Dinamica atmosferei 97

5. DINAMICA ATMOSFEREI

Să considerăm o particulă de aer cu parametrii

termodinamici de stare  p,V , T  . Dimensiunea particulei poate
fi considerată la diferite scări în funcţie de scopul propus. Se
disting următoarele scări:
1) scara generală pentru care particula de aer are
dimensiuni orizontale de ordinul 1000 – 4000 km, iar scala
timpului este de la săptămâni la ani;
2) scara sinoptică în care masele de aer au
dimensiuni orizontale de 100 – 1000 km, scala de timp fiind de
ordinul zile – săptămâni
3) mezoscara, utilizată în studiul microclimatului
în care întinderea pe orizontală este sub 100 km. Aici timpul
are variaţii de la ore la o zi.
4) scara aerologică, în care se studiază evoluţia
maselor de aer pe durate de la minute la ore, dimensiunea
particulei fiind de 10m.
Indiferent care este scara la care este studiată mişcarea
maselor de aer, aceasta trebuie raportată la un sistem de
referinţă aflat pe suprafaţa Pământului. Acest sistem fiind în
rotaţie (legat solidar de Pământ) este un sistem neinerţial şi pe
lângă forţele reale trebuiesc introduse şi forţele complementare
de inerţie.
Sistemul neinerţial de referinţă (SRN) în care se studiază
evoluţia maselor de aer este reprezentat în Fig. 5.1. Axele
acestui sistem sunt:
- axa Ox este axa tangentă la cercul de latitudine dată,
orientată de la V către E;
98 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

- axa Oy este axa tangentă la meridian orientată de la S

către N;
- axa Oz este verticala locului, orientată dinspre centrul
Pământului către spaţiul exterior.

 z

y
x

Fig. 5.1.

Fig. 5.1. Sistemul de referinţă neinerţial utilizat în studiul

dinamicii maselor de aer.

În acest sistem de referinţă viteza particulei de aer are


componentele V  V (u, v, w) , unde: componenta u descrie
mişcarea pe direcţia Est - Vest, componenta v descrie mişcarea
pe direcţia Nord - Sud, iar w descrie mişcare ascensdentă sau
descendentă.
Conform Legii a II a a dinamicii asupra particulei de aer
acţionează mai multe forţe care produc o acceleraţie. Astfel

dV  dV 1 
m
dt

i
 Fi 
dt

m i
Fi (5.1)

unde Fi sunt forţele ce acţionează asupra particulei de aer.
Dinamica atmosferei 99

5.1. Forţele ce acţionează asupra particulei de aer

5.1.1. Forţa de gradient baric

Să considerăm un element de volum V  dxdydz având

baza de suprafaţă dS  dydz , în care presiunea variază în
lungul direcţiei Ox (v. Fig. 5.2). Masa de aer conţinută în acest
volum este:
m  V  dxdydz (5.2)
unde  este densitatea aerului.

dx
dz
F(x) F(x+dx)
dy

p(x) p(x+dx) x

Fig. 5.2. Forţa de gradient baric.

Forţa netă care acţionează pe direcţia axei Ox asupra

acestui element de volum se poate calcula uşor:
 p   p 
F  p  x dS  p  x  dx dS   dxdS   dxdydz (5.3)
 x   x 
iar forţa pe direcţia Ox ce revine unităţii de masă devine:
Fpx 1 p 1 p
 dxdydz    (5.4)
m dxdydz x  x
Generalizând pentru variaţii ale presiunilor şi în celelalte
direcţii, avem:
Fp y 1 p F pz 1 p
  ;   (5.5)
m  y m  z
100 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

Se deduce astfel expresia forţei de gradient baric asupra

unităţii de masă: 
Fp 1
   p (5.6)
m 
Semnul (-) arată că acţiunea forţei de gradient baric este
de la presiune mare către presiune mică, adică de semn contrar
gradientului baric.

5.1.2. Forţa gravitaţională

Particula de aer de masa m interacţionează cu Pământul

de masă M P prin intermediul atracţiei gravitaţionale, forţa de
atracţie fiind dată de formula:
 
mM P r
Fg  k 2  (5.7)
r r

unde vectorul r are originea în centrul Pământului.
Pentru o masă de aer situată la înălţimea z de la
suprafaţa pământului, acceleraţia gravitaţională va fi:
 
Fg  g0   2 z  
g  g 0 1   g0 (5.8)
m 2  Rp 
   
1  z 
 Rp 
 
adică se va considera că valoarea accleraţiei gravitaţionale este
constantă.

5.1.3. Forţa de frecare

Forţa de frecare a maselor de aer este complicat de pus în

ecuaţie. Ea se manifestă în general în statul limită planetar şi se
datorează orografiei dar şi viscozităţii fluidelor în care există
un gradient al vitezei de curgere. În cele ce urmează neglijăm
Dinamica atmosferei 101

efectele reliefului şi vom considera că frecarea se datorează

exclusiv viscozităţii fluidelor.
Fie situaţia reprezentată în Fig. 5.3. În afară de viteza
dezordonată de agitaţie termică, moleculele mai au şi o viteză
orientată în sensul curgerii fluidului, dar care are o variaţie în
direcţia axei Oz , variaţie vizibilă pe o distanţă egală cu drumul
mediu mijlociu  . Viteza de antrenare face ca fiecare moleculă
să posede un impuls suplimentar. Datorită agitaţiei termice,
moleculele vor traversa suprafaţa de separaţie a celor două
straturi în ambele direcţii. Rezultatul net al acestui proces este
un transport de impuls în unitatea de timp.

v(z+)
 x

v(z-)

dS

Fig. 5.3. Forţa de frecare dintre două straturi

antrenate cu viteze diferite.

Forţa de frecare dintre stratele de fluid datorată

viscozităţii poate fi calculată ca variaţia netă a impulsului în
unitatea de timp. Ea este dată de legea lui Newton (1686):
dP dv
dF     dS (5.9)
dt dz
Mărimea  se numeşte coeficient de vîscozitate şi se
măsoară în kg  m 1s 1 (unitate care se mai numeşte şi
102 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

decaPoise). Mărimea    /  se numeşte coeficient de

vîscozitate dinamică ( m 2 s 1 ).
dF u
Să notăm cu  xz    tensiunea de forfecare în
dS z
direcţia Ox . Considerând elementul de volum din Fig. 5.4, în
care tensiunea de forfecare pe suprafaţa superioară este
 xz dz  xz dz
 xz   , iar pe suprafaţa inferioară  xz   ,
z 2 z 2
atunci forţa de frânare pe unitatea de masă a particulei aflată în
deplasare de-a lungul direcţiei Ox este :
F   dz  dz  1
f x  x  dydx  xz  xz    xz  xz  
m  dz 2 dz 2  dxdydz
(5.10)
de unde rezultă:
1  xz   2u
fx    (5.11)
 z  z 2

dy  xz dz
 xz  
z 2
 xz
dz
 xz dz
 xz  
z 2
dx

Fig. 5.4. Forţa de frecare datorată viscozităţii.

Dacă există variaţii ale componentei u a vitezei şi pe

direcţiile Oy şi Ox , atunci apar şi alte tensiuni de forfecare
încât forţa de frecare a unităţii de masă în direcţia Ox este:
Dinamica atmosferei 103

   2u  2u  2u 
f x    2  2  2  (5.12)
  x y z 
În mod analog se pot obţine forţele de frecare ce
acţionează asupra unităţii de masă pe axele Oy şi Oz :
   2v  2v  2v 
f y    2  2  2  (5.13)
  x y z 
  2w 2w 2w 
f z    2  2  2  (5.14)
  x y z 
unde u, v şi w sunt componentele vitezei masei de aer în
sistemul de referenţă de studiu.

5.1.4. Forţa centrifugă

Forţa centrifugă apare din cauza faptului că sistemul de

referinţă este neinerţial, Pământul rotindu-se în jurul axei
proprii cu viteza unghiulară:
2 2
   7,2 * 10 5 rad / sec (5.15)
T 23 ore * 56 min* 42 sec
Forţa centrifugă pentru un corp aflat pe suprafaţa
Pământului la latitudine  are expresia:
 
Fcf  m 2 RP  cos   1F (5.16)
cf
fiind maximă la ecuator şi nulă la poli.
Un corp aflat la o latitudine oarecare va fi supus simultan
forţei de atracţie gravitaţională a Pământului cât şi forţei

centrifuge. Definim greutatea aparentă Ga ca fiind sumă
vectorială dintre forţa de atracţie gravitaţională şi forţa
centrifugă:
  
Ga  Fg  Fcf (5.17)
astfel că greutatea aparentă a unităţii de masă devine:
104 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

 Ga  
g  g 0   2 RP  cos   1F (5.18)
m cf

Ca urmare, în acceleraţia gravitaţională efectivă vom

avea introdus şi efectul rotaţiei Pământului.

5.1.5. Forţa Coriolis

Forţa Coriolis, numită şi forţă deviatoare, este o forţă de

inerţie datorată caracterului neinerţial al sistemului de referinţă
legat solidar cu Pământul aflat în rotaţie. Expresia forţei
Coriolis este:
  
FCoriolis  2m  V (5.19)
de unde rezultă pentru acceleraţia Coriolis:
  
i j k
 F  
f Coriolis  Corriolis  2  V  2 0   cos    sin 
m
u v w
(5.20)

cu  este viteza unghiulară de rotaţie a Pamântului.

5.2. Ecuaţiile de mişcare

Odată găsite forţele ce acţionează asupra unităţii de masă,

ecuaţia vectorială (5.1) de mişcare a particulei de aer este :

dV 1    
  p  g  f  2  V (5.21)
dt 
Proiectând în sistemul cartezian de coordonate ales (v.
Fig. 5.1), obţinem ecuaţiile scalare de mişcare ale particulei de
aer:
du 1 p
   f x  2v sin   2w cos  (5.22)
dt  x
Dinamica atmosferei 105

dv 1 p
   f y  2u sin  (5.23)
dt  y
dw 1 p
   g  f z  2u cos  (5.24)
dt  z
Ecuaţiile (5.22) - (5.24) descriu mişcările pur mecanice
pentru toate tipurile şi scările particulelor de aer, atâta timp cât
atmosferei nu îi variază într-un mod oarecare energia (caldură
latentă de transformare de fază, radiaţie termică, etc.), variaţie
ce poate amplifica sau diminua mişcarea..

5.3. Analiza de scală

Termenii din sistemul de ecuaţii scris mai sus pot avea

diverse ordine de mărime. Cunoaşterea importanţei fiecărui
termen permite nu doar simplificarea sistemului de ecuaţii cât
şi filtrarea ecuaţiilor prin eliminarea unor mişcări nedorite.
Pentru a putea face această analiză, numită analiză de scală
(sau analiză de scară), definim următoarele mărimi :
a) - factorul de scală U ce măsoară viteza de mişcare a
aerului în plan orizontal U  U u , v  şi care are
valoarea U ~ 10m / s ;
b) - factorul de scală W ce măsoară viteza de mişcare a
aerului în plan vertical; are ordinul de mărime
W ~ 1cm / s  10 2 m / s ;
c) - lungimea de scală L a cărui valoare este L  10 6 m ;
L
d) - scala de timp T definită în forma T   10 5 s ;
U
e) - înalţimea atmosferei a cărei valoarea este D  104 m ;
p
f) - fluctuaţia orizontală a presiunii  103 m 2 / s 2

106 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

În aceste condiţii, mărimile care apar în ecuaţiile de

mişcare ale particulei de aer, vor avea ordinele de mărime
următoarele (calculate în unităţi SI):
du dv U 10
 ~  5  10  4 (5.25)
dt dt T 10
dw W 10 2
  5  10 7 (5.26)
dt T 10
Definim factorul (parametrul) Coriolis ca fiind :
l 0  2 sin  0  10 4 ;  0  45  ; (5.27)
Astfel, pentru latitudini de 45 de grade componentele
acceleraţiei Coriolis au următoarele valori:
2 sin  0  u  10 4  10  10 3 (5.28)
2 cos  0  w  10 4  10 2  10 6 (5.29)
Fluctuaţiile orizontale şi verticale ale presiunii au
valorile:
1 p 1 p p 1 10 3
      6  10 3 (5.30)
 x  y  L 10
1 p p 1 10 3
    4  10 1 (5.31)
 z  W 10
Trebuie precizat încă o dată că aceste estimări au fost
făcute pentru mişcările la scară sinoptică şi că în cazul
mişcărilor pe distanţe şi timpi mici, trebuie refăcută scalarea
ecuaţiilor.

5.4. Aproximaţii ale ecuaţiilor de mişcare

Neglijând frecarea şi termenii având ordin mic de

mărime, obţinem ecuaţiile simplificate ale mişcării. În ecuaţia
de evoluţie pe axa Ox păstrăm doar termenii de ordin 10 4 şi
10 3 , neglijând efectul frecării şi termenul de ordin 10 6 .
Dinamica atmosferei 107

Pentru ecuaţia de mişcare în direcţia Oy neglijăm doar

frecarea, iar pentru ecuaţia de mişcare pe axa Oz neglijăm
frecarea şi termenii de ordin 10 7 , 10 3 în raport cu ceilalţi
care sunt de ordinul lui 10. Se obţin ecuaţiile:
du 1 p
  l v (5.32)
dt  x
dv 1 p
   l u (5.33)
dt  y
1 p
0  g (5.34)
 z
Ecuaţia (5.34) este tocmai ecuaţia de echilibru hidrostatic
al atmosferei.
Întrucât în ecuaţiile de mişcare apar acceleraţii, ele sunt
numite şi ecuaţii de prognoză. Numai că acceleraţiile din
relaţiile (5.32) şi (5.33) sunt de ordinul de mărime al lui 10 4 ,
şi se obţin ca diferenţe între doi termeni ce au un ordin de
mărime în plus. Ceea ce înseamnă că orice eroare în estimarea
forţei de gradient baric sau a vitezei particulei de aer conduce
la o eroare şi mai mare în calculul acceleraţiei.

5.4.1. Mişcarea geostrofică

Se defineşte numărul Rossby Ro ca fiind raportul dintre

acceleraţia masei de aer şi acceleraţia Coriolis. În cazul
mişcărilor la scară sinoptică acesta are valoarea:
U2
a U 10
Ro   L   4 6
 10 1 (5.35)
aCoriolis l  U l  L 10  10
Rezultă că în cazul circulaţiei la scară sinoptică, atunci
când se urmăreşte să se scoată în evidenţă caracteristicile
majore ale mişcării, se pot neglija acceleraţiile mişcării în
108 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

du dv
raport cu acceleraţia Coriolis,   aCoriolis .
dt dt
Aproximaţia respectivă se numeşte aproximaţia geostrofică,
aproximaţie în care se realizează un echilibru între forţa de
gradient baric şi forţa Coriolis.
Definim viteza geostrofică sau vântul geostrofic ca fiind


vectorul de componente V g  u g , v g ,0 
Ecuaţiile scalare ale mişcării geostrofice se obţin din
ecuaţiile (5.32) şi (5.33) prin neglijarea componentelor
orizontale ale acceleraţiei. Astfel :
1 p
0   l  vg (5.36)
 x
1 p
0   l  ug (5.37)
 y
de unde rezultă:
1 p 1 p
ug    vg   (5.38)
l y l x
Relaţia (5.38) permite scrierea ecuaţiei vectoriale a
vântului geostrofic este :
  
i j k
 1  1
V g  k  p  0 0 1 (5.39)
l l p p p
x y z
Mişcarea geostrofică este determinată de forţa Coriolis şi
de gradientul baric. Legea Buys-Ballot afirmă că în emisfera
nordică vântul geostrofic suflă în lungul izobarelor şi lasă la
stânga zonele de presiune redusă.
De remarcat că vântul geostrofic constituie o bună
aproximaţie pentru mişcările orizontale dacă latitudinea este
mai mare de   10 0 , iar altitudinea la care se calculează acest
Dinamica atmosferei 109

vânt este superioară lui z  1 km . Pentru   30 0 ,

l  7.29  10 5 s 1 şi un gradient orizontal al presiunii de
2 Pa / km se obţine valoarea v g  23.8 m / s .

5.4.2. Mişcarea ageostrofică

Aproximaţia geostrofică arată echilibrul dintre forţele

esenţiale ce intervin în cazul circulaţiei la scară mare.
Circulaţia reală se abate în fiecare moment de la echilibrul
geostrofic. Abaterea vântului real faţă de cel geostrofic poartă
numele de componentă ageostrofică a vântului.
     
V  Vg  Vag  Vag  V  Vg (5.40)
Ţinând cont de componentele vitezei de mişcare a masei
de aer, pentru componenta ageostrofică se obţine:
Vag  V (u  u g , v  v g , w) (5.41)
Ecuaţiile scalare ale mişcării ageostrofice se obţin
plecând de la ecuaţiile generale fără a neglija forţele de frecare
şi de la ecuaţiile mişcării geostrofice:
du 1 p
   l v  fx (5.42)
dt  x
1 p
0   l  v g /* (1) (5.43)
 x
dv 1 p
   l u  fy (5.44)
dt  y
1 p
0   l  u g /* (1) (5.45)
 y
Adunând relaţia (5.42) cu (5.43) şi relaţia (5.44) cu (5.45)
se obţin relaţiile:
du
 l (v  v g )  f x (5.46)
dt  
vag
110 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

dv
 l (u  u g )  f y (5.47)
dt  
u ag

De aici se obţin componentele vântului ageostrofic:

 1 dv 1
u ag   l  dt  l  f y
 (5.48)
v ag  1  du  1  f x
 l dt l
Mişcarea ageostrofică este determinată de forţa Coriolis
şi de forţa de frecare.
Pentru altitudini mai mici de 1 km frecarea nu mai poate
fi neglijată şi mişcarea aerului este ageostrofică. Într-un
anticiclon mişcarea aerului nu mai este paralelă cu izobarele,
având o componentă orientată spre exteriorul anticiclonului,
aerul având o mişcarea centrifugă. În cazul ciclonului aerul are
o mişcare centripetă, cu o componentă a vitezei orientatea către
centrul ciclonului. Deoarece nu se constată o scădere, respectiv
o creştere a densităţii aerului, rezultă că în mişcarea
ageostrofică există componente ale vitezei pe verticală,
descendente într-un anticiclon şi ascendente într-un ciclon.
Aceste mişcări verticale ce apar din cauza frecărilor se numesc
mişcări forţate sau de pompaj dinamic (pompajul Ekman)

5.4.3.Vântul termic

Să considerăm două niveluri izobarice p 0 şi p

( p0  p ). Ţinând cont de relaţia (1.32) care leagă gradientul
presiunii de gradientul geopotenţialului (sau de gradientul
înălţimii de geopotenţial), ecuaţiile vântului geostrofic la cele
două niveluri barice sunt, respectiv:
 1  g 
V g 0  k  p  k  Z p0 (5.49)
l l
Dinamica atmosferei 111

 1  g 
V g  k  p  k  Z p (5.50)
l l
unde Z p0 şi Z p semnifică gradienţii pe suprafeţele izobrice
p 0 , respectiv p .
Se defineşte vântul termic ca fiind diferenţa dintre vântul
geostrofic la presiunea p şi vântul geostrofic la presiunea p0 :
  
VT  V g  Vg0 (5.51)
Astfel:
 g  g  g 
VT  k   p Z  k   p0 Z  k  ( Z p  Z p 0 ) (5.52)
l l l
şi ţinând cont de variaţia înălţimii de geopotenţial
RT  p 
Z  ln   (v. relaţia (1.39)), avem:
g  p0 
 R  p 
VT  ln  k   T (5.53)
l  p 0 
În concluzie vântul termic este perpendicular pe
gradientul termic şi paralel (tangent) cu izotermele. Vântul
termic este astfel orientat încât regiunea caldă a aerului se
găseşte în partea lui dreaptă. De asemenea intensitatea vântului
termic creşte direct proporţional cu grosimea stratului de aer.
Teoria vântului termic îşi găseşte o largă aplicaţie în
sinoptică, stând la baza explicării unor procese importante ale
circulaţiei atmosferei:
- circulaţia de altitudine predominant zonală (de la vest
către est); Gradientul termic orizontal mediu este orientat de la
ecuator către polul nord (meridianal), ceea ce face ca vântul
termic să fie orintat de la vest către est;
- creşterea intensităţii circulaţiei în troposfera superioară
ce este explicată prin faptul că vântul termic creşte cu creşterea
grosimii de aer;
112 M. Cristea - Introducere în fizica atmosferei

- variaţia vitezei vântului cu altitudinea, puse în evidenţă

prin sondajele termice pilot; Astfel, în cazul rotirii vântului
termic spre stânga are loc o advecţie rece, iar în cazul rotirii
spre dreapta are loc o advecţie caldă.
- explicarea formării curenţior jet (jet stream)
Curentii jet sunt curenţi de aer relativi înguşti ce se găsesc în
atmosferă, la aproximativ 11 km de suprafaţa terestră
(stratosfera), sub tropopauză. Aceştia se formează la limita
maselor de aer cu diferenţe semnificative de temperatură. Cei
mai semnificativi curenţi jet sunt: curenţii jet subpolari formaţi
la intersecţia masei de aer rece din regiunea polară cu cea a
masei de aer cald din regiunile mai sudice şi curenţii jet
subtropicali ce se formează în regiunea tropicală în timpul
verii.