Curs 6

Procedură civilă

Perimarea
Natura juridică
Perimarea are o natură juridică mixtă. Perimarea este o instituţie de ordine publică. Dacă ar predomina
natura de sancţiune pentru partea neglijentă, logica ar fi să nu fie o instituţie de ordine publică. Este şi
o sancţiune, evident, dar este un interes al sistemului judiciar de a nu lăsa în suspans chestiuni
judiciare începute.

Domeniul perimării –art. 416 alin 1 => orice cerere. Vorbim deci şi de perimarea unei căi de atac. În
practica judiciară şi în doctrină s-a spus că în anumite domenii perimarea nu ar funcţiona. De
exemplu: dacă titularul acţiunii este procurorul (el fiind un participant sui generis); în situaţia în care
pe calea perimării s-ar pune în discuţie pe cale ocolită renunţarea la anumite drepturi la care nu se
poate renunţa (de exemplu, art. 437 C.Civ. – dreptul în cazul acţiunilor de filiaţie); pricinile
necontencioase. Briciu nu este de acord cu niciunul dintre aceste cazuri. Nu este însă aplicabilă în
cazul recursului în interesul legii sau dacă ÎCCJ este învestită cu pronunţarea unei hotărâri
prealabile cu privire la o problemă de drept, fiind sesizată de o altă instanţă!

Pricina trebuie să:

- se încadreze în domeniu,
- să treacă 6 luni de la rămânerea în nelucrare,
- să existe culpa părţii.

Art. 416 ne dă trei exemple de situaţii în care rămânerea în nelucrare nu este din vina părţii:
1. Actul de procedură trebuia efectuat din oficiu – ex: se face cerere de abţinere, iar instanţa uită
să repună pe rol cauza. Nu este imputabil părţii. Ar fi putut face cereri de repunere pe rol, dar
nu era obligată. Instanţa avea obligaţia de a repune cauza pe rol.
2. Din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă – ex: se
declină competenţa de la o instanţa la alta şi uită să trimită dosarul.
3. Nu se poate fixa termen de judecată, din motive care nu sunt imputabile părţii - ex: s-a casat
cu trimitere, însă dosarul nu s-a trimis de către instanţa de casare la instanţa de rejudecare.

Alte exemple:
Se suspendă pricina pentru că a murit pârâtul. Reclamantul nu ştie moştenitorii, aceştia acceptând tacit
moştenirea. Trec 6 luni, dar nu poţi să perimi în această cauză cererea de judecată.

Acţiunea civilă ataşată acţiunii penale şi disjunsă nu se perimă!

Termenul
Termenul este de 6 luni.

Cazul de întrerupere presupune un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către
partea care justifică un interes. Actul de procedură trebuie făcut de una dintre părţi, nu de către
instanţă. O repunere pe rol făcută de instanţă nu întrerupe perimarea. Trebuie făcută chiar de partea
care justifică un interes, adică de principiu reclamantul (dar dacă pârâtul are o cerere reconvenţională,
este la fel de îndreptăţit).
Actul de procedură trebuie să fie făcut în scopul judecăţii. Nu este un astfel de act: cererea prin care
reclamantul solicită eliberarea unor copii de pe dosar, cererea de comunicare a unor acte din dosar.
Reclamantul repune cauza pe rol, părând că are scopul de a se judeca, dar la primul termen nu se
prezintă niciuna dintre părţi. Este clar că scopul cererii nu a fost de a se judeca, ci de a încerca o
întrerupere a termenului de perimare.

Cazuri de suspendare
(1)Termenul de perimare se suspendă pe toată durata suspendării judecăţii, în cazurile de suspendare
legală facultativă. Dacă vorbim de 413 pct. 1 (cauză civilă), în momentul în care în procesul care a
generat suspendarea se pronunţă o hotărâre definitivă, este obligaţia părţii interesate de a cere
repunerea pe rol. În cazul pct. 2 (acţiune penală). Art. 27 CPP dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală,
judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar
nu mai mult de un an. Prin urmare dacă a trecut un an şi cauza penală care a generat suspendarea nu s-
a soluţionat măcar în primă instanţă, este datoria părţii să ceară repunerea cauzei civile pe rol, căci
dacă nu, termenul de perimare va curge.

Pe lângă cazurile de suspendare de la 413, termenul de perimare este suspendat şi pe durata existenţei
unor alte cauze de suspendare a judecăţii, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a
părţilor în judecată. Aici s-ar putea încadra ipoteza de la art. 412 pct. 7. Sau conform art. 520
(dezlegarea unei probleme de drept de către ÎCCJ) se suspendă cauza până la pronunţarea hotărârii de
către ÎCCJ.

(2)Al doilea caz de suspendare se referă la cazurile de suspendare de la art. 412 (suspendarea legală
de drept). Cursul perimării este suspendat timp de o lună de la data la care s-au petrecut faptele care
au determinat suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luni ale
termenului de perimare.
A rămas pricina în nelucrare pentru că niciuna dintre părţi nu s-a prezentat la proces, în ultimele 3 luni
ale termenului moare una dintre părţi. Se va prelungi termenul cu încă o lună.

(3)Ultimul caz de suspendare – când din motive temeinic justificate, partea a fost împiedicată să
stăruie în judecată.

În materia perimării, cazurile de întrerupere şi de suspendare produc efecte pentru toate părţile,
independent de dispoziţiile referitoare la independenţa procesuală, chiar şi pentru cei care au interese
contrare!!! Exemplu: face un act de întrerupere reclamantul =>nu se va perima şi cererea de judecată
şi cererea reconvenţională a pârâtului.

Invocarea

Perimarea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror dacă participă la judecată, dar şi de
instanţă din oficiu. Fie instanţa repune pe rol cauza în vederea perimării, fie una dintre părţi solicită
repunerea pe rol a cauzei în vederea perimării, formulând o cerere de constatare a perimării, fie se
face o cerere de repunere pe rol, iar partea adversă ridică excepţia perimării.

Procedura de verificare a perimării se produce cu citarea părţilor, în termen scurt. Instanţa cere un
referat grefei. Se pronunţă printr-un act procesual care diferă după cum admite sau respinge cererea.
Dacă respinge cererea de perimare sau excepţia de perimare, pronunţă o încheiere atacabilă odată cu
fondul. Dacă admite fie cererea, fie excepţia şi constată perimarea, va pronunţa o hotărâre care va fi
supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Calea de atac a recursului este deschisă
chiar şi în acele cazuri în care pentru hotărârea de fond nu ar fi prevăzută o asemenea cale de atac.

Ca să constate perimarea, instanţa trebuie să verifice:

- Domeniul perimării
- Termenul de 6 luni de la rămânerea în nelucrare
- Dacă nu există un caz de întrerupere/suspendare
- Culpa părţilor
- Dacă nu intervine un alt caz de încetare a judecăţii prevăzut prin norme speciale – art. 924
CPC (împăcarea soţilor)

Deşi este o chestiune de ordine publică, perimarea nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de apel.

Efectul perimării: lipsirea de efect a tuturor actelor de procedură de la acea instanţă. Noul cod civil
prevede că dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de perimare, timp de 6 luni, reclamantul face o
nouă cerere, efectul întreruptiv de prescripţie obţinut de prima cerere încă poate fi utilizat, cu
menţiunea că a doua cerere trebuie să fie admisă. Dacă vorbim de CCJ, perimarea nu produce efecte
faţă de dreptul dedus judecăţii. Dacă te afli încă în termenul de prescripţie, poţi să exerciţi în
continuare dreptul.

În cazul perimării cererii de apel/recurs, teoretic nici ele nu produc efecte asupra dreptului subiectiv în
mod direct, dar pot produce efecte indirect. Prin efectul perimării rămâne definitivă hotărârea din
prima instanţă.

Se mai prevede că atunci când se perimă CCJ, dacă reclamantul face o cerere nouă, există un avantaj
pentru el: probele din cauza care s-a perimat pot fi folosite în noua cauză, dacă instanţa nu consideră
că trebuie refăcute. Astfel probele sunt salvate de la efectul desfiinţării.

Există şi o altă instituţie şi anume perimarea instanţei. Ea se refera la situaţia în care o cerere rămâne
în nelucrare timp de 10 ani după care intervine perimarea, indiferent de culpa uneia dintre părţi.

ALTE INCIDENTE PROCEDURALE

Reguli generale pentru actele de dispoziţie

Fiind acte de dispoziţie, partea care le face trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Dacă este
reprezentată sau asistată, reprezentantul trebuie să aibă o încuviinţare de la instanţa de tutelă sau de la
autoritatea tutelară.

Art. 81 – actele de dispoziţie făcute de reprezentanţii minorilor/dispăruţilor/puşilor sub interdicţie nu

vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

Act de dispoziţie făcut printr-un mandatar – mandatul trebuie dat în formă autentică, dar şi specială.

Dacă mandatarul este avocat, nu îi trebuie o procură, dar trebuie ca în contractul de asistenţă să existe
o clauză specială în acest sens.
În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept (art. 437 C.Civ.). Instituţiile publice nu
pot renunţa la acele drepturi în legătură cu care există interese publice, în acele procese de contencios.

Renunţarea la judecată

Este un act de procedură, de dispoziţie, specific reclamantului. El se poate aplica şi pârâtului, dacă
acesta are o cerere reconvenţională. I se poate aplica şi intervenientului în ceea ce priveşte cererea
principală.

Cererea se face fie verbal, fie în formă scrisă. Nu se cere o anumită formă a actului, dar de obicei dacă
nu e făcută în formă autentică, instanţa va cita partea ca să recunoască semnătura.

Poate fi făcut personal sau prin mandatar, prin procură autentică şi specială.

Termenul până la care poate fi făcută cererea de renunţare.

Teoretic poate fi făcută oricând. Însă dacă cererea se face până la comunicarea cererii de chemare în
judecată către partea adversă, nu este nevoie de consimţământul părţii adverse. Dacă se face după ce
s-a comunicat, dar până la primul termen de judecată, nu este nevoie de consimţământ, dar partea
adversă poate cere cheltuieli de judecată. Dacă se face la primul termen de judecată sau ulterior, este
nevoie de consimţământul părţii adverse.

Nu este nevoie de un consimţământ expres, acesta putând fi şi tacit. Daca pârâtul nu este prezent,
instanţa îl va cita pe pârât, comunicându-i cererea de renunţare, punându-i în vedere să îşi exprime
poziţia faţă de aceasta. Dacă nu îşi exprimă părerea, se consideră că este de acord.

Dacă renunţarea are loc în faţa instanţei de apel sau de recurs, efectul este acela de anulare a
hotărârii/hotărârilor anterioare şi se dispune numai închiderea dosarului ca urmare a renunţării.

Se pronunţă o încheiere supusă numai recursului la instanţa superioară. Dacă renunţarea are loc în faţa
ICCJ, hotărârea este definitivă. Ce se întâmplă în cazul în care renunţarea apare în faţa unei instanţe
de recurs sau când nu mai e drept la recurs pe fond? Briciu: tot există drept la recurs. Boroi opinie
diferită!

Renunţarea la drept

În timp ce renunţarea la judecată, dă posibilitatea reclamantului să reformuleze o cerere nouă fără a i

se opune autoritatea de lucru judecat, în cazul renunţării la drept, se pronunţă o hotărâre prin care se
respinge cererea ca nefondată. Astfel dacă reclamantul va mai introduce o cerere, i se va opune
autoritatea de lucru judecat.

Renunţarea la drept se poate face oricând în cursul procesului fără consimţământul părţii adverse.
Pârâtul câştigă pe fond.

Renunţarea la drept se face verbal sau prin cerere scrisă în formă autentică (spre deosebire de
renunţarea la judecată).

Există identitate de soluţii oarecum, dacă cererea se face în apel. Dacă se face cerere de renunţare la
drept în apel/recurs hotărârile anterioare sunt anulate şi sunt înlocuite cu hotărârea de respingere ca
nefondată. Se admite apelul, se desfiinţează soluţia primei instanţei şi se respinge cererea ca
nefondată.
Soluţia este supusă numai recursului la instanţa superioară. În schimb, când renunţarea are loc în faţa
unei secţii a ÎCCJ, recursul se judecă de completul de 5 judecători.

Achiesarea la pretenţiile reclamantului

Este un act de procedură care vizează recunoaşterea în tot sau în parte a pretenţiilor reclamantului. Ca
să vorbim de o achiesare, trebuie să vorbim despre o mărturisire pură si simplă. Mărturisirea
complexă, chiar dacă în anumite situaţii este divizibilă, nu reprezintă o achiesare.

Trebuie să fie vorba de o mărturisire făcută în cursul procesului, iar nu de una extrajudiciară. Cea
extrajudiciară poate fi folosită ca înscris sau prin martori, dar asta înseamnă judecata procesului pe
fond.

Mărturisirea nu trebuie să fie neapărat provocată, poate fi şi spontană. Deci nu trebuie să fie neapărat
interogatoriul. Poate fi şi prin acest mijloc, dar nu în mod obligatoriu.

Recunoaşterea poate fi totală sau parţială. În ultimul caz, se poate da la cererea reclamantului (nu din
oficiu!) o hotărâre parţială în limita recunoaşterii şi să continue restul procesului pentru celelalte
lucruri. Pronunţându-se o hotărâre parţială, acea hotărâre devine executorie.

Art. 436 coroborat cu art. 454 (cheltuieli de judecată) – dacă achiesarea are loc la primul termen de
judecată şi nu a fost pus în întârziere sau nu era de drept pus în întârziere, el ar putea fi exonerat de
plata cheltuielilor de judecată. Trebuie ca mărturisirea să fie spontană, nu provocată, chiar dacă
interogatoriul s-ar lua chiar la primul termen!!!

Trebuie coroborat cu 1522 C. Civ. şi rezultă că domeniul lui 454 rămâne restrâns (cam la cazurile în
care punerea în întârziere nu există).

Calea de atac – poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Nu se mai spune nimic
de ce se întâmplă la ÎCCJ. Există recurs chiar la hotărârea de achiesare din recurs, cu menţiunea că
dacă e la ÎCCJ, se va deduce completului de 5 judecători.

Achiesarea la hotărârea pronunţată

Nu mai este un act de procedură specific pârâtului, pentru că hotărârea ar putea fi potrivnică fie unuia,
fie altuia. Reprezintă un act prin care partea care a pierdut înţelege să nu mai facă o cale de atac, adică
e de acord cu soluţia.

Achiesarea la hotărârea pronunţarea se poate lua doar după pronunţarea hotărârii. Este nul să spui
„orice s-ar întâmpla eu nu voi ataca”.

Poate fi condiţionată sau necondiţionată. Se acceptă si achiesarea condiţionată dacă este acceptată
expres de partea adversă, fiind deci un act bilateral.

Achiesarea poate fi expresă sau tacită. Expresă e când intervine prin act autentic sau prin declaraţie
verbală în faţa instanţei. Tacită poate fi dedusă din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă
intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre. Ce înseamnă în concret? Ex: una dintre părţi,
comunicându-i-se hotărârea, în interiorul termenului de apel atunci când hotărârea nu este executorie,
execută de bunăvoie hotărârea.
Nu este un astfel de caz de achiesare dacă execută de bunăvoie hotărârea ca urmare a începerii
procedurii de executare. Sau se pronunţă o hotărâre în primă instanţă, iar ea este executorie de drept.

Renunţarea la calea de atac poate fi făcută chiar şi în şedinţă publică cu ocazia pronunţării.

Tranzacţia

Poate fi făcută oricând în cursul procesului. Se poate lua act şi în zilele pentru care nu s-a stabilit
şedinţă. Se pot prezenta la judecător chiar şi între termene. De tranzacţie poate să ia act şi un singur
judecător, când completul e format din mai mulţi judecători.

Soluţia se va pronunţa însă în şedinţă publică. Se dă o hotărâre cu o particularitate. Dispozitivul acelei

hotărâri va fi reprezentat chiar de tranzacţia părţilor, care ia locul judecăţii (hotărâre de expedient).

Trebuie să verifice identitatea părţilor, dacă consimţământul lor e valabil exteriorizat. Pe lângă
aspectele formale, judecătorul are obligaţia şi dacă tranzacţia nu contravine ordinea publică. Dacă
sesizează frauda la lege, judecătorul va putea să refuze să ia act de tranzacţie. La fel atunci când
tranzacţia este încheiată de reprezentantul unui minor/dispărut/pus spre interdicţie şi când nu e în
interesul acestora.

Calea de atac este numai recursul. Chiar şi la completul de 5 când hotărârea de expedient este dată de
o secţie a ÎCCJ.

Recursul împotriva hotărârii de expedient vizează exclusiv aspecte procedurale. El nu va viza şi

aspecte legate de fond. Însă dacă analizăm codul civil, vom observa că părţile sunt libere să atace
tranzacţia pe aspecte de fond. Rămâne un contract, astfel că poate fi atacată cu acţiune în anulare sau
cu acţiune în rezoluţiune. Hotărârea rămâne valabilă, doar că tranzacţia este ineficientă ca act
substanţial.

Nu există o autoritate de lucru judecat. Instanţa doar a consfinţit înţelegerea părţilor.