2.Stadiile de dezvoltarea a psihicului uman (A.N. Leontiev).

A.N. Leontiev a încercat să schiţeze o schemă a formării psihicului, distingând 4 mari faze:
a) stadiul psihicului senzorial elementar;
b) stadiul psihicului perceptiv;
c) stadiul intelectual;
d) stadiul psihicului conştient.
A. Stadiul psihicului senzorial
In acest stadiu predomina reactiile innascute iar, experienta individuala joaca un rol mult mai
mic decat la speciile mai evoluate. Acum predomina tropismele si instinctele.
B. Stadiul psihicului perceptiv
Dupa A.N. Leontiev, se afla in acest stadiu speciile care sesizeaza caracteristicile obiectelor in
integritatea lor si nu doar aspecte senzoriale izolate. Aceasta se traduce in posibilitatea de a
distinge un obiect vizat de conditiile in care se poate ajunge la el. Este o discriminare intre obiect
si conditiile ambiante.
C. Stadiul intelectual
Stadiul intelectului, al gandirii senzorio-motorii, il gasim numai la maimutele antropoide. El se
caracterizeaza prin putinatatea incercarilor de a rezolva o problema si aparitia solutiei dintr-o
data, pe neasteptate.
D. Stadiul psihicului constient
Stadiul psihicului constient este ultima treapta a evolutiei, specifica omului. in legatura cu
deosebirile dintre om si animal exista o controversa. Unii, printre care si H. Pieron, sustin ca
diferentele sunt de ordin pur cantitativ. Altii, printre care A.N. Leontiev, subliniaza existenta si a
unora calitative.

3.Felurile si formele perceptiei. Legile generale ale percepţiei. Iluzii

perceptive.
Formele percepţiei
Percepţiile pot fi clasificate după variate criterii. Astfel, în funcţie de componenţa senzorială
dominantă putem vorbi de percepţii vizuale, percepţii auditive, percepţii tactil-kinestezice,
percepţii audio-vizuale etc., deşi în structura fiecărui tip de percepţii intră variate alte senzaţii.
a) Percepţia spaţiului
Într-o accepţiune foarte largă, spaţiul poate fi desemnat ca o întindere mai mult sau mai puţin
definită, care conţine obiecte şi în care se derulează evenimente şi acţiuni. Într -o accepţiune mai
restrănsă, spaţiul desemnează situarea, localizarea obiectelor unele în raport cu altele, în funcţie
de relaţiile de distanţă, mărime, formă pe care le întreţin.
Percepţia spaţiului vizual implică următoarele caracteristici perceptive:
 Percepţia formei obiectelor presupune proiectarea pe retină a fiecărui punct al
obiectului,deplasarea receptorilor pe conturul obiectului şi urmărirea liniei care
delimitează obiectul de fundalul perceptiv sau ambianţa în general.
 Percepţia mărimii obiectelor implică fenomene de acomodare a cristalinului, convergenţa
globilor oculari, compararea obiectului dat cu alte obiecte din ambianţă.
 Percepţia distanţei la care se află amplasat obiectul depinde de mărimea imaginii
retiniene,de prezenţa sau lipsa detaliilor de structură a obiectului, de prezenţa sau absenţa
reperelor, de particularităţile cromatice ale obiectelor.

1
  Percepţia orientării (direcţiei) obiectelor este determinată de vertical, orizontal, sus, jos,
dreapta, stânga.
 Percepţia reliefului
presupune reflectarea lungimii, lăţimii şi adâncimii obiectelor şi se bazează pe gradul de
iluminare a suprafeţelor, convergenţa oculară, perspectiva liniară aeriană.
Dat fiind că există un spaţiu bidimensional (plan) şi un spaţiu tridimensional , localizarea
obiectelor se va produce după însuşirile diferite ale obiectelor. În spaţiul
bidimensional,localizarea obiectelor se face după coordonatele sus, jos, stânga, dreapta. După
aceste coordonate se definesc formele, configuraţiile plane. În percepţia spaţiului tridimensional
localizarea obiectelor se face după volum, distanţa sau adâncimea la care sunt
amplasate(aproape sau departe).
Percepţia spaţiului auditiv se referă la localizarea sunetelor, la determinarea direcţiei şi
distanţei la care este situată o sursă sonoră.
Percepţia spaţiului tactil – kinestezic Informaţii despre acest spaţiu obţinem de la receptorii
amplasaţi în piele, muşchi, articulaţii, urechea internă. Prin percepţia tactil - kinestezică se poate
realiza localizarea corectă a unei stimulări tactile. Pentru aceasta este necesar ca subiectul să
dispună în orice moment de informaţii cu privire la poziţia fiecărei părţi a corpului în raport cu
celelalte şi în raport cu spaţiul extern. Receptorii amplasaţi în structurile musculare şi
articulatorii profunde sau în cele vestibulatorii îndeplinesc acest rol.
Percepţia spaţiului tactil-kinestezic face apel la o serie de indici. Cel mai important dintre ei este
constituit de schema corporală. Schema corporală oferă nu doar posibilitatea de a lua cunoştinţă
de existenţa individuală a fiecărei părţi a organismului, ci şi sentimentul apartenenţei tuturor
acestor elemente unei singure fiinţe.
b) Percepţia timpului
Timpul este o altă dimensiune, alături de spaţiu, în care se desfăşoară existenţa umană. Alături de
timpul real, cronologic, există şi timpul subiectiv, psihologic, trăit.
După opinia lui Paul Fraisse, psihologia timpului nu este altceva decât “studiul tuturor
conduitelor omului în raport cu schimbările.” Trei probleme par importante pentru înţelegerea
problematicii percepţiei timpului: percepţia succesiunii, percepţia şi estimarea duratei,
orientarea temporală (M. Zlate, 2004).
Percepţia succesiunii: nu există schimbare, deci nici timp, atâta vreme cât nu există o derulare
de faze, o trecere de la un moment la altul. Problema care se pune în acest caz este cea a trecerii
de la simultaneitate (două stări care se produc în acelaşi timp) la succesiune (două stimulări care
urmează una după alta).
În percepţia succesiunii intervin trei categorii de factori:
-fizici (de exemplu, viteza de transmitere a luminii sau a sunetului);
-biologici (distanţa de la receptor la cortex, natura şi structura receptorilor senzoriali care au
latenţe şi inerţii diferite);
-psihologici (atitudinea subiecţilor, organizarea stimulilor, ordinea lor).
Percepţia şi estimarea duratei: Durata se referă la intervalul care separă doi stimuli între ei. Are
la bază etaloane stabilite de omenire:-secol, an, lună, săptămână, zi, oră, minută, secundă etc. .
Orientarea temporală: constă în a situa o fază a schimbării în raport cu un întreg ciclu de
schimbări. Principala problemă care se ridică este acea a reperelor de care se foloseşte

2
omul pentru a se putea orienta. Cei mai mulţi autori consideră că există trei sisteme, interne sau
externe, care îndeplinesc acest rol:
- sistemul fizic şi cosmic (alternanţa zi/ noapte, succesiunea zilelor, anilor, etc);
- sistemul biologic(ritmicitatea funcţiilor organismului);
- sistemul socio– cultural(existenţa şi activităţile umane).
Aceste sisteme furnizează direct sau indirect informaţii despre mecanismele de orientare
temporală (M. Zlate, 2004).
c) Percepţia mişcării
Concepută într-un sens larg, mişcarea desemnează schimbarea, transformarea obiectelor şi
fenomenelor lumii materiale sau ideale. Într-un sens mai restrâns, mişcarea se referă la
deplasarea obiectelor în spaţiu, la schimbarea poziţiei lor într-un interval de timp determinat.
Există mai multe feluri de mişcare:
- reală (când un obiect se deplasează dintr-un punct în altul);
- aparentă (când un obiect este nemişcat şi totuşi pare că se mişcă);
- indusă (când un obiect este integrat în altul şi pare că se mişcă, în realitate cel care se
mişcă fiind obiectul integrator),
- auto-cinetică (când privim un punct luminos într-o cameră întunecoasă în care nu există
niciun reper, punctul respectiv pare că se mişcă);
- consecutivă (când privim o suprafaţă în mişcare şi apoi ne aruncăm privirea pe obiectele
din mediul înconjurător, avem impresia că şi acestea se mişcă).
Legi generale ale perceptiei
-legea integralităţii perceptive : exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi
integralităţii obiectului, ea operând nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare.
Unitatea imaginii perceptive provine din unitatea obiectului. Gradul de elaborare a unităţii
perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa imaginii
perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora;
- legea structuralităţii perceptive: arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi
ierarhizate creează efecte de percepţie ; totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului
sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare
încărcătură informaţională. Înregistrarea traseelor vizuale în percepţia unor obiecte relevă această
caracteristică ;
- legea selectivităţii perceptive : este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii,
a faptului că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului, ci
doar o parte a acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.
Selectivitatea, dacă este bine făcută, ne poate duce până în pragul esenţializării, dacă nu, se poate
asocia fie cu sărăcirea, fie chiar cu deformarea percepţiei;
- legea conslanţei perceptive: constă în menţinerea invariantei imaginii, chiar şi atunci când
există variaţii ale obiectului perceput. Dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea
mai mică şi mai neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul si a poziţiei lui în câmpul
perceptiv, atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult îngreunate.
- legea semnificaţiei: semnalează faptul că se percep mai bine, mai rapid şi mai corect obiectele
care au o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect, decât cele indiferente;
- legea proiectivitâţii imaginii perceptive: precizează faptul că deşi imaginea perceptivă se
elaborează cortîcal, ea este proiectată la nivelul obiectului.

3
Iluzii perceptive
Deşi percepţia reflectă în mod adecvat realitatea, uneori pot apărea denaturări; acestea au fost
denumite şi iluzii perceptive (reprezentând reflectarea relativ denaturată a obiectelor în anumite
situaţii). Pot apărea în condiţii de normalitate datorită distanţei, luminozităţii sau stării afective
speciale. Apariţia acestora este determinată de aşa numitele efecte de câmp, care constau în
subestimarea sau supraestimarea unor elemente sau proprietăţi datorită poziţiei lor în cadrul
întregului, datorită raporturilor de contrast sau influenţei unor stări psihofiziologice interne.
Câteva exemple de iluzii sunt: iluziile optico-geometrice, iluziile tactil-chinestezice în
perceperea mărimii, iluziile de mişcare şi iluziile optico-chinestezice de greutate. Cele mai
frecvent întâlnite sunt iluziile vizuale. Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea
mecanismelor percepţiei. Trebuie spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci şi
în alte sectoare ale vieţii psihice a omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se
întâmplă, de pildă, în cazul fenomenului“dé jà vu”, când subiectul percepe clar ceva ce se
petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a
putut avea loc. De asemenea, este menţionată“iluzia înţelegerii bruşte” (directe, prin “intuiţie”)
în sfera gândirii etc. . Principala însuşire ailuziilor rezidă în caracterul lor “convingător” pentru
subiect (P. Jelescu şi al., 2007).

4. Delimitari conceptuale si natura reprezentarilor. Rolul reprezentarilor in

cunoastere
Reprezentarea este primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de
prezența și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește, informațiile
furnizate de senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a creierului.
Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după încetarea acțiunii lui asupra analizatorului
dat. Ea continuă încă să persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect.
Apoi, părăsește scena conștiinței, trecând în stare latentă și întipărindu-se în mecanismele
memorative. Acolo, informația extrasă și reținută va fi supusă unor operații specifice de analiză,
comparare, selecție și combinare, obținându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv
superior, pe care o numim reprezentare.
Informaţia – conştiinţă – memorie – analiză,comparare,combinare = cu o imagine mintala
noua numita reprezentare
Așadar, reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu aspect:
1. ca proces mintal intern de prelucrare a informațiilor furnizate de imaginile primare
(senzațiile și percepțiile)
2. ca imagine mintală secundară a obiectelor și fenomenelor percepute anterior.
Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca fiind procesul psihic de
reflectare mijlocită, selectivă și schematică a proprietăților concrete, mai mult sau mai puțin
semnificative, ale obiectelor și fenomenelor date în experiența senzorială anterioară a
subiectului.
Reprezentările joacă un rol mare în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare, puncte de
sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot completa noile
percepţii, constituie „materia primă" pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie.
Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi goale, seci,rupte de realitatea concretă.
Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său mediu interior, pornind
de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior. Pentru individ, reprezentările

4
constituie unele dintre cele mai importante surse de informare. Eficienţa întregului proces
cognitiv în oricare dintre domeniile în care el ar fi solicitat ţine în mare parte de posibilitatea
transformării reprezentărilor şi de posibilitatea de a avea acces la mai multe dintre ele în acelaşi
moment. Dar nu numai reprezentările individuale au un mare rol în cunoaştere, ci şi cele sociale.
Dat fiind faptul că omul nu reacţionează la realitatea aşa cum este ea, ci la realitatea aşa cum îi
esle prezentată, aşa cum el însuşi o anticipă şi o aşteaptă, reprezentările joacă un rol cu totul
deosebit în interacţiunea umană, pentru că ele definesc ceea ce este realitatea pentru subiect.
Rolul reprezentărilor în cunoaştere şi acţiune se diferenţiază nu doar după tipul lor (individuale
sau sociale), ci şi după starea lor existenţială. Unele dintre ele sunt înscrise în memoria de lungă
durată a individului, aflându-se în stare de disponibilitate. Altele se înscriu în prezentul
psihologic al individului, fiind surescitate prin intermediul proceselor activatoare. Ele trec, de
cele mai multe ori temporar, din starea de disponibilitate în starea de actualitate, încadrându-se în
memoria de lucru a individului. Se înţelege de la sine că cele din urmă influenţează cunoaşterea
şi acţiunea prezentă a individului, între cele două stări existenţiale ale reprezentărilor există o
strânsă legătură, calitatea ultimelor depinzând în mare măsură de calitatea primelor. Un rol
important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărti mintale" sau „hărţi psihologice".
„Hărţile mintale constituie un tip caracteristic de cunoaştere, stocată in memorie sub forma
reprezentărilor spaţiale". Ele ne ajută să ne orientăm nu doar de la un punct la altul, într-un
mediu determinat, de regulă cunoscut, ci şi în medii necunoscute, în care obiectele se raportează
unele la altele nu numai după traiectele dintre ele, ci şi după poziţia lor în raport cu altele, cu
orientarea şi distanţele dintre ele. Diferite studii au arătat că asemenea hărţi mintale se elaborează
în timp.

5. Caracterizarea memoriei. Functiile si procesele memoriei.

Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare prin fixarea (intiparirea si
pastrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau
miscarilor din trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea senzoriala
cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii oameni predominand memoria
senzorial-intuitiva,la altii cea verbal-abstracta.Recunoasterea si reproducerea,ca procese ale
memoriei sunt conditionate de procesul fixarii,al memorarii.Memorarea poate fi
intentionata(voluntara)sau neintentionata(involuntara). Recunoasterea se realizeaza in prezenta
stimulilor senzoriali sau verbali care au actionat si anterior, in vreme ce reproducerea se
realizeaza in lipsa acestor stimuli.De aceea,in general recunoasterea se realizeaza mai lesne decat
reproducerea.
Functiile si procesele memorie
Memoria are
1. funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai important este acela
de a oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi imaginaţiei).
2. adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental înechilibrul vieţii psihice a omului.
Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea
omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea
celor viitoare.

Exista trei procese principale de intrare în funcţiune a mecanismelor mnezice

Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i
permite pătrunderea în sistemul mnezic. Computerul transformă informaţia în semnale

5
electronice, omul în imagini sau în unităţi cu sens.
Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o perioadă oarecare de timp. Computerul
stochează informaţia magnetic, pe o dischetă, omul o stochează în interiorul creierului său.
Recuperarea vizează scoaterea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării
ei. Computerul „caută" informaţia în memoria lui şi apoi o afişează pe un ecran, în forma în care
a fost introdusă, omul recurge la acelaşi procedeu de căutare în vederea reactualizării, evident
mult mai puţin exact decât computerul, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi
solicitările prezente, cu ceea ce crede el.

6. Felurile memoriei și particularitățile ei.

Memoria reprezintǎ acea capacitate psihicǎ absolut necesarǎ, fǎrǎ de care viaţa ar fi practic
imposibilǎ: am trǎi într-un prezent continuu, fǎrǎ trecut şi fǎrǎ viitor, incapabili sǎ înregistrǎm
schimbǎrile.
Din punctul de vedere al duratei păstrării imaginii sau ideii percepute, se descriu 3 forme de
bază: memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.
 Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucît excitaţia
provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de
„staţii" intermediare, întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerţie,
deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă. Această persistenţă e foarte importantă;
datorită ei, când mergem, nu vedem toate obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă
distingerea unor excitanţi care apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea
explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o
secundă se contopesc dându-ne iluzia mişcării.
 Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii, dar, în afara
unor condiţii speciale, impresia dispare după 18 secunde.
Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă se repetă de
către subiect, ori când au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte consolidate. De
asemenea, impresia se păstrează dacă are o mare încărcătură emoţională (cine zăreşte un urs în
pădure şi nu e înarmat ţine minte momentul toată viaţa, deşi apariţia lui poate fi de câteva clipe).
Memoria de scurtă durată e strâns legată de memoria de lungă durată tocmai prin relaţiile ce se
pot stabili între percepţia prezentă şi noţiunile anterioare. înţelegerea cuvintelor nici nu e posibilă
fără memoria de lungă durată.
 Memoria de lungă durată (MLD) cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi
păstrate ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă. MLD, se presupune, are o capacitate
nelimitată şi fixează tot sau aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele zilnice,
cunoştinţele din cărţi şi reviste, din spectacole; de asemenea reţine emoţiile, sentimentele,
visele, gândurile ... tot ceea ce trăim; conservă atât evenimentele personale, cât şi pe cele
sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale din care facem parte ; fixează toate
schemele formate : deprinderile, priceperile.
Pe lîngă aceste trei tipuri de bază ale memoriei s-au mai depistat cîteva intermediare.
 Memoria operaţională sau de lucru: prevede păstrarea informaţiei pentru o anumită
perioadă de timp – de la cîteva secunde pînă la cîteva zile. Perioada păstrării acestei informaţii
depinde de sarcinile şi scopul propus.

6
  Memoria ereditară – presupune păstrarea informaţiei la nivel de genotip, care se
transmite şi se realizează ereditar. Prin ea se transmite informaţia referitoare la mecanismele
biologice, mutaţiile şi schimbările la nivel de celulă. Este unica memorie asupra căreia nu se
poate influenţa prin intermediul procesului educaţional.
În funcţie de prezenţa sau absenţa scopului, a intenţiei de a memora se pot diferenţia:
 Memoria involuntară (incidentală) – se realizează automat, fără un scop şi un efort
special, fiind dependentă de particularităţile acelui stimul care a provocat-o.
 Memoria voluntară (intenţionată) – este organizată, sistematică, productivă şi se
manifestă mai ales în activităţile dificile, monotone.
În funcţie de prezenţa sau absenţa gândirii, înţelegerii sensului celor memorate, a unor
asociaţii logice, deosebim:
 Memoria mecanică (fără a înţelege conţinutul) – presupune învăţarea informaţiei prin
mai multe repetiţii.
 Memoria logică - bazată pe înţelegerea şi descifrarea sensurilor, semnificaţiilor
materialului memorat.
În funcţie de conţinutul memorării şi specializarea proceselor psihice implicate în
procesarea informaţiei există:
 Memorie motorie – constă în asimilarea deprinderilor motorii şi a mişcărilor.
 Memorie afectivă – păstrează sentimentele formate în procesul contactării omului cu
lumea înconjurătoare, incluzând memoria verbal-logică şi intuitiv-plastică.
 Memorie verbal-logică realizează memorarea informaţiei citite, auzite în formă
verbală.
 Memorie intuitiv-plastică contribuie la memorarea şi reproducerea imaginilor,
tablourilor, peisajelor din natură, pieselor muzicale, mirosurilor, gusturilor.
Patologia memoriei este numită uitare. Uitarea reprezintǎ imposibilitatea de a actualiza
amintirile. Amnezii se numesc deficienţele ale memoriei. Deosebim:
 anterograde - apare un deficit de fixare: bătrânii, care ţin minte multe detalii din trecut,
nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva minute, unde şi-au pus ochelarii etc. Acestea sunt
forme normale. în cazurile acute, bolnavul nu ştie dacă adineauri a mâncat sau nu, ori
salută sora medicală cu „bună dimineaţa" de câte ori intră în salon, uitând că a văzut-o de
mai multe ori în acea zi.
 retrograde - survin în urma unor accidente sau afecţiuni ale creierului şi constau în
uitarea trecutului, de obicei pentru o perioadă scurtă, de câteva zile. în cazurile grave,
uitarea poate fi foarte vastă: bolnavul nu mai ştie cine e, trebuie să reia totul de la început.
Sunt cazuri în care pacientul nu-şi poate aminti printr-un efort voluntar anumite noţiuni,
evenimente, fiindu-i afectată memoria „explicită", dar poate utiliza aceleaşi cunoştinţe într-o
activitate obişnuită (se păstrează memoria „implicită").
Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea lor, e vorba
de „agnozii". Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave, întreaga viaţă psihică este

7
afectată, memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile psihice complexe sunt
imposibile.
Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a unei boli, o persoană
îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate.

7. Memorarea și factorii ce o determină (repetiţia, particularităjile

materialului de memorat).
Factorii care conditioneaza o buna procesualitate a memoriei (mai usor sau mai greu, repede sau
incet, consum mare sau mic de timp, eficienta crescuta sau scazuta) se pot imparti in trei
categorii:
 particularitatile materialului de memorat, adica conditii si factori care tin de structura
informatiilor, de caracteristicile si modul de organizare a materialului de memorat:
 caracteristicile ambiantei in care are loc memorarea sau reactualizarea, adaugind si
conditiile de strategic si de tehnica a memorarii;
 trasaturile psihofiziologice ale subiectului, sau conditii si factori ce tin de caracteristicile
individului ca subiect, angajat in activitatile memorarii.
Particularităţile materialului de memorat:
a) Natura materialului. Materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin natura lui, intuitiv-
obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional; semnificativ sau lipsit de sens logic,
teoretic sau pragmatic-utilitar.
b) Organizarea materialului. în cadrul acestui factor avem în vedere cel puţin două aspecte:
- gradul de organizare a materialului (mare, mediu, redus)
- modul de organizare al acestuia (în serii succesive de elemente, în care un element
devine stimul pentru următorul, sau în serii întrerupte, neadiacente).
În cazul primului aspect, se înţelege de la sine că un material care dispune de un grad mare de
organizare şi structurare va fi mai bine memorat decât un altul cu organizare şi structurare mai
reduse. Cel de-al doilea aspect este mai complicat.
c) Omogenitatea(la fel, identice) sau varietatea materialului. în legătură cu acest factor
psihologia memoriei a consemnat trei tipuri de efecte:
1. Efectul Robinson (1924) - cu cât o serie este complet omogenă (numai litere, numai
cuvinte, numai figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid;
2. Efectul Restorff (1932) – elementele variate plasate într-o serie mare de elemente
omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă
3. Efectul Underwood (anii '50) - materialele cu un grad mai mare du omogenitate se reţin
mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate.
d) Volumul materialului. Eficienţa memorării este strict dependentă de lungimea materialului
(mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu
atât mai mare cu cât materialul este mai amplu.
Repetitia este procesul de repetare a unei informatii sau material studiat. Ebbinghaus considera
că un material este cu alai mai bine memorat cu cât numărul de repetiţii este mai mare.

8
8. Reactualizarea și felurile ei: recunoaşterea, reproducerea, amintirea.
Reactualizarea informatiilor se realizeaza sub doua forme ale recunoasterii si reproducerii care
reprezinta doua procese legate indisolubil de memorare.
Recunoasterea este un proces mai simplu si mai usor de realizat. Nu cere eforturi deosebite.
Este vorba de a identifica o situatie perceputa din nou ca fiind familiala. A identiiica inseamna a
compara ceea ce este cu ceea ce a fost in experienta cognitiva.
Reproducerea este un proces complex, in care sint incluse, mai ales, mecanismele verbale.
Actualizarea experientei, in absenta obiectelor implica eforturi speciale de orientare spre scopul
reproducerii. In functie de aceasta orientare delimitam reproducerea involuntara si voluntara.
Amintirea – reproducerea materialului memorat.

9. Uitarea și factorii ei. Rolul uitării

Memoria nu înseamnă numai encodare, stocare şi recuperare a cunoştinţelor. O dată cu trecerea
timpului o parte dintre informaţiile păstrate în memorie slăbesc şi se şterg. Ele sunt supuse
fenomenului de uitare.
Uitarea se manifestă, mai întâi, prin faptul că nu putem să ne reamintim unele informaţii, date
sau evenimente. Se manifestă, de asemenea, prin recunoaşteri sau reproduceri neadecvate sau
chiar eronate. De aceea şi formele uitării sunt foarte variate.
Zlate le grupează astfel:
- uitarea curentă, banală, cotidiană (uităm ziua de naştere, unde ne-am parcat maşina, ce
am făcut acum două-trei zile, răspunsul la o întrebare a profesorului etc.);
- uitarea represivă (sau motivată, cunoscută încă de la Freud; uităm evenimentele şi
amintirile penibile, care ne provoacă suferinţă, disconfort psihic; amintirile neplăcute le
refulăm în inconştient pentru a ne apăra sănătatea);
- uitarea provocată (sau traumatică; se datorează unui şoc, traumatism sau accident
cerebral; nu se reamintesc evenimente izolate; se reţin date curente şi dispar cele
complicate; se păstrează evenimente trecute – plăcute, fericite, dar se uită cele recente);
- uitarea prin simultaneitate (concomitentă în timp şi spaţiu a unor evenimente determină
ca unele dintre ele să fie uitate);
- uitarea regresivă (o dată cu înaintarea în vârstă sau datorită degenerescenţei progresive
se uită din ce în ce mai multe evenimente (uitarea dirijată, voluntară (uităm ceea ce vrem
să uităm);
- uitarea dependentă de împrejurări (uităm împrejurările în care informaţia a fost
memorată, detaliile, aspectele particulare)
-
Factorii uitarii:
- particularitati ale materialului memorat:se tin minte maiusor evenimentele neobisnuite
spre deosebire de evenimentele similare cu altele sau banale;
- frecventa producerii evenimentelor:ne reamintim mai usor evenimente,informatii
petrecute recent sau in mod repetat folosite spre deosebire de cele petrecute cu mult timp
in urma si cu o frecventa foarte rara de manifestare
- pastrarea/schimbarea circumstantelor: schimbarea circumstantelor creeaza dificultati in
reamintirea unui eveniment,a unei persoane atunci cand sunt intâlnite în alte situatii;
- asocierea evenimentelor, informatilor

9
Rolului uitării în viaţa şi activitatea omului.
Acest rol poate avea aspecte pozitive şi aspecte negative.
-Printre aspectele pozitive se menţionează: 1.se uită informaţiile vechi, 2.neesenţiale, 3.detaliile,
3. cele care produc disconfort psihic; 4. uitarea degajează dispozitivul memoriei de informaţia
inutilă şi face loc unor noi informaţii cu scop adaptativ; 5. uitarea asigură echilibrul sistemului
cognitiv prin eliminarea informaţiilor care îl pot tulbura; 6. realizează eliberarea psihicului de
evenimentele dezagreabile sau de acelea care produc suferinţă; 7. face posibilă selecţia
informaţiilor necesare şi 8. eliminarea celor inutile; uitarea asigură, după cum spunea
Ebbinghaus, o economie de timp la învăţare.
-Printre aspectele negative ale uitării se înscriu: 1. pierderea unor informaţii
absolut necesare pentru viaţa şi activitatea omului; 2. perturbarea procesului de
adaptare la solicitările noi; 3. obligaţia de a rememora sau de a învăţa din nou unele
materiale; perturbarea activităţii de orientare în timp şi spaţiu.

10. Operațiile gândirii ca elemente ale părții executive a procesului gândirii:

analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, concretizarea .etc.
Operaţiile sau prelucrările (procesările) la care e supusa informaţia psihică sunt extrem de
variate şi au o organizare ierarhică. Operaţiile de nivel inferior, intră ca subcomponente intr-o
operaţie de nivel superior. La nivel mediu de analiză a gândirii, operaţia cea mai însemnată este
raţionamentul (inferenţa). Pentru a rezolva probleme mai complexe, subiectul e nevoit să
folosească o serie bine ordonata de operaţii numită strategie rezolutiva.
Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediul căruia are loc reflectarea complexă
a realităţii şi rezolvarea de probleme.
În procesul gândirii se evidenţiază următoarele operaţii de gândire:
 Comparaţia – desemnează stabilirea mentală a similitudinilor şi diferenţelor esenţiale
între obiecte şi fenomene în baza unui criteriu.
 Analiza – este dezmembrarea mentală a unui întreg în părţile lui componente.
 Sinteza – este unificarea mentală a părţilor, laturilor, semnelor, însuşirilor date izolat,
reconstituirea lor întrun tot întreg.
 Abstractizarea – reprezintă operaţia de evidenţiere a însuşirilor şi relaţiilor esenţiale
comune pentru mai multe obiecte şi fenomene.
 Generalizarea – este o operaţie de îmbinare a obiectelor şi fenomenelor după relaţiile lor
comune stabilite întro clasă sau categorie.
 Concretizarea – apare ca un proces invers al abstractizării şi generalizării.

10
11. Factorii care stimulează creativitatea.
Factorii stimulativi ai creativității se împart in:a) interni - individ;b) externi - colectivi;c) sociali
- societatea.
Interni
1. Intelectuali (imaginaţia, gândirea fluenta, divergența, capacitatea de elaborare,
sensibilitatea la probleme, inteligenţa, capacitatea de transformare, memoria, tehnici
operaționale).
2. Aptitudini speciale (şcolare sau academice, creatoare, ştiinţifice, artistice, tehnice, de
conducere, sociale, pedagogice, culinare etc.).
3. De personalitate (atitudini, motivaţie, caracter). Cel mai general recunoscuţi fiind:
voinţa, perseverenta, dorința de a schimba, tendinţa de informare, curiozitate, prezenta
unor interese si preocupări variate de tip hobby, încredere in sine, nonconformism, fond
emoţional si bogat.
Externi
1. Climatul creativ: (structura si funcţionarea organizaţiei, instituţiei, compoziţia si
interacţiunile grupului; personalitatea si comportamentul individual.)
2. Conducerea (seful la diferite niveluri ierarhice).
Sociali
1. Valori promovate
2. Condiţiile create: baza materiala, legislație, forma de guvernământ. ,
3. Educație (in familie, școala, factori educaționali, formali sau informali).
4. Nivelul cultural (cantitatea si calitatea informației).
5. Securitatea psihica.
6. Securitatea personala.
7. Necesitatea sociala
12. Funcţiile şi însuşirile atenţiei.
Atenţia nu e proces psihic separat, ci un fenomen psihologic, o latură a vieţii psihice, cu
ajutorul căreia se dirijează toată, viaţa psihică umană. Ea e acea latură. a vieţii psihice, prin
intermediul căreia are loc orientarea şi concentrarea activităţii psihice asupra fenomenelor şi
obiectelor cu sustragerea concomitentă de la toate celelalte.

Atenţia este o stare psihologică, ce caracterizează intensitatea activităţii cognitive şi se

materializează in concentrarea ei pe un sector relativ îngust, (o acţiune, un obiect, un proces, un
fenomen), care devine conştientizabil şi concentrează asupra sa eforturile psihologice şi fizice ale
omului pe parcursul unei anumite perioade de timp.

Atenţia îndeplineşte următoarele funcţii:

l) activează procesele necesare in momentul dat şi le inhibă pe cele, care nu sunt necesare;
2) contribuie la selectarea bine orientată, organizată,a informaţiei, ce vine din sursele
solicitate;
3) asigură concentrarea de lungă, durată a activismului la unul şi acelaşi obiect.

11
 Insusirile atentiei - sunt dependente de insusiri ale sistemului nervos, de varsta si antrenamentul
subiectului, de dotarea lui psihologica a, de aceea, la nivelul personalitatii sunt considerate
aptitudini:
-Volumul exprimă numărul ,,elementelor"sau, ,entităţilor distincte( litere, cifre, silabe, cuvinte,
figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă şi
relativ egală claritate (in plan perceptiv sau in plan mental reprezentare, imaginaţie).
-Concentrarea atentiei se refera la capacitatea de a mentine atentia orientata asupra unei actiuni
un timp suficient de lung, chiar si in conditii nefavorabile (zgomot, oboseala, plictiseala etc.).
-Stabilitatea – exprimă durata în decursul căreia atenţia rămâne focusată la acelaşi nivel. În mod
obişnuit rezolvarea sarcinilor cu care ne confruntăm, nu necesită doar atingerea nivelului maxim
de atenţie, ci şi menţinerea acestui nivel de concetrare pînă la finele acţiunii
-Mobilitatea – este capacitatea atenţiei de a transfera rapid de la de la un nivel de concentrare la
altul, de la o situatie la alta, menţinind totodato controlul asupra ansambulului.
-Distribuitatea- capacitatea atentiei de a realiza simultam doua sau mai multe activitati.

13. Socializarea ca mecanism de formare a personalității . Caracteristicile

inadaptării sociale.
Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a
modelelor de comportament social.
Prin socializare, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma unor
relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea persoanei, care se desfăşoară
în câteva etape succesive:
I ETAPĂ- Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o
comparare cu alţi subiecţi umani. Autoidentificarea ca fenomen psihosocial include, la rândul lui
două procese: 1. identificarea personală - se referă la autodeterminarea însuşirilor
psihosomatice, morale, comportamentale. 2. identificarea socială - se prezintă în noţiuni care
exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică, sexuală, de vârstă.
II ETAPĂ - are loc raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la acceptarea de
norme, valori, etaloane, pe care individul le transformă în reguli de comportament personal şi
care înlesnesc nu numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei. O
identificare personală puternică nu-l separă pe individ de grupul său. Astfel de persoane fie că au
un statut înalt, datorită calităţilor, intereselor, normelor, fie că demonstrează un comportament
nonconformist, exprimat foarte puternic.
III ETAPĂ - Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai
apoi, prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că se
autocunoaşte şi se

14. Voinţa ca forma superioară de autoreglaj.

Vointa poate fi inteleasa ca:
 modalitate de coordonare a activitatii in general (vointa actiunii si vointa abtinerii, a rabdarii,
a renuntarii),
 ca proces superior de atutoreglaj (de tip constient si mediat verbal)
 ca aptitudine de a actiona in vederea realizarii unui scop constient propus.

12
Voința este procesul psihic complex de reglaj superior care consta in acţiuni de mobilizare si
concentrare a energiei psihonervoase, in vederea depăşirii obstacolelor si atingerii scopurilor
conștient stabilite. Asigurand energia necesara desfaşurării activităţilor şi mai ales concentrând-o
in direcţia unică a scopului urmărit, vointa este una dintre conditiile subiective cele mai
importante ale reusitei activitatii si a obtinerii unor inalte performante in orice tip de activitate.
Produsul vointei. Finalitatea subiectiv comportamentală a voinţei este efortul voluntar.
Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care se
deosebeşte de toate celelalte procese psihice. Constă într-o mobilizare a resurselor fizice,
intelectuale, emoţionale prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere neuro-
funcţional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activităţii nervoase în jurul unui centru
dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acţiunii. Efortul voluntar este trăit de persoana ca
o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii
obstacolului. Intensitatea efortului voluntar, specificitatea mecanismelor psihice mobilizate şi
desfăşurate, reflectă particularităţile obstacolului.
Cele mai importante calitati ale vointei sunt:
1. Perseverenta consta in mentinerea timp indelungat a efortului in directia realizarii scopului la
nivelul de perfectiune impus de subiectul insusi si asteptat de cei din jur. Ea presupune realizarea
efortului voluntar pe o perioada indelungata de timp, chiar si conditiile in care aparent n-ar fi
posibila continuarea actiunii.
2. Fermitatea si taria vointei este capacitatea de a suporta dificultatile, opinile contrare,
severitatea criticii etc., pentru a-si mentine hotararea luata.
3. Independenta si initiativa exprima gradul de autodeterminare si originalitatea liniei proprii de
conduita.
4. Autocontrolul presupune constietizarea, aprecierea si adecvarea permanenta a tendintelor,
motivelor si proceselor intelectuale, precum si actiunilor concrete anumitor exigente, principii,
idealuri morale, politice, sociale etc.
5. Promptitudinea deciziei consta in rapiditatea cu care omul delibereaza.
Calitatile vointei, integrate in structuri mai complexe, devin trasaturi de
caracter. Dezvoltarea vointei contribuie la dezvoltarea personalitatii, deoarece pe
masura ce obstacolele sunt depasite, ele isi pierd sau se diminueaza caracterul de
obstacol.

15. Formarea motivelor pozitive/superioare la adolescenţi.

Motivul poate fi definit mobilul, ce declanşează, acţiunea. susţine energetic si orientează
De aici decurg şi cele 2 segmente ale motivului: unul energizant si dinamogen, altul orientativ
si direcţional. Între aceste două segmente există o interacţiune şi o interdependenţă.
Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, in structura personali-
tăţii, configuraţii sau constelaţii de motive.
Motivul este factor declanşator al acţiunii, in cadrul căruia este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu,
o preferinţă.

13
Un motiv pune in evidenta patru dimensiuni principale, pe baza carora el poate fi analizat si
evaluat. Acestea sunt: a).continutul; b).intensitatea; c)durata; d).nivelul de integrare.
a) continutul- se identifica si se apreciaza pe baza starii de necesitate pe care o reflecta motivul
si a valentelor obiectuale sau comportamentale pe care le reclama satisfacerea lui. De exemplu:
continutul motivului care declanseaza comportamentul alimentar va fi reprezentat de starea de
necesitate biologica exprimata prin senzatia de foame (latura subiectiva a trebuintei de hrana);
continutul comportamentului de obtinere a unor performante deosebite in activitatea profesionala
este reprezentat de necesitatea (dorinta) de autorealizare
b) intensitatea- exprima incarcatura energetica a motivului si se concretizeaza in forta de
presiune a lui asupra mecanismelor de decizie si executie. Astfel motivele pot fi: puternice,
moderate si slabe. Corespunzator, pe care ele o induc comportamentelor specifice de satisfacere
variaza intr-un registru valoric relativ intins.
c) durata- Durata exprima timpul de mentinere in stare activa dominanta a motivului fara a fi
satisfacut. Se constata ca orice motiv, inclusiv cel de ordin biologic, se activeaza si se mentine in
prim plan un anumit interval de timp, atingand punctul sau maxim de intensitate si, apoi, daca nu
este satisfacut, slabeste treptat si, subiectiv, iese din scena, nemaifiind resimtit ca atare. (de
exemplu o senzatie de foame, oricat de puternica ar fi, chiar daca nu este urmata de un
comportament de satisfacere, dupa un anumit timp incepe sa slabeasca si pana la urma dispare).
d) nivelul de integrare- se refera la posibilitatea de identificare si exprimare verbala a
motivului.
Registrul de integrare se intinde intre doua niveluri extreme: primul - la care motivul este
perfect si clar constientizat si actiunea poarta semnul deplinei deliberari si responsabilitati, si al
doilea - la care activarea si functionarea lui raman total inconstiente, asa cum se intampla in
cazul actelor comportamentale aberante-somnambulisme, lapsusuri, inversiuni, automatisme etc.
16. Caracterul ca formaţiune psihologica dobândita pe parcursul vieţii.
Caracterul este o fizionomie spirituală, prin care subiectul se prezintă ca individualitate
irepetabilă şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică.
Caracterul înseamnă particularitate specifică, prin care o persoană se deosebeşte de alta, semn
caracteristic al unei individualităţi, care-i determinată modul de manifestare sau conduită, stilul
de reacţie faţă de evenimentele trăite. Prin caracter se subînţelege totalitatea celor mai esenţiale
trăsături psihice individuale, manifestate prin modalităţi specifice de comportare în împrejurări
tipice de activitate şi care sunt determinate de atitudinea personalităţii faţă de aceste
circumstanţe.
Structura caracterului se regăsesc „elemente” de ordin:
- afectiv (emoţii şi sentimente);
- motivational (interese, trebuinţe, idealuri);
- cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi);
- volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază
raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu. Ponderea celor patru tipuri
de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi.
Din punct de vedere psihologic, caracterul include :
- operatori de conectare, care primesc şi proiectează „starea de set” pe „repertoriul
comportamental”;
- operatori de activare, care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie;

14
 - operatori de declanşare, care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns
(verbale şi morale);
- operatorii conexiunii inverse, care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia
despre efectele comportamentului sau acţiunii.
Cele mai esenţiale însuşiri sintetice ale caracterului:
- unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta
din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;
- expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a câtorva
trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite,
uşor de relevat şi dominate în raport cu situaţia în care se află;
- originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori,
coerenţa lăutrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la
fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;
- bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor, pe care persoana le stabileşte cu
viaţa socială, cu munca, cu semenii. Cei, care au preocupări şi relaţii înguste, rămân
indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân
izolaţi etc.
- statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o
semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în
comportament;
- plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului
în raport cu noile cerinţe impuse de necesitatea slujirii aceloraşi principii. Se asigură, astfel,
evoluţia caracterului şi, totodată, autoreglajul eficient în funcţie de diverse împrejurări;
- tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor
fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc., pe care persoana le-
a transformat în linii de orientare fundamentală şi de perspectivă.
Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii
conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice - cognitive, afective, motivaţionale şi volitiv-
valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale”.
Trăsături de natură:
- cognitivă (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic);
- afectivă (timiditatea, sentimentalismul);
- motivaţională (lăcomia, avariţia);
- inter subiectivă (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de ajutorare, altruismul şi
opusele lor);
- morală (bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia);
- voliţională (curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea, hotărârea, consecvenţa,
autocontrolul).
Tipurile accentuate de caracter:
Accentuarea de caracter este o exprimare excesivă a anumitor trăsături de caracter şi a
combinaţiilor lor, prezentând variante ale normei, mărginite cu patologiile.
K. Leonhard deosebeşte următoarele accentuări de caracter:
Tipul hipertimic caracterizează oamenii egoişti, ambiţioşi, mobili, comunicabili, gălăgioşi. La
aceste persoane predomină dispoziţia bună cu tendinţe de euforie sau disforie, bunătatea
sufletească. Ei sunt optimişti, cu iniţiativă, nu duc lucrul până la capăt în cazul emoţiilor,
incapacitatea de a se concentra la o anumită activitate, neurotici, merg la risc, sunt brutali şi

15
amabili. în linii generale, hiperticii nu suportă lucrul migălos, singurătatea, tind spre fapte
amorale, neprevăzute.
Tipul cicloid se deosebeşte prin schimbarea frecventă a dispoziţiei pe o anumită perioadă de
timp (5-7 zile). La etapa dispoziţiei bune este vesel, cu iniţiativă, îndeplinesc uşor activităţi. La
etapa indispoziţiei devine pasiv, îngândurat, irascibil, indiferent, supărăcios, mohărât. în linii
generale, cicloidul este foarte ataşat de familie, însă deseori se îndepărtează de persoanele
apropiate şi sunt iniţiatorii conflictelor.
Tipul epileptoid. De mici copii sunt responsabili spre acurateţe deosebită, păstrează
îmbrăcămintea, ocroteşte tot ceea ce-i aparţine. Prevalează tendinţa de a păstra ordinea, nu
acceptă observaţiile altora. Sunt observatori, agresivi, răutăcioşi, energetici, explozibili, cruzi,
păstrează jignirea cu dorinţa de a se răzbuna
Tipul schizoid se caracterizează prin orientarea spre propriul Eu. Persoanele de acest tip preferă
singurătatea, omit jocurile gălăgioase şi activitatea în comun. îşi aleg prietenii mai în vârste. La
vârsta pubertară se închide în sine, nu vorbeşte cu mama, cu tata; sunt visători.
Tipul psihoastenic încă din copilărie este timid, fricos, suspicios. Apar interese mature în
perioada timpurie 6-7 ani. De asemenea evoluează diferite fobii faţă de oameni necunoscuţi,
obiecte, frica de a rămâne singur în întuneric, în casă. Trăsăturile dominante ale acestui tip sunt:
neîncredere în forţele proprii, anxietate sporită, stare de ipohondrie (depresie).
Tipul paranoic. E sporită orientarea spre un scop chiar din copilărie. Sunt serioşi, anxioşi,
îngrijoraţi, visători.
Tipul senzitiv. De mic este fricos, orientat spre lumea internă. Este o fire sfioasă, se teme de
singurătate, întuneric, animale, evită locurile gălăgioase. Se ataşează de persoanele, cu care se
deprinde.
Tipul instabil. Se caracterizează prin sociabilitate scăzută, sunt buni la inimă, deschişi,
serviabili, emoţionali. Se adaptează uşor la condiţii noi de viaţă. Sunt nişte persoane
nestatornice; în procesul activităţii pot să uite de scopul final şi să se ocupe de lucruri străine
Tipul conformist acceptă tot ceea ce i se propune. Dacă nimereşte sub influenţă, imediat neagă
ce a acceptat anterior şi îşi formează o altă părere. El nu-şi expune propria părere niciodată, ci
acceptă părerea liderului, a autorităţii, a tradiţiei, a majorităţii.
Tipul labil. Din copilărie se caracterizează prin labilitatea (schimbarea) dispoziţiei sub influenţa
unui cuvânt, gest sau privire. Dispoziţia lui se poate schimba de câteva ori pe zi. Este bun la
inimă, sociabil, sensibil, mărinimos.
Tipul astenic se caracterizează prin sensibilitate sporită, neurotism. Aceste persoane dorm rău,
n-au poftă de mâncare, sunt capricioşi, fricoşi şi plângăreţi. Sunt sensibili la sunetele puternice,
la lumină puternică, este irascibil şi oboseşte uşor. Nu suportă gălăgia, companiile; specific
pentru ei prevalează frica de a se îmbolnăvi. în colectiv ei sunt disciplinaţi, liniştiţi, ordonaţi,
modeşti, prietenoşi, blânzi, îngăduitori.
17. Invatarea ca forta motrice a dezvoltarii aptitudinilor umane.
Aptitudinea este un complex de însuşiri psihice şi fizice strict individuale, relativ stabile ale
persoanei, care condiţionează realizarea cu randament a unei anumite activităţi.
Criteriile după care distingem o aptitudine este efortul cu care persoana realizează o anumită
activitate şi viteza realizării activităţii.

16
Deosebim nivelele de realizare a aptitudinii. Aptitudinile sunt însuşirile potenţiale ce pot
valorificate în condiţii favorabile. Dacă aptitudinile sunt dezvoltate, perfecţionate, aplicate în
situaţii reale ele devin efective fiind denumite capacităţi ale persoanei.
În ordinea devenirii personale la baza aptitudinilor stau predispoziţiile pentru anumite
activităţi. Predispoziţiile sunt înnăscute. Concursul unor factori biologici, psihologici, sociali şi
culturali ducând în acelaşi sens pot transforma predispoziţiile în aptitudini şi aptitudinile în
capacităţi personale. O acţiune negativă a condiţiilor şi cauzelor biologice, psihologice, de grup
uman şi culturale pot stopa devenirea benefică a predispoziţiilor sau chiar pot cauza
destructurarea acestora. Aptitudinile sunt parţial determinate de natură şi parţial determinate de
umanitate.
După criteriul naturii proceselor psihice care concură la existenţa aptitudinii distingem
1. aptitudini senzoriale - sunt aptitudinile de a vedea, auzi, mirosi etc. cu precizie mai
mare decât media oamenilor.
2. aptitudini psiho-motorii - sunt aptitudinile de a executa mişcări corporale complexe în
care se combină calităţile fizice ale persoanei cu cele ale gândirii.
3. aptitudini intelectuale - sunt acele aptitudini prin care se manifestă la un nivel ridicat
procese ca memorarea, gândirea, imaginarea, limbajul, intuiţia..
Considerând gradul de specializare în activităţi socialmente constituite deosebim aptitudini
generale cum este inteligenţa, şi aptitudini speciale cu sunt de exemplu aptitudini sportive,
aptitudini artistice, aptitudini tehnice, aptitudini ştiinţifice de diferite speţe, aptitudini filozofice,
aptitudini teologice etc.

18. Functile principale ale afectivitatiiii.

Afectivitatea este o trăire diferentiată, ca stare fată de situaţii, evenimente, persoane, conţinuturi
de comunicări, la care se participă etc.
Afectivitatea se manifestă nu numai faţă de evenimente prezente, ci şi faţă de cele evocate din
trecut, dar şi asociate de trăiri, ce se vor putea produce in viitor. Expresiile afectivităţii, dacă sunt
legate de un moment sau situaţie, se numesc afecte şi emoţii.
Dacă sunt latente (de fond), se numesc sentimente, iar când au o intensitate foarte puternică şi
obsesivă, răscolitoare, cu efecte de reflux in întreaga viaţă psihică, se numesc pasiuni.
Afectivitatea sau emoţionalitatea poate fi activă sau pasivă.
1. Activă este când se participă prin implicaţie in situaţii şi evenimente,
2. Pasivă este când evenimentele şi situaţiile se suportă doar sau se percep.
Procesele psihice care reflecta realitati dintre subiect si obiect sub forma de trairi poarta
denumirea de afectivitate
Afectivitatea indeplineste doua functi de baza :
- de semnalizare ( se manifesta prin faptul ca ele apar si se modifica in dependent de
schimbarile ce se produc in mediu incunjurator sau in organismal uman)
- de reglare( emotile stabile orienteaza comporamentul nostru contribuie la depasirea
bareriilor)

17
19. Functiile grupului social in formarea atitudinilor sociale.

20. Formele comportamentului agresiv.

După Nicolae Mitrofan, criteriile de clasificare ale agresivităţii sunt:
1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă un comportament agresiv, distingem:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.

2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, distingem:

- agresivitatea fizică (direct,indirect) şi agresivitatea verbală(direct, indirect-birfe)
- agresivitatea directă, care are efecte directe asupra victimei, şi
- agresivitatea indirectă, în cazurile în care între agresor şi victimă apar intermediari.

3. În funcţie de obiectivele urmărite, distingem:

- agresivitatea care are ca scop obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
- agresivitatea ce are ca principal scop rănirea şi/sau chiar distrugerea victimei.

4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii, putem distinge:

- agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;
- agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.

18