3.3.

Proprietăţi fizice ale fluidelor polifazice

3.3.1. Concentraţia
Concentraţia unei faze oarecare dispersată într-un fluid este o mărime scalară care se defineşte
prin raportul dintre cantitatea de material izolat uscat şi cantitatea totală de fluid polifazic din volumul
V considerat. Concentraţia poate fi exprimată volumetric C, în greutate CG, sau masic CM.
Considerându-se o suprafaţă închisă S care delimitează un volum de fluid polifazic alcătuit din
N constituenţi, concentraţia volumetrică Ci va fi:
V
Ci = i (34)
Vn
în care: Vn reprezintă volumul de fluid polifazic determinat prin relaţia:
N
Vn = ∑Vi (35)
i =1

Ţinându-se seama de relaţiile (34) şi (35) se obţine:

N N N

∑ Ci = 1 si, in acelasi mod, se poate obtine

i =1
∑ CG = 1 si
i =1
i ∑C
i =1
Mi =1 (36)

Considerându-se că fluidul este bifazic, se poate scrie:

ρ nVn = ρ n (Vs + V f ) = ρ sVs + ρ f V f (37)
unde: ρn, ρs şi ρf reprezintă densitatea amestecului, a particulelor solide şi respectiv a fluidului.
Împărţindu-se prin Vf relaţia (37) se va obţine:
ρ nVn ⎡V Vf ⎤ ⎡V ⎤
pe de o parte = ρ n ⎢ s + ⎥ = ρ n ⎢ s + 1⎥ = ρ n [C + 1] (38)
Vf ⎣⎢V f V f ⎦⎥ ⎣⎢V f ⎦⎥
ρ nVn ρ sVs + ρ f V f V
şi, pe de altă parte = = ρ s s + ρ f ≅ ρ sC + ρ f (39)
Vf Vf Vf
în condiţiile în care se consideră că Vs V f ≅ Vs Vn = C
Luând în considerare relaţiile (38) şi (39) se poate scrie:
ρ n (C +1) = ρ s C + ρ f (40)
ρn − ρ f γ n − γ f
de unde: C= = (41)
ρs − ρn γ s − γ n
Concentraţia masică este dată de relaţia:
m ρV ρ
CM = s = s s = C s (42)
mf ρ fVf ρf

3.3.2. Greutatea specifică echivalentă

Greutatea specifică echivalentă γn se defineşte prin raportul dintre greutatea totală de fluid Gn şi
volumul total Vn. Admiţându-se o greutate totală de fluid Gn formată din greutăţile elementelor
constituente Gi se va putea scrie:
N
Gn = ∑ Gi (43)
i =1
N
sau: γ nVn = ∑ γ iVi (44)
i =1

Împărţindu-se prin volumul total Vn se va obţine:

γ nVn N
γV N
= ∑ i i sau γ n = ∑ γ i C i (45)
Vn i =1 Vn i =1

Considerându-se un fluid bifazic cu volumul total Vn şi în care volumul masei fluide

transportoare este V iar volumul particulelor transportate este Vs, greutatea specifică echivalentă se
determină plecând de la relaţia:
γ nVn = γV + γ sVs (46)
sau, împărţindu-se relaţia (46) prin Vn, se obţine:
γ n = γC f + γ s C s (47)
unde Cf = V/Vn şi Cs = Vs/Vn reprezintă concentraţia masei fluide, respectiv a celei solide.
Luând în considerare şi relaţia dintre concentraţiile parţiale 1 = C f + C s , rezultă greutatea
specifică a fluidului bifazic de forma:
γ n = γ (1 − C ) + γ s C (48)
unde C este concentraţia fazei solide.
Greutatea specifică echivalentă se poate exprima şi în funcţie de concentraţia în greutate a fazei
dispersate C G = G s Gn obţinându-se o relaţie de forma:
γγ s
γn = (49)
γ s − C G (γ s − γ )

3.3.3. Densitatea echivalentă

Prin densitatea medie echivalentă ρn a unui fluid polifazic se înţelege raportul dintre masa
acestuia mn şi volumul Vn cuprins în interiorul unei suprafeţe de control S. Considerându-se volumul
total Vn determinat prin suma volumelor parţiale:
N
Vn = ∑Vi (50)
i =1

şi masa totală mn determinată prin relaţia:

N N
mn = ∑ mi = ρ nVn = ∑ ρ iVi (51)
i =1 i =1

împărţindu-se relaţia (51) prin Vn se va obţine:

N
ρ n = ∑ ρ i Ci (52)
i =1

Considerându-se fluidul bifazic, conform relaţiei (52), se va obţine:

ρ n = ρ f C f + ρ sCs (53)
şi, luând în considerare relaţia 1 = C f + C s şi făcând notaţia Cs = C, se poate scrie:
ρ n = Cρ s + (1 − C )ρ f (54)
unde C reprezintă concentraţia în volume a corpului dispers a fluidului bifazic.

3.3.4. Vâscozitatea aparentă

Vâscozitatea aparentă ηn reprezintă vâscozitatea dinamică a unui fluid monofazic omogen şi

izotrop care conduce la o aceeaşi pierdere de sarcină, în condiţii similare de curgere, cu cea a fluidului
polifazic studiat. Vâscozitatea aparentă nu poate fi o vâscozitate reală aceasta apărând numai în cazul
fluidelor monofazice.
In legătură cu vâscozitatea aparentă se utilizează noţiunile de “vâscozitate dinamică relativă”
ηnr, “vâscozitate specifică” ηs şi “vâscozitate redusă” ηr.
a) vâscozitatea dinamică relativă ηnr este o mărime adimensională definită ca raport între
coeficientul de vâscozitate dinamică a amestecului ηn şi aceeaşi mărime a unui fluid de referinţă η,
respectiv:
ηn
η nr = (55)
η
In mod obişnuit, pentru fluidul de referinţă se utilizează apa pură la o temperatură de 20° şi
condiţii normale de presiune.
In cazul fluidelor bifazice, vâscozitatea dinamică aparentă a unui amestec lichid-solid va fi:
η n = Cη s + (1 − C )η (56)
unde ηs reprezintă vâscozitatea dinamică a masei solide iar C concentraţia volumică a acesteia.
Pentru un amestec lichid-gaz se propune relaţia următoare:
ρ ρ
η n = η (1 − C ) n + η g C n (57)
ρ ρg
unde ρn reprezintă densitatea emulsiei omogene lichid-gaz, ρ este densitatea fazei lichide, iar ρg a fazei
gazoase.
b) vâscozitatea specifică ηs este definită prin relaţia:
η −η
ηs = n = η nr − 1 (58)
η
unde η reprezintă vâscozitatea dinamică a fluidului purtător.
c) vâscozitatea redusă ηr este definită prin raportul dintre vâscozitatea specifică şi concentraţia
substanţei dizolvate sau în stare de suspensie C:
ηs
ηr = (59)
C
d) vâscozitatea intrinsecă ηin este definită prin valoarea limitei ηin = limη s
C →0

Inversul vâscozităţii dinamice aparente, 1/ηn, se numeşte mobilitate şi este o proprietate

caracteristică fluidelor polifazice.
Factorii care influenţează vâscozitatea amestecurilor polifazice sunt:
ƒ proprietăţile mediului continuu de dispersie, ale fluidului de bază;
ƒ proprietăţile fazei dispersate – forma, rugozitatea, porozitatea, mărimea şi masa particulelor din
dispersie;
ƒ distribuţia de concentraţie a fluidului polifazic;
ƒ repartiţia masei şi a dimensiunilor particulelor din suspensie;
ƒ volumul relativ al particulelor fazei dispersate;
ƒ elasticitatea şi gradul de deformabilitate a particulelor mediului dispersat;
ƒ tendinţa de aglomerare sau de separare a granulelor mediului dispersat;
ƒ condiţiile termodinamice şi potenţialul electrostatic al mediului dispersat şi al celui de dispersie;
ƒ concentraţia constituenţilor amestecului.

Figura 4 – Variaţia vâscozităţii aparente ηn în funcţie de concentraţia mediilor polifazice C şi diametrul particulelor solide d.

În studiul curgerii fluidelor polifazice se foloseşte şi noţiunea de vâscozitate cinematică

aparentă νn definită prin raportul ν n = η n ρ n unde ρn este densitatea medie aparentă dată de relaţia
(52). În general se consideră că la o majorare a concentraţiei particulelor fine apare o creştere a
vâscozităţii cinematice aparente conform expresiei:
νn
ν
=
ρ ρs − ρn
ρn ρs − ρ
[
1 + 50( ρ n − ρ )
2 2
] (60)

în care ρ şi ν sunt proprietăţile fluidului omogen purtător.

3.3.5. Presiunea de difuzie

Presiunea de difuzie pd se defineşte ca fiind mărimea
necesară pentru menţinerea amestecului saturat la orice
moment de timp. Ea acţionează la interfaţa dintre faza
continuă şi cea dispersă şi reflectă distribuţia de presiuni pe
suprafaţa particulei care se deplasează într-un mediu fluid în
mişcare (figura 5). Noţiunea de presiune de difuzie trebuie Figura 5 Câmpul de viteze şi presiuni în jurul
asociată cu mişcarea browniană a particulelor solide mici unei particule solide în mişcare într-un fluid
aflate în concentraţii reduse în fluid. La concentraţii mari apar şi ciocniri ale particulelor solide care
modifică starea locală de presiune pe granulă şi în mediul fluid.
În cazul mişcării unei particule solide cu viteza vs într-un fluid care se deplasează cu viteza vf >
vs, valoarea presiunii de difuzie este corelată cu caracteristicile mişcării relative sub forma relaţiei
vectoriale:
( )(
pd = p f + ω v f − vs ⋅ v f − vs ) (61)
în care ω este o constantă de proporţionalitate. În stare de repaus, relaţia (61) devine:
ps = p f + β s (62)
unde βs reprezintă presiunea difuzivă de echilibru. Plecând de la mărimea presiunii de difuzie se
definesc şi se calculează forţele de difuziune dintre cele două medii solid-fluid.

3.3.6. Proprietăţile abrazive

Fluidul polifazic, în procesul de transport, are proprietăţi abrazive care conduc în timp la
necesitatea înlocuirii echipamentelor mecanice şi a reţelelor de conducte. Particulele solide
influenţează fenomenul de abraziune prin duritatea mineralelor din compoziţie, apreciată după scara
lui Mohr. Forma particulelor, rotunjită sau colţuroasă, precum şi concentraţia acestora în fluid, are o
mare influenţă asupra fenomenului de abraziune. Acest fenomen este greu de controlat şi de
cuantificat deoarece abraziunea intervine concomitent atât asupra echipamentelor şi reţelei de
conducte cât şi asupra particulelor solide transportate.

3.3.7. Proprietăţile reologice

Ţinându-se seama de relaţia dintre efortul tangenţial de vâscozitate τ şi gradientul de viteză

dv/dn, respectiv de viteza de forfecare dγ/dt, fluidele se pot clasifica conform schemei din figura 6:

Fluide newtoniene
(vâscozitatea este independentă
de efortul unitar tangenţial)
MEDII POLIFAZICE

Mediu tixotrop
Fluide nenewtoniene la (tixotropie)
care vâscozitatea este
dependentă de durata
efortului tangenţial τ şi Mediu reopectic
de timpul de staţionare (reopexie)
Fluide nenewtoniene
(vâscozitatea este dependentă
de efortul unitar tangenţial)
Mediu plastic Bingham
Fluide nenewtoniene (plasticitate)
la care vâscozitatea
este independentă de
Fluid pseudovâscos
durata efortului unitar
tangenţial τ
Mediu plastic-dilatant

Fluid dilatant (dilatanţă)

Mediu pseudoplastic

Figura 6 - Schema de clasificare a corpurilor fluide

A. Fluidele newtoniene reprezintă modelul de fluid care se supune legii lui Newton conform căreia:
dv
τ =η = η ⋅ gradv (63)
dn
B. Fluidele nenewtoniene sunt fluidele care nu se mai supun legii lui Newton, adică nu mai respectă
proporţionalitatea dintre efortul tangenţial τ şi gradientul vitezei v.
Reologia este ramura fizicii care se ocupă cu studiul proprietăţilor de curgere, elasticitate,
vâscozitate şi deformare în timp a corpurilor determinate de structura sistemelor, sub acţiunea forţelor
finite aplicate asupra lor. Tehnica măsurării proprietăţilor reologice poartă denumirea de reometrie.
Studiindu-se comportarea reologică a unor corpuri reale, o serie de autori precum W.F. Ostwald,
de Waele etc. au căutat să încadreze fluidele reologice într-o relaţie generală asemănătoare legii lui
Newton, având forma:
dv
τ n= k (64)
dn
în care: - k reprezintă un factor ce are semnificaţia unui coeficient de vâscozitate aparent având
dimensiunea diferită de cea a coeficientului dinamic de vâscozitate,
- n este un exponent experimental.
Fluidele reologice prezintă o serie de proprietăţi cum ar fi:
• Proprietăţi esenţiale. Dintre acestea fac parte:
− elasticitatea şi elasticitatea întârziată,
− plasticitatea şi plasticitatea dinamică,
− vâscozitatea, relaxarea, post efectul etc.
• Proprietăţi tehnologice. Sunt acele proprietăţi reologice pentru care s-a elaborat o metodă de
exprimare şi măsurare, cum ar fi:
− ductibilitatea, penetrabilitatea,
− tixotropia, reopexia etc.

3.3.7.1. Fluide pseudovâscoase

In această categorie intră fluidele reologice ce se caracterizează prin proprietatea denumită
„pseudovâscozitate“ reprezentând proprietatea unui fluid de a curge lent sub acţiunea unei forţe reduse
şi a cărui consistenţă scade progresiv pe măsură ce forţa creşte.
Fluidele pseudovâscoase pot fi caracterizate prin relaţia:
α
⎛ dv ⎞
τ = k⎜ ⎟ (65)
⎝ dn ⎠
unde α < 1 reprezintă proprietate reologigă, iar k este un factor denumit vâscozitate dinamică aparentă.
Majoritatea fluidelor nenewtoniene au o comportare pseudovâscoasă conform liniei b (Figura
7). Printre asemenea fluide se pot exemplifica: soluţiile de polimer, suspensiile de hârtie sau de
pigmenţi în apă etc.

τ (F)

τ0

dv dγ
, (v)
dn dt
Figura 7
 3.3.7.2. Fluide nenewtoniene plastice
Sunt fluidele nenewtoniene caracterizate prin proprietatea reologică denumită „plasticitate“
adică proprietatea unui amestec conform căreia, pentru a se obţine o deformaţie continuă, spre
exemplu fenomenul de curgere, necesită aplicarea unei forţe superioare unei anumite valori limită.
Fluidele nenewtoniene plastice „Bingham“ sunt caracterizate de relaţia:
dv
τ =τ0 + k (66)
dn
unde τ0 reprezintă efortul tangenţial unitar (pragul de mişcare), iar k este coeficientul de vâscozitate
dinamică aparent.
Comportarea unor astfel de fluide are loc conform curbei d (Figura 7). Exemple de astfel de
fluide sunt: pulberi de azbest în ulei de in, betonul pompat, suspensii de var, pastele de dinţi şi de ras,
metalele topite etc.

3.3.7.3. Fluide nenewtoniene dilatante

Sunt fluidele nenewtoniene caracterizate prin proprietatea reologică denumită “dilatanţă”, pe
care o pot avea unele fluide polifazice de a se comporta, în domeniul forţelor mici, ca un fluid
newtonian, iar în zona eforturilor mari ca o pastă de vâscozitate ridicată ce frânează puternic mişcarea.
Acest fenomen se explică prin structura dispersiei, astfel că, în cazul vitezelor mici, mediul de
dispersie umple golurile dintre particulele solide acţionând ca un lubrifiant care reduce frecarea, în
timp ce, la viteze mari, fluidul este eliminat din goluri către periferia domeniului fapt ce conduce la
creşterea frecării. Fluidele nenewtoniene dilatante se comportă conform relaţiei:
α
⎛ dv ⎞
τ = k⎜ ⎟ (67)
⎝ dn ⎠
unde: k reprezintă indicele de consistenţă a fluidului bifazic, iar α > 1 este indicele de comportare la
curgere.
Fluidele nenewtoniene dilatante au o comportare după linia de variaţie c (Figura 7). Ca exemple
de fluide dilatante putem enumera: suspensii de amidon sau mică, preparate din amidon etc.

3.3.7.4. Fluide nenewtoniene plastic-dilatante

Comportarea fluidelor nenewtoniene plastic-dilatante se explică în mod analog acţiunii
“dilatanţei” cu observaţia că în acest caz, pentru apariţia procesului de curgere este necesar ca efortul
tangenţial τ să depăşească valoarea de prag de mişcare τ0. Aceste fluide nenewtoniene plastic-dilatante
se supun legii:
α
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k⎜ ⎟ (68)
⎝ dn ⎠
unde: α > 1 este indicele de comportare a fluidului plastic-dilatant, iar k reprezintă indicele de
consistenţă.
Fluidele plastic-dilatante pot fi caracterizate prin relaţia (68) şi linia f (Figura 7). Fluidele de
acest tip pot fi exemplificate prin: nisipul mişcător, nisipul de plajă, pasta de dinţi şi de ras etc.

3.3.7.5. Fluide nenewtoniene pseudoplastice

Sunt fluidele nenewtoniene de tip plastic la care linia de curgere (curba e – Figura 7) prezintă o
curbură accentuată, supunându-se relaţiei:
α
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k⎜ ⎟ (69)
⎝ dn ⎠
unde: α > 1 este proprietatea reologică denumită şi plasticitate Bingham.

3.3.7.6. Fluidele nenewtoniene tixotropice

Tixotropia reprezintă proprietatea pe care o au soluţiile şi suspensiile de a gelatina când sunt în
repaus şi de a deveni fluide, când sunt agitate. Tixotropia reprezintă modificarea stării corpului prin
atingere, respectiv prin influenţe mecanice exterioare, cum ar fi şocuri, vibraţii, amestecare, etc.
 Procesele tixotropice, numite şi transformări izoterme reversibile sol-gel, sunt caracterizate prin
modificări structurale în timpul curgerii şi depind de natura materialului dispersat, temperatura, stadiul
transformărilor sol-gel-sol. În repaus soluţiile tixotropice au natura unui gel, iar în cazul agitării se
comportă ca un corp plastic, diferind de acesta prin faptul că la forţe mici, constante, vâscozitatea
scade. Privind efortul tangenţial τ acesta scade conform relaţiei:
a
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 − k1 ⎜ ⎟ ⋅ψ (t ) (70)
⎝ dn ⎠
unde: k1 şi a sunt constante numerice.

3.3.7.7. Fluide reopexice.

Reopexia, este proprietatea pe care o au unele suspensii sau soluţii de a-şi majora viteza de
întărire (gelatinizare) a pastelor, printr-o acţiune mecanică de agitare, caracterizată de creşterea rapidă
a vâscozităţii aparente. Sub acţiunea factorilor externi particulele se aranjează într-o reţea mai
compactă ce conduce la o creştere în timp a vâscozităţii. Un exemplu tehnic îl constituie vaselina care
în condiţii de agitare prezintă o vâscozitate redusă, iar după un repaus, se întăreşte, mărindu-şi
vâscozitatea.
Privind efortul tangenţial τ acesta creşte datorită aglomerării particulelor după o lege de tipul:
b
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k 2 ⎜ ⎟ ⋅ψ (t ) (71)
⎝ dn ⎠
în care : k2 şi b sunt constante numerice.

3.3.7.8. Fluide vâscoelastice.

Sunt fluide reologice care pot poseda atât proprietăţi de solid elastic ideal, cât şi de lichid
vâscos. Asemenea fluide, la aplicarea bruscă a unei forţe pe o durată scurtă, se comportă ca un corp
elastic, pe când la aplicarea lentă a efortului în timp îndelungat se comportă ca un lichid vâscos.
Fenomenul este explicat de unii cercetători prin suprapunerea unei deformări plastice peste una
elastică, determinând astfel o comportare vâsco-elastică.
Corpul vâscoelastic este alcătuit de regulă dintr-o fază solidă elastică, dispersată uniform într-un
mediu fluid vâscos newtonian.