Criticismul junimist

Subiect de examen: rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcții în literatura
română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

1. Context
Transformări profunde în cultura și civilizația română caracterizează perioada de după
1860. Tânăra generație imprimă un spirit de modernizare care va modela cultura autohtonă și
va deschide epoca marilor clasici.

2. Fondarea Junimii
Societatea literară Junimea a fost întemeiată la Iași la începutul anului 1864, la
inițiativa unor tineri școliți la universitățile din Occident, P.P. Carp, Iacob Negruzii, Theodor
Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu, cea mai importantă grupare culturală din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.

3. Junimea în evoluția literaturii și culturii române

Junimea gernerează un fenomen cultural ce se definește ca o mișcare de sinteză a
spiritului critic, raportându-se critic la generația pașoptistă (1830-1860). Direcția inițiată de
Mihail Kogălniceanu în Dacia literară este însă continuată prin: raportarea literaturii române
la cea europeană, promovarea unei literaturi originale care să reflecte specificul mentalității
și sensibilității poporului român, combaterea imitațiilor și aplicarea cu unor criterii valorice în
actul critic.

4. Activitatea societății Junimea. Trăsăturile junimismului

Prima acțiune junimistă constă în educarea publicului prin „prelecțiuni populare”,
discuții și prelegeri organizate în spațiul academic timp de șaptesprezece ani, pe teme variate:
istorie, literatură, politică, cultură.
La 1 martie 1867 societatea înființează o librarie, o tipografie și revista Convorbiri
literară, în paginile căreia vor fi publicate articolele mentorului Titu Maiorescu și operele
marilor clasici: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă.
În prima etapă, 1864-1874, Titu Maiorescu îşi propune să militeze pentru formarea
unei limbi literare unitare care să consolideze unitatea politică din 1859. În acest scop, va
publica studiul Despre scrierea limbii române. Junimea îşi propune, prin Titu Maiorescu, să
alcătuiască o antologie a poeziei române de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. Titu Maiorescu
scrie celebrul studiu O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, studiu publicat cu
un dublu scop: pe de o parte, să dea posibilitatea poeţilor cu talent să-şi perfecţioneze arta lor,
iar, pe de altă parte, să ofere publicului cititor o măsură sigură de a deosebi frumosul, adică
opera de talent, de urât, anume, opera mediocră.
A doua perioadă din activitatea Junimii şi a lui Maiorescu, mai ales după venirea
acestuia în capitală în 1874, este consacrată descoperirii şi promovării capodoperelor. În
această direcţie, Vasile Alecsandri va citi la Junimea, dramele Despot-vodă, Fântâna
Blandusiei, Ovidiu, I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, şi chiar Alexandru
Macedonski, Noapte de noiembrie. Tot în această perioadă, mentorul Junimii publică un
studiu valoros intitulat Eminescu şi poeziile lui (1889), în care afirmă că marele nostru poet a
fost o personalitate atât de puternică, încât opera sa nu se explică decât prin genialitatea
poetului. La această vocaţie, trebuie adăugată cultura remarcabilă a poetului în domeniul
filosofiei şi al culturii în general.
Etapa a treia (bucureşteană) începe din 1885, când este mutată la Bucureşti
revista Convorbiri literare şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter
preponderent universitar, prin cercetările istorice şi filosofice.

Junimea a determinat o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romantică în

perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
spre clasicism, un clasicism de esenţă. Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a
înființat-o:

spiritul critic – criticismul Junimii se bazează pe acea atitudine centrală impusă de Titu
Maiorescu, respectul adevărului; în numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie
împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale şi a falsei erudiţii.
spiritul filosofic – toți membrii cercului au fost intelectuali reflexivi, cu formație culturală
amplă, cărora le plăcea să-și construiască canoanele pe o solidă bază teoretică speculativă.
spiritul oratoric – junimiștii impun un discurs public și academic riguros și echilibrat, astfel
că se opun retorismului exagerat al pașoptistilor sau demagogismului din viața politică; ei
critică „beția de cuvinte”, abuzul de neologisme, demagogismul.
ironia – zeflemeaua junimistă se face la adresa exceselor de orice natură, la orice argument
ridicol; ironia, ca unealtă polemică, este folosită şi în interiorul cercului.
gustul pentru clasic și academic – oameni de formație umanistă, forrnați în universitățile
străine și buni cunoscători ai literaturii clasice și moderne, junimiștii sunt înclinați în a judeca
operele după canoane.

5. Teoria formelor fără fond

Teza „formei fără fond” e susținută în articolul „În contra direcției de astăzi în
cultura română (1868) și are în vedere rezultatul introducerii, în mod artificial, în cultura
romană a unor elemente ale culturii occidentale moderne, fără să existe o necesitate reală și
un fundament social concret: „înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică
originală, am făcut Societatea academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea
istorico-arheologică și cu secțiunea științelor naturale și am falsificat ideea academiei”.
„Vițiul radical” care alimentează aceste excese este „neadevărul în toate formele de
manifestare a spiritului public”. Atrași de „lustrul" societății occidentale, tinerii împrumută
fără discernământ orice formă exterioară, încurajând mediocritatea sub lozinca „orice e mai
bine decât nimic”. Maiorescu denunță vidul cultural instaurat de formele fără fond, a căror
proliferare duce la nimicirea artei. Ferm convins că un popor poate supraviețui fără cultură,
cu speranța că ea se va constitui în mod natural într-o anumită etapă a dezvoltării sale,
respinge cu vehemență o cultură falsă, distrugătoare a valorilor naționale: „este mai bine să
nu facem o școală deloc, decât să facem o școală rea."
Astfel, două dintre ideile fundamentale ale criticismului junimist, promovate de
Maiorescu, se regăsesc în studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
 Prima dintre ele este critica stării generale a societăţii româneşti de după unirea
principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se lansează într-o analiză generală a
civilizaţiei şi culturii române din acea epocă. El desfiinţează practic pretenţiile ştiinţifice ale
istoriografiei, ale lexicologiei şi ale filologiei vremii, acuzându-le pur şi simplu de mistificare
a adevărului, din dorinţa de a legitima istoric drepturile poporului român. Pe de altă parte,
falsul este propagat şi în judecăţile de valoare asupra producţiilor culturale de tot felul. Orice
creaţie, cât de proastă, este privită cu indulgenţă, dacă nu cu laudă, sub cuvânt că „tot este
ceva”. Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităţilor din toate domeniile: literatură,
jurnalism, politică.
Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest
studiu este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului
care o vorbeşte. De altfel, studiul porneşte de la un răspuns dat gazetei Transilvania. Aceasta
replicase Convorbirilor literare că se ocupă de bagatele, atunci când le cere jurnaliştilor
români din Austria să scrie corect româneşte. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi
ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanţă: raţiunea de a exista a unei gazete
literare este tocmai cultivarea limbii române.

6. Concluzia
În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în
literatura şi cultura românească a fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea
desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea literaturii valoroase şi moderne,
făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi consideraţi mari clasici:
Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale.