UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Managementul mediului

Subiecte pentru examenul din aprilie 2018

Consideraţii generale asupra managementului

Managementul mediului în triplu context
Conflictul de mediu
1.Originea conflictului de mediu
2.Obiectul conflictului de mediu
3.Părţile implicate în conflictul de mediu
4.Cooperarea ca modalitate de rezolvare a conflictului de mediu
5.Transferul informaţiei şi a altor instrumente în rezolvarea conflictului de mediu
6.Rolul mediatorului în conflictul de mediu
Zgomotul
7.Efectele poluării zgomotului
8.Controlul zgomotului
9.Poluarea zgomotului-tipuri de zgomot
10.Legislaţia acustică în Comunitatea Europeană
Evaluarea impactului de mediu
18.Semnificaţia şi definirea impactului de mediu
19.Procedee în identificarea dimensiunii impactului de mediu
20.Fazele principale a evaluării impactului de mediu
21.Conţinutul raportului impactului de mediu
Auditul de mediu
22.Auditul de mediu-semnificaţii şi funcţii
23.Etapele principale a auditului de mediu
24.Tipuri de audit de mediu

Prof.univ.dr.docent Petre Gâştescu

MANAGEMENTUL MEDIULUI ŞI MONITORING

Prof.unv.dr.doc.Petre Gâştescu
 Capitole din lucrarea « Managementul mediului »
Editura SFINX2000, Colecţia Didactica,Târgovişte 2001

1.CONSIDERAŢII ASUPRA MANAGEMENTULUI CA DISCIPLINĂ, ŞTIINŢĂ,

ARTA CONDUCERII?
1.1. Scurt istoric al managementului
Se apreciază că omul, conştient sau intuitiv a făcut management, încă din primele
etape ale grupării lui într-o colectivitate. Deci se poate spune că managementul a apărut
odată cu societatea omenească, atunci când şi-a pus problema - ce are şi cum să facă, să
rezolve o problemă din viaţa de zi cu zi.
Este evident că de la managementul intuitiv s-a trecut la managementul bazat pe
principii şi metode adecvate pe măsura complexării vieţii social-economice.
Aşa cum se afirmă, managementul a apărut către sfârşitul secolului al XIX-lea în
SUA, dar s-a răspândit foarte repede în ţările dezvoltate, sub înţelesuri diferite.
Termenul de management aşa cum este definit în vocabularul economic englez
înseamnă conducerea, administrarea unei afaceri.
Conceptul de management, se precizează în literatura de specialitate că a fost
introdus de către Frederick Taylor şi herry Fayol.
Fr. Taylor (1856 - 1915) inginer american a publicat în 1911 (1909?) lucrarea
"The Principles of Scientific Management" (edit. Harper and Brothers, New York) în
care formulează obiectul managementului şi cele patru principii ale managementului
ştiinţific şi anume: dezvoltarea unei "ştiinţe" pentru fiecare loc de muncă; selectarea
lucrărilor cu aptitudini adecvate pentru locul de muncă respectiv; pregătirea fiecărui
salariat oferind stimulente potrivite pentru cooperarea cu ştiinţa locului de muncă;
sprijinirea lucrătorilor, planificarea muncii şi atenuarea problemelor ivite în exercitarea
muncii lor. (E. Mihuleac, 1993).
Herry Fayol (1841 - 1925), inginer şi geolog francez a publicat lucrarea sa de
bază "Administration industrielle et generale. Prevayance organisation, comandament,
coordination, centrale" Paris 1916.
Fără a face comentarii asupra celor două lucrări sau cu istoric mai amplu, pe scurt,
se poate spune că managementul a apărut cu întreprinderile mici şi mijlocii, atunci când
pentru acestea s-a pus problema dezvoltării lor, deci când munca s-a desfăşurat în
colectivitate de oameni din ce în ce mai mari.
In sens restrâns managementul se reduce la conducerea curentă, operativă în
înfăptuirea intenţiilor managerului faţă de subordonaţi.
In sens larg managementul este conducerea ca activitate umană complexă, adică
are în vedere conducerea, administrarea şi gestiunea unei întreprinderi.
Ca elemente de bază ale managementului sunt: oamenii, ideile şi lucrurile; ideile
reprezintă stabilirea a ce trebuie făcut, în prezent, dar mai ales în perspectiva, deci
strategii, obiective, programe, politici de acţiune; oamenii, în care includem în egală
măsură managerii şi cei care lucrează, realizează lucrările (produsele) ceea ce înseamnă,
resurse-relaţii.
Este necesar, credem să se precizeze şi relaţia dintre management, administrare,
gestiune, gospodărire.
Prin administrare se înţelege ansamblul de operaţii în legătură cu gospodărirea şi
controlul bunurilor avute în evidenţă, deci administrarea se referă la lucruri.
 Gestiunea, economică sau financiară, reprezintă totalitatea bunurilor încredinţate
uneia sau mai multor persoane în scopul păstrării sau mânuirii lor.
Gospodărirea înseamnă o conducere care are la bază bani, bunuri cum este într-o
gospodărie obişnuită.
După cum s-a desprins din cele trei definiţii se constată diferenţe faţă de
conţinutul, mesajul managementului.
Printre caracteristicile managementului menţionăm:
- scopul acţiunii care constă în creşterea profitului şi eficienţei,
- caracterul pragnatic, faptic şi nu teoretic;
- apropierea conducerii de execuţie prin scurtarea timpului de informare,
transmiterea rapidă a deciziei;
- universalitatea managementului în sensul că acţiunea nu este izolată, ci
interdependentă şi constituie o funcţie centrală a societăţii.
Trebuie să se reţină că managementul nu este un concept simplu, ci destul de
complex şi necesită pe lângă cunoştinţe specifice numeroase, şi deprinderi, aptitudini,
unele dobândite şi prin muncă asiduă, exerciţii, antrenamente.
1.2. Modalitate de abordare a managementului
Pe măsura dezvoltării şi fundamentării managementului s-au conturat unele
concepte generale privind interpretarea într-o concepţie unitară a fenomenelor atât de
complexe din viaţa socială.
In acest sens unele concepte ale abordării funcţionale şi sistematice cu un grad
accentuat de abstractizare şi generalizare, altele ca cele morfologice şi logice sunt mai
raţionale.
Aşadar abordările managementului pot fi: structuralistă, organistă, logică,
istorică, cronologică, globală sau globalistă, naturalistă, pe de o parte, şi integralistă,
morfologică, tipologică, funcţională, interdisciplinară şi sistemică, pe de altă parte.
Referindu-ne, în special, la ultimele patru acestea constau în:
- integralistă în sensul că se accentuează factori cibernetici, psiho-sociologici,
economici şi tehnici; îmbinându-se modul inductiv cu cel deductiv, de aici şi denumirea
acestei abordări de inductivă, empirică;
- morfologică are la bază analiza formei şi structurii obiectivului pentru a elimina
sau reduce acele componente care frânează sau funcţionează defectuos, se stabileşte o
legătură logică între obiectiv - activitate - responsabilitate - verigă structurală, după care
se poate acţiona asupra perioadei şi comportamentului acesteia;
- tipologică are în vedere analizarea şi cunoaşterea însuşirilor, caracteristicilor
obiectivului şi a face o comparaţie cu alte obiective, după care se stabilesc caracteristicile
comune şi limitele acestora;
- funcţională, plecând de la acele funcţii cunoscute în cadrul unui ecosistem sau
organism viu cum este aceea de adaptare la mediu pentru supravieţuire; Fayol menţiona
pentru întreprinderi pe cea de previziune, organizare, comandă, coordonare, control;
exercitarea uneia din funcţii are ca scop activităţi şi acţiuni.
In mod cu totul deosebit în practica managerială se apelează la abordarea
sistematică şi interdisciplinară.

Abordarea sistemică
 Este cunoscut faptul că de la Aristotel care spunea că întregul este altceva, mai
mult decât suma părţilor şi până la Ludwig van Bertalanffi (General System Theory, New
York 1972), care a construit teoria generală a sistemelor s-a parcurs un drum lung de
peste 2000 ani.
Sistemul cu o construcţie abstractă a căpătat o mare cuprindere în toate domeniile:
natură, societate.
In conceptul de sistem se cuprind: obiective, elemente, relaţii;variabile; stare,
transformare; intrări şi ieşiri.
Sistemul se abordează static - ca structură relativă în timp şi diacronic - adică
evolutiv şi funcţie. Sistemul este opus haosului - adică elemente şi componente, relaţii şi
scop.
Structura, respectiv arhitectura sistemului, la prima vedere, pare relativ stabilă, în
cazul organismelor vii, aceasta este într-un echilibru cu mediul înconjurător şi care se
realizează prin capacitatea de autoreglare (homeostază).
Funcţia definită ca o "submulţime a mulţimii de relaţii (conexiuni) a sistemului cu
alte sisteme, sistem în acţiune sau "mulţime de însuşiri în comportarea interioară a
sistemului".
Prin funcţie se înţelege, se interpretează şi modul cum sistemul receptează,
influenţele mediului, le prelucrează şi le transferă acestuia prin ieşirile din sistem
(ecosistem).
Structura determină funcţia iar aceasta duce la modificarea structurii.

1.3. Problemele de mediu în triplu context

După cum s-a subliniat în subcapitolul 3.1. problemele de mediu au trei
contexte, trei tipuri de cauze şi pe care le putem identifica prin enumerare a trei
precondiţii esenţiale pentru existenţa lor:
-nu ar fi probleme de mediu dacă n-ar exista norme (standarde) şi
instrumente politice (context normativ);
-dacă capacitatea naturii ar fi infinită (context fizic);
-dacă populaţia prin activitatea sa n-ar aduce prejudicii mediului (context
social)
Aceste trei contexte pot fi văzute în fig. şi care sunt marcate astfel – contextul
fizic prin capaitatae mediului, contextul social prin activităţi şi cel normativ prin variabile
finale (partea valorilor). Procedura care trebuie urmată, pas cu pas, progresiv de la
elementele de plecare ( bazele ecologice şi fondul social) spre cele din interiorul
contextului a fost denumităcontextualizare progresivă.
Explicarea social-ştiinţifică a problemelor de mediu. Pentru ilustrarea
contextualizării sociale se ia ca exemplu o sursă de acidificare provenită de la traficul
auto.
în primul rând se identifică actorul primar, respectiv cel care emite poluantul şi
care determină analiza şi decizia ce trebuie luată privitor la această activitate.
Plecând de la actorul primar analiza poate fi făcută în două etape:
- prima este identificarea câmpului (ariei) actorilor privită orizontal ca şi a
actorilor secundari şi terţiari care se găsesc în spatele primului actor;
- a doua este analiza în adâncime (verticală) pentru fiecare actor identificat în
câmpul (aria) actorilor.
 Dacă se ia ca exemplu traficul auto şi din acesta o anumită categorie de invidizi
care folosesc o arie de deplasare cu autoturismul, este necesar să, mai întâi, să se
precizeze limitele de deplasare, deci o analiză pe orizontălă. Cât priveşte analiza pe
verticală a automobiliştilor, trebuie să se cunoască motivaţiile social-economice (afaceri,
petrecerea weekend-lui şi altele).
înainte de a aplica cele două etape menţionate se impune a lua în considerare două
principii metodologice.
Primul principiu numit principiul raţionalităţii este acela de a presupune că tu
însuşi te situezi în poziţia actorului şi reflectezi de pe această poziţie în perspectivă. Dacă
se face acest lucru, trebuie înainte de toate să se cunoască suficient despre poziţia
actorului (siguranţa venitului, responsabilităţile, opţiunile, poziţia geografică a locuirii şi
muncii, ş.a.). De asemenea să fi capabil să te situezi în vederile actorului (percepţii, valori
prioritare, modul de gândire etc.) şi să se folosească un instrument de cercetare în
problema respectivă.
Al doilea principiu numit principiul surprizei se referă la ce se poate descoperi,
identifica în contextul social şi care implică anumite politici pentru a le pune în aplicare.

2. MANAGEMENTUL CONFLICTULUI DE MEDIU

2.1.Considera-ii generale
Managementul propriu-zis al conflictului de mediu depinde de atitudinea părţilor
implicate şi de vederile lor asupra problemelor de mediu care stau la baza conflictului.
Este destul de evident că guvernul ca reprezentant al întregii comunităţi are o
vedere diferită privind urgenţa anumitor probleme de mediu în raport cu asociaţia
industriaşilor. De exemplu, guvernul olandez a publicat în 1988 raportul “Preocupările
pentru mâine – un studiu naţional al mediului pe perioada 1985-2010” (Concern far
tomorrow – a national enviranmental survey 1985-2010).
Principalele obiective ale acestui raport care trebuie să fie rezolvate în perioada
unei generaţii de 25 de ani ar fi:
- emisiile şi descărcările acestora în atmosferă trebuie să fie reduse până în anul
2010 între 70-90% faţă de nivelurile actuale;
- să fie dezvoltate tehnologii noi care să îndeplinească această cerinţă de
reducere;
- se impun schimbări în modul de comportare a populaţiei, faţă de această
cerinţă (în deosebi a managerilor întreprinderilor care produc emisiile
poluante).
A urmat, după publicarea raportului, elaborarea unui plan-National Enviranmental
Policy Plan (1989) şi altul suplimentar National Enviranmental Policy Plan – Plus (1990)
prin care s-au stabilit strategii pentru politici de mediu pe termen mediu şi lung.
Concluziile au fost evidente – o schimbare radicală în comportarea societăţii
pentru realizarea obiectivelor şi sarcinilor acestor planuri.
Schimbările se vor baza pe trei principii:
- includerea ciclului de materii prime la producţie cu scurgeri cât mai mici
posibile (aşa numitul management integrat viaţă-ciclu = ciclul vieţii);
- reducerea consumului de energie din resurse neregenerabile;
- creşterea timpului (petrecut) prin care materiile prime rămân în ciclul de viaţă
al produselor finite.
 Rezultă din aceste principii, cu deosebire din ultimul principiu că se naşte un
conflict de mediu între guvern şi industrie.
Pentru preântâmpinarea sau diminuarea acestui conflict s-a organizat la Rotterdam
în luna aprilie 1991 o reuniune – World Industry Conference on Enviranmentală
Management (Conferinţa internaţională a industriei privind Managementul Mediului)
care a adoptat patru principii şi anume:
- reducerea cantitativă a deşeurilor solide şi a emisiilor în atmosferă din
procesele de producţie;
- găsirea produselor înlocuitoare mai puţin nocive;
- proiectarea de produse noi cu impacte ecologice reduse;
- stabilirea unui dialog deschis între specialiştii de mediu şi populaţie în
problema studiilor privitoare la dezvoltarea durabilă.
Managementul conflictelor de mediu depinde de baza adecvată a managementului
existent cum ar fi organizarea şi alegerea priorităţilor din situaţia conflictuală existentă.
Rezolvarea conflictelor de mediu implică găsirea soluţiilor care să fie acceptate de
toate părţile implicate şi a punctelor de interes comun.
2.2.Scurt istoric privind conflictul de mediu
Se apreciază că în Marea Britanie, conflictul de mediu a apărut odată cu
producerea varului, a berii, topirii fierului, încălzitul caselor cu cărbuni în locul lemnului.
în această ţară prima lege împotriva poluării a fost dată în 1273 prin care se
interzicea folosirea cărbunelui la încălzire în Londra pe timpul (perioada) şederii regelui
la reşedinţa oficială. în 1306 a fost dat un ordin privind interzicerea totală a folosirii
cărbunelui în acelaşi scop.
în jurul anului 1660, tot în Marea Britanie s-a constituit Societatea Naţională
pentru reducerea fumului (National Smoke Abatement Society) pentru combaterea
fumului şi aerului poluat. Tot în acea perioadă s-a tipărit o revistă magazin Clan Air (Aer
curat).
Efectele poluării aerului s-au constatat la degradarea clădirilor şi, evident, asupra
sănătăţii populaţiei, determinând luarea măsurii ca întreprinderile poluatoare să fie
amplasate în afara oraşelor.
De asemenea, în afara poluării aerului, s-a constatat, destul de timpuriu, şi
poluarea apelor şi solurilor. Aceste aspecte au fost sesizate, cu precădere, în Olanda încă
din secolul al XV-lea fapt ce a determinat elaborarea şi impunerea unor norme privind
preântâmpinarea poluării apelor de suprafaţă şi subterane.
Tot în Olanda a fost dat un Decret Regal primul în 1875 (prima ediţie) intitulat
Nuisance Act (Legea inconvenientelor) împotriva întreprinderilor industriale care
produceau xxxx intolerabile. Un alt document de reglementarea transportului şi
depozitarea materialelor periculoase şi otrăvitoare a fost dat în 1808, tot în Olanda, ca
urmare a unei explozii a unui depozit cu praf de puşcă la Leiden. Asemenea accidente s-
au produs cu mai mare intensitate în secolul al XX-lea.
Legislaţia de mediu a făcut progrese mari numai după cel de-al doilea Război
Mondial, aceasta extinzându-se în egală măsură asupra principalilor factori de mediu–aer,
apă, sol şi ceva mai recent, vegetaţie.
Unul din principalele instrumente folosit de legislaţia de mediu privind emisiile
este licenţa (autorizaţia de funcţionare) care prevede condiţiile în care o întreprindere sau
numai o instalaţie industrială poate funcţiona (exemplu întreprinderile chimice).
 2.3.Originea conflictelor de mediu
spectiv autorizaţiile de funcţionare date unor întreprinderi industriale şi
agrozootehnice, prin care se stabilesc anumite limite ale poluanţilor emişi, constituie
principala sursă de conflict între producătorii de poluanţi şi autorităţile guvernamentale
(agenţiile de mediu), atunci când aceste limite nu sunt respectate.
Conflictele de mediu sunt în relaţie directă cu activitatea economică a unor
întreprinderi industriale dacă pot să înceapă sau să continue activitatea specifică în raport
cu prevederile (standardele) din autorizaţia de funcţionare (licenţă).
Unele conflicte de mediu pot provenii de la un nivel mai înalt cum ar fi măsurile
naţionale şi internaţionale privind urmările poluării. Astfel, pot genera conflicte
producţiile de îngrăşeminte cu nitraţi pentru soluri, folosirea clorofluorocarbonul (CFC s)
care atacă stratul de ozon, folosirea detergenţilor cu fosfaţi. Aceste conflicte au devenit
mult mai acute şi în contextul conceptului dezvoltării durabile.
în general, conflictele de mediu pot să apară la micro-nivel, între întreprinderi şi
mediul imediat înconjurător, deci la nivel local; la macro-nivel implicând grupuri
manufacturiene sau un sector industrial. în ultimul caz, conflictele de mediu se pot referi
la sol, pădure, terenuri agricole, ape de suprafaţă. în situaţia de macro-nivel sunt
implicate multe părţi – presiunea unor grupări pentru protecţia mediului, oameni de
ştiinţă, experţi, antreprenori şi consumatori. Aşadar complexitatea managementului
conflictului de mediu depinde de scara procesului şi de părţile implicate.
2.4.Obiectul conflctelor de mediu
Obiectul conflictelor de mediu poate fi interzicerea anumitui compus care
pătrunde într-un ecosistem la un nivel superior cum este CFCs sau ierbicidele. Pot fi
interzişi anumiţi aditivi în producerea vopselelor, cleiurilor (gumelor), plasticurilor sau
carburanţilor (cadmiu, sulfuri, solvenţi organici etc). Dar în egală măsură conflictele pot
implica şi procesul integral al unei fabrici.
în toate cazurile, baza conflictelor de mediu o reprezintă standardele legale care
trebuie să se aplice.
Alt conflict de mediu poate fi prescrierea unei anumite tehnologii care să
preântâmpine deteriorarea mediului sau interzicerea acesteia. în aceste situaţii
conflictul se confruntă cu următoarele aspecte:
- dacă o anumită tehnologie este suficient de dezvoltată şi poate fi pusă în
aplicare;
- dacă tehnologia este fezabil economic;
- dacă nu este fezabil economic cum poate guvernul să stimuleze această
tehnologie prin fiscalitate sau alte instrumente.
Se poate conchide că aceste conflicte diferă de la un caz la altul (în funcţie de
standardele în vigoare, de noi tehnologii de conduită antreprenorială etc.) şi care toate au
o bază comună - diferite interpretări ale valorii (calităţii) mediului şi relaţiei acesteia cu
valoarea afacerii.
Analiza conflictului de mediu implică definirea unui conflict de mediu.
Pe baza definirii conflictului de mediu, pasul următor presupune, necesită
convingerea că există un conflict de mediu şi apoi identificarea acestuia.
Privitor la primul aspect, se impune constatarea dacă factorii care-l determină
sunt în impas sau nu. Astfel, o iniţiativă poate fi în impas datorită faptului că progresul
conţinut de acea iniţiativă este blocat de conflictul de interese sau conţine un dezagrament
care nu poate fi implementat.
2.5. Metode şi concepte privind managementul conflictelor de mediu
în acest subcapitol se are în vedere natura conflictelor de mediu şi aspectele lor
diferite, modul de abordare şi importanţa cooperării dintre părţile implicate.
2.5.1. Natura conflictelor de mediu şi rolul guvernului
Conflictele sunt o parte a vieţii de zi cu zi şi în legătură cu aspectele calitative ale
vieţii.
Conflictele de mediu se produc spre exemplu, atunci când sunt anumite restricţii,
reguli privind protecţia mediului şi acestea sunt încălcate (nerespectate) de către agenţii
economici cu consecinţe asupra mediului. Acestea pot fi obiectul unui anumit grad de
impact, ori cauza unei evaluări tehnice diferite.
Este evident că un environmentalist (lucrător de mediu) evoluează diferit mediu în
comparaţie cu un antreprenor.
Pe antreprenor îl interesează dezvoltarea durabilă a entităţii teritoriale (de la
mediul înconjurător local la planetar).
Astfel spus, conflictul de interese dintre cei doi există atunci când este luată o
decizie pentru o nouă activitate economică.
în conflictele de mediu, adesea, sunt implicate multe părţi:
- grupurile de presiune de mediu care vizează calitatea mediului;
- antreprenorii a căror interese decurg din afacerile lor şi care pentru a fi
competitivi înseamnă costuri mici de producţie şi calităţi mai bune ale
produselor;
- guvernul al cărui interes este, ideal, să servească pe termen lung interesele
societăţii şi care înseamnă ascultarea tuturor părţilor implicate în conflict;
- experţii în diferite discipline cum ar fi – sănătatea, conservarea energiei,
macro-economie etc. şi a căror interese sunt de a prognoza consecinţele asupra
dezvoltării lor macro şi micro în raport cu mediul natural.
Privitor la obiectivul (scopul) guvernului a cărui sarcină este să servească pe
termen lung interesele societăţii, el (guvernul) terbuie să ia în considerare nu numai în
sens naţional ci şi planetar, interesul generaţiilor viitoare, şi deci trebuie să coopereze la
scară internaţională.
în ceea ce priveşte rolul guvernului de a asigura condiţiile, de lungă durată, a
societăţii pe care o conduce, presupune mulţi bani pentru depoluarea solului, tratarea
apelor uzate, refacerea fondului forestier. Dilema este că existând activităţile economice
se ajunge implicit la accentuarea problemelor de mediu potrivit proverbului “nu poţi să
faci o omletă fără să spargi ouă”..., sau ...”când tai un copac, aşchiile se împrăştie
totdeauna pe pământ”.
Deci extinderea activităţilor economice trebuie să meargă mână în mână (hand-
in-hand) cu măsurile preventive de a minimaliza impactele de mediu.
în aceste condiţii guvernul trebuie să introducă evaluarea perioadică a impactului
de mediu ca un instrument care să sintetizeze impactul potenţial asupra mediului a noilor
dezvoltări economice, împreună cu anumite scenarii alternative şi impactele lor.
Din aceste scenarii alternative pot fi selectate cele mai acceptabile soluţii prin
consultarea între iniţiatori şi autorităţile implicate.
 în acest context efectele de mediu ale noilor activităţi pot fi minimizate fără a
împiedica progresul economic.
De fapt, noile activităţi pot să aibă adesea efecte pozitive asupra mediului dacă
activităţile neplăcute de mediu sunt înlocuite cu activităţi mult mai nevătămătoare.
Pentru prevederea unor condiţii adecvate dezvoltării economice, guvernul
(autorităţile) trebuie să asculte opiniile grupurilor de mediu ca şi acelor industriale şi de a
face şi să le analizeze, să echilibreze cererile lor.
Reconcilierea conflictelor de mediu presupune o bună pregătire şi exerciţii din
partea managerului de mediu.
2.5.2. Aspecte tehnologice ale conflictelor de mediu
Pentru găsirea soluţiilor conflictelor de mediu este, deseori de ajutor dacă se
analizează diferitele aspecte independent unul de altul.
Aspectele tehnologice ale conflictului de mediu sunt, de cele mai multe ori, în
relaţie cu folosirea tehnologiei să rezolve sau să prevină o problemă de mediu.
Un aspect al acestei relaţii poate fi interpretat ca tehnologie valabilă aceea care a
fost pusă în practică la scară comercială în timp ce un alt aspect poate fi luat ca o condiţie
obligatorie a stării mediului ca atare (“prevailing state-of-the-art”). Acest al doilea
aspect este determinat de experţi într-un anumit domeniu şi bazat pe constatări ştiinţifice
sau profesionale şi care sunt stabilite în timpul unor congrese sau simpozioane ale
experţilor pe probleme.
Conflictul poate fi rezolvat prin ascultarea unui expert independent sau o a treia
parte aleasă între cele două posibilităţi. O cale mai bună de a ataca problema este aceea
ca cele două părţi să recunoască că ambele stări tehnologice sunt valabile dar la scări
diferite.
Odată această situaţie îndeplinită părţile pot analiza costurile, beneficiile şi
riscurile diferitelor tehnologii şi să se vadă ce tehnologie satisface combinarea a acelor
criterii agreate de părţi.
2.5.3. Aspectele legale ale conflictelor de mediu
Aspectele legale ale conflictelor de mediu implică diferenţele de interpretare ale
părţilor privind prevederile legii sau instrucţiunile existente la care se raportează
conflictul de mediu.
în acest sens pot fi multe tipuri de conflicte şi, de regulă, cele privitoare la
anumite nivele pentru care standardele de mediu trebuie aplicate.
Astfel, pot apărea diferenţe de interpretare în privinţa prevederilor din legea
mediului referitor la nivelul de zgomot acceptat şi care depinde de secvenţa de timp din
cele 24 de ore ale zilei (zi, seară, noapte), sau de aria industrială, comercială, rezidenţială,
urbană, rurală, respectiv numărul decibelilor care se aplică.
Când apar astfel de conflicte se stabilesc condiţiile printr-un protocol semnat de
părţile implicate. Alte conflicte se rezolvă pe cale administrativă sau judecătorească.
2.5.4. Aspecte financiare ale conflictelor de mediu
Atunci când pagubele de mediu sunt semnificative şi se impun compensaţii
băneşti, conflictul de mediu capătă un aspect financiar. Desigur că aceste aspecte
financiare apar între întreprinzătorii privaţi (de stat) şi autoritatea publică şi se aplică
amenzi sau obligă poluatorul să repare dauna de mediu.
Sunt şi situaţii când se impune închiderea fabricii deoarece nu s-au respectat
condiţiile puse în autorizaţia de funcţionare sau datorită presiunii forţelor publice.
 2.5.5. Părţile implicate în conflictele de mediu
Acestea diferă de la caz la caz, dar în general, una dintre ele o reprezintă cea care
are o activitate economică şi alta implicată în monitoringul de mediu, amândouă având
interese diferite – prima realizarea planului economic, a doua conservarea mediului.
Concilierea părţilor constituie obiectivul managementului conflictului de mediu. În unele
cazuri reconcilierea se face direct între părţi, în alte situaţii se apelează la un mediator. în
ambele situaţii trebuie să se găsească punctul comun de interese şi care este rezolvat de
managerul de mediu care are un rol mediator între părţi.
De regulă, consensul în conflictul dintre părţi este găsit prin identificarea
intereselor comune şi care este una dintre cele mai importante sarcini pentru rezolvarea
problemelor în managementul conflictului de mediu.
Unele căi de a convinge comunitatea de afaceri este şi aceea de a considera ca
aceasta să includeă în programele lor educaţia, interesul personal, sancţiunea şi
recompensa. O altă cale este de a lua în atenţie noile activităţi economice care generează
resurse pentru conservarea mediului.
Cu toate că antreprenorii şi grupurile de presiune de mediu sunt constituite de
oameni cu interese diferite poate fi posibil să se realizeze un teren comun privind această
direcţie de dezvoltare.
Dacă acest aspect este realizat ar fi posibil ca să se găsească soluţii în conflictele
de mediu în situaţii concrete pentru că grupurile opozante au o mai bună înţelegere
reciprocă.
2.5.6. Conceptul de interes personal versus pedeapsă şi recompensă
Interesul personal ca o cale de prevenire a conflictelor de mediu presupune
convingerea părţilor că este în beneficiul lor să aibă o atitudineresponsabilă către
problemele de mediu şi prevenirea lor. A stfel, o întrprindere industrială poate profita prin
folosirea tipurilor de combustibili, materiale şi procesare care nu produc pagube
semnificative mediului înconjurător.
Interesul personal al unui producător (antreprenor) se poate constata sub diferite
aspecte, toate având ca obiectiv principal să nu producă pagube asupra mediului. Acest
aspect rezultă dintr-o înţelegere şi educaţie privind conservarea mediului.
Aspectul opus interesului personal este cel al pedepselor ce se concretizează prin
diferite instrumente-amenzi, închiderea întreprinderii etc.
Recompensa şi pedeapsa reprezintă un concept diferit care implică stimulente sau
abateri externale şi care au menirea de a schimba conduita părţilor privitoar la mediu.
Această abordare, de regulă, presupune reguli de mediu scrise şi nescrise şi sunt însoţite
de recompense sau pedepse. Astfel, o pedeapsă poate să constea într-o amendă pentru
poluare excesivă în timp ce o recompensă poate fi o pentru o nouă investiţie mai puţin
poluantă (echipament sau tehnologie).
Conceptul recompensiei şi amenzii este, aşadar, bazată pe stimuli din afară care să
inducă un anumit comportament faţă de mediu.
Este important totuşi, pentru interesul personal să devină un factor de motivare în
campania politicilor de mediu deoarece este mult mai plăcut a fi deschis către cooperarea
cu grupurile exterioare când conflictele de mediu trebuie să fie prevenite sau rezolvate.
 2.5.7. Cooperarea ca modalitate a rezolvării problemelor de mediu
Cooperare în rezolvarea unei probleme de mediu aduce beneficii ambelor părţi în
conflict. Beneficiile rezultate din cooperare sunt adesea mai mari în raport cu situaţia
opusă când părţile abordează problemele independent.
Cooperarea poate, de asemenea, să prevină un conflict, respectiv o daună adusă
mediului. Părţile nu sunt, de regulă altruiste astfel încât să ajute alte părţi să realizeze un
profit mai mare iar ele să nu mai aibă un profit redus.
în cazul unui benefit unic, cooperarea poate fi realizată prin a treia parte care are
interes în iniţierea cooperării. Această parte poate fi guvernamentală sau o organizaţie la
un nivel mai ridicat decât antreprenorul individual, cum ar fi o asociaţie de afaceri.
2.6. Aplicaţii şi limite ale conflictului de mediu
în acest subcapitol se are în vedere sublinierea unui set de avantaje şi principii a
aşa-numitului avantaj reciproc (mutual gains) în abordarea managementului conflictului
de mediu. Se va sublinia, de asemenea, rolul mediatorului şi practica organizaţiilor
specializate în managementul conflictului de mediu.
2.6.1. Cooperarea în locul confruntării
Patronatul industrial şi guvernul se pot întâlni la diferite niveluri pentru a discuta
probleme de mediu. La niveluri mai mici (micro-level) se pot rezolva întâlniri când o
companie solicită o autorizaţie de funcţionare. La niveluri ridicate patronat/guvern se
rezolvă discuţii care au în vedere promovarea unei noi legislaţii în domeniul protecţiei
mediului. Sunt şi situaţii când se impune participarea la discuţii a mai multor parteneri
unde cooperarea este mai complicată.
Sunt situaţii din ce în ce mai multe, când grupuri de populaţii care locuiesc în
apropierea unei întreprinderi cu probleme de mediu sau grupuri de presiune care sprijină
aceste populaţii cu expertize ştiinţifice. Există şi experţi independenţi sau instituţii
tehnice care prezintă disputele de mediu în ziare şi reviste de specialitate pentru a informa
opinia publică.
Astfel de dispute se referă la reabilitatea solurilor poluate, la instalaţiile de
incinerare a deşeurilor solide, la construcţia de noi întreprinderi industriale. Toate aceste
situaţii pot conduce la situaţii de confruntare şi au ca rezultat transformarea într-un
conflict.
în general, se promovează calea abordării avantajului reciproc (mutual gains
approach) bazată pe conceptul (procedeul) unul lângă altul (side by side) în locul
confruntării, pe poziţii opuse (a cross the table).
Pentru reuşita managementului unui potenţial conflict de mediu Haward Law
School a dezvoltat un program numit Public Dispute Programme şi care conţine
următoarele elemente (Susskind, L., 1987):
- admiterea interesului părţii opuse;
- încurajarea faptei constatate; o dispută între experţi poate convinge publicul că
orice este adevărat;
- oferirea condiţionată cu minimizarea impactului şi asigurarea de a compensa
efectele neintenţionate;
- interpretarea într-o formă demnă de încredere în orice moment (odată
încrederea pierdută este foarte greu de recâştigat);
- acceptarea responsabilităţii, admiterea greşelii şi împărţirea obligaţiilor;
 - focalizarea pe obiectivul menţinerii relaţiilor pe termen lung care să asigure
implementarea – succesul pe termen scurt înşală.
în plus, faţă de cele 6 soluţii menţionate, se subliniază faptul că este important de
stăpâni strategiile managementului necesare implementării şi abordării avantajului
reciproc.
Pentru această implementare şi abordare (avantajul reciproc) sunt necesare câteva
principii după care să se acţioneze:
- luarea iniţiativei (aşteptarea până o parte este în defensivă duce la pierderea
parţială a încrederii;
- urmărirea consensului (aceasta dă populaţiei implicate încrederea că ce face o
parte se doreşte să facă şi cealaltă parte);
- accentuarea consecinţelor (fiecare pas este un pas către obiectivul pe termen
lung);
- menţinerea încrederii (emiţând anumite fapte care nu sunt adevărate duce la
îndepărtarea partenerului);
- sporirea legitimităţii (nu este indicat a se acţiona în direcţia în care tu însuţi nu
doreşti ca alţii să acţioneze asupra ta).
Soluţia acceptării abordării avantajului reciproc este permiterea populaţiei să
facă o estimare realistă a celei mai bune alternative (the best alternative).
Pentru toţi parametrii o consecinţă negociată va da mai nult decât a aştepta o
negociere îndepărtată. Menţionăm, subliniem că aceasta se va aplica la toate părţilor
implicate şi trebuie realizat prin sublinierea următoarelor:
- neacceptarea negocierii poate duce la impasul complet, cauzând pagube
pentru toţi partenerii implicaţi;
- dacă nu se ia o măsură (nu se întreprinde o acţiune) una sau mai multe părţi
pot fi frustate (şi vor rezulta pagube pentru partea în cauză);
- dacă nu se negociază se va înrăutăţi situaţia deoarece zilnic se acumulează
impacte negative;
Ultimul scop (ţintă) a procesului de negociere este de a ajunge la o înţelegere
acceptabilă pentru toate părţile. Cooperarea în locul confruntării este soluţia pentru
succesul managementului conflictelor.
Desigur, managementul conflictului de mediu nu implică numai negociere, se
impune de asemenea, măsuri preventive pentru o bună gospodărire în perioada cât
întreprinderea există sau punerea în practică a unui plan înainte de a se lua o nouă
iniţiativă.
În concluzie, negocierea va constitui partea esenţială în rezolvarea conflictului
de mediu.
2.6.2. Probabilitatea succesului în managementul conflictului de mediu
în probabilitatea succesului managementului de mediu se identifică trei clase
principale care cu factorii ce determină acest aspect: partea în raport cu factorii;
procesul şi contextul în raport cu factorii; realitatea în raport cu factorii.
Partea în raport cu factorii este primul aspect şi constă în identificarea părţilor
afectate şi cum acestea pot fi reprezentate efectiv.
Dacă părţile sunt omise deoarece ele n-au fost identificate sau nu au fost
reprezentate consecvenţa va fi aceea că negocierile pot fi contestate mai târziu.
 O altă problemă o constituie populaţia locală care va fi afectată prin decizia luată
şi ea n-a fost constituită ca parte în negociere deoarece n-a fost organizată în acest scop.
De aceea în procesul negocierii conflictului trebuiesc identificate toate părţile şi
să le fie determinate ponderea intereselor lor.
Dacă interesele lor sunt minore, pot fi lăsate la o parte în procesul negocierii.
Procesul şi contextul în raport cu factorii poate influenţa succesul negocierii
conflictului de mediu.
Un exemplu a unui factor procedural este decizia privind dacă convenţia
(înţelegerea) dintre părţi trebuie să fie scrisă sau nu.
Dacă înţelegerea nu trebuie scrisă poate fi uşor pentru anumite părţi implicate să
obţină un agrement, dar pentru alte părţi poate fi inacceptabil atunci când sprijinătorii lor
cer acest lucru.
Un aspect important este acela dacă conflictul de mediu este dezbătut în public
astfel încât părţile să fie criticate mult mai uşor de către grupurile din afară (outsideri)
asupra procedurilor urmate şi contextul operaţional (transparenţă).
Reabilitatea în raport cu factorii poate influenţa succesul disputei de mediu.
Pentru succesul rezultatelor este necesar ca părţile să se înţeleagă asupra faptelor
(problemelor) înainte de a începe negocierile. Dacă faptele sunt neclare, confuze, pot
duce la întârzierea negocierilor.
Dar cine trebuie să decidă aceste fapte?
într-o judecătorie, acest lucru aparţine judecătorului care are în faţă două parţi
opuse. în conflictele de mediu pot fi implicate mai multe părţi.
Sub aspect tehnic în obţinerea unui agrement asupra faptelor (problemelor) poate
fi folosit principiul faptului constatat (joint fact-finding) care înseamnă că fiecare parte
îşi scrie punctul de vedere şi cunoştinţele despre conflict, după care se elaborează un
proiect de document comun de către o persoană independentă (de. ex: mediatorul de
mediu) şi acceptat de toate părţile. Acest proiect de document formează baza negocierilor
care trebuie urmată.
2.6.3. Rolul mediatorilor şi organizaţiilor în managementul conflictului de
mediu
Mediatorii pot fi folosiţi în toate tipurile de conflicte, înainte de a ajunge la
tribunale, scurtând astfel perioada de timp, chiar nefiind necesar să se ajungă la
judecătorie.
Dacă părţile sunt pregătite să rezolve conflictul fără a ţinti o victorie, mediatorul
poate fi util.
Privitor la organizaţii, trebuie să se reţină faptul că, în general, conflictele de
mediu nu au un caracter legal, exceptând situaţia când este încălcată autorizaţia şi
prevederile înscrise şi grupurile de presiune nu sunt entităţi legale. Construirea unui
obiectiv poluant în apropierea unor arii dens populate generează conflict de mediu şi se
constituie grupuri de presiune la adresa autorităţilor.
 2.6.4. Transferul informaţiei şi a altor instrumente privind managementul
conflictului de mediu
Succesul negocierilor este asigurat şi de trecerea informaţiilor între diferite părţi
în conflict. Acest transfer trebuie să fie coordonat de mediator. Transferul informaţiei
devine mult mai complex odată cu creşterea numărului de părţi implicate în conflictul de
mediu.
Rezoluţia conflictelor de mediu trebuie să se bazeze pe deschidere şi comunicare
franc între părţi, altfel aceasta nu va fi agreată de părţile în conflict.
Este necesar ca orice proces tehnologic nou să fie prezentate cu toate aspectele lui
pozitive şi negative pentru a se lua hotărârile corespunzătoare prin instrumente specifice
ca:
- evoluarea impactului de mediu – EIM (environmental impact assessment –
EIA);
- raportul impactului de mediu – RIM (environmental impact statement – EIS).
2.6.5. Durabilitatea soluţiilor date în conflictul de mediu
Durabilitatea soluţiilor pentru conflictul de mediu depind, în primul rând, de
modalitatea rezolvării acestora.
Soluţiile date în rezolvarea conflictului de mediu pentru a fi durabile este necesar
ca managementul acestor conflicte să fie integrate în managementul general al afacerilor.
Aceasta înseamnă că o parte a managementului general este constant contestată
privind consecinţele deciziilor de afaceri în raport cu mediul şi altă parte evoluează
consecinţele viitoare în mediu privind deciziile de afaceri.
Aşadar, este necesar un schimb constant de informaţii şi idei pe probleme de
mediu între comunitatea de afaceri (antreprenori) şi societate. Aceste schimburi de
informaţii şi idei pot avea loc la nivel naţional între Ministerul Mediului şi Asociaţia
Naţională a antreprenorilor, sau chiar la nivel de întreprinderi industriale şi grupuri de
mediu de presiune.
în privinţa tehnologiei de mediu trebuie interpretată că se schimbă continuu. Ce a
fost acceptat la un moment dat (ca nivel de poluare nu mai este valabil peste 10 – 20 ani,
cel mult. Deci toate tehnologiile noi introduse implică probleme de acceptabilitate,
siguranţă, fezabilitate cu diferite interpretare între părţi ca şi în timp. Se poate conchide
ca o soluţie în conflictul de mediu să fie durabilă nu poate fi luată ad-hoc ci să implice
discuţii instituţionalizate între părţi.

3. ZGOMOTUL
3.1. Generalităţi. Zgomotul este cel mai simplu definit ca un sunet neplăcut.
în problema de mediu, zgomotul se situează ca un component, o cale prin care
este afectată sănătatea omului sau se interferează şi deranjează activitatea economică şi
respectiv, a populaţiei.
în acest context obiectul principal este acela de a determina cantitativ intensitatea
şi tipul de zgomot şi posibilitatea (măsurile) de diminuare a zgomotelor şi efectele lor
asupra populaţiei.
Evaluarea zgomotului de mediu poate fi făcută, împărţită în două categorii:
- cele în legătură cu sursa de zgomot
- potenţialii receptori ai zgomotului
 Spre exemplu, dacă avem de a face cu surse de zgomot ca traficul auto, aviatic
sau o sursă staţionară, este necesar să se facă o descriere fizică a sunetului respectiv, o
descriere a variaţiei volumului în timp, când se produce şi localizarea lui.
Zgomotul de mediu trebuie, de asemenea apreciat, evaluat, în raport cu efectul
perturbator asupra somnului, a comunicaţiilor vorbite, nivelul acceptabil al acestora.
Sunetele fac parte integrală din viaţa cotidiană, o tăcere absolută este un aspect, o
stare, cu totul neobişnuită şi este posibil de realizat numai în camerele acustice.
Sunetele sunt surse ale informaţiei, astfel acestea reprezintă componenta
principală a comunicaţiilor telefonice, surse acustice plăcute cum sunt cele muzicale sau
cântecul păsărilor, uneori foşnetul arborilor, a valurilor mării etc.
Dar, în egală măsură, cele sus menţionate şi multe altele, peste anumite niveluri
devin perturbatoare, păgubitoare sub diferite aspecte.
Nivelul perturbator depinde de calitatea sunetului, de situaţia de la un moment dat
cât şi de reacţia personală (individuală). Spre exemplu, picurarea apei la robinet, muzica
puternică, dactilografiatul poate deranja unele persoane dar pe altele nu.
Sunetele neplăcute sunt acelea care interferează o altă activitate, cum ar fi
zgomotul unei maşini în timpul unei conversaţii.
Prejudiciul sunetului poate fi evaluat mai obiectiv prin consecinţele asupra
pierderii auzului sau a altor afecţiuni fiziologice.
în legătură cu aspectele practice ale zgomotului de mediu nu este necesar să se
studieze în detaliu fizica acustică. în schimb trebuie dezvoltată ştiinţa sunetului util
(necesar), o înţelegere a metodelor pentru evaluarea zgomotului de mediu.
3.2. Proprietăţile fizice ale sunetului
Sunetul ca o propagare a vibraţiilor mecanice printr-un mediu (gazos, fluid, solid)
trebuie să se cunoască sursa, viteza, frecvenţa măsurată în herţi (Hz – este unitatea de
măsură a frecvenţei care înseamnă repetarea în unitatea de timp, secundă), amplitudinea
(mărimea) care se exprimă în decibeli (dB – este unitatea de măsură a nivelului de
transmisie şi a intensităţii sonore – bel; belul (B) este unitatea de măsură pentru
intensitatea sunetelor; numărul de beli este egal cu logaritmul zecimal al raportului dintre
intensitatea unui sunet şi intensitatea standard adică cea care corespunde pragului de
audibilitate al unui sunet cu frecvenţa de 1.000 Hz).
Pentru ca fluctuaţia presiunii aerului să poată fi auzibilă sunt necesare două
condiţii din partea receptorului: frecvenţa fluctuaţie presiunii aerului să fie între limitele
dintre 20 – 20.000 Hz; amplitudinea fluctuaţiei presiunii să fie între limitele 0-40 dB.
3.3. Măsurarea sunetului
Au fost formulate mai multe modalităţi de estimarea expunerilor umane la
zgomot.
Scopul indicatorilor de perturbare este acela de a găsi (a ajunge) la un singur
număr care să reflecteze gradul de deranjare prin sunete.
 Tabel nr...Niveluri de zgomot şi sursele care le produc

Pa (x Presiunea Nivelul Sursele producătoare

sunetului presiunii
sunetului(dB)
Pragul durerii 200.000.000 ecart păgubitor 140 maşini turbo (25m)
130 pocnet de puşcă
20.000.000 120 propulsia avionului
110 (50m) perforare cu
pikamer
2.000.000 100 întreprindere
metalurgică
domeniu 90 autocamioane grele
periculos
200.000 80 autobuze de oraş
70 autoturisme
20.000 60 conversaţie obişnuită
(1m)
2.000 domeniu fără 50 conversaţie scăzută (1m)
primejdie 40 muzică uşoară
30 şoaptă (1m)
200 20 oraş liniştit
10 viaţă rurală
Pragul auzului 20 0 -----------------------------
---

x) Pa = Pascal – unitate de măsură a presiunii şi care este egal cu presiunea

exercitată de forţa 1N, uniform repartizată pe 1 m2. Sunetul pragului auzului are o
presiune de 210-5Pa.
3.4. Poluarea zgomotului
Sursele de poluare zgomotulsunt clasificate ca staţionare şi în coridor.
Sursele staţionare include locurile rezidenţiale, industriale, de construcţii şi
demolare.
Zgomotul din sursele rezidenţiale sunt cele produse de diferite aparate domestice.
Nivelul zgomotului înregistrat în spaţiile industriale este între 70-75 dB. în construcţii
nivelul ajunge la un vârf de 110 dB la 3m.
Surse în coridor sunt date de reţeaua de transport urban, aeroporturi.
Zgomotul de la motoare ce provine de la carburator, de la sistemul de răcire, de
transmisie, sau efectul aerodinamic.
Zgomotul produs de autovehicule este în funcţie de tip, stare tehnică.
Acesta variază în timpul zilei (mai mare dimineaţa şi seara) şi în cursul
săptămânii (ridicat în weekend, în zonele rezidenţiale).
Sunt de asemenea trei tipuri de surse de zgomot: punctiform, linear şi în
suprafaţă.
Sursa de zgomot coridor sau lineară este compusă din surse punctuale în mişcare.
 Unităţile industriale sau rezidenţiale, pot fi considerate individuale, deci
punctuale, dar asamblarea lor dau o poluare arheologică.
Factorii generatori pot fi grupaţi în factori care afectează emisia iniţială a
zgomotului de la sursă, şi factorii care afectează propagarea zgomotului odată emis de
sursă. în primul caz se includ caracteristicile fizice ale obiectului generator de zgomot –
de exemplu tipul unei maşini. în al doilea caz factorii sunt în relaţie cu proprietăţile
zgomotului şi transmisiei lui în mediul fizic înconjurător: distanţa, direcţia şi puterea de
propagare a zgomotului; refracţia – schimbarea în viteză a sunetului datorită schimbării
umidităţii aerului, vântului, suprafeţei de absorbţie, neomogenităţii mediului etc.
Este important de luat în considerare aceste efecte atunci când se controlează
emisia zgomotului. De exemplu o barieră fizică poate fi ineficientă deoarece sunetul este
propagat în altă direcţie prin turbulenţa aerului.
3.5. Efectele poluării zgomotului
Efectele asupra sănătăţii se resimt prin pierderea auzului. Acestea depind de
nivelul zgomotului, de durata în timp, de frecvenţa zilnică, de numărul de zile continuu
expus din an şi de susceptibilitatea individuală la acest tip de zgomot.
Ponderea auzului poate fi împărţită în trei faze:
- prima fază– pragul pentru frecvenţele înalte ale auzului (urechea devine mai
puţin sensibilă la gradul înalt de sunet) – descreşterea sensibilităţii auzului nu apare într-o
audiogramă (text de auzit).
- a doua fază– indivizii expuşi la zgomotul intens pierd temporar auzul pentru
câteva minute sau mai multe zile dar care poate să dispară.
- a treia fază - diminuarea permanentă a sensibilităţii şi se caracterizează printr-o
pierdere extremă a sensibilităţii la 4.000 Hz; expunerea la sunete continue foarte intense,
sensibilitatea continuă să se diminueze.
Este acceptat pe plan internaţional că scăderea permanentă a auzului unei
persoane se produce atunci când pragul lui de auz este mai mare de 25 dB şi respectiv la
frecvenţe de 500, 1.000 şi 2.000 Hz. în această a treia fază, indivizii au dificultate să
mai audă semnalele telefonului şi sunt conştienţi de surzenia lor şi este important de a fi
ţinuţi departe de nivelurile ridicate şi periculoase ale zgomotelor.
Admiţând o expunere de 8 ore pe zi şi 5 zile pe săptămână, investigaţiile acustico-
medicale au arătat ca 80 dB pe zi poate fi considerat ca limită a securităţii auzului. Peste
nivelul de 90 dB (A) este periculos. La nivelurile ridicate este necesar să se reducă timpul
de expunere şi să se menţină aceeaşi doză de zgomot.
O doză de zgomot (Dz) este calculată folosind relaţia:

ti
Dz   i
Ti
unde Ti este timpul maxim permis pentru un nivel dat de zgomot, ti este timpul
expus la o anumită etapă pentru nivelul de zgomot dat.
Pentru 90 dB (A), T este 40 ore (8 ore pe zi şi 5 zile pe săptămână).
- (A) reprezintă filtru la instrumente de măsurare. Sunt filtre A,B,C,D.
în ţările comunităţii Europene, legea prevede a avea un timp de expunere pentru
creşterea la fiecare 3dB (ISO standard).
Astfel, timpul maxim de expunere pentru 93 dB este de 20 ore şi pentru 96dB de
10 ore.
 Doza de zgomot maximă permisă este “1” care este exprimată şi în procente
respectiv 100%.
De exemplu, care este doza de zgomot pe care o primeşte dacă este expus la 90
dB (A) timp de 20 ore şi la 93 dB (A) tot 20 ore? Răspunsul este 1,5 sau 50% peste doză
potrivit tabelului nr...
Tabelul nr. Calculul dozei de zgomot (Dz)

Zgomot1 Zgomot 2 Dz ti/Ti

(90 dB) (93 dB)
ti 20 20
Ti 40 20
ti/T 0,5 1 1,5
i

Instrumentul numit dozimetru este folosit în măsurarea directă a dozei de zgomot

(măsoară simultan atât nivelul de sunet cât şi durata).
în afară de prevederea auzului efectul zgomotului mai are consecinţe asupra
tensiunii musculare, schimburilor metabolice, reducerea activităţii gastro-intestinale,
greaţă (rău de mare), dureri de cap, zgomote sau alte senzaţii de zgomote în urechi,
somnolenţă şi prturbări respiratorii.
Incidenţa acestor efecte depind de trăsăturile individuale şi nu este stabilit un
nivel al criteriului de “pericol” al omului.
3.6. Efectele asupra bunăstării (prosperităţi)
în afara efectelor asupra sănătăţii omului, poluarea sonoră (zgomotul) poate avea
efecte negative, impacte psihologice, social-economice. Cercetările au arătat efectele
zgomotului asupra somnului, a ascultării comunicaţiilor, cititului, deranjări economice.
Perturbarea repetată în timpul somnului poate duce la starea de stress, ca
deziluzia paranoică, halucinaţii, impulsuri de sinucideri, omoruri. Perturbarea somnului
depinde de un număr de variabile cum ar fi caracteristicile zgomotului, motivaţia trezirii,
diferenţe între sexe şi grupuri de vârstă, fluctuaţiile nivelului de zgomot.
Interferenţa comunicării este importantă în şcoală, universitate, unde traficul auto
sau zgomotul zborurilor aeriene pot perturba posibilitatea ascultării lecţiilor.
Efectul zgomotului asupra cititului şi lucrului intelectual este de asemenea
important. Rezultatele unor studii asupra acestor activităţii sunt complicate şi
conflictuale. Unele studii remarcă faptul că nu sunt efecte, altele că sunt în detriment,
altele chiar că au efecte pozitive.
Dar se consideră că n-a fost făcută o investigare profundă, deoarece activitatea
intelectuală poate fi serios afectată de zgomot mai mult decât activitatea fizică.
Efectele economice ale zgomotului au fost analizate mai mult în raport cu
aspectele valorice şi rata nivelurilor, în special lângă aeroporturi şi drumuri libere (fără
restricţii). Oricum trăsăturile valorice ale activităţilor (produselor) sunt mai scăzute în
aceste arii.
Impactul zgomotului asupra economiei are importanţă în planificarea urbană în
situarea drumurilor, autostrăzilor, căilor ferate, aeroporturilor. în ultimul caz situarea unor
cartiere rezidenţiale (lângă aeroporturi) este prohibită.
 3.7. Controlul zgomotului
înainte de a fi posibil controlul zgomotului este necesar să se analizeze zgomotul,
emisia, transmisia şi imisia.

Emisie Transmisie
Imisie
Care este sursa? Care este Care este
maşinării (instalaţii acustica mediului? nivelul zgomotului la
industriale),auto, Cum se receptorul individual.
avioane produce transmisia Ce tip de protecţie este
necesar.

în privinţa sursei zgomotului trebuie să vedem dacă este datorită turbulenţei

aerului sau vibraţiilor mecanice. Zgomotul primului tip se datoreşte ventilatoarelor,
maşinilor cu injecţie (motoarelor turboreactoare) maşinilor cu combustie internă. Acest
tip de zgomot poate fi redus prin descreşterea vitezei de scurgere a aerului şi dimensiunii
conductelor, folosind diferite procedee tehnice.
Vibraţiile mecanice – respectiv zgomotul produs de acestea pot fi reduse,
controlate, prin izolare, amortizare, eliminând cauza sau prin reducerea suprafeţei
materialului vibrator.
Atunci când nu se pot controla complet sursele de zgomot, transmisia poate fi
modificată prin folosirea barierelor din materiale adecvate care să absoarbă sau să reflecte
zgomotul, sau să aleagă locul care să reducă la minim nivelul zgomotului.
Bariere anti-zgomot. Zgomotul produs de mijloacele de transport produce
tulburări la unul din trei cetăţeni, cu consecinţe grave asupra auzului şi sistemului nervos.
O societate italiană Progetti se preocupă de cercetarea şi proiectarea de
dispozitive, panouri de insonorizarea mediului urban. în acest sens au un prototip
barierele acustice de dB Stop care sunt nişte panouri prefabricate, flexibile constituite din
elemente metalice - înveliş de aluminiu cu rezistenţă ridicată, cu capacitate de absorbţie a
zgomotului pe una sau ambele părţi. între învelişul de aluminiu se găseşte un strat de lână
minerală fonoizolantă şi fonoabsorbantă. Pentru adaptarea, integrarea acestor panouri în
diferite situaţii ale mediului, suprafaţa acestora se tratează cu mortar de ciment care poate
fi vopsit în diferite scopuri estetice.
Maximizarea distanţelor faţă de sursa poluantă, situarea, amplasarea obiectelor
poluante este metoda potrivită în managementul zgomotului.
Gardurile, ecranele sau împrejmuirea poluatorilor prin zgomot, este una din calea
reducerii, controlului transmisiei, dar sunt foarte scumpe (exemplu la autostrăzi).
Opţiunea finală în controlul zgomotului este protejarea receptorilor prin folosirea
costumelor de protecţie şi limitarea timpului de expunere. Costumele de protecţie trebuie
să fie confortabile şi bine fitate.
3.8. Legislaţia acustică în Comunitatea Europeană
Diferite ţări industriale aplică International Standards Organization 1969-1975
(ISO) în care se recomandă protecţia populaţiei la zgomot în locurile de muncă.
Se estimează că nu există un risc potenţial la afectarea auzului dacă se ia în
considerare:
 8 ore/zi şi 5 zile pe săptămână la mai puţin de 90 dBA
4 ore/zi şi 5 zile pe săptămână la mai puţin de 93 dBA
2 ore/zi şi 5 zile pe săptămână la mai puţin de 96 dBA
1 oră/zi şi 5 zile pe săptămână la mai puţin de 99 dBA
0,5 oră/zi şi 5 zile pe săptămână la mai puţin de 102 dBA

Potrivit Comunităţii Economice Europene – directiva 86/88 din 12 mai 1986

prevede luarea următoarelor măsuri:
1. Dacă nivelul de zgomot este >85 dBA şi < 90 dBA
a. – să se dea informaţii adecvate personalului privind: măsurile necesare
(surse, mediu şi individual) conform legii privind controlul zgomotului;
- pericolul de poluare fonică a mediului;
b. protecţia individuală a auzului să fie obligatorie pentru tot personalul;
c. testul de audibilitate sub supravegherea medicului să se facă în fiecare an.
d.
2. Dacă nivelul zgomotului este peste 90 dBA
a. să fie informat personalul despre acest nivel;
b. redistribuirea sarcinilor şi protecţia auzului trebuie să fie obligatorie;
c. testul de audibilitate sub supravegherea medicului să se facă în fiecare an.
3. Peste acest nivel de zgomot (90 dBA)
a. maximum îngăduit este nivelul de 140 dBA;
b. maşinile care produc peste 85 dBA trebuie să poarte etichete cu
informaţiile acustice;
c. instrucţiunile nu trebuie să cuprindă numai confortul dar şi prevederea
auzului şi măsurile de securitate;
d. instrucţiunile folosite pentru nivelul de zgomot (dBA) şi măsurarea
dozelor de zgomot trebuiesc să fie operaţionale.
Managementul zgomotului este curent focalizat pe efecte, în special, sănătatea
umană.
Deci trebuie să se facă măsurători asupra nivelelor de presiune şi relaţia
lor cu starea de audibilitate.
Este necesar să se facă un studiu integrat astfel, încât să se cunoască impactul
zgomotului care îl produce o fabrică, o autostradă sau un obiectiv în construcţie.
Tot timpul emisia, transmisia şi imisia zgomotului trebuie să fie luată în atenţia
planificatorilor, operatorilor, autorelaţiilor publice.
Un alt aspect al zgomotului este şi impactul care-l produce asupra unui ecosistem
(prezenţa unei autostrăzi printr-o pădure cu viaţă sălbatică - etc.).
Aceste efecte necesită informaţii – studii ulterioare şi sarcini pentru măsurile de
protecţie şi management.
 4.EVALUAREA IMPACTULUI MEDILUI (EIM)

4.1. Semnificatia si amplasarea impactului mediului

EIM-ul poate fi considerat un instrument pentru politica preventiva de mediu prin
care se prezinta dimensiunea (scara) problemelor, timpul, scopul si metodologia.
Exista, deja, numeroase propuneri care sa îmbunatateasca sistemul EIM cum ar fi
evaluarea cumulativa a impactului,dezvoltarea unor proceduri internationale de EIM,
strategia evaluarii impactului de mediu, masuri de participare inovativa a publicului
(populatiei).
De asemenea, alte sugestii privesc evaluarea impactului socio-economic,
dezvoltarea metodologiilor specifice, a îndrumatorelor pentru situatii specifice, analize
post-proiect si cercetarea stiintifica.
Studiile de caz sunt folosite pentru ilustrarea diferitelor tipuri de EIM - traditional,
cumulativ, strategic si de mare cuprindere.
EIM-ul poate fi definit ca un instrument ce este folosit sa ajute si sa
îmbunatateasca procesul de decizie în rezolvarea unor probleme de mediu.
Obiectivul EIM-ul este sa determine potentialui mediului, efectele sociale si de
sanatate prin implementarea unor proiecte.
Se încearca sa se evalueze efectele fizice, biologice si socio-economice într-o
forma care sa permita luarea unei decizii logice si rationale. Încercarea poate fi facuta
pentru reducerea sau atenuarea unor impacte negative potentiale.
Nu exista, docamdata, o definitie acceptata universal, dar B.D.Clark în 1989
(Environmental Assessment Issues in the Environmental Management) avanseaza
urmatoarea propunere de definitie: Evaluarea impactului de mediu (EIM) este o
procedura pentru încurajarea deciziilor de a lua în considerare efectele posibile ale
dezvoltarii investitiilor asupra calitatii mediului si productivitatii resurselor naturale, a
instrumentelor pentru colectarea si asamblarea (integrarea) datelor (informatiilor)
necesare dezvoltarii proiectelor durabile si un mediu sanatos.
EIM-ul este în mod curent aplicat ca suport al politicilor pentru o folosire mai
rationala si durabila a resurselor în dezvoltarea economica.
Principalul scop al EIM-ul este prevenirea pagubelor de mediu sau degradarea lui
ca rezultat al actiunii umane. EIM-ul înzestreaza pe cei care iau decizii cu o lista a
implicatiilor în luarea acelor decizii.
În timpul pregatirii Raportului Impactului de Mediu (RIM) (Environmental
Impact Statement - EIS) document care este rezultatul fazei EIM-ului va fi necesar sa se
procedeze la un studiu sistematic si interdisciplinar. Acesta va asigura integrarea stiintelor
naturii si sociale si a proiectantilor de mediu în etapa de planificare si decizie.
4.2. Aspecte istorice ale EIM-ului
În SUA miscarile de mediu care au început în anii 1960 si la îceputul anilor 1970
ai secolului XX a determinat elaborarea Legii Politicilor Nationale de Mediu (National
Environmental Policy Act - AEPA). Aplicarea acestei legi a impus si crearea unor
mecanisme corespunzatoare (action farcing). Procedura americana a EIM-ului prevazuta
în NEPA, a constituit un model pentru elaborarea si în alte tari a acestor actiuni.
Astfel, în Canada în 1970 EIM-ul a fost introdus prin instrumentul numit Procesul
de Revizuire si Evaluare a Mediului (Environmental Assessment Review Process -
EARP) si Oficiul de Revizuire si Evaluare a Mediului Federal (Federal Environmental
Assessment Review Office - FEARO) care este o institutie independenta pentru aplicarea
EARP-ului.
Tot în acest sens s-a constituit si Lista Evaluatorilor de Mediu (Environmental
Assessment Panel) care se ocupa de elaborarea îndrumatoarelor pentru EIM, conduc
audierile publice, întocmesc rapoarte si recomandari pentru ministerele implicate în
problemele de mediu.
Din 1992 s-a emis si Legea Evaluarii Mediului Canadian (Canadian
Environmental Assessment Act).
În Comunitatea Economica Europeana politica de mediu a devenit operationala
din 1973 sicare are la baza doua principii fundamentale:
a) poluatorul trebuie sa platesca pentru cheltuielile privind controlul emisiilor si
masurile antipoluante;
b) prevenirea este mai buna decât remedierea;
În martie 1985 dupa multi ani de deliberari Consiliul Mediului din Comunitatea
Economica Europeana a aprobat Directiva 85/337/EEC publicata în iunie 1985 care se
refera la evaluarea impactului de mediu(EIM).
Aceasta directiva se refera la efectele directe si indirecte ale proiectelor asupra
urmatorilor factori:
a) existenta umana, fauna si flora;
b) solul, apa, aerul, clima si peisajul;
c) interactiunea dintre factorii mentionati la punctul a si b;
d) bunuri materiale si mostenire culturala;
Directiva este rezultatul a doua forte puternice opuse care influenteaza procesul
politic decizional european. Pe de o parte este necesitatea de armonizare a legislatiei de
mediu în Europa. Aceasta armonizare este necesara pentru a prevenii distorsionarea
competitiei dezvoltarii industriale.
Pe de alta parte exista o cerere ca stetele membre sa aiba o maxima independenta
si reguli proprii în problemele de mediu.
În tarile est-europene situatia starii mediului este destul de îngrijoratoare. Din
rapoartele întocmite în 1971 reiesea ca peste 70 milioane locuitori sunt expusi la poluanti
excedentari de 5 ori fata de limitele oficiale, peste 43 milioane locuitori expusi la poluari
alarmante de peste 15 ori limitele oficiale. Aceste situatii afecteaza grav starea de sanatate
a populatiei. Consecintele pasibile ale poluarii mediului se datoresc si a schimbarilor
politice, a dificultatilor financiare.
În unele tari est-europene cum ar fi Federatia Rusa, Polonia, Ungaria s-a
experimentat partial EIM-ul.
De asemenea si România începând din martie 1996 când în baza Legii Protectiei
Mediului (Nr. 137/1995) s-a emis ordinul nr. 125 de catre Ministerul apelor, padurilor si
protectiei mediului privind procedura de reglementare a activitatilor economice si sociale
cu impact asupra mediului înconjurator, se întocmesc studii de impact pentru orice
obiectiv socio-economic care se construeste si are nevoie de autorizatie de mediu.
Prognozarea implicatiilor asupra mediului prin implementarea planului de
electrificare în Rusia în anii 1920 a fost prima experienta EIM, în U.R.S.S.(Federatia
Rusa). În anii 1970 a fost prezentat un raport EIM dupa care în 1972, Consiliul de
Ministri a luat hotarârea 898 privind Intensificarea conservarii mediului si îmbunatatirea
folosirii resurselor naturale. Au urmat în mod regulat emiterea de rezolutii privind EIM-
ul.
În Ungaria problema EIM-ului a devenit actuala si acuta în timpul discutiilor
privind barajul Gabcikovo-Nagymaros. Din 1985 s-a introdus obligatia ca proiectele
guvernamentale majore sa fie însotite de un EIM.
În Polonia la sfârsitul anilor 1970 s-a introdus EIM-ul. Concret în 1989
Ministerul Protectiei Mediului, Resurselor Naturale si Padurilor a creat Comitetul EIM.
În tarile în curs de dezvoltare este acceptat principial, formal sistemul EIM-ului
dar nu poate fi încorporat operational în procesele de planificare si management.
4.3. Continutul raportului impactului de mediu (RIM).
Descrierea dezvoltarii - scopul dezvoltarii va fi descris prin caracteristici fizice, scara
(dimensiunea) si proiectul. Cantitatile de materiale necesare în timpul constructiei si
operatiile necesare, o descriere a proceselor de productie.
Descrierea locului (pozitiei) - terenul si pozitia lui, durata folosirii.
Reziduurile - tipul si cantitatea reziduului sau a deseurilor, a energiei create
trebuiesc estimate, rata productiei scontata, dispunerea drumurilor în mediu.
Descrierea mediului - extinderea geografica probabila a mediului afectat.
Conditii de baza - o descriere a mediului afectat în mod curent si cel preconizat
prin dezvoltarea proiectului.
Definirea impactului - impactul potential prin dezvoltarea, obiectivului asupra
mediului trebuie investigat si descris.
Identificarea impactului - vor fi folosite metode care permit identificarea tuturor
impactelor, semnificative.
Predictia magnitudinii impactului - dimensiunea impactului prin dezvoltarea
obiectivului asupra mediului trebuie descrisa în termeni exacti oriunde este posibil.
Evaluarea impactului semnificativ
Alternative - sa se ia în considerare alternative la proiectul propus. Alternativele
trebuie sa contina implicatiile asupra mediului a fiecaruia dintre ele, ratiunea (motivul)
pentru respingerea proiectului în discutie.
Masuri de diminuare - toate impactele adverse, semnificative sa fie luate în
considerare pentru diminuare.
Monitoring - predictia inclusa în RIM si efectul masurilor de diminuare propuse.
Se va întocmi un plan pentru un monitoring adecvat si eficient.

4.4. Metodologia evaluarii impactului de mediu

4.4.1. Fazele principale (obligatorii) ale EIM si respectiv RIM
La început se impune a fi precizat care aspecte importante trebuie analizate în
EIM - scopul, dapa care urmeaza pregatirea schitei documentului.
 Crearea lobiului Pregatirea finala
privind proiectul a RIM
propus în fata
autoritatilor
Revizuirea
Scopul finala

Pregatirea Decizie
schitei
proiectului RIM
Revizuirea si Evaluare
participarea si
publicului monitoring

4.4.2. Selectarea proiectului, semnificatia impactului si scopul acestuia

Dintre proiectele EIM prezentate se impune a se face o selectie în acord cu

legislatia de mediu si care au consecintele cele mai reduse asupra mediului.
Descrierea impactelor posibile, ale impactului unui proiect este sarcina cea mai
grea. Definirea unui impact semnificativ în cadrul proiectului trebuie sa se faca cu multa
atentie luându-se în considerare - beneficiu, consecintele negative, sanatatea publica si
securitatea (siguranta) ei, caracteristicile esentiale ale ariei geografice, daca efectele
sunt controversate, daca sunt nesigure riscurile necunoscute.
Scopul actiunii (procesului EIM) este acela de a preciza obiectivul analizelor de
mediu prin examinarea studiilor si identificarea celor mai importante. Un alt scop este de
a notifica si implica toate agentiile si persoanele individuale în legatura cu actiunea
propusa.
Extinderea implicarii publicului în aceasta actiune difera de la o tara la alta.
Ratiunile pentru implicarea publicului sunt:
- convingerea generala ca publicul are dreptul sa fie consultat asupra proiectelor
majore;
 - implicarea publicului în fazele de început si obtinerea într-o anumita masura a
agrementului asupra impactelor posibile;
- populatia locala poate avea cunostinte temeinice asupra mediului local pe care
echipa EIM nu le poseda.
Ratiunile pentru implicarea altor agentii în atingerea obiectivelor sunt similere cu
cele enuntate mai sus pentru public dar mai include una si anume: obtinerea consensului
pentru cele mai potrivite metode/ tehnici afi folosite în actiunae EIM, astfel încât acestea
sa dea cele mai apropiate previziuni.

4.4.3.Identificarea impactului
În acest scop se folosesc trei procedee pentru identificarea dimensiunilor
impactului.
Primul procedeu se refera la selectarea si stabilirea listei standardelor, asa numita
checklist. Aceasta checklist permite a avea o privire asupra sirului de impacte asociate în
legatura cu un anumit tip de proiect. De asemenea prin checklist se pot ordona impactele
si sintetiza efectele lor. Checklist nu reflecta interactiuna dintre efecte, deci aceleasi
efecte pot fi înregistrate în diferite locuri.
Checklista privind impactele potentiale ecologice în timpul fazei de constructie a
unei cai de transport (dupa W.E. Westman, 1985).

Proiectul caii de transport Faza constructiei

I. Impactele de zgomot _____________________________________ X
A - Sanatatea publica
B - Utilizarea terenurilor
II. Impactele asupra calitatii aerului ____________________________ X
A - Sanatatea publica
B - Utilizarea terenurilor
III. Impactele asupra calitatii apei ______________________________ X
A - Apa subterana
1. Scurgerea si nivelul hidrostatic
2. Interactiunea cu drenajul superficial
B - Apa de suprafata
1. Malurile si fundul albiei (modificare)
2. Efectele dragajelor si umpluturilor
3. Drenajul si caracteristicile inundatiei
C - Aspecte calitative
1. Efect asupra scurgerii solide
2. Implicarea altor actiuni ca:
a - perturberea stratelor bentice
b - modificarea curentilor
c - schimbari în regimul de scurgere
d - infiltratii de râuri în apele subterane
3. Utilizarea terenurilor
4. Sanatatea publica
IV. Impactele eroziunii solului _________________________________ X
A - Economice si utilizarea terenurilor
B - Poluare si înamolire
V. Impactele ecologice _______________________________________ X
A - flora , B-fauna
 În checklist se pot introduce n indicatori posibili de a produce impact. Notare cu
X în dreptul categoriilor de impact (I, II, III, IV si V) semnifica impactul posibil care
poate fi benefic sau negativ în functie de circumstanta.
Al doilea procedeu este matricea Leopold care poate fi bidimensionala prin
ordonarea listei (checklistei) actiunilor (pe axa verticala) asociate cu modificarile posibile
în mediu (pe axa orizontala).
Pentru exemplificare se ia matricea Leopold elaborata de catre L.B. Leopold si
colaboratori în 1971 în cadrul Serviuciului Geologic al S.U.A. (Fig..)
Aceasta matrice are limite serioase atât teoretice cât si practice. Matricea
focalizeaza impactele directe dintre doua parti - un factor de impact cauzator si un
component de mediu afectat.
Impactele sunt, de regula, identificate prin o serie discreta de verigi între
activitatile de dezvoltare si componente.
Caracteristicile specifice de mediu pot fi afectate de un numar diferit de impacte
pe diferite cai. Aceste impacte cumuletive nu pot fi usor identificate prin metoda matricei
si atunci se apeleaza la procedeul retelei.
Procedeul retelei (network) a fost dezvoltat pentru a identifica impactele de ordin
secundar, tertiar si altele superioare care pot rezulta din impactul initial.
Sorensen în 1971 a dezvoltat o astfel de retea pentru mai multe utilizari de teren
în zonele de coasta marina prin care se pot identifica efectele actiunilor secundare si
altele asupra componentelor mediului (Fig...).
În exemplul luat - constructia unor apartamente cu destinatie mare si locuri de
parcare implica defrisari de arbori si care pot avea impacte secundare cum ar fi cresterea
scurgerii lichide si solide cu pierdere sol, inundatii. Degradarea solurilor poate fi
remediata prin plantari de arbusti etc.

4.4.4. Masurarea impactului si predictia

Odata identificat impactul trebuie masurat si prognozata extensiunea si natura
acestuia.
Atunci când descriem si discutam impactele în cadrul RIM-ului este important sa
se sublinieze diferite caracteristici ale acestora:
- dimensiunea spatiala si temporala,
- reversabilitatea, probabilitatea,
- beneficiu în raport cu carecteristica adversa
Prin implementarea unui proiect pot aparea multiple impacte - zgomot, poluarea
aerului, mirosuri etc.
Acest proiect poate fi subiectul unor consecinte - negative si benefice. Anumite
grupuri sociale pot beneficia de servicii si salarii bune în timp ce alte grupuri pot suferii
impacte si fara beneficii.
Analiza repartitiei impactelor si consecintele lor cumulate sunt aspecte importante
ale studiilor EIM.
Metode pentru predictia diferitelor impacte pot fi:
- modele fizice în care machetele ilustrate sau la scara de lucru sunt construite
pentru a reprezenta mediu în conditiile lui specifice; acestea pot cuprinde reprezentarea
vizuala, schite picturale, fotografii, filme sau unmodel tridimensional;
 - modele de lucru cum ar fi tunelele de vânt sau camere de valuri;
- modele experimentale, implicând câmp experimental sau laboratoare
experimentale;
- modele matematice în cae relatiile dintre cauza si efect sunt reprezentate
matematic.
Multe efecte de mediu pot fi descrise în termeni simplii privind numarul
receptorilor sau suprafata teritoriului ce va fi afectata
Aceasta abordare de inventariere simpla este larg folosita pentru a oferii o baza
simpla de comparare a alternativelor în EIM.

4.4.5. Masuri de diminuare (reducere) a impactului

EIM-ul este un instrument care ca principal obiectiv prevenirea pagubelor sau
degradarea mediului ca rezultat al actiunii umane.
Deci obiectivul proprietar este acela de a oferi posibilitatea prevenirii impactului
într-o faza cât mai incipienta - adica a proiectarii si planificarii proiectului de mediu.
Deciziile luate în timpul fazelor de proiectare si planificare a proiectului privind
selectarea si determinarea folosirii tehnologiilor care elimina o serie de potentiale
impacte sau sa le minimizeze.
Nu toate impactele pot fi prevazute sau provenite în astfel de studii, fapt ce se
impun masuri de diminuare a efectelor prin gasirea unor instrumente adecvate - cum ar fi
- instalatii de control si reducere a poluarii apei, aerului, solului, peisajului, a zgomotului
etc
 Tipuri majore de utilizare a terenurilor - rezidentiale

Impacte posibile negative Actiuni Mecanis

de mele de
a
Conditiile Conditiile
Efecte
initiale rezultate albiile
inter-
Cresterea Inundare mitente
Ravenare pot fi
suprafetei de (H) si plantate
eroziune (K) scurgere (E) cu flori codul
construirii a
Poluarea DegradareaHazarde
apelor rezervei de
privind
subterane (F) apa (I)

Actiuni Impacte Ramuri

(A) (F) (I) (L) 1

(B) (E) (H) (K) 2 b

(C)

(D) (G) (J) (M) 2


Fig..... Exemplul retelei Sorensen (1971)(literele din paranteza din blocul b corespund
celor din A)
 Instructiuni A. Modificarile regimului
1. Identificati toate actiunile posibile
ale proiectului
2. Sub fiecare actiune propusa se
targe la intersectia cu fiecare
enumeratie daca impactul este posibil.
3. Având completata matricea `n
coltul din stânga superior al fiecarei
casute, se plaseaza un numar de la 1
la 10 care indica magnitudinea
impactului posibil. în fata fiecarei
casute (numar) se marcheza cu (+)
impactul pozitiv. în partea dreapta jos
(colt) a boxei se trece nr. de la 1 la 10
indicând importanta impactului
posibil (ex. regional, local), 10
reprezentând cea mai mare importanta
si 1 cea mai mica.
4. Textul care `nsoteste matricea
trebuie sa prezinte impactul
semnificativ.

Acţiuni propuse
a. Resurse minerale
b. Material de constructie
c. Sol
d. Forma de relief
e. Forta câmpului si radiatia
de fond
f. Trasaturile fizice unice
a. Suprafata
b. Ocean
c. Subteran
d. Calitate
e. Temperatura
f. Refacere
g. Zapada, gheta si permafrost
a. Calitate (gaze, particule)

b. Climat (micro, macro)

c. Temperatura
a. Inundatii
b. Eroziune
c.Depuneri(sedimentare,
precipitare)
d. Solutii
e. Absorbtii (schim. ioni)
f. Compactare si asezare
g. Stabilitate (alunecari,
prabusiri)
h.Stresst-ensiune(cutremur)
i. Miscari aer
Matricea Leopold, 1971 (dupa Enviromental Management)
 5.AUDITUL DE MEDIU
5.1. Consideratii generale.
Ca termen - auditul de mediu este nou, dar având o larga utilizare în trecut prin
operatiunile de: controlul mediului, investigare, controlul calitatii, studii de evaluare,
protejare.
Auditul de mediu are începutul la sfârsitul anilor 1970 (secolul XX) în SUA, când
a fost introdusa legislatia de mediu cu prevederi severe. Scopul auditului de mediu a fost
si este în prezent acela de a se asigura ca organizarea, tehnologia si produsele finite
(bunuri) si deseurile unei întreprinderi sunt în conformitate cu exigentele legale de mediu.
Desi, conceptul de audit de mediu al unei întreprinderi industriale a fost mult
discutat în ultimii 20 ani nu exista, înca, precizata o pozitie a organismelor internationale
abilitate privitor la responsabilitatile si metodologia care trebuie sa fie aplicata.
Comunitatea Eueopeana a acceptat anumite planuri pentru un sistem al eco -
auditului (auditul verde) care trebuie sa-l aplice,voluntar, întreprinderile, deoarece ele
impun aprobarea guvernelor tarilor componente.
Institutia care s-a preocupat de definirea auditului de mediu este Camera
Internationala de Comert (ICC).
într-o forma sintetica, auditul reprezinta o procedura de control al
compatibilitatii si gestiunii unei întreprinderi si a modului de executie a obiectivelor sale
(Le Petit Larousse - Paris, 1954).
Auditul de mediu este un proces de determinare si examinare, implicând analize,
teste si confirmari, al carui scop este de a verifica în ce masura o întrepridere, în
ansamblu sau anumite structuri componente ale acesteia, respecta cerintele legale,
locale sau naturale, de protectia mediului (J.Ladd Greeno-Environmental Auditing -
USA - 1987).
5.2. Semnificatia auditului de mediu
întelegerea mai exacta a auditului de mediu este posibil de realizat în masura în
care se pot seziza similitudini si diferente între auditului de mediu si alte audituri la care
este supusa o întreprindere, cum ar fi: auditul financiar, auditul calitatii si sigurantei
productiei, auditul sigurantei si sanatatii lucratorilor etc.
în tarile în care activitatea de protectie a mediului este bine implementata, auditul
de mediu al tuturor categoriilor de întreprinderi reprezinta o componenta de baza a
managamentului de mediu al întreprinderilor, acesta încadrându-se (integrându-se) în
managementul general.
Managamentul de mediu al unei întreprinderi trebuie sa sprijine conducerea
acesteia prin:
- respectarea tuturor prevederilor actelor normative privind protectia mediului;
- activitatile interne, organizarea si structura întrepriderii, procedurile interne în
domeniul protectiei mediului sa fie corespunzatoare;
- riscurile de mediu ale întreprinderii sa fie cunoscute si sa se gaseasca sub
control;
- întreprinderea sa rezerve fondurile si sa creeze serviciile impuse privind
protectia mediului.
într-o întreprindere bine organizata managementul de mediu se coreleaza si
integreaza cu alte compartimente ale managementului general.
Dintre aceste laturi ale managementului general mentionam:
 - planificarea - stabilirea scopurilor, orientarea politicii, definirea procedurilor,
bugetul programului;
- organizarea - stabilirea structurii organizatorice delimitarea rolurilor si
responsabilitatilor, descrierea pozitiilor, pregatirea personalului;
- conducerea - coordonarea, stabilirea prioritatilor, elaborarea standardelor de
performanta, delegari si schimbari în conducere;
- comunicarea - dezvoltarea si implementarea canalelor efective de comunicare
interna si externa.
- controlul si prevederea - masurarea rezultatelor, cunoasterea performantelor,
diagnosticarea problemelor, luarea actiunilor corective si manifestarea intentiei de a gasi
cum sa se învete din greselile facute si îmbunatatirea sistemului (modulului).
5.3. Functii ale auditului de mediu
întreprinderile pot duce la bun sfârsit un audit pentru:
- ca baza pentru un management global (ex. prin identificarea problemelor de
mediu din interiorul ei si în relatie cu produsele finite si deseuri)
- ca un instrument de planificare (ex. auditul de mediu poate anticipa schimbari
ale legislatiei);
- ca o sursa de informare (ex. patrimoniul real al întreprinderii);
- ca document baza pentru asigurare (ex. controlul riscului);
- ca instrument pentru instruirea personalului (ex. instruirea stafului - personalului
privind aspecte de mediu);
- ca mediu al comunicatiei externe (ex. cu publicul, cu autoritatile locale);
Scopul general, obiectivul, este de a prevedea o indicatie a managementului
companiei de modul cum sunt realizate: organismele de mediu, sistemul si echipamentul
corespunzator.
5.4. Unele elemente esentiale ale auditului de mediu
Practica auditului de mediu implica examinarea critica a operatiilor
dinîntreprindere si identificarea ariilor pentru remediere si care pot ajuta managementul
în exigentele care trebuiesc îndeplinite.
Pasurile principale în acest scop sunt: colectarea informatiilor, evaluarea
informatiilor, formularea concluziilor, includerea aspectelor identificate pentru
ameliorare.
Pentru ca auditul de mediu sa fie a efectiv si cu maximum beneficiu sunt necesare
urmatoarele elemente:
a) Obligativitatea managementului. Managementul de la cel mai înalt nivel în jos,
trebuie sa fie suportul public a programului de auditare.
Astfel de obligativitati sunt demonstrate prin exemplul interesului personal,
implementarea clara a politicii companiei, adoptarea standardelor ridicate (performante),
repartizarea resurselor umane apropiate si urmarirea eficace a recomandarilor.
b) Obiectivitatea echipei de audit. Membrii principali ai echipei de audit trebuie
sa fie suficient de detasati tentru a asigura obiectivitatea.
c) Competenta profesionala. Membrii echipei sa aiba o calificare apropiata de
înzestrarea tehnica si evoluarea realista. Dibacia (talentul) ceruta implica politici si
afaceri generale de mediu, expertize specifice de mediu,experienta operationala si
cunostinte în auditingulde mediu.
 d) Proceduri bine definite si sistematice. Asigurarea comprehensiva si acoperirea
eficienta a continutului, procedurilor.
e) Raportul scris. Este evident ca acesta trebuie sa fie bine documentat si clar
exprimat si prezentat companiei apropiate de management. Raportul trebuie sa contina
observatii faptice si obiective.
f) Calitatea garantiei Anumite mecanisme de garantii calitative este de dorit de a
mentine calitatea sistemului de auditing însasi.
g) Urmarirea. Este clar ca un auditing bun poate fi realizat daca acolo exista o
implicare si urmarire activa a continutului (problemelor) identificate.
5.5. Metodele si activitatile auditului de mediu
Activitatile auditului de mediu sunt desfasurate în trei etape si anume: preaudit,
audit propriu-zis si post-audit.
12.5.1. Activitatile de preaudit
Pregatirea pentru fiecare audit care sa cuprinda un numar de activitati incluzând
selectarea si verificarea sectoarelor ce vor fi audiate, a echipei de audit, elaborarea unui
plan de audit care sa defineasca tehnic, geografic si scopul în timp obtinând informatiile
de baza asupra întreprinderii si criteriile care se vor folosii în evaluarea programelor.
Scopul acestei activitati este de a minimiza timpul petrecut în locul respectiv (în
întreprindere) si pregatirea echipei de audit care sa opereze printr-o maxima eficienta si
tot timpul în sectoarele unde se face auditul.
în privinta componentei echipei de audit sunt doua avantaje si dezavantaje privind
membrii din sectorul care vor fi auditati:
- cunostintele interne ale întreprinderii privind instalatiile fizice si structura de
organizare
- asocierea salaratilor locali la raportul de audit poate fi facut si este mult mai
credibil.
Principalul dezavantaj este ca în interiorul întreprinderii pot fi dificultati în luarea
sau exprimarea punctelor de vedere, în doasebi, daca acestea pot fi considerate ca
observatii critice la adresa lor sau a colegelor imediat superiori.
Consultantii independenti pot fi folositi, în special, pentru companiile mai mici în
cazul lipsei unei expertize la locurile respective.
Problemele care vor fi urmarite în etapa de preaudit sunt urmatoarele:
a) Selectarea sectoarelor ce vor fi audiate
- bazata pe - criteriile de selectare
- prioritati fixate
b) Selectarea echipei de audit
- confirmarea disponibilitatii echipei
- forma (modalitatea) de lucru si aranjarea locului de munca
- fixarea responsabilitatii
c) Elaborarea plunului, scopului si graficului de desfasurare a auditului
- discutarea programului de audit
- obtinerea informatiilor de baza
- întocmirea (elaborarea) chestionarelor (daca este necesar)
- definirea obiectivului
- determinarea (identificare) cerintelor aplicabile
- precizarea problemelor prioritare
 - modificarea sau adaptarea protocoalelor
- determinarea resurselor necesare
5.5.2. Activitatile de audit propriu-zis
a) Identificarea si cunoasterea procedurilor interne de management
- revizuirea informatiilor de baza
- începerea interviurilor
- tur de orientare asupra situatiilor
- revizuirea planului de auditare (daca este cazul)
- confirmarea întelegerii controlului intern
b) Evaluarea sistemelor de control de management
- identificarea punctelor tari si a celor slabe, în procedurile interne de
management
- adaptarea planului de auditare si alocarea resurselor
- definirea testarilor si verificarea strategiilor
c) Sintetizarea evidentelor auditului
- aplicarea testarilor si strategiilor de verificare
- colectarea datelor
- asigurarea desfasurarii prevederilor protocoalelor
- revizuirea tuturor constatarilor si observatiilor
- asigurarea ca toate observatiile sunt reale
- desfasurarea testarilor viitoare daca sunt necesare
d) Evaluarea observatiilor de audit
- întocmirea listei complete a observatiilor
- adunarea (sintetizarea) documentelor si materialelor elaborate
- integrarea si sintetizarea observatiilor
- pregatirea raportului si încheierea interviurilor
e) Raportul observatiilor si avantajelor (înlesnirilor)
- prezentarea observatiilor la încheierea întâlnirilor
- discutarea observatiilor cu personalul întreprinderii
5.5.3. Activitatile post-audit
a) Elaborarea proiectului de raport
- corectarea raportului de încheiere
- distribuirea listei identificate (fixate)
- distribuirea proiectului de raport
- timpul necesar (permis) pentru corectii
b) Elaborarea raportului final
- corectarea proiectului de raport
- distribuirea raportului final
- cerintele cele mai importante pentru planul de actiune
- fixarea planului de actiune si pregatirea predarii
c) Pregatirea planului de actiune si implementarea lui
- bazat pe observatiile din raportul final de auditare
d) Urmarirea aplicarii planului de actiune
în alegerea obiectivelor programului de audit specifice fiecarei întreprinderi,
trebuie sa fie avute în vedere ca obiectivele alese sa corespunda urmatoarelor criterii:
- sa fie importante; - sa fie operationale;
 - sa fie specifice si masurabile; - sa fie controlabile;
- sa fie conduse (aplicate si urmarite).
în stabilirea limitelor unui program de audit, trebuiesc avute în vedere trei
aspecte:
- ce trebuie sa cuprinda un program de audit, ca scop si cadru
- când este complet un audit individual (întreprins)
- cum pot fi selectate limitele pentru a optimiza resursele si a corela eficientele
programului de audit global si auditul individual al personalului sau serviciilor.
La aceste aspecte se pot da raspunsuri, pentru fiecare în parte, în functie de:
- criterii organizatorice; criterii functionale;
- criterii de localizare; criterii de ierarhizare a reglementarilor, inclusiv a acordului
si autorizatiei de mediu
5.6. Punerea în practica (aplicare) a auditului de mediu
Primul pas în aplicarea oricarui audit de mediu este stabilirea scopului, care la
rândul lui determina tipul de audit necesar
în acest sens sunt trei tipuri principale de audit- juridic, tehnic si organizatoric.
Auditul juridic implica o revizuire (verificare, control) a scopurilor (tintelor)
politicelor de mediu dintr-o tara, cum acestea sunt prevazute în legislatie a fi duse la
îndeplinire si cum legislatia poate fi modificata.
Auditul tehnic se refera la rezultatele obtinute prin masuratorile privind poluarea
aerului, apei, deseurilor solide si hazardele materiarelor radioactive, PSBs si azbestul etc.
De exemplu, forma surselor de emisie în aer poate sa includa tipul sursei, tipul si
data instalarii, capacitatea si procedeul de control, localizarea, intensitatea ti rata emisiei
a punctului de emisie.
Auditul organizatoric include informatii despre structura managementului într-o
întreprindere, însemnatatea comunicatiilor interne si externe (fata de întreprindere),
programele de educatie si instruire. Sunt relevante numele managerului, coordonatorul de
mediu, agentul achizitionar, existenta supervizorului si laboratorului de manager.
5.7. Abordari metodologice
în realizarea auditului de mediu sunt trei tipuri de analiza, dar in toate folosindu-
se si metoda interviului.
5.7.1. Analiza descriptiva este folosita frecvent si poate fi realizata printr-un
ascultator intern sau extern. Ea consta în descrierea sumara a situatiei existente într-o
întreprindere si se compara cu reglementarile în vigoare sau cele care ar trebui sa fie.
Din comparatia facuta se poate schita un set de reglementari si eventual un plan
de management.
5.7.2. Analiza prin checklist. Prin folosirea checklistei se asigura faptul ca nu
poate fi pierduta (uitata) o anumita infirmatie.
Agentia de Protectia Mediului din SUA folosette în desfasurarea auditului aceasta
metoda care cuprinde 4 coloane si anume:
- cerintele reglementarilor federale
- instructiuni pentru cei care auditeaza
- comentariile care le fac presoanele ce auditeaza
- acordarea pentru ficare observatie o anumita nota care este stabilita de catre
agentia de specialitate
 Pe baza notatiilor se stabilesc masurile care vor fi luate în baza unui plan de
management.
5.7.3. Analiza prin checklista si metode semicantitative. Aceasta analiza are ca
baza acelasi procedeu ca laanaliza prin checklist în plus folosindu-se chestionare detaliate
cu probleme relevante pentrudiferite module. La cele mai multe probleme se raspunde cu
da sau nu sau neaplicabil pentru organizatia respectiva. Unele probleme implica ti o
opinie personala a auditului. Problemele cu da/nu au numere corespunzatoare pe scala în
cazul în care se gaseste între.
Daca scala da/nu = 15/0 spre exemplu, un scar de 13 sau 14 va indica faptul ca
auditorul agreeaza aproape complet starea respectiva, în timp ce un numar mai mic indica
o acceptare mai redusa.
Scrul individual este multiplicat cu 100 si împartit la numarul punctelor pasibile
care rezulta din checklist.
5.8. Unde se aplica auditul de mediu
în etapa actuala auditul de mediu se aplica în toate întreprinderile cu activitate
economica si efecte negative asupra mediului, si deci necesitând preocuparea conducerii
unitatii pentru managementul de mediu al acesteia.
Auditul de mediu al unei întreprinderi implica doua modalitati si anume:
- auditul intern, organizat de conducerea întreprinderii, realizat de o echipa de
specialisti proprii (uneori si cu colaboratori), prin care conducerea se asigura ca în
interiorul întreprinderii sunt respectate legislatia de mediu, standardele de mediu,
prevederile actelor de reglementare a activitatii dun punct de vedere al mediului (acord de
mediu, autorizatii etc.).
-auditul extern, organizat de institutii abilitate, realizat de o echipa de specialisti
din afara întreprinderii în colaborare cu structurile de profil implicate din unitate; prin
acest audit se verifica se verifica cu o obiectivitate mult mai mare, cum sunt restectate si
realizate conditiile mentionate mai sus; se certifica de asemenea modul de implicare
constientizare a personalului antrenat în astfel de probleme; de asemenea se verifica
relatiile si modul lor de functionare între serviciile implicate în functionarea
managementului de mediu - financiar, administrativ etc.
Cu timpul,aceasta activitate capata o anumita periodicitate si ori de câte ori
întreprinderea se restructureaza, introduce noi tehnologii, realizeaza noi produse.
5.9. Perspectivele auditului de mediu
Conceptul auditului de mediu asa cum s-a subliniat la început nu are înca o
legiferare internationala.
Fara, însa, alt sistem de management, auditul de mediu reprezinta un instrument,
desi limitat, în managementul modern de mediu. Aceasta nu înseamna ca auditul nu este
benefic.
Un program de auditare de mediu, constituie o parte integranta a sistemului
general de management care asigura o întreprindere în organizarea si managementul
efectiv al programelor de mediu.
Se mai sublininiaza faptul ca auditul de mediu nu este restrâns numai la
activitatile industriale.
Propunerile recente se refera la aplcarea principiilor acestuia la programele de
mediu în comunitate umane, institutii de administratie publica, spitale, scoli etc.