„Moartea clinică este o trecere între două lumi”

– Domnule Constantin Dulcan, ce înseamnă concret, din

punct de vedere medical, moartea clinică?
– Moartea clinică este acea experienţă în urma căreia individul
traversează toate etapele morţii biologice, dar nu definitiv, fiindcă e
resuscitat, readus la viaţă spontan sau prin intervenţie medicală, iar
funcţiile sale vitale sunt reluate
ADVERTISING
inRead invented by Teads
. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul experienţelor de
moarte clinică demonstrează că există un tipar comun la toată lumea, indiferent de rasă, origine
sau moment al istoriei.
– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă
şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce
„văd” de fapt aceste persoane?
– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu
înţeleg ce li se petrece. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi,
încetează brusc. Apoi conştientizează că au murit şi încep să-şi vadă
din afara lor trupul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi
văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din
jur că-i declară morţi. Decorporalizaţi, îşi caută rudele, vor să le
îmbrăţişeze, dar mâna lor trece prin corpul acestora fără să fie
percepută. Într-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american
mutilat în războiul din Vietnam şi-a văzut trupul de deasupra sa. A
văzut elicopterul american care l-a transportat la spital şi, spune el,
„m-am întrebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi
indivizi vorbesc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obligaţi
să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude decedate sau îngeri.
Este trecerea dintre două lumi, din lumea noastră fizică în lumea
spiritelor, în Lumea de Dincolo.
– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă
de Lumină. E chiar Dumnezeu?
– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie,
de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină
feerică, învăluitoare şi caldă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care
au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha
sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe
care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o
figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l
imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna
din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au
experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâmpină cu o iubire
copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care
toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul
dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
– … care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.
– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este
filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un
film panoramic cu amănunte în detaliu. Aceasta este, cred, expresia
Judecăţii de pe urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă
nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, trăim, în
toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asupra altora. Dannion
Brinkley, un caz celebru de moarte clinică, mercenar angajat în
armată, mărturiseşte că a simţit durerea provocată de gloanţele
trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi
disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul
misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului
câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu
eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea
pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recunoştinţa celor pe
care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice
că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea
pacienţilor.
– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia
unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize
epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente
medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu
poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste
experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică.
ADVERTISING
inRead invented by Teads
– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi studiat, care vi se pare cel mai spectaculos?
– Cred că cel mai impresionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-
a şi relatat într-o carte autobiografică. Era de patru ani bolnavă de
cancer limfatic când, intrată în comă profundă, terminală, începe să
perceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi,
fiindcă e supusă reanimării, îl vede pe fratele său în avionul cu care
venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale
clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau
loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le
aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu
uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate
manevrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea
soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va
muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. După o vreme,
ataşamentul ei faţă de oameni se estompează şi intră într-o lume
minunată, guvernată de bucurie şi de iubire necondiţionată. Îşi
revede tatăl, care murise cu zece ani înainte, cu care stă de vorbă şi
care o anunţă că nu a venit încă timpul să rămână acolo. Îşi vede
filmul vieţii şi înţelege misiunea pentru care a sosit pe pământ şi
ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucură la gândul
revenirii în corpul bolnav, dar înţelege că trebuie să se întoarcă să
transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte
medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în
serios. Şi totuşi, peste câteva zile, la analizele efectuate, medicii
constată semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus
ceva în cartea ei autobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în
timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut
până atunci.
– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar continuăm să
trăim sub altă formă.
– Continuăm să trăim în corpul subtil, care e format din lumină de
înaltă frecvenţă. Cei care au văzut corpul subtil, ceea ce numim în
mod tradiţional „suflet”, în timpul experienţelor extracorporale, l-au
descris ca fiind format din milioane de puncte luminoase. Dacă în
ceea ce priveşte trupul nostru s-a spus că „pământ suntem şi în
pământ ne vom întoarce”, în ceea ce priveşte sufletul, „lumină
suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Suntem cu adevărat „lumină
din Lumină”. E valabil şi dacă extrapolăm la nivel macro. Universul,
spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici
şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frecvenţă. Ceea ce nu
vedem nu înseamnă că nu există. De pildă, noi percepem sunetele a
căror frecvenţă se situează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite
şi receptează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar
delfinii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu
lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în
materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie
invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frecvenţe
care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, ne-a
aşezat într-o fereastră cosmică, din care putem vedea Universul, din
care ni se oferă deschiderea.