Calitatea serviciului educaţional-imperativ pentru un

învăţământ competitiv în plan european

Cuvinte cheie: resurse umane, calitatea educaţiei, servicii educaţionale, managementul

calităţii

Rezumat

În actualul context al dezvoltării economice, resursele umane reprezintă

elementul esenţial al competiţiei, atât la nivel naţional cât şi internaţional. În
competiţia globală a economiei informatizate, calitatea şi inventivitatea resurselor
umane sunt principalii factori care stau la baza decalajelor esenţiale între state.
Pornind de la afirmatia lui Alfred Marshall ”cel mai de preţ din tot capitalul
este acela investit în fiinţa umană”, considerăm calitatea resurselor umane în general
şi a celor educaţionale în special ca fiind factor hotărâtor al creşterii economice de
ansamblu.
Specialiştii în domeniu apreciază că există o relaţie foarte stransă între progresul
tehnologic şi investiţia în educaţie cu implicaţii în toate domeniile vieţii: economic,
social, politic, cultural.
Deşi cea mai largă idee răspândită cu privire la calitate este că aceasta costă
scump în ultimă instanţă, cercetările au demonstrat contrariul. Calitatea serviciilor
educaţionale este un obiectiv social dorit, iar contribuţia sa la creşterea eficienţei
întregii economii este hotărâtore.
Privit ca model de cultură a firmei, mangementul calităţii totale are scopul de a
orienta spre client toate activităţile şi procesele acestuia şi de a le optimiza, astfel încât
să îi aducă beneficii pe termen lung. Clienţii serviciilor educaţionale sunt atât indivizii
care beneficiază de educaţie şi familia acestora dar şi societatea în ansamblul ei.
Deficienţele constatate în domeniul managementului instituţiilor de învăţământ
reies din orientarea acestuia spre soluţionarea şi atenuarea problemelor calităţii pe
măsura apariţiei lor si nu pe sporirea continuă a calităţii proceselor şi activităţilor ce
generează aceste probleme, pe dualitatea structurilor organizatorice în învăţământ şi
tendinţa de autoizolare a personalului şi subdiviziunilor funcţionale, pe
imperfecţiunea proceselor de analiză şi măsurare a calităţii managementului instituţiei
si soluţionarea problemelor calităţii în frecvente cazuri după un model „de
modernizare întârziată”.

Calitatea serviciului educaţional - imperativ pentru un învăţământ competitiv în plan

european

1. Resursele umane – factor cheie al dezvoltării economico-sociale

2. Calitatea serviciilor educaţionale - imperativ al prezentului
3. Managementul şi cultura calităţii învăţământului universitar
4. Deficienţe în domeniul managementului instituţiilor de învăţământ superior

1. Resursele umane – factor cheie al dezvoltarii economico-sociale

Oamenii reprezintă principala sursă a oricărei economii în drumul său spre

modernizare. Resursele umane educate, sănătoase, cu un potenţial fizic şi intelectual
înalt, capabile de instruire pe tot parcursul vieţii şi adaptabile la schimbările
economice sunt esenţiale pentru un model de creştere economică bazat pe
competitivitate, eficienţă şi calitate.
Pornind de la ideea existenţei “organizaţiilor vii”, managerii au ajuns la
concluzia că resursele umane reprezintă sufletul acelor organizaţii (Mathis, R. L.,
Nica, P.C., Rusu,1997).
Creşterea economică depinde în mod direct de productivitatea muncii.
Investiţiile capitale mai mari şi modernizarea tehnologică, deşi necesare, nu sunt
suficiente pentru a obţine aceste sporuri de productivitate.
De aceea se impune îmbunătăţirea calităţii resurselor umane ca o condiţie
indispensabilă şi care, în ultimă instanţă, implică majorarea şi optimizarea structurală
a investiţiilor publice şi private în sectoarele-cheie ale dezvoltării umane, în primul
rînd, în educaţie şi sănătate.
Calitatea resurselor umane reprezintă un cumul de proprietăţi şi caracteristici
deţinute de resursele umane ale unui organizaţii. În literatura de specialitate, calitatea
se referă uneori la "utilitate", "aptitudine de utilizare" sau "conformitatea cu cerinţele"
(S. Ciurea, N. Dragulanescu, 1995).
Fiecare din aceste expresii reprezintă aspecte ale calităţii care necesită
explicaţii complementare deoarece în acest cadru ne referim la calitatea resurselor
umane.
Încercând să parafrazăm definiţia atribuită calităţii de Societatea Americană
pentru Controlul Calităţii (ASQC), vom considera calitatea resurselor umane ca fiind
o abordare sistemică şi sistematică a resurselor umane, în scopul obţinerii excelenţei
organizaţionale. Caracterul dinamic al calităţii resurselor umane rezultă ca urmare a
evoluţiei pieţei forţei de muncă, apariţiei unor cerinţe noi pe diferite segmente ale
pieţei.
Aşadar, calitatea resurselor umane nu are caracter static, strict delimitat la o
anumită cerere, ci reflectă o stare de fapt - ceea ce a fost bun odată poate să nu mai
corespundă în prezent şi, cu atât mai mult, în viitor.
Investiţia în capitalul uman trebuie înţeleasă ca o investiţie care subsumează
investiţiile în educaţie. Investiţia în resurse umane include totalitatea cheltuielilor
pentru creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor. Abordarea
investiţiilor în capitalul uman, asemeni investitiilor in capital fizic se poate face pe
baza analizei cost-beneficiu, cost-eficacitate şi a actualizării.
Printre factorii care influenţează investiţia în capitalul uman se regăsesc: starea
generală a economiei, lungimea şi stabilitatea fluxului de venituri, diferenţele de
venit, costurile directe şi indirecte, renta de abilitate, rata de recuperare a investiţiei în
capitalul uman, venitul marginal al acestuia, etc.
Investiţiile în potenţialul uman, privite ca investiţii cheie într-o economie, ar
trebui canalizate asfel încât să fie în concordanţă şi cu politica de ocupare a forţei de
muncă la nivel naţional. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că gestionarea eficientă a
investiţiilor în capitalul uman zonală şi pe sectoare de activitate poate determina o mai
bună dezvoltare economică natională.
Perceperea shimbărilor produse în structura resurselor de muncă şi efectele
propagate ale acestora asupra investiţiei în capitalul uman s-a desfăşurat pe fundalul
restrângerii activităţii în unele domenii. Astfel, apariţia şomajului şi afectarea de către
acesta a unor categorii socio-profesionale au dus la rapide schimbări în principal în
structura cererii de muncă generând şi mutaţii semnificative în configuraţia
investiţiilor în capitalul uman.
 Cea mai importantă componentă a capitalului uman, după cum am mai aratat
este educaţia şi, implicit nivelul de instruire. Pentru a surprinde eficienţa investiţiilor
în educaţie trebuie analizate costurile dar şi beneficiile procesului investiţional.
Costurile se referă la fondurile alocate pentru achiziţionarea de terenuri, dar şi
construcţii cu destinaţie educativă. Beneficiile private rezultate în urma investiţiei în
educaţie sunt certe: creşterea veniturilor, diminuarea riscului de şomaj, deci creşterea
gradului de inserţie pe piaţa muncii. Beneficiile sociale se concretizează în întărirea
coeziunii sociale, creşterea productivităţii şi asigurarea creşterii economice, reducerea
costurilor sociale prin prevenirea excluderii sociale, etc.
Având în vedere că investiţia individuală în om se desfăşoară pe o perioadă
lungă de timp, nu numai la şcoală, ci şi la locul de muncă, responsabilitatea
investiţională revine şi angajatorului, nu numai angajatului, pentru ca procesul de
producţie este supus permanent adaptărilor la noile tehnici şi tehnologii apărute pe
piaţă.
Un studiu al OECD arată că ,,participarea la un an adiţional de educaţie medie
amplifică creşterea economică cu până la 5% şi mai departe, cu 2,5% pe termen lung”.
Deasemeni, un an de şcolarizare în plus, măreşte nivelul salariului individual cu
aproximativ 6,5%. Evidenţele au arătat deasemenea, că rata şomajului scade odată cu
nivelurile de învăţământ superior, reducând astfel costurile sociale implicate. În
concluzie, putem spune că rata angajării creşte odată cu nivelul de educaţie atins.
Conform unui studiu recent, România are cel mai mare procent de persoane
care abandonează şcoala primară din regiune, 23% din populaţia cu vârste cuprinse
între 18 şi 24 ani părăseşte şcoala şi, cel mai scăzut procent de persoane implicate în
procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii.
Doar 1% din populaţia cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani a participat la
un program de formare profesională cu o durata mai mare de patru săptămâni.
Cheltuielile cu educaţia sunt cele mai mici, comparativ cu statele central şi est
europene. În acest context abandonul şcolar reprezintă o altă problemă a sistemului de
învăţământ, iar din acest punct de vedere, educarea părinţilor poate juca un rol central.
Asigurarea accesului la informaţii relevante şi dezvoltarea unor programe care să se
orienteze şi către parinţi pot reprezenta soluţii pentru reducerea şi prevenirea
abandonului scolar.
Educaţia trebuie să ajute la rezolvarea unor probleme cu care se confruntă
societatea contemporană. În acest scop, se impune perfecţionarea coerenţei interne a
sistemelor educative cu societatea, dar şi asigurarea unei anumite stabilităţi şi
continuităţi a acestora care să le asigure eficienţă pe termen lung.
Dacă investiţiile făcute în resursele materiale au drept finalitate formarea şi
dezvoltarea capitalului fizic (tehnic), investiţiile realizate în creşterea, educarea şi
pregătirea profesională a resurselor umane, generează ceea ce numim capital uman.
Specialiştii, care abordează problematica creşterii şi dezvoltării economice, sunt
de acord cu ideea potrivit căreia de îndată ce un anumit nivel de acumulare a
capitalului uman este atins, acesta devine mai productiv, corelându-se pozitiv cu ratele
creşterii şi ocupării în cadrul modelelor creşterii.
Gary Becker (1997) demonstrează că investiţiile în capitalul uman, adică în
educaţie, instrucţie şi asistenţă medicală se repercutează în cele mai mari creşteri ale
productivităţii muncii şi, prin urmare, într-o contribuţie importantă la sporirea PNB.
Referindu-se la rezultatele remarcabile ale Japoniei, obţinute în perioada postbelică,
Salrero Okito, unul din făuritorii „miracolului" japonez, aprecia că unul din motivele
dezvoltării rapide a ţării sale, a fost „abundenţa unei forţe de muncă ieftine, de bună
calitate şi educaţie, capabilă să facă fată tehnologiilor sofisticate". De fapt, resursele
umane, educaţia şi învăţământul au constituit prioritaţi ale societaţii japoneze.
Se poate spune ca ridicarea calităţii muncii contribuie la creşterea angajării,
productivităţii şi coeziunii sociale.
Beneficiind de o recompensă în creştere pentru calificare, polarizarea dintre
cei cu un volum mare şi cei cu un volum mic de cunoştinţe afectează coeziunea
economică şi socială. Accesul la formarea finanţată de angajator este deseori limitată
pentru cei care au deja o calificare înaltă şi unele grupuri sunt astfel blocate în partea
inferioară a pieţei forţei de muncă.
Un deziderat important este dezvoltarea educaţiei şi formării de-a lungul
întregii vieţi, în aşa fel încât schimbările şi restructurările din economie să nu producă
efecte adverse pentru coeziunea socială. Una dintre cele mai importante concluzii ale
cercetării recente din domeniul educaţiei este că investiţia în educarea şi formarea
persoanelor este atât un factor de creştere, în special în contextul actual de schimbări
tehnologice rapide, cât şi un instrument de bază în susţinerea integrării sociale. Acest
lucru a fost confirmat şi de analiza rezultatelor studiului PISA, care arată că unele ţări
cu cele mai ridicate realizări medii au, de asemenea, cele mai scăzute niveluri de
inegalităţi dintre indivizi şi şcoli; cu alte cuvinte, îmbunătăţirea calităţii nu implică
restricţionarea oportunităţilor, cidimpotrivă.
Educaţia şi formarea de înaltă calificare sunt considerate un instrument de
reducere a diferenţelor dintre regiunile mai puternic dezvoltate sau mai puţin
dezvoltate, prin furnizarea de resurse umane necesare dezvoltării economice şi
sociale. Alegerea nivelului regional sau local al gradului de instruire ca unul dintre cei
şase piloni de bază a strategiilor pentru învăţarea permanentă în Europa şi mişcarea
pentru Learning Cities and Regions arată cât de importante au devenit acestea pentru
angajarea forţei de muncă şi dezvoltare locală şi regională.
Întrebarea care se pune este: ar trebui privită educaţia ca bun public exclusiv?
O societate stabilă, democratică, se spune, nu poate exista dacă majoritatea
cetăţenilor nu dispun de un nivel minim de cultură civică. Ideea ar fi că educaţia de
care beneficiază un copil aduce foloase nu numai părinţilor săi ori lui însuşi, ci şi
celorlalţi membri ai societăţii. „Educaţia copilului meu contribuie la bunăstarea ta,
prin promovarea unei societăţi stabile şi democratice”(M. Friedman).
În urma faptului că un părinte plăteşte pentru educaţia copiilor săi, beneficiază
şi alţi oameni din societate. Dar este dificil să fie identificaţi toţi beneficiarii şi să li se
pretindă o plată. În concluzie, se spune mai departe, avem de-a face cu un efect de
vecinătate. Intervenţia guvernamentală ar fi necesară, pe de o parte, pentru a impune
ca fiecare copil să primească un nivel minim de şcolarizare, iar pe de altă parte pentru
a finanţa această şcolarizare în cazul în care nu toţi îşi permit.
Nimeni nu contestă că un om care investeşte în propria educaţie poate aduce
beneficii nu numai sieşi şi familiei sale, ci şi altor oameni. Totuşi există multe alte
lucruri benefice pentru cooperarea umană sau pentru o societate, dar nu decurge de
aici că acestea ar trebui produse de stat şi finanţate prin taxe şi impozite. În plus,
investiţia în propria pregătire/educaţie poate fi în cele din urmă amortizată, atunci
când individul ajunge pe piaţa muncii. M. Friedman recunoaşte acest lucru cel puţin
în cazul învăţământului tehnic de specialitate, precum şi în cazul învăţământului
universitar.
În ce priveşte sistemul de învăţământ românesc, constatăm că acesta se
confruntă cu probleme structurale şi în special învăţământul rural care întâmpină
dificultăţi majore în ceea ce priveşte investiţia în infrastructura fizică, personalul
didactic calificat, accesul limitat la formare profesională şi la programele de formare
continuă a populaţiei rurale.
Interesul deosebit pentru investirea în capital uman în general şi cel educaţional
în special este reflectat şi de preocuparea constantă a OECD de a sprijini creşterea
economică prin programe de dezvoltare a capitalului educaţional. Studiile
comparative internaţionale raportate pentru ţările OECD arată că la nivel individual,
rata profitului investirii în educaţie este mai ridicată pentru absolvenţii de învăţământ
superior decât pentru cei de liceu. În acelaşi timp, probabilitatea şomajului şi a
sărăciei se diminuează odată cu creşterea gradului de instruire.
La nivel macrosocial, rata profitului investirii în învăţământul secundar
depăşeşte în general rata profitului capitalului utilizat în afaceri (activităţi de producţie
sau comerciale), în timp ce beneficiile rezultate din investirea în învăţământul terţiar
se plasează la nivele similare cu rata profitului capitalului investit în activităţi
comerciale sau de producţie.
Dacă investiţiile făcute în resursele materiale au drept finalitate formarea şi
dezvoltarea capitalului fizic (tehnic), investiţiile realizate în creşterea, educarea şi
pregătirea profesională a resurselor umane, generează ceea ce numim capital uman.
Cu toate că se vorbeşte mult despre utilizarea cât mai eficientă a resurselor
umane, în realitate, de regulă, nu este valorificat întregul potenţial al personalului
dintr-o unitate. Apare astfel necesitatea realizării unei concordanţe între exigenţele
standardelor elaborate şi realităţile organizaţionale privind:
- sprijinirea şi dezvoltarea competenţelor personalului organizaţiei (eficienţa
sistemului de perfecţionare profesionalş a personalului şi a procedeelor de
promovare, inclusiv a sistemului de alegere a managerilor de toate nivelurile;
- gradul de cunoaştere şi acceptare de către personal a criteriilor utilizate în
aprecierea performantelor).
În vederea creşterii adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor se va
acorda susţinere asigurării, dezvoltării şi menţinerii resurselor umane în scopul
îndeplinirii exigentelor firmelor privind calificarea forţei de muncă, cerinţe esenţiale
pentru asigurarea competitivităţii în procesul de schimbare a condiţiilor economice şi
tehnologice cerute de dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere.
Adaptarea competenţelor profesionale ale propriilor angajaţi la nevoile de
dezvoltare ale întreprinderilor va susţine creşterea productivităţii si calităţii muncii.
Acestea, corelate cu îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, vor conduce la asigurarea
sanătăţii şi securităţii la locul de muncă, în special în sectoarele şi domeniile de
activitate cu riscuri crescute şi vor determina reducerea substanţială a ratei de
incidenţă a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, precum şi promovarea
unui proces de îmbătrânire activă (prelungirea vieţii active şi reducerea fenomenului
pensionăriianticipate).
Pentru îmbunătăţirea continuă a cunoştinţelor şi competenţelor manageriale la
toate nivelurile, va fi susţinută promovarea formării antreprenoriale.
Implementarea programelor de formare antreprenorială va avea drept scop asigurarea
creativităţii antreprenoriale, îmbunătăţirea capacităţii managerilor şi întreprinzătorilor
de a-şi conduce propriile afaceri şi de a se adapta exigenţelor impuse de
competitivitate şi schimbările tehnologice.
Pentru ca schimbările în viaţa economico-socială să fie cît mai rapide, este
necesară practicarea unei politici în domeniul resurselor umane care să asigure
personal de calitate. Într-o lume a globalizării si internaţionalizării afacerilor,
performanţa nu se mai poate obţine fără o resursă umană competentă, context în care
activităţile de personal capătă noi dimensiuni legate de promovarea managementului
calităţii totale (TQM) şi în acest domeniu de importanţă strategică pentru organizaţii.
Dezvoltarea resurselor umane din educaţie are ca obiectiv diversificarea
ofertelor de educaţie iniţiala şi continuă şi a oportunităţilor de carieră pentru cadrele
didactice şi alte categorii de resurse umane din sistemul de educaţie şi formare
iniţială.
Competenţele furnizate în cadrul acestor programe de educaţie şi formare vor
asigura, în primul rând, achiziţia şi dezvoltarea competenţelor rescrise în Cadrul
European al Calificărilor.
Acţiunile avute în vedere în cadrul acestei măsuri vizează resursele umane din
educaţie dintr-o dubla perspectivă, de participanţi la învăţarea pe tot parcursul vieţii şi
diseminatori de cunoaştere. Acest domeniu de intervenţie contribuie la dezvoltarea
stocului de capital uman din educaţie capabil să furnizeze educaţie de calitate centrată
pe nevoile individuale de dezvoltare personală şi profesională ale elevilor, la
reducerea fenomenului de abandon/părăsire timpurie a şcolii şi la creşterea
atractivităţii învăţării.
De asemenea, având în vedere că serviciile de orientare şi consiliere a
resurselor umane din educaţie sunt insuficient dezvoltate, nefiind operaţionale nici
instrumentele specifice de definire a unor trasee profesionale şi de carieră pentru
această categorie de resurse umane, acţiunile în acest domeniu vor fi corelate cu
măsuri specifice de creştere a oportunităţilor de dezvoltare a carierei.
Principalele acţiuni avute în vedere sunt:
- dezvoltarea ofertelor de formare continuă a cadrelor didactice şi a resurselor umane
din educaţie (inclusiv „on the job training”);
- dezvoltarea ofertelor de educaţie iniţială pentru cadrele didactice şi a resurselor
umane din educaţie (ex. masterate didactice);
- dezvoltarea ofertelor de educaţie continuă şi iniţială pentru noile profesii în educaţie
şi cercetare;
- dezvoltarea reţelei de furnizori de servicii şi de instrumente;
- asigurarea accesului la servicii de calitate;
- oportunităţi de carieră şi servicii de dezvoltare a carierei pentru resursele umane din
educatie.
Dezvoltarea şi modernizarea ofertelor de educaţie iniţială şi continuă au drept
obiective creşterea atractivităţii ofertelor educaţionale, creşterea calităţii şi relevanţei
educaţiei pentru piaţa muncii.

2. Calitatea serviciilor educationale – imperativ al prezentului

La fel ca în toate ţările europene şi în România, calitatea educaţiei a devenit un

domeniu de interes deosebit având în vedere în primul rând decalajul naţional faţă de
ţările dezvoltate şi necesitatea obtinerii unor finalitati integrate in context european.
În acest sens s-a trecut la promovarea unor politici şi proceduri compatibile de
asigurare a calităţii predării şi învăţării universitare în vederea creşterii
competitivităţii globale a învăţământului superior european şi a facilitării recunoaşterii
reciproce a diplomelor şi gradelor universitare.
În virtutea finalităţilor urmărite, orice instituţie de învăţământ superior este
responsabilă, în mod autonom, de dezvoltarea unei culturi a calităţii, adică a unor
politici, tehnici şi practici consecvent aplicate şi temeinic documentate pentru
obţinerea acelor rezultate/performanţe care sunt concordante cu obiectivele fixate.
 Printre standardele instituţionale ale asigurării calităţii dintr-o universitate se
regasesc: existenţa unor mecanisme specifice de aprobare, monitorizare şi evaluare a
programelor de studii şi a diplomelor, evaluarea studenţilor pe baza unor criterii şi
proceduri publice aplicate în mod consecvent, obligativitatea asigurarii de personal
didactic suficient, competent şi calificat care să gestioneze predarea şi învăţarea,
resursele de învăţare oferite studenţilor să fie adecvate şi specifice fiecărui program de
studii, instituţiile să dispună de sisteme de date şi informaţii care probează calitatea.
Calitatea serviciilor educaţionale este un obiectiv social dorit, iar contribuţia sa la
creşterea eficienţei de ansamblu a economiei este hotărâtore.
Deşi cea mai largă idee răspândită cu privire la calitate este ca aceasta costă scump în
ultimă instanţă, cercetările în domeniu au demonstrat că aceasta concepţie este falsă.
Asigurarea calităţii în educaţie presupune elaborarea standardelor de referinţă,
normelor şi indicatorilor de performanţă în sistemul naţional de învăţământ având în
vedere următoarele aspecte:
a) Calitatea sistemului naţional de învăţământ;
b) Calitatea serviciilor furnizorilor, reprezentanţi de unităţi şi instituţii de
învăţământ;
c) Calitatea procesului de instruire şi de educare a elevilor este demonstrată de
rezultatele învăţării, pe baza aplicării metodologiilor de dezvoltare a curriculumului, a
metodelor de predare şi învăţare, a evaluării examinrii şi certificării.
Preocupări privind asigurarea calităţii academice există şi în spaţiul extra-
european sau global. De exemplu, UNESCO şi OECD, luând act de dezvoltarea
învăţământului transnaţional, fără graniţe (borderless or cross-border education), sunt
angajate pe calea elaborării şi adoptării unor „orientări” (guidelines) privitoare la
calitatea serviciilor oferite de instituţiile transnaţionale. Problema este aceea de a
supune rigorilor calităţii nu numai instituţiile naţionale, ci şi pe cele transnaţionale.
Printre factorii motivaţionali care determină instituţiile de învăţământ superior să se
preocupe de problema calităţii se numără:
• orientarea spre performanţă şi creşterea competitivităţii universităţilor pe piaţa
serviciilor educaţionale şi a absolvenţilor în piaţa resurselor de muncă;
• expansiunea cheltuielilor destinate proceselor educaţional şi de cercetare-dezvoltare;
• recunoaşterea pe piaţa europeană a calificărilor (titlurilor şi diplomelor) oferite de
instituţiile din ţară;
• dezvoltarea unei culturi instituţionale a calităţii, implicarea totală a personalului în
obţinerea performanţelor;
• creşterea responsabilităţii pentru calitatea prestaţiilor universitare.
Pentru a oferi un set de referinţe comune tuturor universităţilor şi pentru a facilita
compararea inter-universitară în privinţa managementului instituţional şi în evaluarea
externă a calităţii, s-au propus prin Lege:
i) standardele de referinţă;
ii) indicii privind domenii de aplicabilitate;
iii) necesitatea operării cu indicatori de performanţă.
Standardele de referinţă definesc normele de bază şi cadrul de evaluare a calităţii
din orice instituţie. Dintre acestea , cele mai relevante sunt :
a) Capacitatea instituţională , care se referă la organizarea internă şi la infrastructura
disponibilă, care sunt proiectate astfel de universitate încât să realizeze misiunea si
obiectivele ce şi le-a fixat. Sunt avute în vedere politicile instituţionale şi modurile de
aplicare a acestora în vederea obţinerii performanţelor propuse;
b) Eficacitatea educaţională, care se referă la resursele interne şi externe pe care
universitatea le mobilizează pentru a atinge performanţele dorite. Referinţa principală
este reprezentată de procesele de predare a căror eficacitate este măsurată prin
raportare la performanţele învăţării studenţilor;
c) Managementul calităţii constă în mecanismele pe care universitatea le activează
pentru a gestiona calitatea;
Primul standard vizează aspecte de organizare şi conducere integrală a
universităţii, al doilea se referă la resurse sau la inputuri necesare predării şi învăţării
şi mai ales la modul de funcţionare a predării, învăţării şi examinării, pe când al treilea
standard este menit să releve cum se gestionează calitatea, prin ce structuri şi practici.
Altfel spus, primul standard este menit să vizeze măsura în care o organizaţie, care se
pretinde a fi universitate, dispune de acea organizare şi de acea conducere care
corespund modelului curent de universitate; al doilea standard se referă la modul în
care sunt activate anumite inputuri şi la procesele care se derulează pentru a atinge
performanţe în învăţare; în sfârşit, al treilea standard este centrat pe structurile şi
mecanismele de asigure a managementului calităţii.
Astfel formulate, standardele sunt foarte generale. Alternativa este de a formula
standarde cât mai precise şi mai detaliate, cum s-a făcut de exemplu în cazul politicii
de acreditare de la noi: câte cadre didactice cu normă de bază şi cu titlul de profesor şi
conferenţiar, câte volume în bibliotecă, câtă suprafaţă alocată spaţiilor de învăţare-
predare etc.
Consecinţa acestei abordări ar fi că am ajunge să acredităm universităţi care se
conformează cerinţelor de tip input, fără însă a dispune de informaţii şi date pertinente
care se referă la calitatea efectivă a proceselor de predare şi învăţare.
Acredităm o universitate pe baza unor informaţii despre clădiri, echipamente şi
figuri impersonale, eludând tocmai procesele care le animează şi conduc la anumite
performanţe. Ne concentrăm pe câteva prescripţii importante, dar cu totul insuficiente
pentru a evalua acea cultură a calităţii ce dă seamă de instituţia universităţii.

3. Managementul si cultura calitatii invatamantului universitar

Învăţământul superior este cel care generează specialiştii care vor conduce într-un
viitor apropiat societatea şi economia românească integrată în Uniunea Europeană.
Realizarea unei conduite orientate spre calitate constituie o constrângere majoră în
procesul de integrare europeană a României fiind în acelaşi timp “elementul vital
pentru atingerea unei economii prospere” (M.Juran).
O importanţă majoră o are în această privinţă componenta educaţională, nu
numai sub aspectul calităţii prestaţiei ci în însăşi integrarea nevoii de calitate în
cultura naţională. Mentalitatea individului trebuie să asimileze convingerea că nu
poate să existe bunăstare fără o muncă responsabilă şi de calitate.
Plecând de la această misiune, devine evident că întreaga activitate a
universităţii trebuie orientată spre creşterea competetivităţii instituţiei atât la nivel
naţional cât şi pe plan internaţional prin: calitatea ofertei şi a rezultatelor activităţii, un
management performant, o politică financiară adecvată utilizării raţionale a resurselor
şi de atragerii de noi resurse, întărirea dimensiunii internaţionale a activităţii,
încurajarea unei atitudini responsabile a întregului personal.
În afară de orientarea spre performanţă şi creşterea competitivităţii, care sunt
cerinţe generice, necesitatea introducerii managementului calităţii în învăţământul
universitar este determinată şi de cerinţe concrete şi imediate cum sunt:
• cerinţa societăţii privind folosirea eficientă şi transparentă a resurselor publice şi
extrabugetare alocate învăţământului superior;
• crearea şi dezvoltarea unei culturi a calităţii în universitate, atât în privinţa propriului
personal, cât şi în rândurile studenţilor;
• asigurarea pregătirii performante a absolvenţilor pentru a răspunde exigenţelor
economiei de piaţă actuale şi de perspectivă din România;
• alinierea la standardele şi practica instituţiilor de învăţământ superior europene în
domeniul managementului calităţii, condiţie pentru întărirea dimensiunii
internaţionale a universităţii;
• creşterea încrederii societăţii româneşti că vor fi satisfăcute necesităţile şi aşteptările
ei explicite şi implicite privind prestaţia instituţiilor de învăţământ superior;
• creşterea încrederii comunităţii internaţionale în capacitatea învăţământului superior
românesc de a presta o activitate performantă;
• identificarea verigilor deficitare şi prevenirea neconformităţilor ce pot apărea în
prestaţia universitară;
• eficientizarea activităţilor în toate domeniile fundamentale de competenţă, de
organizare şi funcţionare specifice unei universităţi;
• îmbunătăţirea continuă a calităţii prestaţiei universitare.
Managementul calităţii învăţământului superior, ca noţiune specială, a fost
introdus În România de către Ministerul Educaţiei în 2003.
Există două variante, larg cunoscute, de abordare a MCT: abordarea americană,
văzut ca un control „orizontal” îndeplinit de specialişti, şi abordarea japoneză, care o
dimensiune „verticală” implică tot personalul. Prin consens internaţional, stabilit prin
standardul ISO8402, MCT este abordarea managerială a unei organizaţii centrată pe
calitate, bazată pe participarea tuturor membrilor săi.
Scopul său este asigurarea succesului pe termen lung prin satisfacerea cerinţelor
clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei, ca şi pentru
societate în general.
ISO8402 precizează că în cazul MCT, conceptul de calitate se referă la
îndeplinirea tuturor obiectivelor manageriale, nu numai a obiectivelor de calitate.
MCT adaugă la conceptul de management al calităţii o strategie de management
global pe termen lung, ca şi ideea contribuţiei întregului personal în beneficiul
organizaţiei, în beneficiul personal, al clienţilor, al societăţii ca întreg .
În managementul companiilor au fost stabilite 5 subsisteme, numite puncte
cheie în controlul calităţii. Acestea sunt: Q1 = sisteme furnizor; Q2 = intrări (cerinţe
privind calitatea, cantitatea, costurile, termenele); Q3 = procesele de transformare; Q4
= ieşiri (verificarea produsului); Q5 = sisteme beneficiar.
În acelaşi mod putem distinge subsisteme cheie în controlul calităţii chiar şi
pentru managementul universitar total (global) (MUT) specificând aspectele
calitative, şi cantitative (financiare).
Pentru realizarea acestui lucru este nevoie de leadership calitativ şi de
management strategic în fiecare instituţie de învăţământ superior. La fel, toţi actorii
comunităţii academice trebuie implicaţi activ în procesul de schimbare, inclusiv
studenţii şi ceilalţi parteneri externi care au un cuvânt relevant de spus în privinţa
cerinţelor societăţii şi a tendinţelor actuale. Numai astfel, poate fi creat un mediu
academic orientat spre calitate care să poată face faţă competitivităţii şi noilor
provocări sociale.
Cultura calităţii, ca o problemă a calităţii instituţionale interne, este privită ca o
prioritate atât pentru dezvoltarea institutiilor de învatamânt superior, cât şi pentru
aceea a realizării Spaţiului European al Învăţământului Superior. Acest concept a
crescut considerabil în atenţia actorilor implicaţi în procesele de asigurare a calităţii,
precum şi pentru proiectele comune ale Asociaţiei Universităţilor Europene cu
Comisia Europeană.
Un exemplu, în acest sens, este proiectul „Quality Culture Project” care a fost
menit să ajute universităţile europene să introducă şi să întărească o cultură internă a
calităţii pe care să o considere ca pe un bun propriu al instituţiei şi comunităţii
academice respective.
Proiectul a fost lansat în anul 2002 si si-a propus urmatoarele obiective:
– creşterea gradului de conştientizare a nevoii de a dezvolta o cultură internă a calităţii
în universităţi;
– asigurarea unei diseminări extinse a bunelor practici din domeniu;
– promovarea introducerii unui management intern al calităţii pentru a îmbunătăţi
nivelurile de calitate;
– sprijinirea universităţilor în identificarea celor mai potrivite proceduri de asigurare a
calităţii, într-un mod constructiv;
– contribuţia la Procesul BOLOGNA prin creşterea atractivităţii universităţilor
europene.
În acest proiect au fost incluse 40 de universităţi europene, grupate în 6 reţele.
Fiecare reţea de universităţi a primit 60.000 de EUR pentru desfăşurarea activităţilor
inerente proiectului. Prima actiune a reţelelor a fost să obţină o analiză SWOT şi un
plan de acţiune pentru îmbunătăţirea calităţii în fiecare universitate din proiect.
Factorii de succes identificaţi în finalul studiului au fost: importanţa
coordonării strategice şi a conducerii (versus managementului) pentru existenţa unei
culturi eficiente a calităţii, importanţa gândirii strategice şi autonomia universitară ca
factor esenţial al unei culturi interne a calităţii.
De asemenea, concluziile studiului Asociatiei Universităţilor Europene au fost ca:
– 82% din instituţii monitorizează calitatea internă a predării;
– 53% din instituţii monitorizează calitatea internă a cercetării;
– 48% din instituţii îsi doresc dezvoltarea asigurării calităţii la nivel european în
vederea recunoaşterii reciproce şi a transparenţei.
Metodele de ameliorare a acestei situaţii, propuse în final de catre realizatorii
studiului au fost:
– implicarea întregii comunităţi academice – inclusiv a studenţilor şi personalului
administrative, de cele mai multe ori uitaţi, în procesul de reflecţie asupra misiunii şi
scopurilor instituţiei;
– dezvoltarea unei strategii de comunicare care îmbină atât canalele de comunicare de
sus în jos cât şi pe cele de sus în jos, a documentelor scrise şi a întâlnirilor formale şi
informale;
– identificarea şi împuternicirea „campionilor culturii calităţii” care să contribuie la
dezvoltarea şi implementarea unei strategii de cultură a calităţii;
– crearea de echipe în cadrul instituţiei care să asigure mixarea ideilor şi diseminarea
lor în rândul comunităţii academice;
– abordarea problemelor care dau temeri prin dezvoltarea unei organigrame coerente a
personalului academic;
– sprijinirea unei culturi interne a calităţii prin resurse umane şi financiare adecvate.
Principalii actori identificaţi cu un rol esenţial în formarea culturii calităţii au
fost:
– rectorul
– „Campionii calităţii”
– administratorii resurselor financiare
– administratorii resurselor umane
– studenţii
– actorii externi instituţiei.
Proiectul a fost, apoi, reluat în runda II – anul 2004, respectiv III – anul 2005,
ultimul având ca scop introducerea si întărirea unei culturi interne a calităţii în
instituţiile de învăţământ superior, în acelaşi timp permiţându-le acestora
monitorizarea sistematică a propriilor activităţi şi întărirea capacităţii lor de a se
adapta unui mediu cu schimbari rapide.
Referitor la implicarea studenţilor, ca actori cu rol esenţial în dezvoltarea unei
culturi interne a calităţii în mediul academic, în manualul pentru studenţi privind
asigurarea calităţii, citat mai sus, sunt prezentate o serie de aspecte importante în ceea
ce priveşte contribuţia studenţilor la acest demers. În primul rând, el trebuie raportat la
nivelul relaţiei dintre instituţie, personal şi studenţi. Perspectiva studenţilor asupra
culturii calităţii este destul de neclară şi mai trebuie mult lucrat asupra ei în instituţiile
europene de învăţământ superior.
Există o multitudine de agenţii de asigurare a calităţii în toata lumea.
Momentan, între acestea şi procedurile utilizate de ele se poate observa o oarecare
uniformitate şi armonizare. Într-adevar, în multe ţări, regiuni şi culturi se dezvoltă
stiluri proprii în ceea ce priveste asigurarea calităţii academice. Unele agenţii sunt
conduse de catre stat, altele sunt independente, sau alte multe forme intermediare.
Deşi există o anume convergenţă a acestora la nivelul unui model global al calităţii,
există încă o mare divergenţă la nivel de metodologii, protocoale, tehnici de evaluare
şi rezultate obţinute. Astfel, consecinţele evaluarilor pot fi multiple şi aşa toate
funcţiile asigurării calităţii şi,ale acreditării vor varia într-un anume grad.
Oportunităţile şi beneficiile instituţiilor de învăţământ superior sub eticheta
globală a calităţii ar fi acelea ca instituţiile sau programele evaluate sau acreditate de
aceste agenţii recunoscute la nivel global au o calitate sigură şi care merită toată
încrederea societăţii. Acestea implică însă aspecte precum mobilitatea studenţilor,
creditele de studii transferabile, recunoaşterea şi echivalarea diplomelor.
În procesul de asigurare a calităţii învăţământului, universităţile ar trebui să
vizeze respectarea următoarele principii:
1. În condiţiile globalizării, obţinerea unei înalte competitivităţi impune o calitate
ridicată a învăţământului superior.
2. Un nivel ridicat al calităţii presupune creşterea capacităţii de inovare şi
îmbunătăţirea continuă a proceselor educaţionale.
3. În baza autonomiei universitare, universitatea este unul dintre principalii agenţi ai
asigurării calităţii propriilor activităţi.
4. Asigurarea calităţii şi managementul calităţii reprezintă o parte integrantă a
funcţiilor universităţii.
Pentru a putea face faţă cererii de servicii educaţionale, instituţiile de
învăţămant superior trebuie să aibă o viziune clară asupra viitorului şi să anticipeze
schimbările ce pot surveni fie pe piaţa educaţiei fie pe piaţa muncii, păstrând
permanent legătura cu partenerii în amonte şi în aval.

4. Deficienţe în domeniul managementului instituţiilor de învăţământ

Dificultăţile cu care se confruntă instituţiile de învăţământ în prezent referitoare

la problematica managementului calităţii sunt: lipsa strategiilor şi a politicii în
domeniul managementului calităţii la nivel instituţional şi abordarea fragmentară a
asigurării calităţii în detrimentul abordării sistemice, insuficienţa informării şi
instruirii personalului universităţilor de toate nivelele în domeniul managementului
calităţii şi sistemelor de calitate ,abordarea problemei calităţii de pe principii de
identificare a neconformităţilor şi corectare a acestora în loc de prevenire a apariţiei
problemelor,insuficienţa orientării spre necesităţile clienţilor şi partenerilor şi
focalizarea pe posibilităţi interne, rezistenţă la schimbări şi complexitatea promovării
schimbărilor în mentalitate, atitudini, comportament.
În domeniul managementului instituţiilor de învăţământ, deficienţele rezidă
din:
- orientarea spre soluţionarea şi atenuarea problemelor calităţii pe măsura apariţiei lor,
si nu pe sporirea continuă a calităţii proceselor şi activităţilor ce generează aceste
probleme;
- dualitatea structurilor organizatorice în învăţământ şi tendinţa de autoizolare a
personalului şi subdiviziunilor funcţionale;
- imperfecţiunea proceselor de analiză şi măsurare a calităţii managementului
instituţiei
- soluţionarea problemelor calităţii în frecvente cazuri după un model „de modernizare
întârziată” etc..
În căutarea soluţiilor de modernizare a învăţământului superior se relevă
interesul instituţiilor de învăţământ faţă de modele de management al calităţii.
Ideea de baza este ca managementul calităţii în învăţământul nostru superior
trebuie radical îmbunătăţit, întrucât presiunile externe ale preconizatului”spaţiu
european al învăţământului superior” şi cerinţele interne ale economiei şi culturii
naţionale devin tot mai puternice.
Principalul client al şcolii este în ultimă instanţă societatea. Studentul are aşadar o
dublă calitate: participant activ la propria educaţie dar şi client al universităţii iar
valoarea adaugată reprezintă contribuţia efectivă a şcolii la educaţie, dincolo de
factorii de intrare (elevi, resurse, mediul economico-social).
Calitatea este o consecinţă şi nu o premisă a muncii. Totuşi, dacă nu apare ca o
referinţă constantă a oricărei întreprinderi şi cu atât mai mult a universităţii, riscul
erodării prestigiului şi a pierderii de teren pe o piaţă tot mai competitivă a
învăţământului superior european devine tot mai proeminent. Cine n-ar dori ca măcar
câteva din universităţile româneşti să apară pe locuri privilegiate în sisteme
clasificatorii europene sau globale bazate pe calitate şi prestigiu academic?
Calitatea, la acest nivel, trebuie evaluată prin raportare la rezultatele învăţării şi
formării profesionale şi nu doar prin considerarea unor indicatori de tip „input” (spaţii
de învăţământ, personal didactic etc.); accentul trebuie pus pe procesele de obţinere a
rezultatelor scontate.
Abordarea calităţii totale devine din ce în ce mai populară şi în Romania. O
afirmaţie veche din secolul al XIV-lea clarifică faptul că preocuparea pentru calitate
nu este deloc recentă: „Dacă fabricile noastre vor şti şi vor putea să realizeze o calitate
superioară a produselor noastre, atunci străinii vor găsi că este avantajos să cumpere
din Franţa şi banii lor se vor scurge către regat.” (1664, Colbert, ministru al regelui
Ludovic al XIV-lea, al Franţei ). Aşa cum reclama principiul îmbunătăţirii continue, şi
viziunea asupra calităţii s-a îmbunătaţit de-a lungul a 4 abordari majore până la forma
actuală: inspecţia calităţii, controlul calităţii, asigurarea calităţii şi managementul
calităţii totale.
Conceptul actual de calitate totală înseamnă „o politică prin care organizaţia
tinde la mobilizarea permanentă a tuturor membrilor săi, pentru a îmbunătăţi calitatea
produselor sau serviciilor pe care le realizează, precum şi calitatea funcţionării şi
obiectivelor sale în relaţie cu mediul”. Aşadar, calitatea este solicitată de client
(individual sau societatea – in cazul educatiei) si îşi spune cuvântul şi în relaţia client
furnizor (persoana care beneficiaza de instruire sic ea care furnizeaza servicii
educationale).
Orientarea asupra clientului, leadershipul, implicarea personalului,
îmbunătăţirea continuă, sunt literă de lege în organizaţiile care-şi propun calitate
totală.
În Japonia, specialiştii consideră că există cel puţin următoarele 2 motive
pentru care managementul calităţii joacă un rol important în administrarea afacerilor
actuale: permite companiilor să răspundă mai bine cererilor exprimate de către
consumatori.
Pe măsură ce producţia, distribuţia şi comunicarea s-au extins şi s-au dezvoltat
în întreaga economie mondială, a devenit din ce în ce mai uşor pentru consumatori să
cumpere tot ceea ce doresc, oriunde şi oricând doresc. Produsele de calitate scăzută
încep să dispară încetul cu încetul de pe pieţe. Dacă întreprinderile vor să evolueze,
atunci ele trebuie să adopte o nouă atitudine faţă de managementul calităţii.
Companiile trebuie să cerceteze şi să identifice cu mare atenţie nevoile
consumatorilor şi să utilizeze informaţiile obţinute în scopul dezvoltării unor produse
şi/sau servicii cu o calitate din ce în ce mai înaltă; creşte eficienţa managementului
întreprinderilor. Companiile care pun accent pe calitate sunt mai performante. Ideile
sunt mai uşor generate, creativitatea înfloreşte, iar productivitatea muncii se
îmbunătăţeşte.(H. Kume,1996)

Concluzii

Asigurarea calităţii şi managementul calităţii în educaţie şi formare iniţială

constituie un domeniu de intervenţie care necesită cu precădere dezvoltarea şi
implementarea sistemelor şi procedurilor interne de evaluare, de management şi
asigurare a calităţii activităţilor de educaţie şi formare iniţială şi continuă, precum şi
profesionalizarea activităţilor manageriale la nivelul furnizorilor de educaţie.
Se are în vedere, în principal, activitatea instituţiilor şi a ofertanţilor de
educaţie şi de formare din sistemul formal de educaţie. Principalele acţiuni avute în
vedere sunt: crearea şi dezvoltarea sistemelor de asigurare şi management al calităţii
în educaţie şi formare; dezvoltarea unor programe de formare profesională în
domeniul managementului educaţional şi în managementul calităţii; dezvoltarea unor
mecanisme de monitorizare a inserţei absolvenţlor pe piaţa muncii în vederea ajustării
ofertei educaţionale în concordanţă cu evoluţiile de pe piaţa muncii; crearea şi
dezvoltarea unor mecanisme de asigurare şi managementul calităţii în educaţie în
contextele nonformale şi informale de învăţare.
Calitatea educaţiei în şcoala românească vizează finalităţi ancorate în context
european deschizând drumul către oportunităţile oferite de societatea europeană a
cunoaşterii. Elevii, studenţii şi formatorii trebuie să constientizeze necesitatea
studiilor corespunzătoare care să poată fi folosite eficient în întreaga Europă.
Plecând de la premisa că educaţia de calitate presupune îmbunătăţirea continuă a
performanţelor şi având în vedere ritmul schimbărilor sociale instituţiile de
învăţământ trebuie să aibă ca obiectiv dezvoltarea continuă a resursei umane.
Astfel, pe viitor, în învăţământul superior competitivitatea şi excelenţa trebuie să fie
echilibrate cu coeziunea socială şi cu libertatea de acces, iar prin acţiuni unite,
învăţământul superior european – care cuprinde acum mai mult de jumătate din
populaţia europeană – poate duce la îmbunătăţirea vieţii întregului continent.
Referinţe bibliografice:

1. S. Ciurea, N. Dragulanescu Managementul calităţii totale, Editura Economică,

Bucureşti1995;
2. Farrington, D. Legislative initiatives in the context of the Bologna Process: a
comparative perspective, UNESCO – CEPES, Bucharest, 2005;
3. Taylor, J. & Miroiu, A. - Policy-making, strategic planning and management on
Higher Education, Papers on Higher Education, UNESCO, Bucharest, 2002;
4. Vlăsceanu L. - Asigurarea calităţii în educaţie - UNESCO-CEPES Bucureşti, 2005;
5. Higher Education in Europe - vol. 30, no. 1, 2005 - The Bologna Process:
retrospects and prospects, UNESCO-CEPES, Carfax Publishing,2005;
6. W. B. Werther jr., K. Davis Human Resources and Personnel Management 5th ed.,
Mc. Graw-Hill, Series in Management, 1996.