Locul unde începe lumea - Fundătura Ponorului

formula-as.ro/2018/1316/societate-37/locul-unde-incepe-lumea-fundatura-ponorului-23764

INFORMARE PRELUCRARE DATE PERSONALE - Dragi prieteni, Isis Edit Com s.r.l.,
societate care editează publicaţiile sub marca "Formula AS" şi mărcile conexe... Citeşte tot
OK

Societate

Fotografia premiată în Anglia

Viaţa din fotografie

Cu fotografia asta, Diana Buzoianu a câştigat concursul Big
Picture al cotidianului britanic "The Telegraph": căpiţe de fân, o
casă de lemn, un om. Fu​mul se ridică din hornul casei şi se
răsfiră apoi, ca un duh alb, pe deal, înspre pădure. E o poveste veche de când lumea aici,
simplă, vie, nerostită. Po​vestea unor vieţi duse departe, în linişte, în locurile acelea fără
timp, unde nimic din rostul vremurilor noi nu pare să fi pătruns. Ultimele locuri neatinse din
Europa, au numit jurnaliştii englezi imaginea premiată. Uimirea lor ar trebui să fie mândria
noas​tră. Trăim într-o ţară în care basmul nu e doar o poveste, ci viaţă adevărată, o viaţă
care se scrie zi de zi, neîntrerupt, de mii de ani, la fel. Munţii Şu​rea​nu, Fundătura
Ponorului. Am plecat pe urma unei fotografii, ca să ajung înăuntrul ei, să-i simt via​ţa, să o
ating şi să strig: "Este!"
Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi​na binecuvântată a lumii. Cerul s-a
desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver​de orbitor, care
ţâşneşte din tot acest pământ bă​trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se
ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune
neîntrerup​tă, o bucurie - e primăvară! Laşi în urmă şoseaua Haţeg - Petroşani şi ieşi la
stânga, spre satul Ohaba-Ponor. Un loc ce pare să se odihnească în lumina asta mare, ca
o pâine rotundă, abia scoasă de pe vatră. Se zvântă roua, e un abur care pluteşte ca o
adie​re peste sat, un abur nelămurit, un duh bun al dimineţii. Drumul de asfalt şi pietriş
continuă să urce în serpentine largi, părăseşte casele, intră tot mai adânc în verdele viu al
pădurii. Apoi asfaltul se opreşte. Până aici poţi urca cu maşina, dacă nu cum​va i-ai pus
gând rău. Nu te miri. Aproape că te bucuri. Ştiai că aşa va fi. E una dintre legile nescrise
ale basmelor. Ca să intri într-un alt tărâm, ca să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i
striveşti corola de minuni, trebuie să păşeşti, să urci, să umbli, să simţi. Sunt gata de drum.
Un drum pe care n-am um​blat niciodată, un drum despre care nu ştiu ni​mic, un drum spre
un loc dincolo de timp, un drum pe care inima mea îmi spune că-l voi găsi. Mă las în voia
Domnului şi a pădurii. În viaţa asta de re​porter, fără credinţă nu ajungi nicăieri.

Lumea ca o apă

1/8
Familia Băluşe, trudind pământul

Munca în rai

"No! Doamne ajută! N-oţi sta un pic din că​rare?". Omul îşi duce
mâna streaşină la ochi, ca să umbrească soarele care-i umple
faţa. Apoi, cu mâ​ne​ca hainei îşi şterge broboanele de sudoare
şi mă priveşte lung, din cap până-n picioare. "Sângur?".
"Singur", zic şi eu. "Apăi că, de...", zice şi el, "nici sângur n-o fi
rău dacă ştii a mere şi ai un' să te în​torci". Îi zâmbesc, îi dau
dreptate, mă aşez pe butu​cul de fag pe care mi-a făcut semn să
stau. Omul nu mai zice nimic. Îşi face de lucru cu mica lui
drujbă, cu care a tăiat felii mari de fag. "Tai şi eu pită pen​tru casă", zice, "c-aşa-i lemnu'
pentru noi, tot cum îi pita. Nu poţi făr'. Da' tot mai greu cu ăştia, nici lemnul tău nu te mai
lasă să-l tai!". Îmi întinde mâna, îmi spune numele: Ştefan Balcan. Tace din nou. Se aud
păsările, vântul foşnind prin frunze. Se uită la cer: "are să ploaie", zice. Mă uit şi eu. Cerul e
alb ca pielea unui prunc. "De unde ştiţi?", îl în​treb. "Sâmt", zice. "Nu acu', mai pe la amiaz',
nu vedeţi că-i alt vânt?". Mă uit după un alt vânt. Nu-l văd. Tac. Stau pe butucul meu de fag
care aşteaptă să fie tăiat ca o felie de pâine. Se aşază şi el. "Da' încotro?", întreabă. "Unde
se sfârşeşte lumea", îi zic şi zâmbesc. "La Fundătura Ponorului". "No, aco​lo, da, chiar că
acolo îi. Numa' că nu se sfârşeş​te, cum aţi zâs, acolo abia începe". Zâmbeşte şi el, lăsăm
celălalt vânt să treacă, vântul care spune că va ploua, ascultăm păsările, liniştea, un cântec
de cuc. Privim amândoi departe, peste vale, spre Rete​zat. E încă zăpadă pe vârfuri, o altă
lume ce nu a apu​cat încă să se schimbe. "De sus începe mereu. Îi ca apa lumea. Iz​vo​ru-i
tot sus, oriun​de ai mere. Jos doar se strânge mul​tă, se strâng şi mulţi oameni lângă ea, da'
ca să vezi de unde vine apa tră' să te întorci, nu să te duci. Şi acu', glumesc şi eu cu
dumniavoastră, acu' mereţi să vă întoarceţi, baş' că n-aţi umblat f'odat p-aci".
Merg ca să mă întorc. Chiar dacă nu ştiu drumul, iar la Fundătura Ponorului e apa. "Apăi,
asta chiar tră să vedeţi! Apa, acolo, chiar că nu mai cură! Se opreşte, o ia Dumnezeu şi o
duce toată sub pământ, sub nişte stânci mari, o să le vedeţi când ajungeţi. Că d-aia îi zice
Ponor! Abia din peşteră, la Şura Mare, ce iese şi o ia la vale, prin Ohaba, tot în jos.
Primăvara, devreme, când se topesc zăpezile, îi minune mare sus, la Fundătură. Sau când
dă un potop, vara. Se umflă apa şi n-ar' pe-un' să mai intre toată acolo, sub pământ. Şi
numa' s-o vezi cum se învârtoşază, face bulboane şi dă înapoi, în sus, de se umple toată
lunca de apă, se face ditai lacu'! Ştiu, că acolo am copilărit şi eu. Bătrânii mei tot de acolo
erau. Apăi că Dumne​zeu, drăguţu', o avut grijă de toa​te, că de nu pu​nea stân​cile de sus pa​‐
vază, praf şi pulbere se ale​gea de satu' de jos. Numa' gân​di​ţi-vă cât amar de apă ar fi dat
din peş​teră peste sat, fă​ră stâncile alea! Aşa, Dum​ne​zeu o mai ţine acolo, în rându​ia​lă, are
grijă de oameni, şi numa' din când în când ce se mai inundă curţile, ca să nu uiţi ce ba​laur
iese din peş​tera noas​tră!".
Şura Mare, peştera de dea​su​pra satului Ohaba Ponor, cu deschi​derea ei uriaşă de aproape
40 de me​tri, e conside​rată de speologi una dintre marile minuni carstice ale României. Aco​‐
lo, înăuntrul ei, sălăşluieşte temutul "balaur" de apă, despre care îmi vorbeşte Ştefan
Balcan. Apa asta pe care o găseşti în toată blândeţea şi puritatea ei, sus, acolo unde a
început lumea, la Fundătura Ponorului.
Un of are omul ăsta cu care stau de vorbă. E su​părarea mare a tuturor celor de aici, din
locurile astea cu minuni de păduri, dealuri, stânci şi apă: le​gile aspre ale Parcului Natural
2/8
Grădiştea Muncelu​lui-Cioclovina. "Când or făcut parcul, or uitat că aici trăim şi noi, oamenii.
Din moşi strămoşi, tot aici suntem! De parcă noi n-am fi aici! Apăi, cum să nu-l laşi pe om
să-şi ia o căruţă de lemne din pădurea lui sau să-şi cureţe fânaţa de tufe şi uscă​ciuni, când
noi tot aşa trăim de când e lumea lume? Apăi, eu tai cum taie nemernicii ăia, de ne iau
toată pădurea din ţară?! Că noi, dacă ne tră' un pom, îl tăiem cu grijă, pentru nevoile şi
viaţa noastră, că n-o fost şi nici n-o să fie nebun să taie mai mult decât are trebuinţă la casa
lui! Că numa' de aici, la hotaru' parcului, pot să iau şi eu nişte butuci şi să-i duc în căruţă,
acas'. De-aş tăia mai sus, până unde ţine pădurea mea, numa' amenzi şi închisoare pe
capu' meu! No, că aşa ceva, eu zic că-i tare urât...". Legile Parcului Natural i-au uitat pe oa​‐
meni, pe oamenii ăştia simpli, curaţi şi înţelepţi, oamenii ăştia pentru care lemnul e ca
pâinea, iar pă​durea, pădurea "lor", însăşi viaţa. Şi ei, la fel ca mun​tele, pădurea şi apele de
aici, ar trebui respec​taţi şi protejaţi întocmai ca o comoară. "No... să nu mă amărăsc
dejaba, că-i mult de lucru şi ploaia numa' ce vine", zice Ştefan Balcan. Mă ridic de pe
butucul de fag pe care am stat, se ridică şi el. Îmi spu​ne ce poteci s-apuc, îmi spune să
merg cu Dum​nezeu. "Doamne ajută!", îmi zice, "Doamne aju​tă!", îi răspund.
Bufniţa albă

Peştera Şura Mare

Mă întorc spre Fundătura Ponorului, locul unde n-am fost

niciodată, acolo de unde izvorăşte lumea, ca apoi să se
ascundă sub o stâncă mare. Intru în pădure, pe potecile pe care
mi le-a arătat Ştefan. "În două ore, dacă ţineţi pasu', o să fiţi
acolo". Ţin pasul. Sub pământul ăsta roşiatic e stâncă, sub
stâncă e un hău, în hăul ăsta e o apă. Urc spre iz​voarele ei. Nu
sunt singur. Pădurea e vie, foşneşte, sunt ochi nevăzuţi în
cotloanele ei ascunse: păsări, animale, duhuri. O umbră mare şi
albă se desprinde din frunziş şi pluteşte mai departe Apoi iar şi
iar, din frunziş în frun​ziş, tot mai adânc în inima pădurii. O văd.
O urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor
încremenit, îmi arată cărarea, mă în​soţeşte. Nici nu mai simt urcuşul, nici nu ştiu cum ajung
pe culme. Mă uit la ceas. E o oră şi mai bine de când merg, aproape fără să simt că
păşesc. Se întâmplă lucruri ciudate în Munţii Şureanu, pe cărările astea care duc spre
Fundătura Ponoru​lui. Timpul se şter​ge, nu mai are nicio noimă, pluteşte tă​cut şi încremenit,
în​tocmai ca o buf​niţă albă. Nu mai e mult. Trec drumul de căruţă care leagă Fun​dătura
Ponorului de satul Federi, cobor pe o po​tecă săpată în stâncă, mă tot uit după o bufniţă
albă. Peste pădure a rămas doar cerul. E alb şi el, pluteşte încremenit deasupra lumii.
Palma lui Dumnezeu

Palma lui Dumnezeu

La începutul lumii au fost dealuri şi stânci albite de soare. Şi

înlăuntrul lor, pe o vale ca un cuib de ver​deaţă, Dumnezeu a
aşezat o apă. Iar apa a rămas în căuşul acela dintre stânci şi
dealuri şi a început să curgă cu blândeţea unui prunc care
adoarme. Apoi Dumnezeu a adus câţiva oameni şi i-a lăsat aici,
să se îngrijească de minunăţiile sale. Iar oa​menii au adus cu ei animale - vaci şi oi şi cai şi
câini - pe care le-au lăsat să se bucure de toate cele ce sunt. Şi case şi-au ridicat oamenii
3/8
şi le-au risipit pe dealuri, una aici, alta mai departe, pentru ca duhurile rele să ştie că aici nu
e loc pustiu, ci palma binecuvântată a Domnului. Şi iarba a tot crescut verde şi mănoasă,
iar oamenii au cosit-o, au risipit-o şi au ridicat din ea căpiţe. Şi Dumnezeu a zis că tot ce-i
simplu şi bun e bucurie, iar bucuria e de ajuns. Iar timpul şi apa s-au oprit să mai treacă din
locurile de aici. Stânci a pus Dumnezeu şi pădure, ca să aibă-n pază raiul Lui. Din pădurea
asta am sosit şi eu, călăuzit de o bufniţă albă, iar cealaltă viaţă a rămas jos, de​parte, să
curgă precum apa, pe poarta uriaşă a unei peşteri. Şi s-a făcut amiază, şi va fi noapte. Nu
mă mai uit la ceas, nu mai am de ce. Am ajuns în Fundătura Ponorului, locul ăsta de la
începutul lumii, pe care oamenii îl nu​mesc Palma lui Dumnezeu. M-am în​tors de unde am
plecat, m-am întors în rai. Ca orice palmă deschisă, liniile dinăuntru se întretaie şi se pierd
una într-alta: cărări. Apuc o potecă, cobor spre apă, în căuşul acela de verdeaţă, ca să-i
caut pe oameni.
Cinci conace

Şura Mare, împărăţia Ponorului

"Doamne ajută!" "Doamne aju​tă!".

Când Dumnezeu a lăsat neatins col​​ţul acesta de rai, nu i-a lăsat
pe oa​meni să se odihnească. Viaţa de aici, chiar şi fără timp,
merge mai departe, iar oamenii nu vor fi îngeri decât mai târziu.
Acum sunt multe de făcut, de trăit, de muncit. Dorin Pa​natie îşi
ridică puţin pălăria deasupra capului şi mă priveşte cu luare aminte. "Sângur?". Pentru o
clipă, mă gân​desc la bufniţa aceea albă care m-a însoţit tot urcu​şul până pe culme, dar tac
şi îi spun omului că da, "sângur". "Şi cum de-oţi ştiut drumul?", mă întrea​bă. "Mi l-a arătat o
bufniţă", zic şi râd, ca să nu mă creadă vreun nebun. Toată familia Panatie sapă grădina
casei, plantează cartofi de sămânţă, deja încolţiţi. Soţia, băiatul, mama. Bătrâna se apropie
de mine, mă prinde cu mâna de încheietură şi mă întreabă: "Albă era bufniţa de oi văzut-
o?". "Albă", zic, pentru că nu înţeleg cum putea să ştie. "Ăăăăăi, albă...", zice bătrâna, "no,
hai, daţi în curte, nu vă sfiiţi, vreţi o cană de lapte, o bucată de brânză, că v-o fi foame după
atâta drum?". Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus aici. Şi oamenilor ăstora pentru că
sunt oameni. O cană de lapte e tot ce poate fi mai bun.
Doar cinci conace, cum îşi numesc ţăranii de aici casele, mai sunt locuite în Fundătura
Ponorului. Oamenii au tot plecat. Unii într-o altă lume, alţii, în cea de jos, unde timpul trece
grăbit, unde există drumuri cu asfalt, curent electric, semnal la telefonul mobil, şcoli, spitale,
biserici. Viaţa pe care o ştim, toată acea viaţă învăluită, care nu există aici, la 900 de metri
deasupra lumii, pe păşunile astea binecuvântate de Duhul lui Dumnezeu. Din astea cinci
conace, într-unul n-o să găsesc pe nimeni de​cât spre seară, că "omul îi dus cu oile şi mai
sus, în munte", un altul e la mai bine de două ore de mers pe cărări, "colo sus, dacă vă
uitaţi, înspre vârf, mai sus de pădure", altu-i "colea, numa' mereţi peste apă şi treceţi de
stânca ceea, da' baş să nu plecaţi fără bât, că are câni mulţi şi toţi îs liberi", şi casa vecină,
"a mai sus de Ponor, tot pe dunga luncii, ca la noi". Dar cei care n-au plecat, aşa puţini cum
sunt ei, n-ar lăsa locul ăsta pentru nimic în lume. "Aici îi rostul nostru de când e lumea
lume. Aici ne-om năs​cut, de aici ne-om duce, când o fi să fie". Ce-i leagă de lumea de jos e
şcoala, un​de învaţă băiatul, şi bise​rica, fără de care nu se poate. "A​păi, că şi iarna", spune
Do​rin, "tot la vale, în Fe​deri, tragem, că-i atâta pus​tiu de zăpadă şi ziua mică şi frig, că nu
mai răzbeşti aci". Vecinii lor, însă, rămân. "Sânguri, cu animalele, me​reu". "La noi nici
septem​brie nu vine, şi dă bruma. Noaptea îi tare frig, îi ume​zeală multă, că-i Ponoru pe
4/8
vale şi muntele lângă noi. No, aşe...". Oamenii - fe​me​ia, bărbatul şi copilul - îşi iau iarăşi
sapele în mâini şi des​ţe​lenesc pământul. Doar bă​trâna rămâne lângă mine şi mă priveşte
curioasă. "Apăi, albă era buf​niţa, hăi?". "Albă", zic. "No, că ştiu cine e. Pa​ra​schi​va îi,
Dumnezeu s-o odih​neas​că!". Nu înţeleg cum de păsările pădurii pot avea nume. "Apăi, că
nu-i buf​niţă decât la faţă, când se arată, da' pe dinăuntru-i suflet de om. Tot în Fundă​tură o
trăit şi ee, da' numa' de acu', casa-i pustie, nu mai are cin' să steie. O fo femeie vrednică,
tot cu pădurea şi ani​ma​lele ei, numa' cân' o fo să se ducă, se tot ruga la oameni s-o lase
aici, că ea aici o trăit şi aici vre să rămână. Da' nepoţii n-or ascultat de rugămintea ei şi or
dus-o în Federi, s-o în​groape. Şi să tot fie 10 ani de atunci, da' numa' aşa, pe sară, o vezi
pe bă​trână că tot mere pe lângă apă în sus, albă ca fumu', ori altă dată e pasăre mare,
bufniţa albă, de ai văzut-o venind". Nu ştiu ce să mai spun. Aici, în Palma lui Dumnezeu, şi
oa​menii se pot preface în păsări. "Şi apare şi ziua?", întreb. "No, şi zâua, dacă zici că ai
văzut-o. N-oi fi tu primu' şi nici ultimu' să i se arate". O rog pe bătrână să se lase
fotografiată. Nu vrea. "Filmează-i p-ăştia tineri, nu babă bătrână!". Zâmbeşte. Mă întreabă
dacă mai vreau lapte. Îi mulţumesc, spun că nu, trebuie să merg mai departe, deşi aş
rămâne cu oamenii ăştia o viaţă.
Lumina lumii

Lumea din vale - vedere spre Retezat

"Doamne ajută!". "Doamne ajută!". Familia Bă​​luşe e şi ea în

grădină, cu sapa, cu cartofii de se​mănat. Mă tot uit la ei cum
muncesc, nu par să se tulbure din nimic, au intrat în acelaşi ritm
cu pă​mân​tul pe care îl frământă, aplecaţi spre el, aproape
sărutându-l. Vorbesc cu mine aşa, muncind neîn​trerupt, "să nu
ne prinză ploaia, că acuş începe". Pe cer nu e niciun nor. Dar nu mă mai mir de nimic.
"Muncim acuma aici, la grădină, că dup-aia me​rem în sus, pe Jigoru, cu oile. Abia târziu,
toamna, ne întoarcem, că începe fânul".
Nu e timp de stat, doar noaptea, când se aprind stelele, iar duhurile bune, oamenii şi
animalele se strâng toate laolaltă pe lângă conacele astea din Fundătura Ponorului. Puz​‐
deria de stele, singu​ra lu​mină pe care Dum​ne​zeu a lăsat-o nopţilor de aici. Îi întreb pe oa​‐
me​nii ăştia ce s-a schim​bat în cătunul lor de la bătrâni în​coace. Se gră​besc să-mi răspun​‐
dă: "ni​mic". Doar Ion, băr​batul, tace o vre​me şi zice "no, că mint: acu' avem un panou so​lar
să aprinză două be​curi, îs legile astea pă​cătoase de la Parcul Na​tural şi îs subvenţiile de la
stat pen​tru păşune şi animale. Pe astea, bă​trâ​nii noştri nu le aveau, dar nici astea, să ştiţi,
parcă nici nu sunt. Avem noi panoul ăla, da' parcă tot opaiţu' face lumina mai bună". Viaţa
la opaiţ, iarna, pentru că oamenii ăştia nu mai coboară deloc spre satele de la poale, doar
urcă şi se întorc aici unde începe lumea. "Apăi, să ştiţi că nu-i chiar aşa. Mai dăm şi noi de
vale. Mai punem calu' şi la căruţă, nu doar la plug", zice femeia. "Măi, Ioa​ne, păi, n-am
plecat de Paşti la biserica din Federi? Ce-l minţi pe om?!". Doar atunci, de Paşte, familia
Băluşe a înhămat calul la căruţă şi au por​nit încet pe drumul ăsta plin de bolovani şi şleauri,
când se îngâna ziua cu noaptea. Au ajuns la timp, au stat la slujbă, s-au rugat la Maica
Dom​​nului să-i aibă-n pază, să nu lase ursul şi lupii la oi, apoi "Hristos a înviat", "Ade​vărat a
înviat", s-au îmbrăţişat cu oamenii din biserică, au luat lumină şi s-au întors cu ea până
aici, sus, unde în​cepe lumea. A ars can​dela toată noaptea în casa fa​mi​liei Băluşe. O lumină
mică, pâlpâitoare, la fereastra unei case aflate în palma lui Dumnezeu, un pământ din
miezul unui cer spuzit de stele. Apa de pe vale era ca un lac atunci, se oprise în loc şi
5/8
aştepta cuminte să treacă prin stâncile de pază, spre valea aceea unde timpul trece altfel.
"N-avem noi trebuinţă de viaţa cea de jos. Aici îi locul nos​tru". Bărbatul şi femeia sapă mai
departe. "Mereţi cu Dumnezeu!", strigă în ur​ma mea. Mă închin de bucurie ca într-o
biserică. Cobor pe firul apei. Merg cu Ponorul până la capăt, printr-un cuib de verdeaţă,
presărat cu căpiţe de fân, pe lângă care pasc, ne​stin​gherite, animale. Cai, vaci, oi. Ajung la
stânci, apa se opreşte, intră în pământ. Mă opresc şi eu. Vreau să fac o fotografie, dar mă
răz​gândesc. Trebuie să urc până la pădure, apoi să cobor spre cea​laltă lume. Repede!
Cerul acela alb s-a înnorat din​tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Gă​sesc cărarea. Bufniţa
albă mă aşteaptă.

Matei Florian

Vizualizari (5.293)
Note (0)

Alte articole din acest numar

Media 0,00 / 5 (0 note)

Popularitate
15,86 %

Nu exista comentarii

Recomandari

6/8
7/8
Publicitate

8/8