcii".
Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei
bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat cu hotărâre acțiunea, arătând că bolșevicii au
acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluțuionară a muncitorimii din Europa
Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.

Tratatul de pace
Tratatul, semnat între Rusia bolșevică pe de-o parte și Imperiul German, Austro-
Ungaria, Bulgaria și Turcia, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat
încetarea stării de beligeranță în niște condiții neașteptat de umilitoare, care au umbrit victoria
bolșevicilor din Revoluția din Octombrie 1917.
Noul guvern bolșevic (comunist) rus a renunțat integral la pretențiile asupra Finlandei, asupra
viitoarelor state baltice, (Estonia, Letonia și Lituania), ca și asupra Poloniei, Belarusului, a
districtelor turcești Erdehan și Kars, și asupra districtului georgian Batumi.
Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenționa să le
transforme de facto în parți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu.
În legătură cu teritoriile cedate, tratatul stipula că "Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor
viitoare de comun acord cu populația locală ". Se intenționa de fapt să fie impuși candidați germani pe
tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.
Până în cele din urmă, înfrângerea Germaniei în primul război mondial, (marcat de armistițiul cu
țările Antantei de la Compiègne, de pe 11 noiembrie), a făcut posibilă declararea independenței reale
a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani impuși țărilor respective au fost
nevoiți să renunțe la tron.
Daunele de razboi: Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata
unor daune de razboi substantiale.

Efectele de durata ale tratatului

Tratatul de la Brest-Litovsk a avut efect numai pentru opt luni, fiind denunțat de guvernul bolșevic în
noiembrie 1918, după înfrângerea Germaniei și a aliaților ei la sfârșitul primului război mondial. În
aprilie 1922, în Tratatul de la Rapallo, Germania accepta anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, cele
două țări semnatare fiind de acord să renunțe reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială.
În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop s-au inversat practic cele mai multe dintre
prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk.
Tratatul de la Brest-Litovsk a marcat o reducere importantă a teritoriului controlat de bolșevici. În timp
ce independența Poloniei și Finlandei a fost acceptată în principiu, pierderea Ucrainei și a țărilor
baltice a creat o baza primejdioasă pentru acțiunile antibolșevice în Războiul civil rus care avea să
vină, (1918 – 1920). Mulți naționaliști ruși și chiar și unii dintre revoluționari erau înfuriați de
acceptarea de către bolșevici a condițiilor tratatului, ei înrolându-se în forțele Armatei
Albe anticomuniste. Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările
Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au rămas în mâinile
antibolșevicilor până la finele celui de al doilea război mondial.