CURS NR.

1 - PROTECTIE ŞI ASIGURĂRI SOCIALE - NOŢIUNI

INTRODUCTIVE
1.1.Riscurile sociale şi tehnici de protecţie
Primele forme de asigurare socială au apărut la începutul secolului al XIX lea şi s-au
referit la măsuri de asigurare socială. La acestea s-au adăugat, cu timpul şi elemente de asistenţă
socială, ambele forme utizând ulterior denumirea de securitate socială.
Conceptul de protecţie socială, în sens modern, în context juridic pentru prima data a fost
utilizat în SUA, în Social Security Act (Legea securităţii sociale) din 14 august 1935, şi se avea
în vedere prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.
În opinia lui J. H. Richardson, scopul esential al securitatii sociale este acela de a asigura
sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza careia sunt
lipsiti, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenta sau îngrijire medicala de
baza . Colectivitatea strânge de la membrii sai, pe cât posibil proportional cu capacitatea
contributiva a acestora, cotizatii care alimenteaza fondurile de ajutor, securitate si pensii, în
beneficiul respectivilor membri si al persoanelor care fac parte din familiile acestora
Cuvântul securitate îşi are originea în latinescul securitas (în franceză sécurité, în
engleză security); el înseamnă protecţie, apărare, stare de siguranţă, faptul de a fi pus la adăpost
de orice pericol.
Securitatea socială este garanţia acordată fiecărei persoane ca în orice împrejurare să
dispună de mijloacele necesare pentru asigurarea propriei subzistenţe, precum şi pe cea a familiei
sale în condiţii decente.
Conţinutul acestei expresii constă în contracararea consecinţelor unor evenimente
diverse, calificate în genere riscuri sociale.
Această concluzie rezultă din importante documente internaţionale, inclusiv Convenţia
nr. 102/1952 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care utilizează expresia securitate socială şi
îi precizează conţinutul.
Documentele respective se referă la un mănunchi de evenimente care determină puterea
statală să asigure protecţie în tot sau în parte populaţiei sale. Sunt considerate astfel de
evenimente:
boala;
maternitatea;
invaliditatea;
bătrâneţea;
accidentul de muncă şi boala profesională;
decesul (protecţia urmaşilor);
sarcinile familiale;
şomajul.
Aşadar, noţiunea de securitate socială este asociată unei liste de evenimente care, în
pofida unei varietăţi aparente, prezintă caracteristici comune, ele fiind, de fapt riscuri sociale,
adică riscuri de natură să determine reducerea ori suprimarea capacităţii de câştig a persoanelor
(în primul rând, salariate).
 Având în vedere efectele lor, riscurile sociale sunt acele evenimente care au incidenţă
comună asupra situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin
creşterea cheltuielilor.
Într-adevăr, există anumite evenimente susceptibile de a împiedica o persoană să
dobândească un venit normal dintr-o activitate profesională. Din acest punct de vedere, riscurile
sociale pot fi riscuri fizice şi riscuri economice.
Riscurile fizice apar atunci când forţa de muncă este alterată, redusă sau pierdută. Aceste
riscuri pot fi de origine profesională, şi anume în caz de accident de muncă sau boală
profesională, şi de origine extraprofesională în alte cazuri, de pildă: boală, maternitate,
invaliditate, bătrâneţe, deces, văduvie.
Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fără să fie
alterată, este imposibil de exercitat, din cauza lipsei de locuri de muncă disponibile; este cazul
şomerilor.
Există, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin creşterea
cheltuielilor în situaţii excepţionale, de exemplu, cumpărarea de medicamente în caz de boală,
majorarea chiriilor în anumite perioade, întreţinerea unor membri ai familiei aflaţi în nevoie etc.
S-a mai considerat că securitatea socială constituie o garanţie contra riscurilor de ordin:
psihologic: boală, maternitate, invaliditate, deces, bătrâneţe, care pot afecta persoanele,
antrenând astfel o reducere sau pierdere a câştigurilor;
profesional: accidente de muncă şi boli profesionale.
Securitatea socială, care ocupă un loc însemnat în viaţa cotidiană a mai multor oameni
începe adesea înainte de naştere (îngrijirile prenatale) şi se prelungeşte după moarte (pensiile de
urmaş).
Desigur că repararea consecinţelor riscurilor sociale se face în scopul garantării securităţii
economice a persoanelor supuse acestor riscuri. Având în vedere că scopul politicilor de
securitate socială este în definitiv de a aboli starea de nevoie, asigurând fiecărui cetăţean un venit
suficient pentru a satisface în orice moment nevoile sale, dreptul securităţii sociale ar putea fi
definit şi ca dreptul la o redistribuire destinată să garanteze securitatea economică individuală.
Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică, comportă
eforturile tinzând la securitatea locului de muncă, a câştigului şi a capacităţii de muncă
(îngrijirile medicale, de exemplu), precum şi amenajarea unui sistem de distribuire a venitului de
înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate forţată.
Definirea legală a conceptului este enunţată şi în Legea asistenţei sociale, care prin risc
social desemnează "pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele
economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală,
accident, dizabilitate, îmbătrînire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială, etc.), iar în
literatura de specialitate naţională riscurile sociale sunt acele evenimente previzibile sau
imprevizibile a căror survenire condiţionează incapacitatea temporară sau totală de munca şi
drept rezultat diminuarea sau pierderea surselor de venit, precum şi evenimentele care necesită
venituri suplimentare sau alte forme de asistenţă sau asigurare socială.
Riscurile sociale pot fi împărţite astfel în 4 grupe: economice (şomajul); fiziologice
(pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă; sarcina şi lăuzia, bătrîneţea, decesul); de
producţie/muncă (accidentul de muncă, boala profesională); demografice şi sociale (familiile cu
mulţi copii, familiile monoparentale,orfani. Riscurile economice şi demografice nu influenţează
direct asupra capacităţii de muncă a persoanei dar lipsa îndelungată a activităţii de muncă
condiţionează, indubitabil, diminuarea nivelului de trai al şomerului şi familiei sale, precum şi
reducerea competenţelor profesionale. Sporirea cheltuielilor, cauzate de mărirea numărului de
membri ai familiei, poate înrăutăţi calitatea hranei, odihnei şi a altor condiţii de trai al familiei,
influenţînd şi asupra sănătăţii. Riscurile fizice apar atunci cînd forţa de muncă este alterată,
redusă sau pierdută. Aceste riscuri pot, de origine profesională (accidentul de muncă, boală
profesională) şi de origine extraprofesională (boală, maternitate, invaliditate, bătrîneţe, deces,
văduvie). Riscurile economice sunt generate de situaţiile în care forţa de muncă, fară a fi alterată,
este imposibil de exercitat din cauza lipsei de locuri de muncă disponibile; este cazul şomerilor.
În funcţie de sistemul în baza căruia are loc finanţarea riscului social, aceştea se clasifică
în riscuri asigurate şi riscuri neasigurate. Riscurile asigurate, care sint tipice sistemului de
asigurări sociale, constituie evenimentele sau fenomenele la a căror producere organele de
asigurare socială competente sunt obligate să acorde prestaţiile sau serviciile de asigurări sociale.
Specificul acestor riscuri rezultă din faptul că persoana, fiind salariat, a prevăzut posibilitatea
survenirii lor, de aceea, prin intermediul sistemului de asigurări sociale, a contribuit la fondurile
sociale, în proporţiile stabilite de legislaţie, şi în baza acestora va beneficia de prestaţii sau
servicii de asigurări sociale. Riscurile neasigurate sunt evenimente imprevizibile, ale căror
consecinţe economice negative se răsfrîng asupra persoanei sau familiei, condiţionînd pierderea
potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social. Riscurile neasigurate constituie nucleul
activităţii sistemului de asistenţă socială, care este bazat pe principiul solidarităţii sociale, unde
prestaţiile şi serviciile sociale sunt stabilite conform criteriului necesităţii, categorial sau
nominativ.
Combaterea evenimentelor aleatorii care pun in pericol viata, sănătatea, capacitatea de
muncă, bunurile oamenilor poate fi făcută prin mai multe metode:
a) evitarea sau prevenirea riscurilor ce pot să apară;
b) limitarea pagubelor produse pe baza unor măsuri de minimizare a efectelor
evenimentului după producerea acestuia;
c) asumarea riscului, care presupune suportarea individuală a consecinţelor materiale şi
financiare ale producerii unui eveniment nedorit, prin crearea de rezerve în vederea acoperirii
pe seama resurselor proprii a eventualelor pagube, fie prin autoprotecţie, fie prin
autoasigurare;
d) transferul riscului asupra altei personae, prin asigurare.
Pentru protecţia împotriva diverselor riscuri sunt necesare fonduri, care pot fi constituite
pe mai multe căi şi pot îmbrăca diferite forme: fonduri de rezervă financiară constituite din surse
proprii, fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat în bugetul de stat şi
în bugetele locale, fonduri de asigurare propriu-zise, fondul de protejare a asiguraţilor, etc.

1.2. Definirea conceptului de protecţie socială

Intr-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor
statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea
consecinţelor unor evenimente considerate ca "riscuri sociale" asupra nivelului de trai al
populaţiei.
Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecţie în Dreptul Roman,
remarcăm apariţia primelor forme de asistenţă socială în secolele 13 şi 14, când în jurul
mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.
Nevoia unei securităţi individuale şi colective a existat dintotdeauna. Oamenii au încercat
din cele mai vechi timpuri să-şi asigure propria protecţie, precum şi a persoanelor aflate în grija
lor, contra unor eventualităţi, cum ar fi foametea sau alte pericole. Ei au luptat mereu pentru
satisfacerea nevoilor vitale (de hrană, adăpost, îmbrăcăminte). Este o luptă, până la urmă, pentru
existenţă, care nu va înceta niciodată.
Industrializarea şi exodul rural care a însoţit-o au dat naştere, în special în Europa
(secolul XIX), unei noi clase, a muncitorilor care nu puteau conta pentru a trăi decât pe salariu.
Dacă din varii motive (boală, accident, şomaj, bătrâneţe) îşi pierdeau acest unic venit, ei
rămâneau fără nicio sursă de existenţă. Rătăciţi în mediul urban, muncitorii şi persoanele aflate
în grija lor nu mai beneficiau de protecţia asigurată altădată de clan, trib sau familie în sens larg,
adică de acel system tradiţional, unde persoanele valide se ocupau de copii, bolnavi şi de cei în
vârstă.
La început, eforturile de întrajutorare au fost fragmentare: case de asigurări încurajate de
stat; dispoziţii obligând patronii de a întreţine, într-o anumită măsură, pe muncitorii bolnavi sau
accidentaţi; societăţi mutuale presupunând o modestă asistenţă în bani în caz de boală sau
bătrâneţe; asigurări private oferind indemnizaţii la nevoie în timpul vieţii şi în caz de deces etc.
Aceste măsuri însă nu au fost suficiente. De aceea, în ţările industrializate au început să
apară, mai întâi într-un ritm lent, apoi tot mai accelerat, odată ce lumea muncii a devenit mai
organizată, mai puternică, programe de protecţie socială.
Aceste programe aveau uneori caracter obligatoriu, dar, la origini, se aplicau numai
anumitor categorii de muncitori. Câmpul lor de acţiune a fost apoi în mod progresiv extins în
maniera de a acoperi ansamblul populaţiei.
Primul mare sistem de protecţie socială a fost instituţionalizat în Germania, la sfârşitul
sec. al XIX-lea.
Independent de personalitatea cancelarului Bismark, această apariţie a fost posibilă
datorită unor factori favorabili:
a) de ordin economic: trecerea de la statul agrar la cel industrial a provocat o dezvoltare
brutală a unui proletariat extrem de sărac;
b) de ordin ideologic: în Germania se dezvoltase o gândire socialistă foarte activă;
c) de ordin politic: deoarece mai mulţi deputaţi ai partidului social-democrat intraseră în
Reichstag, Bismark, în afară de politica tradiţională de represiune, a întreprins încă una de
reforme sociale destinate să diminueze influenţa socialistă;
d) de ordin juridic: această politică de reforme sociale a fost facilitată de existenţa unor
precedente; imitând legislaţia prusacă, mai multe state adoptaseră deja unele măsuri de asigurări
sociale.
Bismark şi-a prezentat proiectele de reformă într-un foarte celebru mesaj în Reichstag la
data de 17 noiembrie 1881. El a emis concepţia revoluţionară pentru acea epocă, în sensul că
statul trebuie să aibă nu numai misiunea defensive vizând apărarea drepturilor existente, dar şi pe
cea de a promova pozitiv, prin instituţii specifice şi utilizând mijloacele de care colectivitatea
dispune, bunăstarea tuturor membrilor săi, în special a celor aflaţi în nevoie.
Ca urmare, au fost promovate, în interesul muncitorilor din industrie, trei legi
fundamentale privind:
asigurarea de boală (1883);
asigurarea contra accidentelor de muncă (1884);
asigurarea împotriva invalidităţii şi bătrâneţii (1889).
Reunite în Codul asigurărilor sociale (1911), ele au fost completate cu regimul
asigurărilor de invaliditate şi bătrâneţe pentru funcţionari, de deces (1911) şi, mai târziu, de
asigurarea contra şomajului (1929). Asemenea sisteme au apărut şi în alte ţări (Australia, Noua
Zeelandă, Suedia, Danemarca, Anglia etc.).
Nici România nu a făcut excepţie; ea s-a înscris la fel de devreme în acest curent novator
privind protecţia muncitorilor.
Astfel, în anul 1895 a fost adoptată Legea minelor, care instituia asigurările sociale
obligatorii ale minerilor şi ale lucrătorilor din industria petrolieră. În acelaşi timp, dispunea
înfiinţarea unor case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror fonduri erau constituite prin
contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.
În anul 1902 a fost votată Legea meseriilor, care prevedea un sistem de asigurări sociale
pe baze corporatiste, beneficiarii fiind exclusiv meseriaşii.
Legea pentru asigurările muncitoreşti din anul 1912 reglementa asigurările obligatorii.
Potrivit acestei legi, sarcina riscului în caz de accident cădea asupra patronului, iar riscurile
provenite din boală cădeau asupra muncitorului.
Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii în anul 1919 a dat un suflu nou acţiunilor
în domeniul securităţii sociale. Se ştie că în concepţia acestei organizaţii problemele de muncă şi
cele sociale nu constituie subiecte de interes exclusiv de natură internă pentru statele membre.
De aceea, încă de la început a adoptat o serie de convenţii cu privire la securitatea socială, de
exemplu: Convenţia nr. 3/1919 asupra protecţiei maternităţii; Convenţia nr. 12/1921, nr. 17 şi
18/1925 privind ajutoarele în caz de accidente de muncă şi boli profesionale; Convenţiile nr. 35-
40/1933 privind asigurările de bătrâneţe, de invaliditate şi deces; Convenţia nr. 44/1934
referitoare la şomaj etc.
Actul normativ cel mai important adoptat în această perioadă în ţara noastră este aşa-
numita Lege Ioaniţescu, din 1933, pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul
naţional. Legea prevedea, printre altele, următoarele:
cota de asigurări sociale, în cuantum de 6% din salariu, se suporta în părţi egale de
patron şi salariaţi;
bolile profesionale erau asimilate accidentelor de muncă;
ajutoarele de incapacitate de muncă se acordau din prima zi de boală.
Actul juridic care a utilizat pentru prima dată în lume termenul de securitate socială este
Legea americană de securitate socială (Social Security Act), din 1935.
Această lege reglementa protecţia şomerilor, asigurarea de bătrâneţe şi deces în favoarea
salariaţilor, asistenţa socială a persoanelor defavorizate.
Conceptul de securitate socială, se consideră, a fost revoluţionat în anul 1942, prin
celebrul raport al britanicului William Beveridge Social insurance and alliend servides care a
proclamat obiectivul ambiţios de a libera omul de teamă şi nevoie. Prin acest raport a fost
motivată ideea unui drept de securitate socială, care, ulterior, a făcut obiectul unor documente
internaţionale.
Deşi în ţara noastră au existat, aşa cum am arătat, de-a lungul timpului preocupări
constante în domeniul asigurărilor sociale şi al asistenţei sociale, referiri la termenul de securitate
socială s-au făcut relativ recent. Astfel, s-a arătat că în foarte multe ţări ale lumii se afirmă ideea
că asigurările sociale fac parte dintr-o noţiune mai largă, aceea de securitate socială şi că aceasta
formează obiectul preocupărilor şi dezbaterilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale altor
organisme internaţionale.
După 1990, însă, sub influenţa legislaţiei internaţionale, a necesităţilor de protecţie tot
mai diversificate, mai extinse, a intensificării reglementărilor în domeniu, se discută tot mai mult
de securitatea socială în România, despre dreptul aplicabil acesteia.
 De altfel, în prezent, în toată lumea, statele consideră de datoria lor să asigure tuturor
cetăţenilor securitate socială, chiar dacă nu pretutindeni acest obiectiv este realizat în aceeaşi
măsură.
Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite, prevede în art. 22 că fiecare persoană, în calitate de membru al
societăţii, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptăţită să obţină satisfacerea
drepturilor economice, sociale şi culturale, indispensabile demnităţii şi liberei dezvoltări a
personalităţii sale, graţie efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinând seama de
organizarea şi resursele din fiecare ţară.
În completare, art. 5 prevede: orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă suficient
pentru asigurarea sănătăţii, bunăstării sale şi a familiei în special în ceea ce priveşte
alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirile medicale, precum şi serviciile sociale necesare;
ea are dreptul la securitate în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe, şi în alte
situaţii de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de
voinţa sa.
Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe norme în această materie, de
exemplu: Recomandarea nr. 67/1944 asupra mijloacelor de existenţă, Recomandarea nr. 69/1945
asupra îngrijirilor medicale, Convenţia nr. 102/1952 privind securitatea socială.
Adoptarea acestei din urmă convenţii a marcat o nouă etapă în legislaţia internaţională a
securităţii sociale; ea a introdus obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil în toate ţările
lumii, indiferent de gradul de dezvoltare economică.
Convenţia respectivă este exhaustivă pentru că reuneşte într-un instrument unic toate
ramurile securităţii sociale, anterior dispersate în texte distincte; în plus, prevede alocaţiile
familiale, care nu făcuseră obiectul niciunei norme precedente. Ea defineşte cele nouă ramuri ale
securităţii sociale acoperind diferitele eventualităţi care împiedică salariaţii să-şi subvenţioneze
necesităţile familiilor sau care îi obligă să facă cheltuieli suplimentare: îngrijirile medicale,
incapacitatea de muncă sau boală profesională, întreţinerea copiilor, maternitatea, invaliditatea,
decesul susţinătorului de familie.
Consiliul Europei, a adoptat, printre altele, următoarele documente: Charta socială
europeană (1961)1, Codul european de securitate socială (1964), Convenţia europeană de
securitate socială (1973).
Charta, simetrică pe planul drepturilor sociale, Convenţiei europene a drepturilor omului;
este importantă, în special, datorită art. 12, intitulat dreptul securităţii sociale.
Codul european de securitate socială este aproape identic cu Convenţia OIM nr.
102/1957, însă condiţiile de ratificare sunt mult mai riguroase.
Cel mai important document al Uniunii Europene în domeniul analizat este Charta
comunitară privind drepturile fundamentale ale lucrătorilor. Conform art. 10, fiecare lucrător are
dreptul la o protecţie socială adecvată şi la prestaţii de securitate socială la un nivel suficient.
Pentru România, legislaţia comunitară a devenit direct aplicabilă odată cu momentul
aderării la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.
Astfel, aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 referitor la sistemele de securitate
socială care se aplică angajaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor de familie care se
deplasează în interiorul Comunităţii şi a Regulamentului (CEE) nr. 574/72 care stabileşte
modalităţile de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 este obligatorie şi în ţara nostră.
 Regulamentul se aplică pentru următoarele prestaţii sociale: boală şi maternitate,
accidente de muncă, boli profesionale, prestaţii de invaliditate, pensii pentru limită de vârstă,
pensii de urmaş, ajutoare de deces, prestaţii de şomaj, prestaţii familiale.
Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith şi
defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc
alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El considera ca fiind cea mai urgentă măsură
"prevederea dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă, de a avea un venit garantat sau
alternativ".
In prezent acţiunile de protecţie socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare
eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi
recreare, mediul social-politic, într-un cuvânt, condiţiile sociale de trai.
Protecţia socială se regăsește pe mai multe planuri:
la nivelul întregii populații a unei țări (ex. asigurarea unui venit minim garantat,
protejarea veniturilor populaţiei de fenomenele inflației și ale coruptiei, asigurarea unui nivel
minim de consum, protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia
faţă de criminalitate si abuzuri, etc;
la nivelul diferitelor segmente populaționale (copii, vârstnici, persoane cu handicap,
şomeri etc.);
la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de individul în sine)
Protecția socială este un element fundamental al politicilor statale și se referă la acel
ansamblu de măsuri, acțiuni, programe sociale menite să asiste persoana aflată în nevoie și să îi
asigure accesul la satisfacerea nevoilor de hrană, adăpost, securitate prevenind sau diminuând
efectele negative ale unor situații de risc social.
Existenţa unui sistem de protecţie socială eficient, rezultă din acţiunile sociale ale tuturor
factorilor implicaţi (întreprinzători, statul, salariaţi, fundaţii, biserica, sindicatele etc.), în vederea
asigurării unui venit minim celor aflaţi în dificultate şi/sau prestarea unor servicii de natură
personală, întreţinerea, asistenţă medicală, educaţie, transport etc.
Structura sistemului de protecţie socială este alcătuit din diverse beneficii (în bani sau în
natură) şi servicii cu scopul de a asigura tuturor categoriilor defavorizate (hadicapaţi, minori
abandonaţi, tineri fără sprijin material şi nematerial, populaţia vârstnică fără sprijin de ajutor,
tinere mame cu situaţie familială nereglementată legal etc.) un nivel de trai decent.
Protecţia socială poate fi definită «un ansamblu de politici, măsuri, instituţii, organisme
care asigură sprijinul persoanelor şi grupurilor aflate în dificultate şi care nu pot să realizeze
prin efort propriu condiţii normale, minime de viaţă», sau protecţia socială reprezintă un
ansamblu de acţiuni, decizii şi măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau
înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condiţiilor de
viaţă ale populaţiei.
Prin sistemul de protecţie socială se încearcă o redistribuire a resurselor materiale şi
umane ale colectivităţii către categoriile defavorizate ale populaţiei, pe principiul solidarităţii
intergeneraţionale si intrageneraţionale, adică solidaritatea de la cei tineri (activi) faţă de cei în
vârstă, solidaritatea celor angajaţi faţă de cei aflaţi în şomaj, solidaritatea celor sănătoşi faţă de
cei bolnavi, a celor care nu au copii cu cei care au copii, de la cei cu venituri mari spre cei cu
venituri mici etc.
Obiectivul principal al protecţiei sociale este de a-i ajuta pe cei în dificultate să se
reintegreze în viaţa normală a societăţii, să îi ajute să-şi menţină forţa de muncă activă, să treacă
mai uşor peste anumite riscuri la care sunt supuşi indivizii şi familiile lor (ex. boală, invaliditate,
handicap, bătrâneţe, familii cu mulţi copii, deces, şomeri, elevi, studenţi, familii cu venituri mici
etc.). De asemenea, protecţia socială are în vedere nu numai condiţiile materiale de trai (ocuparea
forţei de muncă, condiţiile de muncă, veniturile, consumurile, locuinţa, mediul ambiant, etc), ci
şi condiţiile sociale precum: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi
recreere, mediul socio-politic, restructurarea ordinii sociale şi de drept.
În acest sens, politica socială poate acţiona la trei niveluri distincte:
a) la nivelul întregii colectivităţi, aceasta se poate realiza prin: protejarea veniturilor
populaţiei de inflaţie, asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie,
protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă de criminalitate,
violenţe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecţia la locul de muncă, protecţia împotriva
corupţiei, alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.
b) la nivelul diferitelor categorii defavorizate cum ar fi: copii, vârstnici, handicapaţi,
şomeri, etc.
c) la nivel personal pentru rezolvarea unor problem personale legate de starea individului
la un moment dat.
În ceea ce priveşte, cui revine sarcina asigurării protecţiei sociale, există câteva concepţii:
1. Concepţia liberală a protecţiei sociale care constă în acordarea încrederii forţelor
pieţei libere, în care fiecare trebuie să fie capabil să îşi asigure o anumită protecţie în
concordanţă cu demnitatea umană. Familia este cea care trebuie să asigure solidaritatea între
generaţii. Asigurările private permit fiecăruia să-şi acopere riscurile după consideraţii proprii,
asumându-şi plata costurilor implicate. Asistenţa de caritate este de origine privată (biserica,
particulari) şi asigură ajutoare pentru cei mai săraci;
2. Concepţia mutualistă se sprijină pe principiul asocierii, astfel că persoanele se
organizează în asociaţii de ajutor reciproc, la care cotizează toţi pentru a acoperii riscurile
fiecăruia.
3. Concepţia socializată (etatistă) presupune implicarea statului în asigurarea protecţiei
sociale, potrivit căreia, toate persoanele din colectivitate au dreptul la o anumită protecţie socială,
independent de contribuţia lor la finanţare. Această concepţie este cea mai raspândită în Europa,
unde marea majoritate a riscurilor sociale se acopera de către puterea publică, deşi în toate ţările
există şi asociaţii de ajutor reciproc si organizaţii de binefacere.
În aplicarea şi fundamentarea măsurilor de protecţie socială, statul român a urmărit
respectarea prevederilor Constituţiei României referitoare la drepturilor omului, precum şi o serie
de alte principii, printre care se menţionează: protecţia demnităţii umane, universalitatea
măsurilor de protecţie socială, promovarea principiilor solidarităţii şi justiţiei sociale,
promovarea parteneriatului social ca mijloc central şi de eficientizare a tuturor măsurilor de
politică şi protecţie socială, trecerea treptată de la descentralizarea realizării protecţiei sociale şi,
odată cu aceasta, angajarea în activitatea de protecţie socială a agenţilor economici, a unităţilor
adminstraţiei publice locale, a instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, a societăţilor de
caritate şi a persoanelor fizice prin contribuţii materiale, băneşti şi sociale ale acestora într-un
cadru legal adecvat.
Protecția socială cuprinde două componente de bază: asigurările sociale în sistem
contributiv și asistența socială noncontributivă.
 1.2.1. Sistemul asigurărilor sociale

Sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale au la bază principiul

solidarității sociale, care presupune o relație de contribuție reciprocă între membrii unei societăți.
Sistemul de asigurări sociale se bazează pe contribuția și colectarea fondurilor de la cei asigurați
și distribuirea acestor fonduri către persoane aflate în situație de risc social.
Fiecare persoană poate trece prin stări și perioade dificile în viață, perioade care conduc
la imposibilitatea de a realiza venituri dintr-o activitate remunerată, din cauza unor situații cum
ar fi: șomajul, invaliditatea, accidente profesionale sau de diverse tipuri, îmbolnăviri, naștere,
creșterea și îngrijirea copiilor, perioada de pensionare etc. Sistemul asigurărilor se întemeiază pe
principiul contributivității în cadrul căruia cotizațiile anterioare finanțează compensările de
venituri în mod proporțional cu contribuția anterioară a individului.
În acest context s-a implementat și asimilat în cultura occidentală termenul de reţea de
securitate (siguranţă) socială , ca și o componentă de bază a securităţii sociale. În această reţea
de securitate socială sunt circumscrise acele măsuri și strategii compensatorii care să ajute
populația unei țări, mai exact acele categorii care prezinta risc de vulnerabilitate socială crescut
să nu ajungă la pragul de subzistență: ajutor social, venit minim garantat, ajutor de şomaj, diferite
alte prestații sociale.

1.2.2. Sistemul de asistenţă socială

Sistemul național de asistență socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar
sistemelor de asigurări sociale și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și
sistemul de servicii sociale conform Legii 292/2011 care reglementează cadrul general de
organizare, funcționare și finanțare a sistemului național de asistență socială în România.
Conform definiției date de legislația în vigoare acesta reprezintă un ansamblu complex
de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de
grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență
pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și
excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii calității vieții.
Asistența socială este un sistem care funcționează dupa alte principii decât sistemul
asigurărilor sociale: fondurile pe baza cărora se dezvoltă acest sistem se bazează pe fonduri
provenite din bugetul statului, pe donații financiare sau materiale ale diferitelor persoane fizice
sau juridice, pe campanii de strângere de fonduri și nu presupune sub nici o formă vreo
contribuție financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate în situații
vulnerabile are la bază principiul solidarității sociale, al subsidiarității şi al universalității și
presupune evaluarea nevoilor asistatului fără ca acesta să fi cotizat sau să fi contribuit activ la
orice tip de contribuții anterior apariției problemei cu care se confruntă.
Conform Legii nr. 292/2011, sistemul de asistență socială are două componente de bază:
Sistemul național de asistență socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar
sistemelor de asigurări sociale și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și
sistemul de servicii sociale.
 1.3. Funcțiile protecției sociale

Esenţa protecţiei sociale este exprimată prin funcţiile sale, care constituie sarcinile ce
stau la baza funcţionării sistemului de protecţie socială, care direcţionează politica socială
statului spre atingerea obiectivelor statului bunăstării.
Funcţiile protecţiei sociale le putem diviza în două categorii mari: principale şi auxiliare.
Din categoria funcțiilor principale fac parte: economică; socială; politică; demografică, iar din
categoria celor auxiliare: de producţie, protectoare; organizatorică; informativă; moral-
ideologică.
Funcţia economică vizează de nivelul de trai, venitul deplin sau parţial sau de altă sursă
de existenţă folosită în dependenţă de vârstă, capacitatea de muncă, pierderea întreţinătorului.
Acordarea unui venit suplimentar în cazul apariţiei anumitor circumstanţe neprevăzute, precum
şi acordarea unui ajutor minimal material sau bănesc sunt de mare folos persoanelor
defavorizate.
În opinia savanţilor ruși esenţa funcţiei economice este exprimată prin: compensarea
parţială a salariului sau altui venit pierdut, din cauza vârstei, incapacitatea de muncă sau decesul
întreţinătorului; compensarea parţială a cheltuielilor suplimentare, cauzate de survenirea
anumitor circumstanţe (de exemplu: naşterea copiilor, calamităţile naturale, conflictele armate);
acordarea ajutorului bănesc minim persoanelor nevoiaşe şi familiilor; acordarea serviciilor
medicale gratuite şi deservirii sociale, în conformitate cu standardele statale minime (de
exemplu: asigurarea cu medicamente.
Funcţia politică permite statului prin mijloace specifice protecţiei sociale să realizeze
direcţiile prioritate ale politicii sociale , să diminueze tensiunile sociale provocate de
discrepanţa dintre nivelul de trai al reprezentanţilor diferitor categorii sociale , echivalând
statutul social al diferitor categorii de populaţie, prin crearea condiţiilor care ar asigura o viaţă
decentă fiecărui om.
Chintesenţa funcţiei sociale constă în: a.) restabilirea statutul social al invalizilor şi altor
pături vulnerabile a societăţii, care le-ar permite să se simtă membri cu drepturi depline ai
societăţii, b.) asistarea păturilor vulnerabile a societăţii din contul mijloacelor bugetare şi
extrabugetare ( ) şi crearea mecanismelor de reabilitare si resocializare a persoanelor
defavorizate, c.) restabilirea statutului social al subiectelor raporturilor de protecţie socială, d.)
menţinerea statutului social al cetăţenilor în cazul survenirii diferitor riscuri sociale ( ) prin
acordarea diferitor tipuri de asigurare materială, servicii sociale, compensaţii, etc. în scopul în
menţinerii unui nivel de viaţă decent şi prevenirea sărăciei.
Funcţia socială este transpusă în viaţă printr-un complex de măsuri statale orientate spre
crearea, organizarea şi finanţarea sistemului de reabilitare socială, medicală, profesională a
invalizilor şi al altor persoane defavorizate, prin care se urmăreşte reintegrarea acestora în
colectivitate, precum şi dezvoltarea personalităţii.
Funcţia demografică se exteriorizează prin influenţa sistemului de protecţie socială
asupra proceselor demografice durata vieţii populaţiei, reproducerea populaţiei, stimularea
natalităţii, etc. şi ca rezultat asupra creşterii numărului populaţiei. Este indubitabil faptul, că
această influenţă este indirectă, şi aceste procese sunt condiţionate de un şir de alţi factori
precum: dezvoltare economică a statului, tradiţiile, starea ecologică, securitatea vieţii ş.a., în
rândul cărora dezvoltarea sistemului de protecţie socială nu ocupă locul hotărâtor.
 Realizarea eficace a acestei funcţii răspunde scopului urmărit precum stimularea
creşterii demografice a populaţiei condiţie necesară pentru dezvoltarea şi funcţionarea normală
a unui stat şi măririi duratei vieţii populaţiei.
Funcţia de producţie (de muncă) rezultă din aceea că dreptul la majoritatea tipurilor de
protecţie socială este condiţionat de activitatea de muncă, iar cuantumul plăţilor depinde de
caracterul muncii şi salariu. Odată cu evoluţia sistemului de asigurări sociale importanţa acestei
funcţii va creşte, deoarece esenţial în stabilirea unui tip de asigurare socială va deveni stagiul de
cotizare şi plata contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Funcţia moral-ideologică. Întregul sistem de protecţie socială este fundamentat pe
principiul echităţii sociale, carităţii şi solidarităţii sociale. Nu degeaba există părerea, conform
căreia, despre nivelul de civilizaţie a unei comunităţi, poţi judeca după atitudinea sa în privinţa
copiilor şi bătrânilor. Grija faţă de bătrâni şi incapabili educă generaţiile tinere, determinându-le
să creadă că numai o participare activă în îngrijirea celor inapţi azi, le va garanta mâine un ajutor
similar de la copiii săi.
Funcţia protectoare manifestată prin acordarea asistenţei şi asigurării sociale cetăţenilor.
Comunitatea îşi formulează obiectivul de a proteja cetăţenii în situaţii dificile prin acordarea unui
ajutor în rezolvarea diverselor probleme (materiale, fizice, psihologice, de vârstă, etc.).
De exemplu, în urma lichidării întreprinderii persoana a rămas fără loc de muncă, iar
statul, prin acordarea indemnizaţiei de şomaj, încearcă de a minimaliza problemele materiale.
Funcția organizatorică. Normele dreptului protecţiei sociale reglementează funcţionarea
organelor de asigurare şi asistenţă socială, care sunt obligate să realizeze dreptul constituţional al
cetăţenilor la securitate socială. Evidenţierea acestei funcţii este necesară deoarece, în toate
raporturile de protecţie socială, unul dintre subiecte este statul, reprezentat prin organele sale
competente.
Din cele relatate concluzionăm că protecţia socială reprezintă un ansamblu de mijloace de
ordin economic, social, politic şi juridic întreprinse de stat, precum și de ONG-uri, pentru
asigurarea procesului de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, menite să neutralizeze
factorii negativi care influenţează asupra personalităţii şi să creeze condiţii prielnice pentru
afirmarea individului.

1.4. Organizarea şi structura protecţiei sociale în România

În România, protecţia socială este asigurată de instituţii publice aflate în strânsă

cooperare cu instituţii private.
Instituţiile publice de protecţie socială coordonează diferite sisteme, atât la nivelul
central, cât şi la cel local al administraţiei.
La nivel administrativ central, ministerele, agenţiile naţionale sau casele naţionale asigură
protecţia persoanelor în ceea ce priveşte drepturile lor de boală/sănătate, maternitate, invaliditate,
limită de vârstă, urmaş, accidente de muncă şi boli profesionale, familie/copii şi şomaj.
La nivel administrativ local, primăriile şi direcţiile generale judeţene pentru asistenţă
socială şi protecţia copilului acoperă necesităţile persoanelor în conformitate cu principiile de
solidaritate socială şi incluziune socială.
Cele mai importante instituţii private de protecţie socială sunt societăţile de pensii.
Acestea sunt instituţii noi, care au devenit operaţionale destul de recent şi sunt responsabile
pentru acordarea de pensii de invaliditate, pentru limită de vârstă şi de urmaş. Prestatorii privaţi
de servicii sociale, pe de altă parte, acoperă în mare măsură necesităţile persoanelor în ceea ce
priveşte îngrijirea pe termen lung.
Administraţia publică centrală
Ministerul Muncii, si Justitiei Sociale implementează politicile şi strategiile
guvernamentale în domeniul muncii, familiei, egalităţii de şanse şi protecţiei sociale.
Ministerul Sănătăţii elaborează politici, strategii şi programe de acţiune în domeniul
sănătăţii publice în conformitate cu programele guvernamentale. Acesta coordonează şi verifică
punerea în aplicare a politicilor, strategiilor şi programelor din domeniul sănătăţii publice la nivel
naţional, regional şi local.
Ministerul Sănătăţii este responsabil de procesul de reformă în domeniul sănătăţii; acesta
organizează, coordonează şi ghidează activităţile pentru a asigura sănătatea populaţiei şi
acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează sănătăţii.
Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul Român
de Informaţii administrează şi operează, prin intermediul caselor de pensii distincte, sistemul
public de pensii şi, în mod direct, regimurile de asigurări pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, prestaţiile de boală în numerar, prestaţiile de maternitate/paternitate şi prestaţiile
familiale, în ceea ce priveşte personalul din domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii
naţionale.
Casa Naţională de Pensii Publice este o instituţie publică autonomă. Aceasta
administrează şi operează sistemul public de pensii, precum şi sistemul de asigurări împotriva
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este o instituţie publică autonomă,
care administrează şi operează sistemul de asigurare de şomaj.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este o instituţie publică autonomă, care
administrează şi operează sistemul de asigurări de sănătate, coordonat de Ministerul Sănătăţii.
Administraţia publică locală
Primăriile şi direcţiile generale judeţene pentru asistenţă socială şi protecţia copilului sunt
responsabile pentru asistenţa socială. Direcţiile generale judeţene pentru asistenţă socială şi
protecţia copilului sunt subordonate consiliilor judeţene.
Organisme private
Casa de Asigurări a Avocaţilor administrează şi operează sistemul unic, specific şi
autonom de pensii şi alte prestaţii de asigurări sociale pentru avocaţi.
Societăţile de pensii administrează fondurile de pensii din cadrul sistemului de fonduri
privat de pensii (pilonul II) şi din cadrul sistemelor voluntare de pensii (pilonul III).
Prestatorii privaţi de servicii sociale sunt organizaţi în centre private, precum centre de zi,
centre cu cazare etc.
În România există o multitudine de programe de protecţie şi asistenţă socială atât sub
formă de transferuri băneşti (pensii, alocaţii, ajutoare, indemnizaţii,etc.), cât şi servicii (măsuri
active de combatere a şomajului, cantine sociale, cămine atelier şi cămine spital pentru copii,
cămine pentru bătrâni şi pensionari, cămine spital pentru bolnavi cronici etc.). Transferurile
băneşti deţin cea mai mare pondere din totalul fondurilor destiante protecţiei sociale (97%) şi pot
fi grupate în trei mari categorii: asigurările sociale, alocaţiile familiale, prestaţii de asistenţă
socială şi asigurările sociale de sănătate.
Asigurările sociale faţă de alte tipuri de protecţie socială sunt determinate şi condiţionate
de raporturile juridice de muncă. Forma tipică a asigurărilor sociale de care beneficiază
persoanele încadrate în baza unui contract de muncă în unităţile de stat şi membrii lor de familie.
Celelalte sectoare de activitate cu sisteme proprii de asigurări sociale, elaborează reglementări
ţinând seama de principiile legislaţiei referitoare la raporturile juridice bazate pe încheierea
contractului de muncă în unităţile de stat.
Asigurările sociale, reprezintă cea mai importantă componentă în totalul transferurilor
băneşti şi sunt acordate pe baza contribuţiei la asigurările sociale şi apariţiei unei situaţii bine
precizate cum ar fi vărsta înaintată, şomaj, boală, maternitate etc. Asigurările sociale cuprind:
pensiile, asigurările de boală, prestaţiile familiale de maternitate, asigurarea de şomaj şi alte
drepturi de asigurări sociale cum ar fi cele în caz de deces. Aceste transferuri sunt finanţate de la
bugetul asigurărilor sociale de stat (pensile şi celelalte drepturi de asigurări sociale) şi din
bugetul pentru plata ajutorului de şomaj.

Schema nr. 1 - Tipurile de asigurări sociale

A) Pensiile
Sistemele de pensii au drept obiectiv principal asigurarea unui venit de înlocuire
permanent peste o anumită vârstă şi protecţia în eventualitatea unor situaţii deosebite generatoare
de incapacitate temporară de muncă, precum accidente de muncă, boli profesionale sau deces în
familie.
În România sistemul de pensii este public, obligatoriu, în mare măsură sistem «plată-pas-
cu-pas» cu unica capacitate de a redistribui venitul către săracii de-o viaţă şi către generaţiile mai
sărace ca grup. În multe ţări planurile publice de pensii au contribuit într-adevăr la bunăstarea
vârstnicilor, dar potenţialul lor redistributiv a fost uneori în beneficiul bogaţilor şi nu al săracilor
sau pentru a ajuta o generaţie pe cheltuiala alteia, acest lucru nu s-a făcut pe motive de echitate,
iar costurile sociale evaziunea, forţa de muncă, capital şi resurse publice greşit alocate au fost
mai mari. Componenta publică trebuie să reducă săracia prin fenomenul de redistribuire si
solidaritate socială, să mărească venitul celor vârstnici care nu mai pot munci productiv, să
protejeze vârstnicii de inflaţie şi de alte riscuri, să asigure asistenţă medicală eficientă etc.
Pensia pentru limita de vârstă se acordă asiguraţilor, care îndeplinesc, cumulativ, la data
pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat
în sistemul public.
Pensia de invaliditate, au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut
total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor
profesionale şi tuberculozei, bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca
Pensia de urmaş. Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă
persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Pensia anticipată. Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare stabilit de lege,
pot solicita pensia anticipată cu perioada stabilita de lege înaintea vârstelor standard de
pensionare.
Pensia anticipată partial. Asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum
şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu perioda prevazută de lege pot solicita pensie
anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu perioada stabilită în lege.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de
vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu
care s-a redus vârsta standard de pensionare.
B. Asigurările de boală cuprind: ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă,
ajutoarele pentru prevenirea îmbolnăvirii, refacerea forţei de muncă şi întărirea sănătăţii şi
ajutoare băneşti pentru punerea de proteze.
Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă. Persoanele care au dobândit,
conform legii, calitatea de asigurat beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de
muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul accidentelor de muncă, bolilor profesionale,
boli obişnuite sau accidente în afara muncii, urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei şi
bolilor infectocontagioase din grupa A (lista cuprinzând urgenţele medico-chirurgicale, precum
şi bolile infectocontagioase din grupa A este stabilită prin hotărâre a Guvernului)
Ajutoarele pentru prevenirea îmbolnăvirii, refacerea forţei de muncă şi întărirea
sănătăţii. În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul
public asiguraţii pot beneficia de:
a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;
b) indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă;
c) indemnizaţie pentru carantină;
d) ajutoare pentru procurarea de proteze, şi de alte produse ortopedice, care nu sunt
suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
e) tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de
sănătate;
f) reabilitare profesională;
g) bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată constituirea
fondului social, potrivit legii.
Ajutoare băneşti pentru punerea de proteze, de aceste ajutoare beneficiază persoane
asigurate (contracte pe perioadă nedeterminată), pensionari, şomeri, IOVR, beneficiari de
asistenţă socială. Asiguratului i se restituie o parte din costul protezei (la preţul cel mai ieftin
produs). Dacă asiguratul suferă un accident de muncă costul se restituie 100%.
 Aceste ajutoare sunt finanţate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
Fondul special pentru persoane cu handicap, Fondul naţional de solidaritate.
C. Prestaţiile de maternitate cuprind: indemnizaţia de maternitate şi concediul plătit
pentru îngrijirea copilului şi sunt achitate din fondurile de asigurări.
Indemnizaţia de maternitate. Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile
calendaristice, la concediu pentru sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie
de maternitate. De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat plata contribuţiei de
asigurări sociale, în condiţiile prezentei legi, dar care nasc în termen de 9 luni de la data pierderii
calităţii de asigurat.
D. Asigurarea împotriva şomajului cuprinde patru tipuri de prestaţii în bani: ajutorul de
şomaj, ajutorul de integrare profesională a absolvenţilor, alocaţia de sprijin pentru şomerii pe
termen lung şi plăţile compensatorii pentru persoanele disponibilizate prin concedieri colective.
Ajutorul de şomaj. În România, pot beneficia de ajutor de şomaj persoanele al căror
contract de muncă a fost desfăcut pentru motive neimputabile lor şi care au contribuit la fondul
de şomaj cel puţin 6 luni din utimele 12 luni; absolvenţilor de învăţământ care, în termen de un
an de la absolvire, s-au angajat şi nu au beneficiat integral de ajutor de încadrare profesională,
indiferent de vechimea în muncă; persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală
şi membrii asociaţiilor familiale dacă au contribuit la constituirea fondului de şomaj pe o
perioadă de 12 luni în ultimii 2 ani anteriori înregistrării la oficiile de muncă.
Ajutorul de integrare profesională. Pot beneficia de ajutorul de integrare profesională
absolvenţii unei forme de învăţământ, în vârstă de minim 18 ani, care nu au surse de venit proprii
la nivelul a cel puţin jumătate din salariul minim pe ţară şi care nu au reuşit să se încadreze în
muncă în termen de 60 de zile de la absolvire; absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de
cel puţin 16 ani, dacă nu au susţinători legali, tinerii care înainte de efectuarea stagiului militar
nu au fost încadraţi cu contract de muncă, şi care într-o perioadă de 30 de zile de la terminarea
stagiului militar nu au putut să se angajeze; absolvenţii şcolilor speciale pentru handicapaţi, care
nu au loc de muncă şi care sunt luaţi în evidenţa oficiilor de muncă, imediat după absolvire.
Alocaţia de sprijin. Pot beneficia de alocaţie de sprijin persoanele care au beneficiat de
ajutor sau de integrare profesională şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere pe o perioadă de
maximum 18 luni.
E. Alte drepturi de asigurări sociale de tipul ajutorului de deces. În cazul decesului
asiguratului sau al pensionarului beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care poate fi,
după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile
dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care dovedeşte că a suportat cheltuielile
ocazionate de deces. Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe
economie prognozat şi făcut public de către CNPAS.
Alocaţiile familiale
Alocaţiile familiare sunt programe acordate tuturor, fără obligaţia achitării vreunei
contribuţii, indiferent de venitul beneficiarului sau al familiei acestuia. În România există câteva
programe, care intră în această categorie: alocaţia de stat pentru copii, indemnizaţia de naştere,
ajutorul pentru familiile cu mulţi copii.
Alocaţia de stat pentru copii este un ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor
copiilor între 0-16 ani, sau până la 18 ani, dacă urmează o formă de învăţământ prevăzută de
lege, ori sunt copii cu handicap. Pentru copii de vârstă şcolară alocaţia este condiţionată de
frecventarea şcolii, în limita a 40 de absenţe nemotivate lunar. Cuantumul alocaţiei de stat pentru
copii este în sumă fixă lunară, indexabilă, iar pentru copii cu handicap se măreşte în procent de
100% faţă de ceilalţi copii. Fondurile provin de la Bugetul de Stat şi se administrează prin
Ministerul Muncii şi Justitiei Sociale şi Ministerul Educaţiei Naţionale.
Indemnizaţia de naştere se acordă mamelor la naştere începând cu al doilea copil.
Acordarea dreptului şi plata alocaţiei pentru copiii nou născuţi se realizează pe bază de cerere şi
acte doveditoare, prin dispoziţie a primarului localităţii în a cărei rază domiciliază mama sau,
după caz, unde a fost înregistrată naşterea copilului. Alocaţia se acordă o singură dată pentru
fiecare copil născut viu.
Alocaţia se poate acorda reprezentantului legal al copilului atunci când mama nu este în
situaţia de a beneficia de acest drept. Cuantumul alocaţiei se indexează prin hotărâre a
Guvernului.
Ajutorul pentru familiile cu mulţi copii este o alocaţie suplimentară pentru familiile cu
copii care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii. Cuantumul este diferit în funcţie de numărul
de copii. Pe lângă aceste sume de bani se oferă diferite facilităţi de suport pentru îngrijire
copiilor: creşe, grădiniţe, şcoli cu orar prelungit.
Finaţarea alocaţiilor familiale este suportată din impozite, provenite de la bugetul de stat,
bugetele locale, Fondul special de risc şi accident şi Fondul special pentru persoanele cu
handicap. În plata alocaţiei pentru copii sunt implicate mai multe instituţii: Ministerul Muncii şi
Justitiei Sociale (pentru copii sub 7 ani), Economiei, Ministerul Educaşţiei (pentru copii care
urmează o formă de învăţământ) şi Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap (pentru
copii cu handicap).
Asistenţa socială
Asistenţa socială (Social Work) este o parte importantă a protecţiei sociale, pentru că,
reprezintă un mod obiectiv de punere în aplicare a programelor şi măsurilor de protecţie socială
pentru categoriile defavorizate ale societăţii, precum: familiile sărace, copiii care trăiesc înt-un
mediu familial sau social advers; copiii abandonaţi, minorii delicvenţi, tinerii neintegraţi social,
persoanele dependente de droguri sau de alcool, persoanele abuzate fizic şi sexual, handicapaţii
fizic şi mintal, persoanele cu boli cronice fară susţinători legali, persoanele bătrâne neajutorate,
persoanele care au suferit în urma unor calamităţi naturale, sociale, persecuţii şi discriminări de
orice fel.
Asistenţa socială se acordă persoanelor aflate în nevoi ca urmare a lipsei cronice a
mijlocelor de subzistenţă sau pierderii de venit în urma unei situaţii de urgenţă. Prestaţia se face
în funcţie de nevoile existente conform principiului solidarităţii, nefiind dependentă de vreo
contribuţie personală anterioară, ca în cazul asigurărilor sociale. Acesta se acordă pe o perioadă
limitată de timp până când personale aflate în nevoi îşi găsesc resurse sociale, psihologice,
economice, pentru a putea duce o viaţă normală, autosuficientă.
Asistenţa socială abordează problemele la nivel individual, interpersonal sau de grup şi
la nivel comunitar.
La nivel individual se acordă asistenţă economică, psihologică şi morală celor care au
nevoie, ca de exemplu celor care şi-au pierdut locul de muncă şi au probleme în ceea ce priveşte
reintegrarea în muncă, celor care au căzut victim abuzurilor de orice fel, celor care sunt
dependenţi de droguri sau de alcool, etc.
La nivel de grup se fac terapii la nivel de familie, cupluri sau grupuri de oameni
marginalizaţi, cu scopul de a le rezolva problemele cu care ei se confruntă şi care nu pot singuri
să iasă din acea stare.
 La nivel comunitar se încearcă mobilizarea energiilor individuale şi colective pentru
rezolvarea unor probleme etnice şi pentru refacerea resurselor necesare integrării lor normale.
Principalele prestaţii de asistenţă socială din România sunt: ajutorul social (venit minim
garantat); alocaţie de încredinţare şi plasament familial; ajutor de urgenţă; ajutorul pentru căldură
şi facilităţi pentru acoperirea costului energiei termice; subvenţii acordate asociaţiilor şi
fundaţiilor; pensia socială pentru nevăzători; ajutor special lunar; indemnizaţia pentru însoţitor;
alte ajutoare băneşti dintre care: - pensii pentru eroii Revoluţiei din 1989; drepturi băneşti pentru
persoane persecutate politic; indemnizaţii pentru IOVR.
Ajutorul social a fost iniţiat în România în 1995 prin Legea nr.67, continuat prin Legea
nr. 416 din 2001, a devenit principalul mijloc de sprijinire a familiilor al căror venit se situa sub
un anumit prag minim. Programul a fost proiectat după experienţa ţărilor est-europen, care
garantenază un venit minim în cazul în care venitul familiei coboară sub un numit prag. România
nu garantează un venit minim, chiar dacă o familie are mai puţine venituri decât pragul minim, şi
aceasta datorită insuficineţei mijloacelor financiare pe care le au comunităţile locale pentru
sprijinirea populaţiei sărace.
Beneficiază de ajutor social familiile, precum şi persoanele singure, cetăţeni ai altor state,
care au reşedinţa în România, în condiţiile legistaţiei române, fără venituri sau cu venituri mici.
Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între sumele prevăzute în lege şi
venitul net lunar al familiei respective. Sumele sunt indexate anual, conform legii, în raport cu
evoluţia preţurilor de consum.
La stabilirea venitului net lunar al familiei se iau în considerare toate veniturile pe care
membrii acesteia le realizează, inclusiv cele care provin din creanţe legale sau din convenţii
civile de întreţinere aflate în executare, precum şi ajutoare şi indemnizaţii cu caracter permanent,
acordate protrivit legii, cu excepţia burselor de merit pentru elevi şi student.
Programul VMG (venit minim garantat) legiferat în anul 2002 prin Legea nr. 416/18 iulie
2001 a înlocuit programul de ajutor social care a funcţionat între 1995-2001 şi care, datorită
modului nesatisfăcător de finanţare, concepere şi aplicare, a devenit ineficace.
Nivelul venitului minim garantat este prevăzut în lege şi acordat diferenţiat în funcţie de
numărul de persoane care compun familia.
Ajutorul pentru încălzirea locuinţei este un alt program al asistenţei sociale şi constă în
acordarea unui ajutor bănesc familiillor cu venituri mici pe perioada sezonului rece (1 noiembrie
31 martie), cuantumul acestui ajutor depinzând de nivelul venitului agregat al familiei şi
sursa/tipul de combustibil folosit pentru încălzit. Pentru gospodăriile neracordate la reţeaua de
termoficare, ajutorul este acordat sub forma unei sume plătite odată şi în tranşe lunare.
Alocaţia de încredinţare pentru minorii aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi unei
familii sau persoane se acordă familiei sau persoanei care are în creştere şi educare un minor,
sub forma plasamentului familial şi se acordă sub forma unei sume fixe, lunare, indexabile.
Această alocaţie se suportă de la bugetul de stat.
Ajutorul de urgenţă se acordă persoanelor sau familiilor care au suferit pierderi de pe
urma unor dezastre, calamităţi naturale, incendii, accidente sau alte cauze temeinic justificate şi
care sunt lipsite de venituri, în funcţie de nevoi. Acest ajutor se acordă de la bugetul de stat şi de
la bugetele locale, în conformitate cu prevederile legale Legea 416/2001.
Din cadrul programului de asistenţă socială fac parte şi ajutoarele pentru persoanele cu
handicap, iar în cadrul acestora fac parte: pensia socială pentru nevăzători, ajutorul special
lunar si indemnizaţia pentru însoţitor.
 Pensia socială pentru nevăzători se acordă nevăzătorilor cu gradul I şi II de invaliditate.
Pentru cei care au gradul I de invaliditate, pensia lunară este egală cu salariul minim brut pe
economie, iar pentru gradul II pensia este 50% din salariul minim.
Ajutorul special lunar se acordă adulţilor, în incapacitate de muncă, fără venituri proprii,
cu excepţia pensiei de urmaş. Mărimea acestui ajutor este de 50% din salariul minim brut pe
economie.
Indemnizaţia pentru însoţitor se acordă persoanelor care au în îngrijire un copil sau adult
cu handicap. Persoana care are grijă de un copil sau adult cu handicap, primeşte un salariu
echivalent cu salariul minim brut lunar al unei asistente sociale cu pregătire medie.
Aceste programe de asistenţă socială sunt finaţate din Fondul special pentru persoanele
cu handicap şi Fondul naţional de solidaritate constituit din fondul de salarii plătit de angajator.
Alte prestaţii sociale sunt acele programe care deşi nu au drept obiectiv reducerea
sărăciei, ele sunt deseori considerate programe de asistenţă socială şi sunt incluse în efortul
financiar al bugetului de stat. Din aceste prestaţii fac parte: pensiile pentru eroii Revoluţiei din
1989; drepturi băneşti pentru personae persecutate politic; indemnizaţii pentru IOVR.
Pot primi pensie, pentru erou al Revoluţiei din 1989, martirii şi urmaşii acestora, răniţi şi
cei care au fost reţinuţi ca urmare a participării la Revoluţia din 1989. Mărimea pensiei lunare
este egală cu cea de invaliditate (vezi pensia de invaliditate). Pensia este finanţată de la bugetul
de stat.
Drepturi băneşti pentru persoanele persecutate politic se acordă persoanelor persecute de
dictatura comunistă sau deportate în străinătate. Se va acorda o indemnizaţie lunară pentru
fiecare an de deportare şi o indemnizaţie lunară pentru persoanele internate în spitale de
psihiatrie. Aceate ajutoare sunt acordă de la bugetul de stat.
Indemnizaţia pentru IOVR se acordă invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război. Se
acordă o indemnizaţie lunară (suplimentar faţă de pensie), iar finanţarea se acordă de la bugetul
de stat.
Statul nu este singurul implicat în asigurarea asistenţei sociale, ci alături de acesta mai
contribuie o serie de organizaţii nonguvernamentale, voluntari şi în special Biserica Ortodoxă
Română.
În pofida tuturor dificultăţilor economice cu care se confruntă societatea românească în
procesul de tranziţie, s-a remarcat creşterea ponderii activităţilor de tip socio-caritativ,
diversificarea demersurilor necesare desfăşurării în bune condiţii a acţiunilor de sprijinire,
consiliere şi ajutorare a persoanelor aflate în dificultate, astfel că în prezent sunt în derulare
numeroase programe de asistenţă şi consiliere adresate copiilor, familiilor cu risc ridicat,
persoanelor vârstnice sărace şi celor cu probleme de sănătate.
Asigurările sociale de sănătate. In conditiile in care sunteti asigurat conform Legii nr.
95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare, Casa
Nationala de Asigurari de Sanatate, prin casele teritoriale, va ofera urmatoarele servicii:
Servicii de medicină primară (acordate de medicul de familie)
Asiguratii beneficiaza de pachetul de baza care cuprinde servicii medicale profilactice si
curative, alte servicii medicale conform competentelor medicului de familie, servicii medicale
pentru situatii de urgenta, si de eliberarea de acte medicale. Asiguratul are obligatia sa se inscrie
pe lista de pacienti a unui medic de familie;
Medicul de familie prescrie medicamente cu sau fara contributie personala, atat in limita
competentei proprii, cat si pe baza recomandarii scrise a medicului specialist; elibereaza trimiteri
pentru consultatii la medicii specialisti si pentru internarea in spital; elibereaza trimiteri pentru
efectuarea de investigatii paraclinice (analize medicale) si interpreteaza investigatiile;
Persoanele asigurate facultativ beneficiaza de servicii medicale pentru situatii de urgenta
si pentru depistarea de boli cu potential endemo-epidemic, de supraveghere a gravidei si
imunizari conform programului national;
Medicul de familie acorda persoanelor neasigurate servicii medicale pentru situatii de
urgenta si pentru depistarea de boli cu potential endemo-epidemic.
Asistență medicală de specialitate în ambulatorii clinice (acordate de medicul specialist)
Asiguratii beneficiaza de pachetul de baza de servicii medicale de specialitate in
ambulatoriu, pe baza biletului de trimitere eliberat de medicul de familie sau de alt medic
specialist, cu exceptia urgentelor si afectiunilor confirmate;
Pentru stabilirea diagnosticului, in cazul urgentelor medico-chirurgicale si al afectiunilor
in care au fost epuizate toate celelalte posibilitati de explorare, pot fi recomandate servicii
medicale de inalta performanta (CT, RMN, scintigrafie etc.);
Medicul de specialitate din ambulatoriu recomanda realizarea de investigatii paraclinice
si prescrie medicamente cu si fara contributie personala;
Persoanele care se asigura facultativ beneficiaza de servicii medicale de specialitate in
ambulatoriu pentru constatarea situatiei de urgenta si pentru depistarea de boli cu potential
endemo-epidemic. Copii in varsta de pana la 18 ani beneficiaza de serviciile medicale incluse in
pachetul de baza;
Persoanele neasigurate beneficiaza de servicii medicale de specialitate in ambulatoriu
pentru constatarea situatiei de urgenta si pentru depistarea de boli cu potential endemo-epidemic.
Servicii medicale spitalicești
Pachetul de baza, acordat persoanelor asigurate, include serviciile spitalicesti pentru
patologia care necesita internare (cazuri acute, cazuri cronice, alte situatii justificate) si serviciile
spitalicesti care nu necesita internare, prestate in regim de spitalizare de zi;
Internarea in spital se face pe baza biletului de trimitere eliberat de medicul de familie
sau medicul specialist din ambulatoriu (in cazurile de urgenta nu este necesar biletul de trimitere)
si a documentului care dovedeste calitatea de asigurat a persoanei;
De asemenea, se deconteaza serviciile medicale acordate in cadrul unitatilor medico-
sociale;
Pentru urgente medico-chirurgicale si in cazul bolilor cu potential endemo-epidemic,
persoanele care se asigura facultativ beneficiaza de servicii spitalicesti gratuit pana la rezolvarea
completa a cazului, iar persoanele neasigurate pana la rezolvarea urgentei.
Servicii medicale paraclinice (analize medicale de laborator)
La recomandarea medicului de familie si a medicului de specialitate din ambulatoriu,
asiguratii au dreptul la investigatii paraclinice in ambulatoriu (analize de laborator, ecografii,
radiografii, EKG, EEG, tomografii, RMN, scintigrafii, etc.), fara contributie personala, incluse in
pachetul de baza;
Femeile gravide si copii in varsta de pana la 18 ani, asigurati facultativ, beneficiaza de
investigatii paraclicice in ambulatoriu, fara co-plata, la recomandarea medicului de familie sau a
medicului de specialitate din ambulatoriu.
Servicii de medicină dentară (servicii stomatologice)
Asiguratii in varsta de peste 18 ani beneficiaza de serviciile medicale preventive si
tratamentele de medicina dentara incluse in pachetul de baza, decontate de casele teritoriale in
cote de 40%, 60% si 100%, in functie de tipul acestora;
 Serviciile medicale de pedodontie si ortodontie, precum si serviciile medicale preventive
si tratamentele stomatologice incluse in pachetul de baza acordate copiilor sub 18 ani sunt
decontate 100% de casele teritoriale;
Serviciile de medicina dentara de urgenta, respectiv pachetul minimal, se acorda oricarei
persoane indiferent daca are sau nu calitatea de asigurat, fara co-plata din partea acesteia;
Persoanele care se asigura facultativ beneficiaza de serviciile medicale de medicina
dentara de urgenta, cu exceptia copiilor in varsta de pana la 18 ani, care beneficiaza de serviciile
medicale de medicina dentara incluse in pachetul de baza.
Medicamente cu și fără contribuție personală (medicamente compensate și gratuite)
Persoanele asigurate beneficiaza de medicamente cu sau fara contributie personala, in
tratamentul ambulatoriu, prescrise de catre medicii de familie si de catre medici specialisti;
La o consultatie, pentru fiecare afectiune, pot fi prescrise 1-3 medicamente (exceptie fac
copiii cu varste intre 0-12 luni si bolnavii inclusi in programele de sanatate, pentru care numarul
de medicamente corespunde schemei terapeutice);
Medicamentele cu si fara contributie personala se prescriu pentru 3-5 zile in afectiuni
acute, 8-10 zile in afectiuni subacute, si pana la 30 de zile in afectiuni cronice (si pana la 60 de
zile pentru diagnosticul de diabet zaharat);
Prescriptia medicala pentru afectiunile acute si subacute este valabila 24 de ore in mediul
urban;
Prescriptia medicala care se elibereaza la externarea din spital cuprinde medicatia pentru
maxim 30 de zile;
Asiguratii beneficiaza de medicamente compensate in proportie de 50%, 90% si 100%;
Se suporta medicamentele fara contributie personala, conform prevederilor legale in
vigoare, pentru copii cu varste cuprinse intre 0 - 18 ani; tineri intre 18 - 26 ani daca sunt elevi,
studenti sau ucenici; gravide si lauze; persoane prevazute in legi speciale; persoane diagnosticate
cu boli care beneficiaza de gratuitate;
Dispozitive medicale (orteze și proteze)
Asiguratii au dreptul la dispozitive medicale destinate recuperarii unor deficiente
organice sau fiziologice - pentru corectarea vazului, auzului, protezarea membrelor si la alte
materiale de specialitate, cu sau fara contributie personala.
Dispozitivele medicale se acorda la recomandarea medicului de specialitate si cu
aprobarea caselor teritoriale.
Diferenta dintre pretul de vanzare si pretul de referinta suportat de casele teritoriale va fi
achitata de catre asigurat direct furnizorului de dispozitive medicale.
Alte servicii medicale incluse în asigurarea socială de sănătate:
-Servicii medicale de urgenta si transport sanitar;
-Ingrijiri medicale la domiciliu;
-Servicii medicale de recuperare a sanatatii.
Servicii medicale de urgență pe teritoriul oricărui stat european
In baza Cardului European de Asigurari Sociale de Sanatate sau a Certificatului
Provizoriu de Inlocuire a Cardului European de Asigurari Sociale de Sanatate beneficiati de
asigurare de sanatate pe teritoriul Uniunii Europene.
Servicii medicale suportate din fondul național unic de asigurări sociale de sănătate
I. Servicii medicale profilactice
In scopul prevenirii imbolnavirilor, al depistarii precoce a bolii si al pastrarii sanatatii,
asiguratii, direct sau prin intermediul medicilor cu care casele de asigurari se afla in relatii
contractuale, vor fi informati permanent de catre casele de asigurari asupra mijloacelor de
pastrare a sanatatii, de reducere si de evitare a cauzelor de imbolnavire si asupra pericolelor la
care se expun in cazul consumului de droguri, alcool si tutun.
Serviciile medicale profilactice suportate din fond sunt urmatoarele:
a) monitorizarea evolutiei sarcinii si a lauzei, indiferent de statutul de asigurat al femeii;
b) urmarirea dezvoltarii fizice si psihomotorii a sugarului si a copilului;
c) controalele periodice pentru depistarea bolilor ce pot avea consecinte majore in
morbiditate si mortalitate;
d) servicii medicale din cadrul programului national de imunizari;
e) servicii de planificare familiala, indiferent de statutul de asigurat al femeii.
Serviciile medicale stomatologice preventive se suporta din fond, astfel:
a) trimestrial, pentru copiii pana la varsta de 18 ani, individual sau prin formarea de grupe
de profilaxie, fie la gradinita, fie la institutiile de invatamant preuniversitar;
b) de doua ori pe an, pentru tinerii in varsta de la 18 ani pana la 26 de ani, daca sunt elevi,
ucenici sau studenti si daca nu realizeaza venituri din munca.
Asiguratii in varsta de peste 18 ani au dreptul la control medical pentru prevenirea
bolilor cu consecinte majore in morbiditate si mortalitate, in conditiile stabilite prin contractul-
cadru.
II. Servicii medicale curative
Asiguratii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea
complicatiilor ei, pentru recuperarea sau cel putin pentru ameliorarea suferintei, dupa caz.
Tratamentul medical se aplica de catre medici sau asistenti medicali si de alt personal
sanitar, la indicatia si sub supravegherea medicului.
Serviciile medicale curative ale caror costuri sunt suportate din fond sunt:
a) serviciile medicale de urgenta;
b) serviciile medicale acordate persoanei bolnave pana la diagnosticarea afectiunii:
anamneza, examen clinic, examene de investigatii paraclinice;
c) tratamentul medical, chirurgical si unele proceduri de recuperare;
d) prescrierea tratamentului necesar vindecarii, inclusiv indicatiile privind regimul de
viata si munca, precum si igieno-dietetic.
Asiguratii au dreptul la asistenta medicala primara si de specialitate ambulatorie la
indicatia medicului de familie, in conditiile contractului-cadru.
Asiguratii primesc asistenta medicala de specialitate in spitale autorizate si evaluate.
Serviciile spitalicesti se acorda prin spitalizare si cuprind: consultatii, investigatii,
stabilirea diagnosticului, tratament medical si/sau tratament chirurgical, ingrijire, recuperare,
medicamente si materiale sanitare, dispozitive medicale, cazare si masa.
Asistenta medicala de recuperare se acorda pentru o perioada de timp si dupa un ritm
stabilite de medicul curant in unitati sanitare autorizate si evaluate.
Servicii si ingrijiri medicale la domiciliu se acorda de furnizori evaluati si autorizati in
acest sens.
Serviciile medicale stomatologice se acorda de catre medicul de medicina dentara in
cabinete medicale autorizate si evaluate conform legii.
Asiguratii beneficiaza de tratamente stomatologice care se suporta din fond in conditiile
stabilite prin contractul-cadru.
Medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale si alte mijloace terapeutice
 Asiguratii beneficiaza de medicamente cu sau fara contributie personala, pe baza de
prescriptie medicala pentru medicamentele cuprinse in Lista de medicamente. Modalitatile de
prescriere si eliberare a medicamentelor se prevad in contractul-cadru.
Contravaloarea medicamentelor prescrise pentru femeile gravide si lauze, precum si
pentru copiii pana la varsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani pana la varsta de 26 de ani, daca sunt
elevi, inclusiv absolventii de liceu, pana la inceperea anului universitar dar nu mai mult de 3 luni,
ucenici sau studenti si daca nu realizeaza venituri din munca, se suporta din fond, la nivelul
pretului de referinta sau al pretului de decontare.

Se suporta din fond, la nivelul pretului de referinta, in conditiile contractului-cadru,

valoarea medicamentelor prescrise pentru tratamentul afectiunilor urmatoarelor categorii de
persoane:
a) persoane ale caror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 (persoanele
persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si
celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile si
completarile ulterioare), Ordonanta Guvernului nr. 105/1999 si Legea nr. 189/2000 (persoanele
persecutate de catre regimurile instaurate in Romania cu incepere de la 6 septembrie 1940 pana
la 6 martie 1945 din motive entice), Legea nr. 44/1994 (veteranii de razboi, invalizii si vaduvele
de razboi), Legea nr. 309/2002 (persoanele care au efectuat stagiul militar in cadrul Directiei
Generale a Serviciului Muncii in perioada 1950 - 1961), art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
341/2004 (luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romane din decembrie 1989);
b) persoanele cu handicap ale caror drepturi sunt stabilite in baza Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 102/1999 privind protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu
handicap, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 519/2002, cu modificarile si
completarile ulterioare.
Asiguratii au dreptul la materiale sanitare si dispozitive medicale pentru corectarea
vazului, auzului, pentru protezarea membrelor si la alte materiale de specialitate, in scopul
protezarii unor deficiente organice sau fiziologice, pentru o perioada determinata sau
nedeterminata, pe baza prescriptiilor medicale, cu sau fara contributie personala, in conditiile
prevazute in contractul-cadru.
Asiguratii beneficiaza de proceduri fizioterapeutice, pe baza recomandarilor medicale, cu
sau fara contributie personala, in conditiile prevazute in contractul-cadru.
Servicii medicale de ingrijiri la domiciliu si alte servicii speciale
Asiguratii au dreptul sa primeasca unele servicii de ingrijiri medicale la domiciliu
acordate de un furnizor autorizat si evaluat in conditiile legii.
Serviciile de transport sanitar necesare pentru realizarea unui serviciu medical pentru
asigurat, se suporta din fond.
Asiguratii au dreptul la transport sanitar in urmatoarele situatii:
a) urgente medico-chirurgicale;
b) cazurile prevazute in contractul-cadru.
Servicii care nu sunt decontate din fond
Contravaloarea acestora fiind suportata de asigurat, de unitatile care le solicita sau alte
surse, dupa caz, sunt:
a) servicii medicale acordate in caz de boli profesionale, accidente de munca si sportive,
asistenta medicala la locul de munca, asistenta medicala a sportivilor;
b) unele servicii medicale de inalta performanta;
 c) unele servicii de asistenta stomatologica;
d) servicii hoteliere cu grad inalt de confort;
e) corectii estetice efectuate persoanelor cu varsta de peste 18 ani;
f) unele medicamente, materiale sanitare si tipuri de transport;
g) eliberarea actelor medicale solicitate de autoritatile care prin activitatea lor au dreptul
sa cunoasca starea de sanatate a asiguratilor;
h) fertilizare in vitro;
i) transplantul de organe si tesuturi, cu exceptia cazurilor prevazute in Programul
National, aprobat de Agentia Nationala de Transplant si CNAS;
j) asistenta medicala la cerere;
k) contravaloarea unor materiale necesare corectarii vazului si auzului: baterii pentru
aparatele auditive, ochelari de vedere;
l) contributia personala din pretul medicamentelor, a unor servicii medicale si a
dispozitivelor medicale;
m) serviciile medicale solicitate de asigurat;
n) unele proceduri de recuperare si de fizioterapie;
o) serviciile nemedicale efectuate in unitati medico-sociale;
p) serviciile acordate in cadrul sectiilor/clinicilor de boli profesionale si cabinetelor de
medicina a muncii;
q) servicii hoteliere solicitate de pacientii a caror afectiuni se trateaza in spitalizare de zi.
Servicii medicale acordate asiguratilor pe teritoriul altor state
Persoanele asigurate in sistemul de asigurari sociale de sanatate din Romania, aflate pe
teritoriul statelor cu care Romania a incheiat documente internationale cu prevederi in domeniul
sanatatii, beneficiaza de servicii medicale pe teritoriul acestor state, in conditiile prevazute de
respectivele documente internationale.
Rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale in baza
documentelor internationale cu prevederi in domeniul sanatatii la care Romania este parte, este
efectuata de casele de asigurari de sanatate prin intermediul CNAS.

1.5. Finanţarea protecţiei sociale în România

În societatea contemporană politicile sociale cu programele şi servicile specializate

pentru populaţie, ocupă de departe primul loc în cadrul politicilor publice, respectiv al bugetului
public.
Programele si măsurile de aplicare a politicilor sociale sunt diferite de la o ţară la alta, în
funcţie de diversificarea beneficiilor sociale, de alocarea de resurse financiare importante, nu
numai ca volum, dar şi ca proporţie din PIB.
În România deşi s-au întreprins unele acţiuni de reformă asupra vechiului sistem social,
politicile sociale nu răspund decât parţial la rolul lor şi aşa limitat în combaterea sărăciei,
deoarece sistemul social nu s-a diversificat suficient pentru a răspunde la noile exigenţe şi la cele
nou apărute şi nici nu au sporit efectiv resursele alocate, fără de care nu se poate ieşi din starea
precară înregistrată în domeniul social. Costurile sociale înalte (inflaţie, şomaj) suportate de
populaţie au condus la polarizare socială, marginalizare şi excluziune socială, prin generarea
unor comportamente anti-sociale diverse.
Finanţarea politicilor sociale se face prin două modalităţi:
 alocarea de resurse directe de la bugetul public (central sau local), iar acesta este
alimentat prin taxe şi impozite de către contribuabili, precum şi din alte venituri begetare;
fonduri băneşti provenite din contribuţiile plătite de către asiguraţi şi angajatorii lor,
dar şi prin subvenţii acordate fondurilor sociale de la bugetul public.
Contribuţiile la asigurările sociale costituie principala sursă de finaţare a protecţiei
sociale, acestea fiind plătite de angajatori şi de salariaţi.
În ceea ce priveşte veniturile obţinute din fiscalitate, statul este responsabil pentru toate
prestaţiile care se varsă fără contrapartidă sau completează deficitul unor scheme, potrivit
reglementărilor.

1.5.1. Finanţarea asigurărilor sociale

Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, denumit sistem public.
Dobândirea calitatii de asigurat si dreptul de protectie, este legata, de regula, de unele
conditii, printre care si plata unor contributii de asigurari sociale.
Totalitatea contributiilor de asigurari sociale destinate acoperirii riscurilor, se constituie
în fondul de asigurari sociale. Fondul de asigurari sociale constituie o pondere însemnata în
cadrul fondurilor sociale de consum. Cheltuielile efectuate din aceste fonduri sunt numite, de
regula, cheltuieli sociale. Fiind o categorie economica, fondurile sociale de consum cuprind acea
parte a produsului intern brut creat în procesul muncii, care se socializeaza, constituindu-se în
fonduri destinate satisfacerii nevoilor de importanta sociala ale populatiei sau ale reproductiei
fortei de munca.
Fondurile de asigurari sociale se constituie, în marea lor majoritate, având la baza doua
principii:
- principiul repartitiei, ca expresie a solidaritatii dintre persoanele active si cele
pensionate. Potrivit acestui principiu, populatia activa dintr-un moment dat furnizeaza (prin
contributii) resursele necesare platii pensiilor la acel moment, în timp ce generatiile viitoare vor
trebui sa finanteze pensiile populatiei active de astazi; Punerea în practica a acestei
modalitati/metode de finantare, în anii tranzitiei, a necesitat frecvente si substantiale modificari
ale cotelor de contributie, ca urmare a schimbarilor structurale intervenite în economia reala,
precum si a configuratiei regimurilor de pensii;
- principiul capitalizarii, care promoveaza economisirea sistematica într-un cadru
organizat sau individual, în ritmuri proprii, în scopul de a asigura în perioada retragerii un venit
regulat, realizat din valorificarea capitalului economisit.
În tarile dezvoltate cât si în România este promovata politica îmbinarii celor doua
principii, capitalizarea constituind o completare fireasca a sistemului repartitiei.
Veniturile bugetului asigurarilor sociale de stat provin din: contributii de asigurari
sociale, dobanzi si penalitati de intarziere, precum si din alte venituri, potrivit legii, precum şi
sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului asigurarilor sociale de stat, care
se aproba prin legile bugetare anuale. Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie
din: contribuţiile angajatorilor şi ale persoanelor juridice la care îşi desfăşoară activitatea
asiguraţii, asimilate angajatorului, potrivit legii, contribuţiile individuale ale persoanelor
asigurate prin efectuul legii, contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de
asigurare pentru şomaj, venituri din alte surse, inclusiv din finanţare externă.
 1.5.2. Finanţarea asistenţei sociale

Asistenţa socială se finanţează din fonduri alocate de la bugetul de stat, de la bugetele

locale, din donaţii, sponsorizări sau din alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori
juridice, din ţară şi din străinătate, din contribuţii ale beneficiarilor, precum şi din alte surse, cu
respectarea legislaţiei în domeniu şi în limita resurselor financiare disponibile. Se finanţează
beneficiile de asistenţă socială din fonduri alocate de la bugetul de stat sau/şi de la bugetele
locale, conform legii şi serviciile sociale din următoarele surse: bugetul de stat, bugetul local al
judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi
municipiilor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, donaţii,
sponsorizări sau alte contribuţii din partea persoanelor fizice ori juridice din ţară şi din
străinătate, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, contribuţia persoanelor beneficiare,
alte surse de finanţare, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

1.5.3. Finanţarea asigurărilor sociale de sănătate

În România sistemul de sănătate este finanţat din resurse financiare publice şi private,
preponderenţa majoritară fiind a celor publice, din acestea un procent de peste 85% fiind
administrat de Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS). Astfel,
finanţarea asistenţei medicale este asigurată în principal din bugetul FNUASS, completată cu
sume de la bugetul de stat şi din bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi din veniturile
proprii ale populaţiei. În cazul celor private, majoritatea resurselor financiare provin din plăţi
directe, respectiv coplăţi sau tarife pentru servicii. Îmbolnăvirile datorate unui accident de muncă
sau unei boli profesionale sunt acoperite prin bugetul asigurărilor sociale de stat din Fondul de
risc pentru accidente de muncă şi boli profesionale, gestionat de Casa Naţională de Pensii şi Alte
Drepturi de Asigurări Sociale. Principalele venituri publice destinate sănătăţii în România sunt
contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.
Pe lângă asigurările sociale de sănătate, sistemul public de sănătate beneficiază de
venituri din contribuţia de claw-back şi din accizele pe tutun şi băuturi alcoolice ( taxa pe
viciu ). În afara veniturilor cu destinaţie specială, sistemul de sănătate mai este finanţat şi din
subvenţii de la bugetul de stat, adică din impozitarea generală.