Ouăle pulmonatelor terestre arată o rezistență mică la pierderea apei, deși

ele par a fi capabile să reziste la o deshidratare substanțială. Bayne (1968) a

constatat că rata pierderilor de apă din ouăle pulmonatelor este de obicei mai
mare de 1% pe minut la 20 ° C și umiditate relativă de 50% și să fie destul de
constantă la cel puțin 50% din pierderea în greutate. Bayne (1968) a crezut că
granulele calcaroase găsite în ouăle unor melci conferă suport structural, dar au
o importanță redusă în reducerea pierderilor de apă. În 1969 Bayne a constatat
că embrionii de la Agriolimax reticulatus au reușit să supraviețuiască pierderii
de apă de 60-80%, iar deshidratarea anterioară a avut un efect redus asupra
viabilității acestora.