Macrofagele a

2S Autor: Dr. Dolfl Alexandra lér Like 51 Share G*

Bacteriile, virusurile, paraziţii şi antigenele în general, fie ele

exogene sau endogene sunt distruse în principal de către neutrofilele
şi macrofagele din ţesuturi. Neutrofilele distrug bacteriile aflate
chiar în sângele circulant, deoarece au o mare capacitate de a le
recunoaşte şi a le ataca. Macrofagele tisulare sunt iniţial monocite
sangvine care atât timp cât circulă în sânge sunt imature şi au
capacităţi foarte limitate de barare a acţiunii antigenelor. Când
monocitele ajung în ţesuturi ele îşi măresc volumul de 2 până la 5 Articulaţii rigide?
_ Nu aştepta să se
ori, până la dimensiunea de 60- 80 de microni. Aceste celule mari se mirioir
înrăutăţească.
numesc macrofage şi sunt foarte eficiente şi capabile să combată
antigenele care ajung în ţesuturi.

Fagocitoza □

Este cea mai importantă funcţie a macrofagelor şi constituie ingerarea agentului invadator de către celulă.
Din acest motiv, macrofagele se mai numesc şi fagocite şi ele prezintă selectivitate faţă de antigenul care este
fagodtat. Dacă nu ar exista această selectivitate atund macrofagele ar putea ingera celule normale sau
elemente structurale ale organismului.

Fagocitoza este influenţată de trei factori:

1. Rezistenţa la fagocitoză a celulelor normale ale organismului. Majoritatea structurilor naturale ale
ţesuturilor au suprafeţe netede. Netezimea suprafeţelor conferă rezistenţa lor la fagocitoză. Celulele anormale
şi microorganismele au suprafaţă rugoasă, ceea ce face ca acestea să fie sensibile la fagocitoză fiind
recunoscute de către macrofage şi ingerate.
2. învelişul protector cu structură proteică pe care îl deţin majoritatea substanţelor naturale ale organismului.
Acest înveliş respinge macrofagele. Majoritatea ţesuturilor moarte, precum şi particulele străine nu au înveliş
protector şi acest lucru le conferă sensibilitate la fagocitoză.
3. Anticorpii produşi de către sistemul imunitar al organismului. Aceşti anticorpi aderă la membrana
celulelor bacteriene, virale şi parazitare şi le conferă susceptibilitate la fagocitoză. Astfel molecula de anticorp
se combină cu complementa C3 produsă pe ambele căi ale complementului, clasică şi alternativă şi realizează
opsonizarea prin depunerea pe membrana celulei antigenice. Moleculele de C3 se leagă la rândul lor de
receptorii membranari ai fagodtelor şi iniţiază fagocitoza. Opsonizarea selectează celulele pentru fagocitoză
şi le face sensibile la acţiunea fagocitelor putând fi mult mai uşor ingerate şi eliminate din
organism.

Macrofagele sunt capabile să fagociteze până la 100 de bacterii simultan, în timp ce neutrofilul poate îngloba
între 3 şi 20 de bacterii. Macrofagele sunt de asemenea capabile să înglobeze particule mari, precum hematii
sau paraziţi (de exemplu paraziţii malariei), pe când neutrofilele nu pot fagocita particule mai mari decât
bacteriile. Macrofagele, după digerarea antigenului vor trimite produsele reziduale în afara celulei.
Majoritatea fagocitelor supravieţuiesc acestui proces de expulzie şi îşi păstrează funcţionalitatea pentru încă
câteva săptămâni sau luni.

După ce sunt înglobate în macrofag, majoritatea particulelor sunt digerate de către enzimele intracelulare ale
fagocitului. După fagocitarea unui antigen, lizozomii şi granulaţiile citoplasmatice ale macrofagului intră în
contact cu veziculele de fagocitoză în care se află antigenul şi fuzionează cu membrana lor eliberând astfel în
vezicula de fagocitoză enzime digestive şi agenp bactcricizi. Vezicula de fagocitoză se transformă astfel în
veziculă de digestie, în care începe distrugerea particulei de antigen.

Atât neutrofilele cât şi macrofagele conţin enzime proteolitice care sunt produse de către lizozomi, ele fiind
specializate în distrugerea bacteriilor şi a corpusculilor străini de natură proteică. Lizozomii macrofagelor
conţin cantităţi mari de lipaze care digeră membranele lipidice groase din structura unor bacterii precum
bacilul Koch care provoacă tuberculoza.

Macrofagele conţin de asemenea agenţi bactericizi care intră în acţiune atunci când enzimele lizozomale nu
reuşesc să digere anumite bacterii care au învelişuri protectoare. Efectul letal este datorat agenplor
antioxidanţi puternici care sunt produşi de enzimele din membrana unor organite numite fagozomi sau de
organite speciale numite peroxlzoml. Agenţii oxidanţi conţin cantităţi mari de ion superoxid, peroxid de
hidrogen şi ion hidroxil, acestea cauzând moartea majorităţii bacteriilor deoarece au efect letal asupra lor.
Mieloperoxidaza este o enzimă lizozomală care catalizează reacţia dintre apa oxigenată şi ionul de dor cu
formarea hipodoritului, acesta fiind un produs cu efect intens bactericid.

însă, există bacterii precum bacilul Koch care sunt rezistente la digestia lizozomală şi secretă enzime care
rezistă parţial efectului bactericid al neutrofilelor şi macrofagelor. Ele sunt responsabile astfel de boli cronice,
cărora sistemul imun nu le poate face faţă şi vindecarea este imposibilă fără un tratament adecvat.

Sistemul reticulo-endotelial a
După ce monodtele se transformă în macrofage şi pătrund în ţesuturi, un număr mare de monodte rămân fixate
intratisular câteva luni sau ani până când întâlnesc un antigen şi trebuie să înceapă fagocitoză. Funcţional,
aceste celule staţionare sunt similare macrofagelor care sunt mobile. Monodtele staţionare au şi ele capaatatea
de a fagocita cantităţi mari de bacterii, virusuri, ţesuturi moarte şi alte particule străine aflate intratisular. Când
sunt stimulate suficient, ele pot pătrunde în arculaţie şi redevin macrofage mobile, răspunzând la
chemotactism prin iniţierea procesului de inflamaţie.
Sistemul reticulo-endotelial reprezintă totalitatea monocitelor, a macrofagelor mobile, a macrofagelor tisulare
fixe, la care se adaugă celulele endoteliale specializate din măduva osoasă, splină şi ganglionii limfatici.
Aproape toate dintre aceste celule au originea în celulele stern monodtare, de aceea acest sistem a primit şi
denumirea de sistem monodto-macrofagic. El este un sistem generalizat de fagocitoză, care există în toate
ţesuturile dar mai ales în cele în care există cantităţi mari de particule, toxine şi substanţe străine care trebuie
distruse şi îndepărtate din organism. În componenţa sistemului reticulo-endotelial intră următoarele celule:
Histiocitele
Sunt macrofagele tisulare din tegument şi din ţesuturile subcutanate. Tegumentele intacte sunt impermeabile
şi impenetrabile pentru agenţii infecţioşi. Atunci când există leziuni cutanate însă, acest lucru nu mai este
posibil. Macrofagele tisulare locale aflate în ţesutul subcutanat îşi multiplică numărul prin diviziune in situ în
momentul în care în ţesutul respectiv se dezvoltă un proces infecţios urmat de inflamaţie locală, ca urmare a
invadării acestuia de către bacteriie care pătrund prin leziunile cutanate preexistente. După multiplicarea
macrofagelor din ţesutul subcutanat, acestea încep fagocitoza şi distrugerea agenţilor infecţioşi.
Macrofagele din ganglionii limfatici
Orice particulă care ajunge în ţesuturi datorită unor leziuni cutanate nu va putea pătrunde niciodată în
circulaţia sangvină direct prin traversarea membranei capilarelor. Dacă histiocitele din ţesutul subcutanat nu
reuşesc să distrugă agentul infecţios respectiv, antigenele pătrund în limfă şi ajung în ganglionii limfatici care
sunt staţii pe traiectul circulaţiei limfatice. Particulele antigenice sunt blocate practic la nivelul acestor staţii
ganglionare, la nivelul unei reţele de capilare mărginite de către macrofagele tisulare. Limfa împreună cu
antigenele pătrunde în ganglionii limfatici pe calea vaselor limfatice aferente, străbate apoi sinusurile
medulare ganglionare şi părăseşte ganglionul prin hil prin vasele limfatice eferente care se varsă în circulaţia
venoasă. Sinusurile limfatice sunt tapetate de un număr foarte mare de macrofage, orice particulă care
pătrunde în sinusuri pe cale limfatică urmând a fi fagodtată de către acestea, oprindu-se astfel diseminarea
antigenului în organism.

Macrofagele alveolare pulmonare

Microorganismele agresoare pătrund foarte frecvent în organism pe cale pulmonară, mai ales în cazul
infecţiilor respiratorii provocate prin contactul cu particulele aeriene expulzate de către un organism bolnav
sau purtător al agentului infecţios, particule care ajung pe cale aeriană la organismul ce intră în contact cu ele.

Pereţii alveolari prezintă în structura lor un număr mare de macrofage tisulare care fagodtează particulele care
se fixează la nivel alveolar. Dacă particulele respective pot fi digerate, macrofagele realizează digestia prin
enzimele lor lizozomale sau prin agenţii oxidanţi şi eliberează produşii de digestie în limfă. însă există şi
situaţia în care particulele nu pot fi digerate, atunci macrofagele le înglobează într-o capsulă intracelulară în
care antigenul se va dizolva lent, dacă este posibil. Dacă nu se produce digestia antigenului, atunci acesta va
distruge macrofagul care l-a înglobat şi va continua procesul de invazie în organism.

Celulele Kupffer
Sunt macrofagele aflate în capilarele sinusoide ale ficatului. Tractul gastrointestinal este o cale preferenţială
pentru intrarea
Sunt macrofagele aflate în capilarele sinusoide ale ficatului. Tractul gastro-intestinal este o cale preferenţială
pentru intrarea bacteriilor în organism deoarece acestea ajung în organism pe cale alimentară, traversează
mucoasa gastro-intestinală şi ajung în sângele portal. înainte ca sângele din vena portă a ficatului să ajungă în
circulaţia generală venoasă el trece prin capilarele sinusoide hepatice care sunt tapetate cu macrofage tisulare
ce poartă numele de celule Kupffer. Aceste macrofage constituie un sistem foarte eficient de filtrare a
particulelor, astfel aproape nido bacterie care invadează tractul gastro-intestinal nu va putea să treacă din
sângele venos al sistemului port hepatic în circulaţia venoasă sistemică.

Macrofagele din splină şi din măduva osoasă

Microorganismele pot trece uneori de toate barierele reprezentate de sistemul macrofagic tisular, macrofagele
alveolare şi celulele Kupffer şi vor ajunge în circulaţia sistemică. Linia de apărare a organismului împotriva
antigenelor din circulaţia sistemică este reprezentată în principal de macrofagele splenice şi macrofagele din
măduva osoasă. Ambele ţesuturi conţin macrofage tisulare fixate într-o structură reticulată care au rolul de a
fagodta particulele străine.

Splina este similară ca structură ganglionilor limfatici, singura diferenţă fiind aceea că prin spaţiile tisulare ale
splinei curge sânge în loc de limfă. O arteră de dimensiuni reduse pătrunde prin capsula splenică în
parenchimul splenic şi se ramifică în capilare mici. Capilarele sunt foarte poroase permiţând difuzarea
sângelui în cordoanele din pulpa roşie splenică. Sângele va străbate reţeaua trabeculară a acestor cordoane şi
este supus treptat unui proces de filtrare, reântorcându-se în final în circulaţie prin pereţii endotefiali ai
sinusurilor venoase. Trabeculele pulpei roşii a splinei sunt tapetate de un număr foarte mare de macrofage
care sunt gata să fagociteze reziduurile nedorite din sânge, precum
hematiile anormale sau bătrâne.

Celulele prezentatoare de antigen

O funcţie extrem de importantă a macrofagelor este reprezentată
de prezentarea antigcnulul. Celulele prezentatoare de antigen sunt
celule care joacă un rol crucial în declanşarea sau iniţierea
PENTRU CONFORTUL LOCUINŢEI TALE
FERESTRE REHAU. UN STIL DE VIAŢĂ
răspunsului imun faţă de antigenele timo-dependente. Declanşarea acestui răspuns imun se face în organele
limfoide secundare precum splina şi ganglionii limfatici. Antigenele timo-dependente implicate sunt
majoritare şi ajung intratisular fiind captate de către macrofagele aflate deja acolo. Fără existenţa celulelor
prezentatoare de antigen declanşarea răspunsului imun nu poate fi posibilă. Aceste celule captează cantităţi
foarte mari de antigene, transportă aceste antigene până în organele limfoide secundare şi prezintă antigenele
către celulele sistemului imun
determinând o cooperare celulară locală fie cu limfocitele T helperşicu limfocitele B declanşând răspunsul
imun umoral, fie cu limfocitele T helperşi cu limfocitele Tcitotoxice declanşând răspunsul imun celular.
Răspunsul imun poate fi declanşat doar în ganglionii limfatici loco-regionali, care drenează limfa ţesutului în
care au pătruns antigenele.
Rolul macrofagelor în prezentarea antigenului
Macrofagele sunt produse de către măduva hematogenă care lansează în circulaţie
elementele tinere nematurate numite monocite care, după ce tranzitează scurt circulaţia
sistemică timp de 24- 36 de ore vor trece din vasele locale în ţesuturi unde sunt atrase.
Monodtele sunt activate de factori chemoatractanţi tisulari şi trec prin trei etape şi
anume: macrofage rezidente sau responsive, macrofage iniţiate sau parţial activate şi
macrofage activate. Singurele care îndeplinesc funcţia de celule prezentatoare de
antigen sunt macrofagele activate.

Etapele prezentării antigenului de către macrofage o

1. Captarea antigenului
Macrofagele captează numai antigenele corpusculate
reprezentate de bacterii, virusuri, paraziţi mici, celule tu
morale sau canceroase precum şi celule sangvine sau
somatice proprii organismului care au devenit antigene.
RugVista
Macrofagele nu sunt capabile să capteze antigenele
solubile.

Captarea antigenelor corpusculare reprezentată de macrofage este atât un proces mediat

receptorial cât şi un proces imunologic nespecific.

Macrofagele captează eficient antigenele opsonizate de către componentele C3b

ale sistemului complement şi de către imunoglobulinele G. Opsoninele sunt factori
imunologici solubili care sensibilizează antigenul favorizând captarea lui de către
macrofage.

Componenta C3b a complementului este fragmentul mai mare care rezultă prin liza
enzimatică (proteoliza limitată) a factorului C3 din care rezultă 2 fragmente, C3a,
fragment mai mic cu rol de anafilotoxină care mediază procesul inflamator şi C3b,
fragment proteic mare cu rol de opsonină. C3b este prezent în permanenţă în circulaţie
datorită funcţionării continue a căii alternative a complementului. C3b rezultă şi pe cale
clasică, dar aceasta funcţionează intermitent, la un nivel de intensitate mult mai ridicat
decât calea alternativă.

C3b se ataşează numai de membranele non-self şi se dispune sub forma unui strat
molecular continuu pe suprafaţa antigenului. Numai celulele non-self au receptori
pentru complement. Celulele seif resping fixarea complementului pe suprafaţa lor prin
anumiţi factori membranari. Astfel numai celulele non-self pot fi opsonizate de către
componenta C3b a complementului şi pregătite pentru fagodtoză prin facilitarea
captării lor de către macrofagele tisulare. Macrofagele se prind de componenta C3b prin
receptorii CR (complement receptors) aflaţi pe membrana tuturor macrofagelor.

Imunoglobulina G este un anticorp proteic produs de plasmocitele derivate din

limfocitele B. Are o greutate moleculară foarte
Imunoglobulina G este un anticorp proteic produs de plasmocitele derivate din limfocitele B. Are o greutate
moleculară foarte mică şi structură monomerică, ceea ce îi facilitează trecerea prin pereţii vaselor de sânge şi
extravazarea din microcirculaţie în ţesuturi. Formele monomere intratisulare de imunoglobulină G sunt în
aceeaşi concentraţie ca şi cele plasmatice. Ele recunosc determinantul de suprafaţă al antigenului deoarece au
situsuri combinative pentru antigen pe suprafaţa lor şi se depun pe antigen formând legături prin capătul Fab
flexibil şi rămânând în exterior cu capătul constant Fc al lanţului imunoglobulinic. învelesc în totalitate
bacteria astfel încât macrofagele vor capta foarte uşor moleculele învelite cu imunoglobuline G deoarece au
receptori care angajează legături cu capătul Fc al lanţului imunoglobulinei G, capăt care a rămas în exteriorul
celulei antigenice, la suprafaţa membranei acesteia. Receptorii macrofagelor pentru capătul Fc constant al
imunoglobulinelor G se numesc Fc gamma receptori.

Macrofagele pot capta bacterii neionizate în condiţii excepţionale, atunci când recunosc pe suprafaţa
membranei bacteriene resturi zaharidice de fructoză şi manoză prin receptorul de manoză aflat pe macrofage.
Nu toate bacteriile prezintă pe suprafaţa lor resturi de zaharid, acest tip de fagocitoză prin manoză-receptori
fiind rezervat mai ales pentru levuri şi protozoare parazite.

Cei mai importanţi receptori de pe membrana macrofagelor sunt CR şi Fc gamma receptor, care se numesc
receptori opsoninici deoarece cu ajutorul lor macrofagul se prinde de opsoninele C3b şi IgG.

Captarea antigenului pe care o realizează macrofagele este Imunologic nespecifică, deoarece macrofagele,
prin receptorii lor de suprafaţă nu au niciodată contact cu determinanţii antigenici ai bacteriilor, deci nu
recunosc antigenul în sine, recunosc numai opsoninele reprezentate de fracţiunea C3b a complementului şi de
imunoglobulinele G.
2. Endocitarea particulei de antigen
Macrofagul emite pseudopode, se leagă de antigen prin receptorii opsoninici sau prin receptorii de manoză şi
intemalizează antigenul într-o veziculă de endodtoză. Rezultă astfel fagozomi sau endozomi.

3.Procesarea antigenului intemalizat

După ce antigenul a fost preluat în vezicula de endodtoză el este procesat în compartimentul endozomal al
macrofagului sub acţiunea enzimelor lizozomale cu efect litic care scindează antigenul în numeroase
fragmente mid numite epitopi. Epitopii imuno-dominanp (epitopii cei mai activi şi capabili să dedanşeze
răspunsul imun) sunt selecţionaţi de către macrofage, următoarele două etape ale prezentării antigenului
depinzând de aceşti epitopi.

4. Conservarea unei mici cantităţi din epitopii imuno-dominanţi

O parte dintre epitopii selectaţi de către macrofage vor fi conservaţi în citoplasmă acestuia şi eliberaţi la
suprafaţă treptat, în cantităţi mia şi pe o perioadă lungă de timp. Acesta este procesul prin care răspunsul imun
se întreţine şi se amplifică în timp, fadlitând recunoaşterea tuturor antigenelor circulante de acelaşi tip şi
distrugerea lor.

5. Formarea de complexe epitopi-MHC

Cea mai mare parte din epitopi sunt cuplate cu molecule ale sistemului major de histocompatibilitate şi se
formează complexe
5. Formarea de complexe epitopi-MHC
Cea mai mare parte din epitopi sunt cuplate cu molecule ale sistemului major de histocompatibilitate şi se
formează complexe epitopi-MHC. Moleculele MHC (major compatibility system) sunt molecule exprimate
pe suprafaţa celulelor prezentatoare de antigen numite histocompatibility human leucocyte antigen. Există
două tipuri de molecule MHC, MHC I (prezent ubicuitar pe membrana oricărei celule nucleate din organism)
şi MHC II (exprimat doar pe membrana celulelor care participă la răspunsul imun şi anume celule
prezentatoare de antigen precum macrofagele şi celulele dentridice, limfocitele B şi limfocitele T). La
răspunsul imun participă numai macrofagele care elaborează MHC II. Macrofagele care elaborează MHC I
participă la răspunsul inflamator. Complexele MHC II- epitopi se vor forma pe membrana macrofagelor care
elaborează MHC II şi vor fi prezentate limfocitelor T helper urmată de declanşarea răspunsului imun, fie el
umoral sau celular. Aceasta este etapa finală a prezentării antigenului.

Esenţiale pentru prezentarea antigenului sunt etapa de captare a antigenului şi etapa de formare a
complexelor epitopi- MHC, adică etapele 1 şi 5.

Funcţia de ansamblu a macrofagelor este aceea de transport al antigenelor timo-dependente de la nivel tisular
către ariile timo-dependente ale organelor limfoide secundare unde vor prezenta antigenele respective către
limfocitele T helper care vor declanşa reacţia imună, fie ea de tip D>¡x

umoral sau de tip celular.

Inflamatia o
> ___________________
Când se produce o leziune tisulară, indiferent dacă ea este provocată
de bacterii, traumatisme, substanţe necrozante sau orice alt agent
fizic precum căldură, curent electric sau factori mecanici, la nivelul
zonei care a fost afectată se eliberează foarte multe substanţe care
induc modificări secundare foarte importante în ţesuturile înconjurătoare neafectate. Complexul acesta de
transformări tisulare se numeşte inflamaţi şi este caracterizat de:
1. Vasodilatapa locală cu amplificarea fluxului sangvin care ajunge
la nivel local în ţesutul afectat
2. Creşterea permeabilitătii capilare cu extravazarea unei cantităţi
GLAMI
mari de lichid în spaţiul interstiţial
3. Coagularea lichidului din spatiile interstipale datorită cantităţilor excesive de fibrinogen existente local
4. Migrarea unui număr mare de granulodte (leucodte polimorfonucleare) şi monodte în ţesuturi
5. Tumefierea celulelor tisulare

Substanţele eliberate la nivel tisular, responsabile de inducerea acestor reacţii sunt histamina, bradikinina,
serotonina, prostaglandinele. produsn de reacţie ai sistemului complemmt pnxlusn de reacţie ai sistemului de
coagulare sangvină şi
Substanţele eliberate la nivel tisular, responsabile de inducerea acestor reacţii sunt histamina, bradikinina,
serotonina, prostaglandinele, produşii de reacţie ai sistemului complement, produşii de reacţie ai sistemului
de coagulare sangvină şi limfokinele eliberate de către celulele T sensibilizate.

O parte dintre substanţele enumerate activează puternic macrofagele şi acestea vor îngloba esuturile atacate
de antigen şi le vor distruge în câteva ore.

Foarte importantă este delimitarea regiunii inflamate de ţesuturile sănătoase din jur. Cheagurile de fibrinogen
blochează spaţiile tisulare şi limfaticele din zonele inflamate, astfel încât va înceta aproape complet fluxul
lichidian dintre zona inflamată şi zona sănătoasă şi se va întârzia răspândirea bacteriilor şi toxinelor către
zonele sănătoase.

Intensitatea procesului inflamator este proporţională cu gradul de afectare tisulară. De exemplu, stafilococul
care invadează ţesuturile eliberează toxine toxice letale şi inflamaţia se dezvoltă cu o viteză foarte mare, însă
infecţia stafilocodcă este delimitată rapid, şi răspândirea toxinelor în părţile sănătoase este blocată, deşi
distrugerile tisulare locale sunt foarte mari.

Streptococul, pe de altă parte nu distruge ţesuturile la fel de mult De aceea procesul de delimitare al
inflamaţiei se produce foarte lent, pe durata a mai multor ore, timp în care mulţi streptococi se divid şi
mibrează în zonele sănătoase şi riscul ca infecţia să disemineze sistemic şi să producă decesul este mult mai
mare decât în cazul stafilococului, deşi distrugerile tisulare locale
sunt mult mai mici. t>x

Liniile de apărare împotriva infecţiilor a

Bratari Feng Shui
1. Macrofagele tisulare Pentru prosperitate, noroc,
Macrofagele prezente în ţesuturi, indiferent dacă este vorba despre bunăstare, protecţie si
histiodtele subcutanate, macrofagele alveolare din plămâni sau
bani. Preturi de la 9,50 lei.
microgliile sistemului nervos central îşi încep activitatea fagodtară
în câteva minute de la debutul inflamaţiei. Ele sunt activate decătre
produşii generaţi de infecţie şi de inflamaţie şi dimensiunile lor
cresc în urma acestei activări. în prima oră de la debutul procesului
de inflamaţie multe din macrofagele anterior staţionare vor deveni mobile, prin ruperea legăturilor lor cu
ţesutul de origine. Aceste macrofage mobile formează prima linie de apărare Împotriva in feeriei Ele nu sunt
în număr foarte mare dar faptul că se mobilizează precoce poate salva viaţa pacientului supus acţiunii
antigenice.
2. Invazia neutrofilelor în zona de inflamaţie
Neutrofilele care invadează zona de inflamaţie în cursul primei ore de la declanşarea procesului inflamator
reprezintă a doua linie de apărare împotriva invaziei sistemice a infecţiei tisulare. Invazia zonei inflamate de
către neutrofilele sangvine este controlată de produşii generaţi în ţesutul inflamat care generează anumite
modificări propice acestei invazii precum inducerea unor modificări ale suprafeţei interne a endoteliului
capilar cu fixarea neutrofilelor în pereţii vaselor din microcirculaţia ţesutului inflamat. Acest proces se
numeşte marginaţi«.

Produşii generaţi de inflamaţie acţionează şi asupralegăturilor intercelulare dintre celulele endoteliale ale
capilarelor şi venulelor inducând astfel o laxitate a acestora cu apariţia unor pori care permit traversarea
membranei vasculare de către neutrofilele din sânge şi trecerea lor direct în spaţiile tisulare. Acest proces se
numeşte diapedeză. Un alt proces este reprezentat de chamotactismul neutrofilelor către ţesuturile inflamate,
termen care se referă la atragerea specifică a neutrofilelor către ţesutul inflamat, nu către ţesuturile sănătoase,
atracţie care are loc tot datorită secreţiei de produşi specifici ai inflamaţiei în ţesutul afectat de antigene.

Un mare număr de neutrofile se acumulează în câteva ore de la producerea leziunii tisulare. Ele sunt celule
mature care vor curăţa zona respectivă prin distrugerea bacteriilor şi îndepărtarea substanţelor străine.

3. Neutrofilia
Reprezintă creşterea numărului de neutrofile din sânge după câteva ore de la debutul inflamaţiei. Ele pot
creşte uneori de 4-5 ori faţă de valoarea normală care este de 5000- 8000 de neutrofile pe milimetru cub de
sânge. Astfel ele pot ajunge la 15.000- 25.000 de neutrofile pe milimetru cub. Neutrofilia este provocată tot
de produşii inflamaţiei care ajung în circulaţia sistemică fiind transportaţi către măduva osoasă, prin urmare
vor acţiona asupra neutrofilelor depozitate aici şi le vor mobiliza în circulaţie. Datorită neutrofiliei,
numeroase neutrofile vor fi disponibile la locul inflamaţiei.

4. A doua mobilizare a macrofagelor

A doua mobilizare a macrofagelor către ţesutul inflamat constituie a treia linie de apărare împotriva infecpei.
După invazia neutrofilelor în circulaţie, monocitele sangvine îşi vor mări volumul şi vor deveni macrofage.
Acumularea macrofagelor în ţesutul inflamat este mult mai lentă deoarece rezervele de monocite din măduva
osoasă sunt mai reduse decât rezervele de neutrofile. Prin urmare sunt necesare câteva zile până când
macrofagele activate în acest fel devin eficiente. Chiar şi după ce monocitele se acumulează în ţesutul
inflamat, ele sunt încă imature şi necesită 8 sau mai multe ore pentru a-şi mări dimensiunile şi a deveni
macrofage disulare. Cantităţile mari de lizozomi şi de enzime bactericide necesare distrugerii antigenelor se
formează într-un timp mai îndelungat, însă, după câteva zile sau săptămâni macrofagele devin predominante
în rândul celulelor fagocitare din zona inflamată datorită creşterii imortante a producerii medulare de
monocite.

Macrofagele însă pot fagocita un număr mult mai mare de bacterii decât neutrofilele (aproximativ de 5 ori
mai mare) şi fagocitează şi particule mult mai mari, inclusiv neutrofile şi cantităţi mari de ţesut necrotic.
Joacă de asemenea un rol important în medierea sintezei de anticorpi de către plasmocitele derivate din
limfocitele B.
5. Amplificarea formării de granulocite şi monocite
Creşterea numărului de granulocite şi monocite care se formează în măduva osoasă constituie a patra linie de
apărare. Producţia crescută de celule ale sistemului imun este datorată stimulării celulelor stern din seria
granulocitară şi monodtară din măduvă. Sunt necesare 3-4 zile înainte ca granulodtele şi monocitele
nou-formate să părăsească măduva osoasă şi să ajungă la ţesutul inflamat însă dacă ţesutul inflamat îşi
menţine producţia de substanţe stimulatoare, măduva osoasă va produce în continuare un număr mare de
granulocite şi monocite, timp de câteva luni sau chiar ani de zile, cu o rată de 20 -50 de ori mai mare decât cea
normală, în cazul anumitor tipuri de inflamaţie.

Controlul răspunsului macrofagelor şi neutrofilelor la substanţele stimulatoare eliberate de ţesutul inflamat se

face prin mecanism de feed-back. Mai mult de 24 de factori sunt implicaţi în controlul răspunsului
macrofagic la inflamaţie însă numai 5 dintre aceşti factori au un rol predominant. Ei sunt: factorul de necroză
tumorală TNF (Tumoral Necrosis Factor), Interleukina 1 (IL-1), factorul de stimulare a coloniilor de
granulocite şi monocite (GM- CSF), factorul de stimulare al coloniilor de granulocite (G- CSF), şi factorul
de stimulare a coloniilor de monocite (M- CSF). Factorii aceştia sunt produşi de către macrofagele activate în
ţesuturile inflamate.

Cauza creşterii de granulocite şi monocite în măduva osoasă este reprezentată de acţiunea celor trei factori
stimulatori ai coloniilor: GM-CSF stimulează atât formarea granulodtelor cât şi a monodtelor, în timp ce
ceilalţi doi, G-CSF şi M-CSF stimulează formarea granulodtelor, respectiv formarea monodtelor. Adăugarea
TNF şi IL-1 reprezintă un puternic mecanism de feed-back care începe cu inflamaţia tisulară şi continuă cu
formarea unui număr mare de leucocite implicate în apărare, leucodte care contribuie la îndepărtarea
antigenului tisular care constituie cauza inflamaţiei.

6. Formarea puroiului
Neutrofilele şi macrofagele care au fagodtat un număr mare de bacterii şi de ţesut necrozat (detritus) vor
sfârşi în majoritate prin moarte celulară. Prin urmare, după câteva zile de la startul inflamaţiei, în ţesutul
inflamat se va forma o cavitate care conţine ţesut necrotic, neutrofile moarte, macrofage moarte şi lichid
tisular, produs care este denumit puroi. După ce infecţia a fost suprimată de către sistemul imunitar, celulele
moarte şi ţesutul necrotic din materialul purulent se vor autoliza treptat, într-un interval de câteva zile şi
produşii finali vor fi absorbiţi în ţesuturile înconjurătoare şi limfă şi îndepărtaţi. într-un final, aproape toate
urmele leziunii iniţiale vor dispărea, iar rezultatul final va fi vindecarea ţesutului respectiv.
Bibliografie O

1. Guyton C Arthur- Tratat de fiziologie a omului, editura

Callisto, 2007
2. Esenţialul in Imunologie, Bara Constantin, Editura
Bibliografie O

ALL
3. Curs de Imunologie, Universitatea Bucureşti, facultatea
de Biologie,
Bibliografie O

Link:http://ebooks.unibuc.ro/biologie/mihaiescu/index.ht
m