Ecuaţiile cuplate de evoluţie ale atmosferei 113

6. SISTEMUL FUNDAMENTAL DE ECUAŢII

PENTRU ATMOSFERĂ

Ecuaţiile de mişcare (5.22) - (5.24) sunt ecuaţii cu

derivate parţiale şi neliniare. Rezolvarea acestora, deşi dificilă,
este posibilă dacă se cunosc distribuţiile presiunii şi densităţii
aerului atmosferic, dar şi alţi parametri fizici legaţi de
viscozitatea aerului, forţe de frecare datorate orografiei, etc.
Pentru a avea un sistem închis de ecuaţii, ecuaţiile de mişcare
(5.22) - (5.24) trebuiesc completate cu ecuaţia de continuitate
şi cu ecuaţia generală de conservare a energiei.

6.1. Ecuaţia de continuitate

În esenţă, masa de aer nu poate fi nici creată şi nici

distrusă, iar această constrângere impune anumite restricţii
asupra circulaţiei maselor de aer. Ecuaţia de continuitate
reprezintă forma matematică a legii de conservare a masei.
Fie o suprafaţă închisă  ce mărgineşte volumul V (Fig.
6.1). Masa de substanţă conţinută în această suprafaţă variază
în timp ca urmare a unui transport de masă prin această
suprafaţă.
Definim densitatea curentului masic ca fiind cantitatea
de masă ce trece prin unitatea de suprafaţă
 în unitatea de timp:
 dm dV dS  Vdt 
j      V (6.1)
dSdt dSdt dSdt
  
unde V u , v, w este viteza particulei de aer, iar dS  n  dS

este vectorul suprafaţă cu n normala pozitivă la această
suprafaţă.
114 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

Masa totală este dată de integrala pe tot volumul mărginit

de suprafaţa  din densitate:
m  dxdydz
V
(6.2)


dS

n 
j

V
r, t 

Fig. 6.1.

Variaţia masei totale în unitatea de timp se face pe seama

fluxul curentului masic prin suprafaţa închisă  . Astfel :
dm 
dt
  j dS


(6.3)

semnul (-) având semnificaţia de scădere a masei totale.

Uilizând (6.3) şi formula Gauss-Ostogradski, avem:
dm   
dt 
  j dS  


j dV 
V
t
dV 
V
(6.4)

Din ultima egalitate rezultă ecuaţia de continuitate

   
 j  0   (V )  0 (6.5)
t t
care exprimă legea conservării masei.
În cazul staţionar, când densitatea nu variază în timp,

obţinem j  0 . Dacă, în plus, variaţiile spaţiale ale densităţii
sunt mici, atunci :
Ecuaţiile cuplate de evoluţie ale atmosferei 115

 u v w
V    0 (6.6)
x y z
În acest caz (fluid incompresibil) cele trei componente
ale vitezei nu sunt independente.

6.2. Ecuaţia energiei termodinamice

Conform principiului I al termodinamicii variaţia

energiei interne se face pe seama căldurii şi a lucrului mecanic
schimbate de sistem cu exteriorul dU  Q  L . Dacă
presupunem aerul ca fiind gaz perfect uscat, ţinând cont de
legea lui Joule avem:
CV dT  Q  pdV (6.6)
Eliminând expresia lucrului mecanic elementar din
diferenţiala ecuaţiei termice de stare
pdV  Vdp  RdT (6.7)
obţinem după câteva calcule:
C p dT  mc p dT  Q  Vdp (6.9)
Împărţind prin mc p dt obţinem:
dT 1  Q V dp
    (6.10)
dt c p dt  m  mc p dt
Calculând derivata totală la timp prin intermediul
variabilelor x, y şi z ca funcţii de timp, relaţia (6.10) poate fi
scrisă şi în forma:
T T T T q V dp
u v w   (6.11)
t x y z c p mc p dt
 Q
unde q    este viteza de schimb decăldură a unităţii de
dt  m 
masă.
116 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

Acest schimb de căldură poate duce la răcirea sau la

încălzirea masei de aer. Procesele prin care se degajă
(absoarbe) căldură în atmosferă sunt multiple.

6.3. Ecuaţiile cuplate de evoluţie ale atmosferei reale

Adăugând ecuaţiile găsite în precedentele două paragrafe

la ecuaţiile ce descriu dinamica atmosferei (5.22) - (5.24),
obţinem sistemul închis al ecuaţiilor cuplate de evoluţie a
atmosferei. În coordonate carteziane acest sistem de ecuaţii
este:

 dV 1    
   p  g  f  2  V
 dt 
  
  (V )  0 (6.12)
  t
 T  u T  v T  w T  RT dp  q
 t x y z pC p dt c p

unde C p şi c p sunt căldurile molară, respectiv specifică ale

aerului, iar f este forţa de frecare ce revine unităţii de masă.
Termenul din membrul drept al ultimei ecuaţii a
sistemului (6.12), crează probleme în modelarea matematică
din cauza dificultăţilor de scriere corectă a vitezei de încălzire
 Q
a unităţii de masă q    . O variaţie a călduri într-o masă
dt  m 
de aer poate fi produsă prin diverse mecanisme fizice.
Cele mai importante mecanisme de încălzire (răcire) a
sistemului sunt cele determinate de radiaţia termică de unde
scurte ce provine de la Soare, de radiaţia termică de unde lungi
ce provine de la Pământ, de conducţia termică a aerului sau de
căldura latentă a transformărilor de fază. De asemenea frecarea
Ecuaţiile cuplate de evoluţie ale atmosferei 117

este o sursă diabatică de căldură, dar estimarea acesteia este

extrem de dificilă.
În unele cazuri, în funcţie de interes, în forţa de frecare
sunt incluse forţa de frecare internă datorată viscozităţii, dar şi
forţa de frecare externă, orografică, ce depinde în general de
viteza particulei.
Dar chiar şi în condiţia în care temenul diabatic al
căldurii poate fi corect estimat, rezolvarea sistemului este
laborioasă necesitând numeroase integrări numerice şi iteraţii.
Sistemul de ecuaţii (6.12), alcătuit din 5 ecuaţii scalare,
permite determinarea vântului (componentele u, v şi w ale
vântului), temperatura şi presiunea.

6.4. Modele fizico-matematice ale atmosferei

Deşi astăzi dispunem de calculatoare foarte performante,

rezolvarea numerică a ecuaţiilor de mişcare (6.12) este greu de
făcut, atmosfera fiind unul dintre cele mai complicate sisteme
termodinamice deschise. De cele mai multe ori trebuiesc făcute
anumite aproximaţii, iar ecuaţiile de mişcare trebuiesc
simplificate. În plus, dacă se vrea determinarea acceleraţiilor cu
o precizie de 10% ar trebui determinate componentele iniţiale
ale vântului şi gradientul baric cu o precizie de 1%. Dar
cunoaşterea acestor parameti iniţiali în punctele de grilă ale
modelului matematic este imposibilă. Staţiile de măsurare a
diverşilor parametrii atmosferici nu sunt localizate în punctele
grilă ale modelului matematic. Valorile iniţiale din punctele
grilă ale modelelor matematice sunt obţinute ca interpolări ale
valorilor determinate prin sondaj direct, interpolări ce sunt ele
însele afectate de erori.
Modelele matematice actuale sunt interactive. Au fost
create modele ale căror iniţializări coincid cu datele reale ale
atmosferei (situaţia existentă cu câteva ore în urmă), apoi
118 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

rezultatele obţinute sunt confruntate cu cele care există la

momentul soluţiei. Dacă ceea ce prezice modelul nu coincide
cu situaţia reală, se fac noi ajustări până când modelul dă o
soluţie care coincide cu situaţia realizată în fapt în acel
moment. Abia apoi modelul este reiniţializat cu situaţia reală şi
rulat în scopuri prognostice.
Cum volumul de muncă este enorm, întotdeuna trebuiesc
făcute simplificări în sistemul de ecuaţii, simplificări impuse de
scop dar şi de condiţia în care se află atmosfera. Ca atare, au
fost create mai multe modele numerice ale atmosferei.

6.4.1 Modelul atmosferic barotrop

Se spune că o atmosferă este barotropă atunci când

suprafeţele izobarice sunt paralele cu suprafeţele izopicnice
(suprafeţe de densitate constantă). Ca urmare, advecţiile
termice pe suprafeţele izobarice sunt nule, izohipsele find
paralele cu izotermele.
Într-o atmosferă barotropă gradientul termic pe o
suprafaţă izobarică este T  p  0 , şi generalizând relaţia
(5.51) ecuaţia vântului termic devine:
  
VT V g 1 V g
0   (6.13)
p p g z
formă care arată că vântul geostrofic este independent de
înălţime.
Datorită grosimii reduse a atmosferei, cu două ordine de
mărime faţă de dimensiunile sale orizontale, atmosfera este
privită ca un fluid bidimensional în care energia cinetică totală
se menţine constantă. Pe intervale scurte de timp se consideră
că nu au loc transformări ale energiei potenţiale şi ale energiei
termodinamice interne în energie cinetică, ci doar o
redistribuire a acesteia.
Ecuaţiile cuplate de evoluţie ale atmosferei 119

Modelul barotrop s-a dezvoltat în următoarele

aproximaţiile:
- aerul este un fluid incompresibil;
- atmosfera este presupusă omogenă şi lipsită de
viscozitate;
- se admite balanţa geostrofică între câmpul vântului şi
geopotenţial;
- în circulaţia la scară mare direcţia vântului variază puţin
pe verticală;
- variaţiile vitezei vântului sunt aceleaşi în lungul tuturor
verticalelor.
Acest model constituie modelul barotrop nedivergent
care consideră atmosfera ca pe un fluid incompresibil, neviscos
şi omogen ce curge între doi pereţi rigizi, solul şi tropopauza.
O variantă perfecţionată este modelul barotrop divergent,
model care priveşte atmosfera tot ca pe un fluid incompresibil
şi lipsit de viscozitate, dar format din două straturi de densităţi
 şi ' , ce curge între doi pereţi rigizi.
Avantajul folosirii modelului barotrop divergent apare
evident în cazul în care apar mişcări odulatorii de amplitudine
mare sau când apar mişcări retrograde (mişcări ale aerului
care, la scară mare, au loc de la est spre vest).

6.4.2. Modelul atmosferic baroclin

Atmosfera baroclină este atmosfera în care suprafeţele

izobarice şi cele izopicnice se intersectează, formând solenoizii
izobarici-izosterici. Existenţa acestor solenoizi zobarici-
izosterici atrage dupa sine advecţii termice nenule pe
suprafeţele izobarice. Intensitatea acestor advecţii termice
oglindeşte gradul de baroclinicitate.
Baroclinicitatea explică modificările energetice ce au loc
în procesul de ciclogeneză. Astfel, în etapa iniţială (de
adâncire) a ciclonului, când se produce pe suprafeţe mari
120 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

ascendenţa aerului cald şi descendenţa aerului rece, centrul de

greutate al sistemului aer rece-aer cald coboară, eliberând o
cantitate apreciabilă de energie potenţială care se transformă în
energie cinetică. Condensarea vaporilor de apă din aerul cald
ascendent conduce la eliberare de căldură latentă de
transformare de fază, căldură care la rândul ei conduce la
creşterea energiei cinetice.
În etapa de umplere a ciclonului, ascendenţa aerului cald
încetează, energia cinetică scade, mai cu seamă din cauza
frecării, iar gradul de baroclinicitate descreşte.
Diferenţa esenţială dintre modelul barotrop şi modelul
baroclin rezidă în faptul că primul obţine transformările
câmpului baric păstrând constantă energia cinetică şi doar
redistribuind-o, cel de-al doilea ţine cont de transformarea
energiei potenţiale şi termodinamice în energie cinetică.
În modelele numerice atmosfera este împărţită în mai
multe niveluri, realizându-se pe fiecare nivel câte un model
baroclin. Cu cât numărul nivelurilor creşte, cu atât precizia
soluţiei modelului numeric este mai bună.