GMediului - C3.2015 - Suport de Curs PDF

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
AN UNIVERSITAR 2015-2016
SEMESTRUL I
GEOGRAFIA MEDIULUI
- suport de curs –
SPECIALIZAREA: CARTOGRAFIE
ANUL: III
Geografia mediului – suport de curs
CUPRINS
Tema 1. FUNDAMENTE TEORETICE......................................................................................3
Tema 2. IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI – SEMNIFICAȚII TEORETICE .......9
Tema 3. PROCEDURA DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI ...........13
Tema 4. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA SCOARŢEI TERESTRE................................21
Tema 5. IMPACTUL UMAN ASUPRA ATMOSFEREI – CONTURAREA

MICROCLIMATULUI URBAN ................................................................................................27
Tema 6. IMPACTUL UMAN ASUPRA SISTEMELOR HIDRICE.......................................34
Tema 7. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA COMPONENTELOR BIOTICE...................41
Tema 8. OMUL ŞI EDIFICAREA MEDIULUI ACTUAL. ANTROPOSFERA...................49
Tema 1 (seminar). DINAMICA OZONULUI STRATOSFERIC ...........................................58
Tema 2 (seminar). CICLUL CARBONULUI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC ...........................65
Tema 3 (seminar). ARII NATURALE PROTEJATE ..............................................................78
© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 2

Tema 1: FUNDAMENTE TEORETICE
A. OBIECTUL DE STUDIU
Multă vreme s-a apreciat că Ştiinţa Mediului este similară cu Ştiinţa Pământului deoarece
preocupările caracteristice sunt orientate către studiul atmosferei, substratului, hidrosferei şi marilor cicluri
biogeochimice care relaţionează sistemele fizice şi biologice. Acest fapt nu mai este însă valabil în
perioada actuală, deoarece obiectul de studiu al disciplinei este revendicat de tot mai multe ramuri, fiind
aşadar un domeniu prin excelenţă interdisciplinar, care-şi propune să formeze cetăţeanul global, capabil să
adopte o atitudine avizată în procesele de analiză şi luare a deciziei.
RELAŢIA Interdisciplinaritate-Multidisciplinaritate în manifestarea cunoaşterii ştiinţifice:
Interdisciplinaritatea presupune obiective şi teme comune de cercetare, care vor fi recoltate
printr-un efort combinat al diverşilor specialişti (ex. formarea şi distrugerea păturii de ozon atmosferic).
Multidisciplinaritatea priveşte în schimb participarea numeroaselor discipline pentru analiză, înţelegere şi
informare asupra unui obiect (în speţă environmentul), dar nu implică crearea unei largi şi multiintegrate
înţelegeri.
Meteorologie Pedologie
Chimie atmosferică
Hidrologie
Geologie
Geomorfologie Ecologie terestră
Modelarea
climatică
Ştiinţele Ştiinţele
Managementul
Pământului vieţii
Sedimentologie Ecologie acvatică
Hidrogeologie
Evaluarea impactului
environmental
Oceanografie Dinamica populaţiei
Convenţii globale
Rapoarte Evaluarea
ecologiste biodiversităţii
Studii manageriale Politici
Economie Etică
Legislaţie Ştiinţele Antropologie
sociale
Geografie Sociologie
Multidisciplinaritatea ştiinţei mediului (după O’Riordan, 2000)

B. DEFINIŢII ALE MEDIULUI
Etimologie: varianta <milieu> din limba franceză îşi are originea în latinescul medium + termenul francez
lieu=loc; varianta englezească <environment> provine tot din franceză (environner = a înconjura)

1. DEX (mediu): natura înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile

2. Dicţionarul general al limbii române (V. Breban, 1987): totalitatea factorilor şi condiţiilor (relief,
clima etc.) în care trăiesc organismele; cadrul natural în care se desfăşoară viaţa materială a
societăţii omeneşti
3. Stugren, B. (1975) (mediu – ecologie): sistem de componente materiale ale Universului care
influenţează funcţionarea sistemelor biologice
4. Roşu, Al., Ungureanu, Irina (1977) (mediu înconjurător): un ansamblu spaţio-temporal al
factorilor naturali şi al celor creaţi prin diverse acţiuni umane, care influenţează şi este influenţat
de om, de dezvoltarea societăţii
5. Allaby, M. (1994) (environment): registrul complet al condiţiilor externe fizice şi biologice în
care trăiesc organismele (inclusiv omul, n.n.)
6. Mac, I. (1996): o rezultantă de combinări, exprimată calitativ sub formă de stare (stare
environmentală), capabilă sau nu să susţină existenţa şi funcţionarea unui component,
considerat în mod subiectiv, central
7. Brockhampton Dictionary of Geography (1997) (environment): toate elementele înconjurătoare în
care un organism trăieşte. Acestea includ substratul, aerul şi apa, precum şi conceptul estetic de
peisaj, fie el natural sau artificial
8. Puia I. şi colab. (2001) (mediu înconjurător): constituie pentru om un spaţiu vag delimitat, ce
include toate forţele şi procesele naturale, abiotice şi biotice, independente de acesta, precum şi
cele antropogene
Toate formulările prezentate conţin un element comun, care face referire la caracterul sistemic al
entităţii definite, considerată o totalitate integrată. Aşadar, sunt considerate componentele şi condiţiile de
pe Terra, care înconjoară un organism, o comunitate vie, un obiect şi care, prin combinarea lor, generează
o stare menită să asigure existenţa şi funcţionarea părţii înconjurate. Avem, astfel, în faţă o structură
binară: o parte înconjurătoare şi altă parte înconjurată.
Entitate care înconjoară
Entitate înconjurată

C. NOŢIUNI ASOCIATE (peisaj, mediu geografic, mediu de viaţă, ambient)

PEISAJUL este o structură spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca
urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat în
funcţie de modul în care este percepută (Drăguţ, 2000). El primeşte înţelesul de imagine a locurilor sau
lucrurilor (în limbaj curent şi în domeniul artistic), fiind abordat ca expresie structurală şi funcţională a
combinării spaţiale a componentelor din învelişul geografic. Peisajul poate lua funcţia de environment,
atunci când am analiza orice alt component al realităţii geografice (mai ales comunitatea umană) sub
raportul relaţiilor cu acel peisaj.
MEDIUL GEOGRAFIC este definit ca o stare rezultată în urma combinărilor şi conlucrărilor
specifice Terrei, care apare numai între limitele învelişului geografic (Mac, 1995). În această accepţiune,
mediul geografic reprezintă starea învelişului geografic, caracterizată prin trăsături cantitative şi calitative.
Acest mediu geografic asigură existenţa, dezvoltarea şi funcţionarea învelişului geografic sau a
componentelor acestuia.
În literatura geografică din România, termenul de mediu geografic, deşi nu era definit ca atare,
este sugerat încă de la începutul secolului. Clarificarea şi îmbogăţirea termenului s-a realizat în timp, în
paralel cu evoluţia gândirii geografice, astăzi fiind interpretat ca obiect central de studiu al geografiei
(Geografia României, Vol. 1, 1983). S. Mehedinţi (1894) utilizează termenul de mediu terestru, pe care îl
concepe ca pe un tot unitar, indivizibil rezultat în urma interacţiunii dintre cei doi componenţi: omul şi
natura. G.Vâlsan (1927) vorbea despre un mediu fizic extern căruia i-a lărgit conţinutul prin introducerea
omului şi a societăţii umane ca elemente de referinţă. Unii autori, au înţeles prin mediu geografic un
mediu natural intens transformat de către acţiunea umană (Dollfus, 1970; Mihăilescu, 1968 etc.). Ca o
replică la termenul de mediu natural au apărut şi o serie de alţi termeni, cum ar fi cel de mediu umanizat
(P. George, 1971), mediu culturalizat etc. Într-o lucrare de sinteză mai recentă (Geografia României, Vol.
I, 1983), termenul de mediu geografic este considerat a avea un loc central în geografia actuală, loc
asigurat de multitudinea de discuţii şi fundamentări teoretico-metodologice din literatura de specialitate. În
viziunea autorilor R. Brunet, R. Ferras şi H. Thery (1993), mediul geografic al unui loc, cuprinde elemente
de ordin natural, artefacte (echipamente, reţele de infrastructuri), instituţii şi culturi, relaţii , pe scurt un
ansamblu de “memorii” care “informează” sistemul locului. Autorii citaţi consideră mediul geografic un
metasistem al sistemului local.
MEDIU DE VIAŢĂ reprezintă acea parte a naturii care înconjoară organismul viu şi cu care el
vine în contact nemijlocit. Acest mediu este diferit de mediul geografic, având un sens strict biologic. El
poate fi echivalat cu accepţiunea generală asupra mediului în viziunea ecologică, raportarea făcându-se la
organisme ca element central (suplimentar însă în această sferă este inclus şi omul; ex: mediul de viaţă al
eschimoşilor).

AMBIENTUL, termen folosit cu precădere în domeniile urbanismului şi arhitecturii, implică

elementele artificiale create cu scopul de a constitui, alături de oferta naturală, o stare intimă pentru o
persoană sau o comunitate umană. Termenul are însă un înţeles diferit în alte limbi, fiind echivalat ca sens
şi încărcătură cu cel de environment.
D. CONCEPŢII ASUPRA RELAŢIEI OM-MEDIU

Abordarea la nivel ştiinţific a relaţiei om-mediu a cunoscut numeroase nuanţări, distingându-se
însă cinci concepţii majore care înglobează toate aceste accepţiuni:
1. ENVIRONMENTALISMUL. Îşi are originea într-un curent mai vechi, aparţinând anilor ’60,
fiind introdus de Hellen Semple în S.U.A. Acesta punea accentul pe condiţionările de ordin
natural, şi în special pe determinările factorului climatic asupra omului şi activităţilor sale.
Mai recent, a fost luată în considerare şi varianta oarecum inversă, a condiţionărilor şi
determinărilor induse de om asupra mediului.
2. ANTROPOCENTRISMUL ŞI EXCEPŢIONALISMUL UMAN. Sunt concepţii rezultate din
sociologie şi din imaginea asupra condiţiei umane: omul este fiinţa superioară care are
dreptul să cucerească Terra. În această concepţie, dezvoltarea societăţii umane este sinonimă
cu a cuceri natura. Pe măsură ce această cucerire are loc, se dezvoltă şi conştiinţa umană care
realizează că, deşi omul este superior, nu are dreptul de-a abuza şi de-a utiliza după bunul său
plac componentele vii şi pe cele nevii din mediul înconjurător. Apare astfel contradicţia dintre
raţiune şi sentiment, între a cuceri şi stăpâni natura, pe de o parte şi a o proteja şi conserva, pe
de alta. Rezultă practic o nouă concepţie, cea a ocrotirii şi protejării naturii.
3. TEHNOCENTRISMUL. Credinţa că inteligenţa şi activitatea umană sunt capabile să
depăşească orice obstacol pus în calea omului de către mediu merge până acolo încât îl
imaginează pe om ca locuitor al altor planete. Astfel ia naştere această nouă concepţie, proprie
societăţilor capitaliste care se identifică cu progresul, eficienţa managerială şi optimismul.
Rolul ştiinţei în cadrul acestei concepţii este central, deoarece ea converteşte inteligenţa
umană, transformând-o în procese ce vor da naştere maşinilor, utilajelor şi instrumentelor cu
care omul poate rezolva toate problemele care apar în mediu.
4. ECOCENTRISMUL. Cercetătorii şi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că materia de pe
Terra este finită. Ea se redimensionează, restructurează în forme noi, însă nu apare o nouă
cantitate de materie. Într-o lume finită nu se poate angaja un consum infinit. Consumul şi
oferta sunt cele două elemente ale ecuaţiei economiei mediului, între care trebuie să existe un
permanent echilibru. Un consum mai mare decât oferta duce la dezechilibre în mediul
înconjurător, dereglarea, disfuncţionalitatea, degradarea şi declinul acestuia.

5. INSTITUŢIONALISMUL. Este o concepţie de o mare actualitate, izvorâtă din necesitatea

abordării problemelor environmentale într-o manieră integrată la toate nivelurile de decizie.
Această necesitate s-a conturat odată cu desfăşurarea conferinţelor mondiale pe probleme
environmentale şi de dezvoltare (Stockholm, Rio de Janeiro, Johannesburg), în care s-a expus
necesitatea constituirii unui cadru instituţionalizat de acţiune în vederea aplicării politicilor de
mediu. În fapt, această concepţie transferă centrul problemei către nivelul decizional,
sugerând că cercetarea ştiinţifică nu are niciun temei dacă nu este oglindită în actele
legislative şi în conştiinţa publică.
E. ALCĂTUIREA MEDIULUI
La baza alcătuirii mediului stau trei seturi de componente: setul componentelor primare
(componenţi fizici naturali abiotici), setul componentelor secundare (componenţii biotici, solul) şi setul
componentelor antropice (omul cu produsele muncii sale).
Setul componentelor primare cuprinde componentele fizice naturale, abiotice: aerul, apa,
substratul geologic, relieful. Aceste componente sunt considerate a fi suportul ecologic al mediului
(Bertrand,1968) şi prezintă următoarele caracteristici:
- prezenţa lor este obligatorie pentru existenţa vieţii şi implicit a mediului;
- trăsăturile lor fizico-chimice le permit o întrepătrundere extraordinar de complexă, într-un
complex unitar bine consolidat;
- fiind componentele esenţiale ale mediului fizic iniţial, şi având o origine cosmică, ele au constituit
şi constituie baza structurală a mediului înconjurător;
- aerul şi apa sunt componente finite în cadrul mediului;
- generează medii proprii (ex. mediu terestru, mediu acvatic etc.);
- au importanţă vitală pentru societatea omenească (asigurarea proceselor vitale, surse şi resurse
ale subsolului, asigurarea capacităţii de susţinere a componentei umane etc.).
Setul componentelor secundare (derivate, biotice) include organismele vegetale şi animale.
Acest set se defineşte prin:
- gradul înalt de organizare a materiei rezultat în urma interacţiunii dintre factorii tereştrii şi cei
cosmici;
- apariţia lor este ulterioară apariţiei componentelor primare;
- sunt în directă legătură cu mediul fizic care a dictat şi dictează apariţia, existenţa, dezvoltarea şi
evoluţia lor pe Terra;
- au o continuitate relativă în spaţiu;
- posedă o dinamică activă în spaţiu dar şi o dinamică complexă a evoluţiei lor în timp;

- formează tipuri de medii aparte;

- având o energie specifică activă ele au o diversificată gamă de forme de manifestare;
- sunt elemente de maximă importanţă pentru componenta centrală a mediului înconjurător,
respectiv societatea omenească.
Setul componentelor antropice (omul şi produsele activităţii sale) reprezintă expresia
superioară a pluridimensionalităţii mediului înconjurător (Roşu şi Ungureanu, 1977) şi precizează cu
exactitate locul şi rolul pe care factorul antropic îl are în structura mediului. Factorul antropic prezintă o
dublă poziţie în structura mediului, respectiv una naturală şi alta socială. Rezultatul acestei dualităţi a
omului îl reprezintă integrarea profundă a acestuia în mediu şi creşterea complexităţii relaţiilor om-mediu,
aspecte materializate în teritoriu. Mai precizăm că factorul antropic are o dinamică activă, reflectată în
transformările pe care le-a introdus, la diferite scări spaţiale, la nivelul celorlalte componente din structura
mediului.
Completăm această structură a mediului cu componenta edafică, constituită prin excelenţă ca
entitate complexă rezultată în urma conlucrării celorlalte componente ale mediului.
Această alcătuire presupune, pe lângă evidenţierea caracteristicilor cantitative şi calitative,
elucidarea aspectelor fenomenologice şi istorice ale devenirii lor, pentru ca specificul componentelor să
aibă o relevanţă. Merită observat faptul că aspectele calitative ale componentelor mediului sunt greu de
surprins ca şi trăsături intrinseci, mai degrabă ele fiind puse în valoare de modul de derulare a complexului
relaţional şi de stările la conturarea cărora participă.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. MAC I. (2003), Ştiinţa Mediului. Editura Europontic, Cluj-Napoca (p. 4-24, 36-42, 177-183)
2. PETREA D. (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică. Editura Universităţii din Oradea (p.
11-25, 88-94)
3. PUIA I., SORAN V., CARLIER L., ROTAR I., VLAHOVA M. (2001), Agroecologie şi
ecodezvoltare, Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
4. ROȘU AL., UNGUREANU, I (1977), Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică și
pedagogică, București.
5. SONNENFELD, J. (1972), Man, space and Environment: concepts in Contemporary Human
Geography. Oxford University Press, London-Toronto.
6. UNGUREANU I. (2005), Geografia Mediului. Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi (p. 8-26)

Tema 2. IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI – SEMNIFICAȚII TEORETICE
a. SFERA NOȚIUNII DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI

O abordare generală a impacturilor vizează funcţionalitatea sistemelor din mediu în mod integru,
fără disocieri componentale: „Impactul environmental (natural sau antropic) este înţeles ca efectul direct
sau indirect al unui proces natural sau al unei activităţi umane care produce o schimbare a sensului de
evoluţie a calităţii mediului.” (Mac, 2003)
Abordarea relaţiei omenirii cu suportul dezvoltării sale a intrat într-o fază importantă în momentul
închegării pe plan internaţional a unor opinii bine definite şi a unor structuri instituţionale de specialitate.
Acestea şi-au definit extrem de generos obiectul preocupărilor şi au stat la baza constituirii legislaţiei în
domeniul protecţiei mediului.
Remarcabil în acest sens este actul reper al legislaţiei internaţionale de profil1, care îşi stabileşte
obiectivele extrem de clar în momentul constituirii sale2, definind în acelaşi timp şi obiectul înspre care
gravitează aceste scopuri: „......degradarea factorilor naturali, sociali şi culturali ce caracterizează
mediul înconjurător pe o anumită zonă”. Acelaşi sens reiese şi din definiţia atribuită de legislaţia
românească de profil: „impactul asupra mediului.... efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative,
principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului”3. Remarcăm în aceste
definiţii orientarea prioritară către conţinutul preponderent negativ al efectelor asociate, datorită rolului de
controlor, reglator al modului de desfăşurare a practicilor economice (proiecte) pe care autorităţile de
protecţie a mediului îl au.
În legislaţia de specialitate din România se remarcă distincţia între impactul asupra mediului
(categorie generală, analoagă prin semnificaţii intervenţiilor umane anterior formulate) şi impactul
semnificativ asupra mediului, corelat cu acele „efecte asupra mediului, determinate ca fiind importante
prin aplicarea criteriilor referitoare la dimensiunea, amplasarea şi caracteristicile proiectului sau
referitoare la caracteristicile anumitor planuri şi programe, avându-se în vedere calitatea preconizată a
factorilor de mediu”. Se observă atribuirea ab initio a acestei calificări, chiar dacă ea se referă doar la
caracteristicile proiectului, nu şi la cele specifice arealului receptor.
În completare, menţionăm şi definirea impactului asupra mediului de către Rojanschi şi colab..:
„orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definite într-o anumită zonă, care produce o
1
The National Environmental Policy Act of 1969
2
To declare a national policy which will encourage productive and enjoyable harmony between man and his environment; to
promote efforts which will prevent or eliminate damage to the environment and biosphere and stimulate the health and welfare of
man; to enrich the understanding of the ecological systems and natural resources important to the Nation; and to establish a
Council on Environmental Quality
3
OUG nr. 195/2005 şi HG nr. 1.213/2006

schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului, schimbare ce poate afecta sănătatea
omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau condiţiilor socio-economice”. Această definiţie
reduce - am spune noi nefiresc, în condiţiile neprecizării sursei impactului – sfera producerii impacturilor
la nivelul celor de origine umană, apropiindu-se de abordările tehnice din studiile practice în domeniu.
Analizând definițiile prezentate aici, putem desprinde câteva caracteristici relevante ale acestora:
– Impactul poate fi pozitiv sau negativ sub aspectul efectelor transmise asupra componentelor
mediului;
– Conceptul de impact este utilizat în ştiinţa mediului şi în politicile de mediu într-o manieră
nuanţată, atât sub forma impactului antropic (uman) cât şi a impactului de mediu (environmental).
Nuanţarea nu vizează aspecte de conţinut, dar ea permite delimitarea a două direcţii de interpretare a
termenului: (1) impactul activităţilor antropice (umane) asupra mediului sau asupra componentelor sale
(abiotice, biotice şi umane) și (2) impactul activităţilor antropice şi al fenomenelor naturale asupra
mediului (situaţie în care sfera de interpretare a impactului devine mai largă).
b. DEFINIREA PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

Propunem prezentarea câtorva definiții ale procesului de evaluare a impactului asupra mediului
raportându-ne întâi la literatura de specialitate, apoi la legislația de specialitate.
• un proces gândit să asigure că potenţialele impacturi semnificative asupra mediului sunt evaluate
satisfăcător şi sunt luate în considerare în planificarea, proiectarea, autorizarea şi
implementarea tuturor tipurilor de acţiuni relevante (Glasson, 1994);
• orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definite într-o anumită zonă, care produce
o schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului, schimbare ce poate afecta
sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-
economice (Rojanschi. V., Bran F., Diaconu G, Protecţia şi ingineria mediului, Editura
Economică, 2002);
• proces prin care impacturile pe care un proiect propus le are asupra mediului sunt evaluate şi
integrate în planificarea, proiectarea, autorizarea şi realizarea respectivului proiect, înaintea
acordării autorizaţiei de realizare (UNEP4, 1992 şi Directiva 85/337/EEC);
• proces conform cu legislaţia naţională de mediu care prevede că proiectele activităţilor cu impact
semnificativ asupra mediului prin natura, mărimea şi/sau amplasamentul lor, să fie supuse unui
proces de evaluare a acestor efecte înainte de a li se elibera acordul de mediu (OM5 nr. 863/2002);
4
United Nations Environment Programme
5
Ordin Ministerial

• proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate

cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare
ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului (OUG6 nr. 195/2005);
• evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, în mod corespunzător şi
pentru fiecare caz în parte, în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri, efectele directe şi
indirecte ale proiectului asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c) (HG7 1213/2006);
Evaluarea impactului asupra mediului urmează în general următoarele etape (Barrow, 1997):
− identificarea şi estimarea impactului (elaborarea unui studiu de impact);
− evaluarea impactului, ceea ce implică predicţia şi interpretarea lui;
− comunicarea impactului (celor care iau decizii sau opiniei publice).
c. TRĂSĂTURILE PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

– Proces anticipativ, care urmăreşte ca problemele de mediu să fie luate în considerare încă din
fazele incipiente de demarare a unor noi obiective şi activităţi majore cu impact asupra mediului;
– Proces integrator, deoarece integrează considerentele de mediu în faza de proiectare, contribuind
la respectarea cerinţelor dezvoltării durabile;
– Proces tehnic şi participativ, deoarece îmbină colectarea, analizarea şi utilizarea unor date tehnice
şi ştiinţifice cu consultarea publicului şi autorităţilor cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului
înconjurător.
d. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI IN UNIUNEA EUROPEANĂ – cadru

legislativ
Directiva UE privind Evaluarea de mediu – Directiva 85/337/EEC, amendată prin Directiva
97/11/EC are caracter de lege cadru, stabilind un număr de principii de evaluare şi cerinţe procedurale de
bază pentru a garanta că evaluarea impactului asupra mediului este realizată pentru acele proiecte din
cadrul Uniunii Europene care pot genera impacturi semnificative asupra mediului şi că aceste impacturi
sunt apoi luate în considerare înainte ca proiectele să fie aprobate şi realizate. Având în vedere
6
Ordonanță de Urgență a Guvernului
7
Hotărâre de Guvern

statutul de lege cadru, directiva acordă statelor membre o libertate considerabilă în aplicarea acesteia,
datorită complexităţii si diversităţii contextelor naţionale de aplicare.
La ora actuală, procedura de evaluare a impactului asupra mediului în Uniunea Europeană are
următoarele caracteristici:
− asigură identificarea şi evaluarea impactului de mediu a proiectelor înainte de autorizarea
acestora;
− menţionează categoriile de proiecte care trebuie să facă subiectul unei evaluări, procedura de
urmat şi conţinutul minimal al evaluării;
− asigură dinamica numărului proiectelor incluse în anexele directivei, prin creşterea şi
diversificarea categoriilor de proiecte;
− formalizarea procedurii de încadrare a proiectelor pentru procesul de EIM8 şi comunicarea
publică a rezultatelor acestei etape
− asigură delimitarea de către autorităţi a domeniului evaluării, împreună cu titularul proiectului
şi pe baza observaţiilor publicului;
− introduce cu titlu de obligativitate prezentarea alternativelor considerate pentru realizarea
proiectului şi indicarea principalelor motive pentru alegerea făcută;
− asigură îndeplinirea cerinţelor impuse de Convenţia de la Espoo privind EIM transfrontieră;
− asigură exprimarea opiniilor publicului (inclusiv din ţările posibil afectate) şi luarea în
considerare în procedura de autorizare a tuturor rezultatelor;
− asigură informarea publicului şi cu privire la decizia luată şi motivele ce stau la baza ei;
− măsurile de reducere a impacturilor trebuie făcute publice;
− monitorizarea proiectelor individuale nu este o cerinţă.
8
Evaluarea Impactului asupra Mediului

Tema 3. PROCEDURA DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI
a. ACȚIUNI UMANE SUPUSE EVALUĂRII IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

Procedura de evaluare a impactului poate fi utilizată în planificarea şi autorizarea oricărui tip de
acţiune care poate avea impacturi semnificative asupra mediului. Acestea ar putea fi împărţite, într-o
structură ierarhică, în: politici, planuri9, programe şi proiecte.
Planuri şi programe - planurile şi programele, inclusiv cele cofinanțate de Uniunea Europeană, ca şi

orice modificări ale acestora, care se elaborează şi/sau se adopta de către o autoritate la nivel naţional,
regional sau local ori care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedura legislativă,
de către Parlament sau Guvern şi sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau
administrative; (OUG nr. 195/2005)
Proiecte - execuţia lucrărilor de construcţii sau alte instalaţii ori amenajări, alte intervenţii asupra
cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implica extragerea resurselor minerale; (OUG nr.
195/2005)
Logic este ca EIM să se aplice în primul rând în etapa de formulare a politicii şi apoi în ordine,
planurilor, programelor şi proiectelor individuale. Argumentul pentru abordarea în această ordine rezidă în
faptul că politica sectorială, o dată aprobată, trebuie să asigure apoi cadrul în care sunt formulate şi
aprobate planurile, programele şi proiectele ulterioare din sectorul respectiv.
În practică, deoarece folosirea EIM în autorizarea politicilor, planurilor şi programelor poate fi
mai dificilă din punct de vedere administrativ şi tehnic, cele mai multe ţări au ales, în prima fază, să
folosească EIM cu preponderenţă la nivel de proiect (Sadler, 1996).
b. ACTORI IMPLICAŢI ÎN PROCESUL DE EVALUARE A IMPACTULUI

- TITULARUL PROIECTULUI SAU ACTIVITĂŢII (cel ce inițiază un plan, un proiect etc.,
putând fi o persoană fizică sau juridică, dar și o Autoritate publică locală, regională sau națională
– Primării, Consilii Județene etc.);
- CONSULTANŢII/EXPERŢII (evaluatori – persoane fizice și juridice - atestați de ministerul de
resort pentru efectuarea studiilor în baza cărora se desfășoară procedura de evaluare a impactului
asupra mediului);
- AUTORITĂŢILE COMPETENTE PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI (Ministerul Mediului și
Schimbărilor Climatice, Agenția Națională de Protecția Mediului, Agențiile Județene de Protecția
Mediului, Garda de mediu);
9
A se lua în considerare, spre mai buna înțelegere, planurile de amenajare teritorială și planurile urbanistice

- PUBLICUL (orice persoană interesată de un plan sau de un proiect aflate în procedura de evaluare
a impactului asupra mediului, indiferent de motivul interesului său; pentru orice evaluare există
perioade de timp bine delimitate în care documentele pe baza cărora se face evaluarea, precum și
deciziile luate de autorități cu privire la obiectul evaluării – decizii de parcurs, intermediare, spre
exemplu dacă pentru un proiect este necesară evaluarea de mediu ori nu – sunt supuse dezbaterii
publice; dezbaterea publică înseamnă că publicul poate face orice comentarii, sugestii, plângeri pe
marginea documentelor elaborate de evaluatori și a deciziilor luate de autorități, toate
comentariile întemeiate fiind luate în considerare; aceasta înseamnă că procedura de evaluare a
impactului nu merge mai departe până nu se răspunde tuturor intervențiilor întemeiate ale
publicului);
- ONG-uri (denumite în literatura de specialitate grupuri de presiune, rolul lor fiind, pe lângă
contribuția cu informații la procedura de evaluare, și de a crea un cadru mai vigilent de
desfășurare a întregii procedurii, prin care, în ultimă instanță, se sporește profesionalismul celor
implicați);
- ASOCIAŢIILE PROFESIONALE DE EIM (e.g. Asociația Română de Mediu
http://www.asrm.ro/);
- MASS-MEDIA.
c. FAZELE (posibile10) ÎN DERULAREA PROCEDURII DE EVALUARE A IMPACTULUI

UNEI INVESTIȚII ASUPRA MEDIULUI
c.1. FAZA EVALUĂRII STRATEGICE DE MEDIU – ESM - (A EVALUĂRII PLANURILOR

ȘI PROGRAMELOR) – evaluare focalizată pe compatibilizarea dintre caracteristicile terenului (regimul
economic, modul de folosiță – livadă, pădure, teren arabil, fâneață, teren degradat etc. -, statutul de
protecție – arie naturală protejată, fâșie de protecție a apelor, monument de arhitectură, monument
istoric, niciun statut de protecție etc. -) și funcțiunile care se doresc a i se atribui. Se finalizează prin
emiterea unui AVIZ DE MEDIU în baza căruia, din perspectiva autorităților de protecție a mediului,
este acceptată, în anumite condiții, respectiva schimbare de funcționalitate teritorială. Cu alte cuvinte,
terenurile care nu sunt destinate construcțiilor ori anumitor amenajări (e.g. pentru terenuri de golf, pentru
parcuri de aventuri etc.), deoarece au alte destinații (e.g. agricole, silvice etc.), trebuie să treacă printr-un
proces de schimbare a destinației inițiale, în urma căruia se modifică statutul lor, proces realizat cu
10
Prin faze posibile se înțelege, în funcție de caracteristicile terenului, ale vecinătăților, ale amenajărilor ce se intenționează a se
realiza și ale activităților care urmează să se desfășoare, una din variantele: (a) ESM: Evaluare Strategică de Mediu + EIM:
Evaluarea Impactului asupra Mediului + Autorizare de Mediu (g.1+g.2+g.3); (b) EIM + Autorizare de Mediu (g.2+g.3); (c) EIM
(g.2); detaliile fiecărei etape sunt prezentate în continuare

ajutorul unui PLAN (urbanistic, de amenajare teritorială). Cele mai cunoscute astfel de planuri sunt
Planurile urbanistice zonale (PUZ-uri), dar un proces similar, chiar dacă mult mai complex, se desfășoară
și în cazul Planurilor urbanistice generale (PUG-uri), prin care se trasează dezvoltarea urbanistică –
teritorială și funcțională – a localităților, în special a intravilanului acestora. Această trecere de la o
destinație inițială a unei suprafețe la alta reprezintă, în acest caz, mobilul evaluării impactului potențial
semnificativ asupra mediului, adică a EVALUĂRII STRATEGICE DE MEDIU.
O procedură similară de evaluare se desfășoară și pentru ‘acțiuni’ cu un profil strategic mult mai
accentuat, așadar la un nivel mult mai general (acesta fiind, de fapt, în acest context, sensul cuvântului
strategic), denumirea lor fiind de POLITICI și/sau PROGRAME (de dezvoltare comunitară, de dezvoltare
teritorială, de dezvoltare sectorială – în agricultură, în transporturi, în turism etc.). La acestea nu ne vom
referi în acest material, considerând că, prin specificul lor, ar îngreuna, la acest nivel incipient de abordare,
înțelegerea specificului evaluării strategice de mediu.
CONTEXTUL APARIȚIEI EVALUĂRII STRATEGICE DE MEDIU
Așadar, pentru evaluarea impactului la nivelul politicilor, planurilor şi programelor s-a dezvoltat
Evaluarea strategică de mediu. Aceasta este un instrument folosit în mod sistematic la cel mai înalt nivel
decizional, care facilitează, încă de foarte devreme, integrarea considerentelor de mediu în procesul de
luare a deciziilor, conduce la identificarea măsurilor specifice de ameliorare a efectelor şi stabileşte un
cadru pentru evaluarea ulterioară a proiectelor din punct de vedere al protecţiei mediului. Evaluarea
strategică se aplică de către unele state şi la nivel de politici şi chiar de legislaţie, fiind o metodă de
asigurare şi promovare a principiilor dezvoltării durabile. În acest sens, s-a dezvoltat un instrument
internaţional, pe care şi România l-a semnat la Kiev în 2003 – Protocolul privind evaluarea strategică de
mediu – şi care reglementează procedura prin care anumite planuri, programe sau politici pot face obiectul
evaluării de mediu. Evaluarea strategică de mediu s-a dezvoltat ca măsură de precauţie la nivel decizional
înalt, deoarece evaluarea impactului la nivel de proiect s-a dovedit o măsură destul de limitativă, având în
vedere că procedura EIM intervine relativ târziu în procesul decizional în cazul planurilor şi programelor.
În România, prevederile Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/42/EC privind
evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului (Directiva SEA11,
http://ec.europa.eu/environment/eia/sea-legalcontext.htm), au fost transpuse în legislaţia naţională prin
HG 1.076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării impactului de mediu pentru
planuri şi programe.
Conform HG 1.076/2004 (text actualizat), se supun EIM toate planurile şi programele care (Cap.
2, Art. 5, alin. 2):
11
Strategic Environmental Assessment

(a) se pregătesc pentru domeniile: agricultură, silvicultură, pescuit şi acvacultură, energie,

industrie, activităţi de exploatare a resurselor minerale, transport, gestionarea deşeurilor, gospodărirea
apelor, telecomunicaţii, turism, dezvoltare regională, amenajarea teritoriului şi urbanism sau utilizarea
terenurilor, şi care stabilesc cadrul pentru emiterea viitoarelor acorduri unice pentru proiectele care sunt
prevăzute în Anexele nr. 1 şi 2 la HG 445/2009.
(b) datorită posibilelor efecte, afectează ariile de protecţie specială şi avifaunistică sau ariile
speciale de conservare reglementate conform OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Planurile și programele la care se face referire în prima parte a punctului a) de mai sus sunt
detaliate în anexa OM 995/2006.
Actul tehnico-juridic ce se emite de către Autoritatea competentă pentru protecția mediului în
urma derulării procedurii de evaluare strategică de mediu, în baza căruia inițiatorul unui plan sau al unui
program poate să-l implementeze, se numește AVIZ DE MEDIU (conținutul său este prezent în Anexa
nr. 3 a HG 1.076/2004).
Acesta este necesar pentru adoptarea/aprobarea planului de către autoritățile din domeniul
urbanistic și al amenajării teritoriului, la diferite niveluri ierarhice: Consiliu Local, Consiliu Judeţean,
Guvern, Parlament. Competențele pentru emiterea Avizului de mediu le au Agențiile Județene de Protecție
a Mediului pentru planuri/programe de anvergură locală și județeană (cu excepția celor cu posibil impact
transfrontalier), precum și Ministerul de resort prin Agenția Națională de Protecție a Mediului, pentru
planurile/programele de anvergură națională și regională, a celor transfrontaliere (la nivel regional
supranațional) sau a celor cu potențial efect transfrontalier (Art. 7, alin. 2 al HG 1.076/2004, modificat
prin HG 1.000/2012).
Documentul care conține rezultatele evaluării de mediu a planului/programului și care este pus la
dispoziția publicului interesat spre consultare se numește RAPORT DE MEDIU. Acesta identifică,
descrie şi evaluează efectele semnificative potenţiale asupra mediului ale implementării planului sau
programului aflate în evaluare, precum şi alternativele acestora.
Raportul de mediu constituie partea centrală a evaluării de mediu, constituind, în acelaşi timp,
baza pentru elaborarea planului de monitorizare a efectelor implementării planurilor şi programelor.
Conţinutul cadru al Raportului de mediu este cel prevăzut în Anexa 2 la H.G. nr. 1076/2004.
c.2. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A PROIECTELOR – EIM -(care sunt/pot fi pregătite

anterior printr-un plan de dezvoltare, de amenajare teritorială sau urbanistic) – evaluare orientată către
faza de amenajare din cadrul unui proiect investițional, ce presupune intervenții teritoriale (nivelări,
excavări sau depozitări, terasări, desțeleniri etc.) și/sau apariția unor structuri antropice (construcții,

asfaltări, conectarea unei suprafețe la utilități etc.). Este o etapă asociată fazei de construcție a unui
proiect și se finalizează cu emiterea unui ACORD DE MEDIU (sau a unei notificări înlocuitoare în cazul
proiectelor cu impact nesemnificativ sau redus, pentru care se consideră că nu este necesară o evaluare
de mediu – a se vedea, în acest sens Anexele 1 şi 2 din OM 445/2009, la care se va face referire mai jos),
după obținerea căruia se poate derula amenajarea/construcția.
Evaluarea de mediu în această fază are la bază procesele tehnologice prin care amenajările
urmează să se desfășoare, urmărindu-se impactul potențial al acestora (transport de materiale, decopertări,
zgomote și vibrații produse, emisii de pulberi etc.) asupra componentelor mediului (apă, aer, sol, substrat
petrografic, forme de relief, vegetație, faună, comunități umane, structuri antropice, peisaj).
Conform Directivei 85/337/EEC pentru EIM (Directiva EIA12,
http://ec.europa.eu/environment/eia/eia-legalcontext.htm), amendată în 1997 prin Directiva 97/11/EC,
proiectele sunt împărţite în două categorii, în funcţie de caracteristici: (1) proiecte pentru care
evaluarea impactului este obligatorie şi (2) proiecte pentru care trebuie hotărâtă, pe baza unor
criterii, includerea în procesul de evaluare de mediu.
În România, prin Ordinul Ministerial 445/2009 (modificat prin H.G. 17/2012 care în esență,
introduce în Anexele 1 și 2 Instalaţiile de captare a fluxurilor de CO2 în scopul stocării geologice,
conform Directivei 2009/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind
stocarea geologică a dioxidului de carbon), conform Anexei nr. 1 şi Anexei nr. 2, sunt stabilite proiectele
supuse obligatoriu EIM şi proiectele pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării EIM, iar în
Anexa nr. 3 din același act de reglementare sunt prezentate criteriile de selecţie pentru stabilirea necesităţii
EIM.
Și în acest caz există o documentație de referință care prezintă rezultatele procesului de evaluare,
și anume RAPORTUL LA STUDIUL DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI.
c.3. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A ACTIVITĂȚILOR/FAZA AUTORIZĂRII DE MEDIU –

evaluarea vizează activitatea/activitățile care urmează să se desfășoare în perimetrul evaluat în
faza/fazele anterioare, pe baza infrastructurii create în etapa de construcție a unui proiect, stabilind
condițiile de desfășurare a acesteia/acestora, precum și un program și indicatori relevanți (indicatori
pentru apă, pentru aer, pentru sol, măsurători de zgomot etc.) pentru monitorizarea respectării acestor
condiții în timp. Se finalizează cu emiterea unei AUTORIZAȚII DE MEDIU, în baza căreia activitatea
propusă/activitățile propuse se pot desfășura.
Solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de mediu sunt obligatorii atât pentru desfășurarea
activităților existente, cât și pentru începerea activităţilor noi (OM 1798/2007 al ministrului mediului şi
12
Environmental Impact Assessment

dezvoltării durabile pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, modificat prin OM nr.
3.839 din 9 noiembrie 2012 al ministrului mediului şi pădurilor pentru modificarea şi completarea
Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, aprobată prin Ordinul ministrului mediului si dezvoltării
durabile nr. 1.798/2007; lista de activități supuse evaluării este prezentată în Anexa nr. 1 a OM
1798/2007)
În cazul activităților noi, ce urmează să se desfășoare pe un amplasament pentru care s-a realizat
anterior o evaluare de mediu la nivel de proiect (EIM, prezentată la punctul g.2.) și s-a și implementat
proiectul (s-au realizat amenajările propuse), procedura de evaluare are la bază un studiu numit FIȘĂ DE
PREZENTARE ȘI DECLARAȚIE, a cărei structură cadru este prezentată în anexa nr. 2 a OM
1798/2007.
Pentru activităţile existente, care (1) nu sunt conforme cu normele şi reglementările de mediu în
vigoare, ori care (2) își modifică parametrii de desfășurare (intensitatea, specificul tehnologic etc., spre
exemplu crește capacitatea de producție a unei ferme, se extinde suprafața unui domeniu schiabil, se
schimbă tehnologia folosită pentru o stație de epurare a apelor uzate, apar noi amenajări în cadrul unui
parc acvatic etc.) sau cărora (3) le expiră autorizația de mediu în baza căreia funcționau până atunci
(fiecare autorizație de mediu având o perioadă de valabilitate, perioadă precizată în momentul în care e
emisă, fiind menționată în cadrul său – în principiu aceasta este de 5 ani), evaluarea impactului produs
asupra componentelor mediului se realizează printr-o procedură distinctă, în baza unui BILANŢ DE
MEDIU, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului. În cadrul acestuia, se analizează
impactul produs de respectiva activitate în perioada de derulare, prin raportare la legislația în vigoare și
la specificațiile din Autorizația de mediu în baza căreia a funcționat. Dacă rezultatul evaluării pune în
evidență neconformarea cu unele standarde de mediu existente în legislație, noua autorizare este
condiționată de intrarea, întâi, în legalitate cu privire la acestea.
Așadar, ulterior acestei evaluări, menite să evidențieze tipurile de impact și intensitatea acestora la
momentul la care s-au realizat analizele, reglementarea derulării ulterioare a activității, pentru cazul (1),
constă în stabilirea unui program de conformare cu normele de mediu, iar pentru cazurile (2) și (3), în
inițierea unei noi evaluări de mediu, similare celei pentru activitățile noi, în urma căreia se va emite o
nouă autorizație de mediu.
Autoritatea competentă pentru derularea procedurii de emitere a autorizației de mediu (ACPM)
este, după caz, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, Agenția Națională pentru Protecția
Mediului (ANPM) sau autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului (ATPM), adică Agențiile
Județene pentru Protecția Mediului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. BARROW, C. J., (1997), Environmental and Social Impact Assessment, Arnold, London.
2. CORPADE, C., DEAC, C., MUNTEAN, O. L., BIRIŞ I. (2006), Abordări tematice în ştiinta
mediului: suport de seminar, Editura U.T. Press, Cluj-Napoca. (Tema 10: Evaluarea impactului
asupra mediului)
3. SADLER, B. (1996), Environmental Assessment in a Changing World: Evaluating Practice to
Improve Performance, Minister of Supply and Services Canada.
4. GLASSON, J., THERIVEL, R., CHADWICK, A. (1994), Introduction to Environmental Impact
Assessment, UCL Press, London.
5. MUNTEAN O. L. (2005), Evaluarea impactului antropic asupra mediului, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca (capitolul I – Conceptul de impact asupra mediului, capitolul II – Evaluarea
impactului antropic asupra mediului, capitolul IV – Evaluarea impactului antropic în România)
6. ROJANSCHI V., BRAN F., DIACONU G. (2002), Protecţia şi ingineria mediului. Editura
Economică, Bucureşti. (partea a IX-a – Evaluarea impactului ecologic)
7. ROJANSCHI V., BRAN F., DIACONU S., GRIGORE F. (2004), Evaluarea impactului ecologic
şi auditul de mediu. Editura A.S.E., Bucureşti. (capitolul II – Evaluarea impactului ecologic)
8. OUG 195/2005 privind protectia mediului (cadrul general de evaluare şi termeni utilizaţi)
9. HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi
programe
10. ORDIN nr. 995 din 21 septembrie 2006 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor pentru
aprobarea listei planurilor şi programelor care intră sub incidenţa Hotărârii Guvernului nr.
1.076/2004
11. HG nr. 1.000 din 17 octombrie 2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia
12. HG nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra
mediului
13. ORDIN nr. 135/76/84/1284 din 2010 al ministrului mediului şi pădurilor, al ministrului
administraţiei şi internelor, al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului
dezvoltării regionale şi turismului privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării
impactului asupra mediului pentru proiecte publice şi private
14. ORDIN nr. 1798/2007 al ministrului mediului şi dezvoltării durabile pentru aprobarea Procedurii
de emitere a autorizaţiei de mediu

15. OM nr. 3.839 din 9 noiembrie 2012 al ministrului mediului şi pădurilor pentru modificarea şi
completarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, aprobată prin Ordinul ministrului
mediului si dezvoltării durabile nr. 1.798/2007
16. ORDIN nr. 184/1997 pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu
17. http://ec.europa.eu/environment/eia/full-legal-text/85337.htm
18. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32003L0035:EN:HTML

Tema 4: IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA SCOARŢEI TERESTRE
Necesarul de resurse minerale, pe de o parte, dar şi nevoia de modelare a suportului teritorial în

vederea susţinerii activităţilor, pe de altă parte, sunt doar două dintre motivele pentru care învelişul
litosferic suferă modificări din ce în ce mai intense din partea omenirii. Fie că aceste modificări sunt
directe, fie că ele apar ca urmare a propagării impactului orientat asupra altor componente, rezultatele
exprimate prin apariţia unor noi forme de relief sau prin impulsionarea unor procese dinamice sunt
evidente.
Diversitatea activităţilor umane cauzatoare de impacturi asupra scoarţei terestre este foarte mare,
după cum şi vechimea acestor impacturi, reflectată în caracterul palimpsestic al reliefului antropic, este
semnificativă.
În acest sens, Haigh, citat de Mac (2003) a clasificat procesele morfogenetice de factură antropică
astfel:
a. Prin depozitarea de materiale compacte sau
Construcţionale necompacte (de ex. depozitarea deşeurilor)
b. Prin modificarea înclinării suprafeţei – nivelare sau
PROCESE denivelare – prin arături, terasări etc.
ANTROPOGENICE Excavaţionale a. Săpături, nivelare, minerit, explozii etc.
DIRECTE b. Tasări
a. Irigări, baraje, canale
b. Dragare
Amenajări hidrice
c. Drenare
d. Amenajări costiere
a. Activităţi agricole şi silvice
Accelerarea eroziunii
b. Urbanizarea şi căile de comunicaţie
şi sedimentării
c. Modificări accidentale ale regimului hidric
a. minerit
Procese de subsidenţă
PROCESE b. procese hidraulice
(prăbuşire, tasare)
ANTROPOGENICE c. procese termocarstice
INDIRECTE Procese de versant a. supraîncărcături
(alunecări, curgeri, b. ruperi de pantă
creep) c. explozii
Generarea de a. supra încărcare
cutremure b. intervenţii la nivelul faliilor
1. ACTIVITĂŢILE MINIERE reprezintă, prin extinderea teritorială pe care o au pe suprafaţa

terestră, dar şi prin amploarea modificărilor produse în mediu, un exemplu elocvent al inserţiei umane în
geosistemele naturale şi cu precădere în componentele fizice. Ele se derulează în trei etape: cea de
prospectare şi explorare a zăcămintelor, cea de extracţie a minereului şi cea de prelucrare primară (în care
sunt separate substanţele minerale utile de steril, acesta din urmă fiind depozitat). Principalele modificări
de natură cantitativă şi calitativă asupra rocii şi a morfologiei se manifestă în cadrul primelor două etape,
după cum urmează:

(a) Impactul prospecţiunilor şi explorărilor miniere. Această etapă este însoţită de impacturi
umane reduse ca amploare, deoarece activităţile specifice (decopertări locale, excavaţii superficiale, puţuri
de explorare cu secţiuni înguste, galerii, depozitări de materiale extrase etc.) afectează un orizont
superficial al scoarţei, dislocând materiale reduse cantitativ, care sunt depozitate sub forma unor
microhalde sau conuri de împrăştiere la gura galeriilor.
(b) Impactul activităţilor de extracţie. Această categorie cuprinde activităţi în subteran şi la
suprafaţă (în cariere), cu scopul exploatării substanţelor minerale, a rocilor de construcţie şi a
hidrocarburilor. Specificul acestor activităţi şi-a pus amprenta asupra teritoriului prin apariţia unor
amenajări miniere, care au introdus însemnate modificări în peisaj, rezultând un mediu tehnogen tipic.
De asemenea, pe lângă structurile antropice (construcţii pentru habitat, căi de transport, parcuri auto, staţii
de concasare şi flotare etc.), efectele activităţilor miniere se resimt prin modificări cantitative şi calitative
ale componentelor naturale (relocări de mase materiale - cariere, halde de steril, iazuri de decantare,
galerii de exploatare –, deversări de ape uzate, procese gravitaţionale induse antropic – tasări, rostogoliri,
prăbuşiri – etc.).
Carierele reprezintă pseudoforme negative de relief antropic rezultate în urma activităţilor de
excavare a unor suprafeţe pentru obţinerea de substanţe minerale utile sau pentru extracţia unor materii
prime utile în procesul de desfăşurare a activităţilor (de ex. rocă de pavaj). Înclinarea mare a versanţilor
interiori ai carierelor, în condiţiile prezenţei materialului neconsolidat de învelişul vegetal, generează, în
special în sectoarele unde activitatea este abandonată, intense procese de versant care tind să distrugă
terasele artificiale create şi să uniformizeze panta versanţilor interiori ai carierei. Odată cu trecerea
timpului, pe versanţii carierelor se instalează terenuri degradate similare cu cele existente în sectoarele
naturale lipsite de vegetaţie.
Haldele de steril reprezintă depozite de rocă sterilă rezultate în urma exploatărilor miniere
precum şi depozite de deşeuri industriale (cenuşă, zgură), reziduuri rezultate în urma prelucrării
industriale a minereurilor.
Oricare ar fi metoda de valorificare a zăcămintelor de minereuri, sunt necesare întotdeauna
diferite operaţii de ordin fizic şi chimic din care rezultă pe de o parte substanţă minerală utilă şi pe de altă
parte materia sterilă. Substanţele minerale utile conţinute în minereurile brute reprezintă procente reduse
faţă de masa totală a minereurilor: 1-6 % pentru minereurile metalifere, 0.3-0.4 % în cazul minereurilor
aurifere şi 70-80 % pentru cărbuni, astfel încât volumul reziduurilor industriale e deosebit de mare.
Haldele de steril se constituie în pseudoforme pozitive de relief, determinate de activităţile
specifice acestei ramuri:
- decopertarea suprafeţelor luate în exploatare;

- transferul unor cantităţi uriaşe de steril minier din excavaţiile reprezentate de actualele cariere şi
din exploatările în subteran actuale;
- activităţi de constituire a incintelor miniere (pentru construirea infrastructurii de transport –
şosele, căi ferate miniere, benzi transportoare, etc. - , pentru amenajarea platformelor necesare
uzinelor de preparare ş. a.)
Haldele generează un puternic impact asupra mediului, atât direct, prin ocuparea de suprafeţe, cât
şi indirect, prin inducerea unor procese de versant datorate instabilităţii acestora sau chiar vizual, cea mai
mare parte a lor fiind lipsită de vegetaţie.
În general pe aceste halde se pot observa aceleaşi procese de eroziune care apar în sectoare lipsite
de vegetaţie şi cu coeziune redusă (sterilul conţinut având formă de bulgări, rezultaţi în urma proceselor de
forare-puşcare din cariere): curgeri în pânză, şiroiri, ravinări, ogaşe şi destul de frecvent torente care însă
au o durată scurtă deoarece dinamica activităţilor din cariere duce în permanenţă la modificarea formei şi
dimensiunilor haldelor. Aceste procese sunt favorizate, chiar determinate de condiţiile specifice
constituirii haldelor şi de caracteristicile activităţilor de exploatare: existenţa unor pante cu energie mare,
despăduriri pe suprafeţe întinse, prezenţa argilelor, regim pluviometric torenţial în anumite sezoane,
trepidaţii datorate detonărilor repetate cu posibile produceri de fisuri în areale labile.
Iazurile de decantare reprezintă amenajări pentru decantarea şi acumularea suspensiilor solide
conţinute de soluţiile folosite în prelucrarea minereurilor. Menţionăm faptul că aceste soluţii au o pondere
mult mai mare în cadrul deşeurilor miniere, raportat la reziduurile solide, în acelaşi timp generând
probleme mai complexe în ceea ce priveşte poluarea mediului.
După situarea lor, acestea se împart în două categorii:
− Iazuri de vale, formate prin îndiguirea unor sectoare mai joase situate de-a lungul unor văi;
− Iazuri de versant, formate prin depunerea sterilului la baza unor versanţi, masa de steril prelungind
practic profilul versantului înspre centrul văii; taluzul versantului va avea un profil cvasiparalel cu
cel al versantului iniţial.
Iazurile de decantare apar ca rezultat al activităţilor de decantarea umedă a minereurilor în
procesul de flotaţie, de cianuraţie, pe de o parte şi datorită lucrărilor de hidromecanizare executate pentru
decopertare, pentru lucrări miniere la zi sau pentru amenajări şi construcţii hidrotehnice, pe de altă parte.
Toate aceste activităţi generează milioane de tone de steril în suspensie în apele reziduale, cu un raport
solid/lichid ce variază de la 1/3 până la 1/20.
Alte tipuri de modificări morfologice
Tunelurile reprezintă endoforme construite pentru facilitarea transportului tulburelii prin
conducte sau pentru aducţiunea unor ape captate în sectoarele de preparare a minereurilor. Traseele lor nu
au lungimi mai mari de câţiva km şi în general străbat pintenii de munte în sectoare unde un traseu

ocolitor ar fi impus cheltuieli mai mari. La gurile acestor tuneluri se pot observa microhalde rezultate în
urma executării lucrărilor.
Galeriile de exploatare sunt săpături în subteran datorate fie exploatărilor cu caracter istoric (din
perioada daco-romană), fie lucrărilor de prospecţiuni geologice din perioada recentă. Galeriile şi fronturile
de lucru din perioada romană nu mai sunt accesibile de peste 50 de ani, în schimb se pot observa la
suprafaţă urmele unei exploatări vechi pe direcţia filoanelor aurifere. O altă parte din aceste galerii au fost
închise pentru că exploatările au devenit nerentabile.
O altă categorie e reprezentată de galeriile de evacuare a apelor limpezite din perimetrul de
decantare, acestea totalizând lungimi de zeci de km.
Căile de transport includ totalitatea infrastructurii specifice, necesare pentru derularea
activităţilor din incintele miniere: şoselele, căile ferate înguste, liniile electrice, benzile transportoare,
conductele de transport a hidromasei de steril, aducţiunile de apă industrială şi potabilă etc. pentru
construcţia acestora au fost tăiate pe unii versanţi trasee transversale care au rupt echilibrul pantei,
generând procese de versant (prăbuşiri, curgeri de pietre, acumulări de pietre şi grohotişuri, alunecări,
şiroiri în pânză etc.), de asemenea au fost generate microforme de relief prin depunerile de material
rezultat în urma amenajărilor. Aceste trasee ale căilor de transport au necesitat efectuarea de rambleuri şi
debleuri, elemente ce au de asemenea ca şi consecinţă modificarea morfologiei locale.
Un exemplu de impact morfologic manifestat ca urmare a activităţilor miniere în afara
perimetrelor de exploatare este sedimentarea accelerată a patului râurilor prin depunerea deliberată de
steril rezultat din exploatările miniere hidraulice (ex. în Sierra Nevada teritorii extinse au intrat în urma
acestei practici în aria de inundabilitate, efectul suprasedimentării resimţindu-se până în estuarele din
sistemul costier San Francisco, prin creşterea amplitudinii mareelor; se estimează ca şelful continental a
fost sedimentat astfel cu 846 mil. m3 de la începutul exploatărilor aurifere).
2. SUBSIDENŢA ACCELERATĂ. Pe lângă exemplele de subsidenţă naturală (termocarstul,

disoluţia în carst etc.), cea accelerată antropic se manifestă prin transferul de fluide subterane (petrol, gaze,
apă), exploatări de minerale în subteran (fie solide, fie în soluţie cu apă), prin drenaj şi irigare.
3. ACCELERAREA MIŞCĂRILOR DE MASE MATERIALE PE VERSANT

- Omul impulsionează printr-o încărcătură suplimentară sau prin modificarea condiţiilor locale
producerea alunecărilor (modificarea profilului versantului pentru construcţia de drumuri,
supraîncărcarea cu construcţii, înlăturarea sau rarefierea păturii vegetale tampon, modificarea
nivelului freatic etc.);

- Cauzele producerii proceselor de versant sunt fie naturale (modificarea nivelului de bază prin
mişcări epirogenetice), fie mixte;
- Omul acţionează şi în sensul reducerii vulnerabilităţii anumitor areale faţă de producerea acestor
fenomene (atenuarea înclinării versanţilor, terasare, drenare, stabilizare etc.);
- Exemplul alunecării de teren din 1963 de la Vaiont (Vajont) (Italia) în care au murit 2600 de
oameni: cumularea unei perioade cu ploi abundente cu un substrat format din roci sedimentare
tinere şi puternic cutate, în condiţiile în care construcţia barajului a determinat ridicarea nivelului
de bază local şi drenarea deficientă a stratelor hidrogeologice, au constituit premise ale declanşării
unei alunecări masive dinspre versanţi către lac, volumul de apă dislocat inundând întreaga vale.
4. MODIFICAREA INTENŢIONATĂ A ALBIILOR RÂURILOR (transport, controlul

inundaţiilor etc.) sunt considerate intervenţii pozitive sub aspect economic, însă au uneori implicaţii
negative majore asupra funcţionalităţii mediului (amenajarea canalului Jonglei pe Nilul Alb pentru
reducerea pierderilor hidrice în mlaştinile Sudd a determinat creşterea debitelor răului cu 4.75 mld m3
apă/an).
5. MODIFICĂRI INDIRECTE A ALBIILOR (prin controlul debitelor solide şi lichide –

irigaţii, baraje etc. -, urbanizarea în teritoriul bazinal, schimbarea modului de utilizare a terenurilor,
exploatările miniere).
6. INFLUENŢAREA SEISMICITĂŢII ŞI VULCANISMULUI (prin minerit, experimente

nucleare, creşterea presiunii hidrostatice, crearea unor mari rezervoare de apă). La exploatările de ţiţei
modificarea presiunii fluidului din subteran, în condiţiile în care teritoriul este situat într-o arie de
seismicitate naturală, poate genera manifestări seismice.
Clasificarea formelor antropice de relief (după Mac, 2003)

Cariere
Forme de relief rezultate din extragerea şi Şanţuri, puţuri, galerii de prospectare şi extracţie
prelucrarea mineralelor utile Halde de steril, movile
Cariere
Forme de relief rezultate prin procese Rampe de deşeuri industriale
industriale Bazinete artificiale (decantarea mâlurilor)
Agroterase
Forme de relief rezultate prin activităţi
Răzoare şi taluzuri pentru parcelare
agricole
Canale de irigaţie şi drenaj
Movile şi suprafeţe nivelate
Forme rezultate prin amenajări urbane şi Rampe de deşeuri
rurale Galerii subterane (parcări subterane, linii de metrou
etc.)

Rambleuri şi debleuri
Forme de relief rezultate în urma Canale şi construcţii portuare (diguri, promontorii
construcţiei căilor de comunicaţie etc.)
Piste, balize, taluzuri
Diguri, baraje, cuvete artificiale
Forme de relief rezultate în urma unor Cordoane artificiale
amenajări hidrice Poldere
Albii şi insule artificiale (EAU)
Şanţuri de apărare şi tranşee
Forme de relief rezultate prin activităţi
Platforme de lansare a rachetelor
militare
Cavităţi rezultate în urma unor explozii
Gorgane (movile înălţate deasupra unor morminte
străvechi), temple de pământ, piramide
Forme de relief rezultate în urma unor
Movile pentru amplasarea unor monumente
amenajări speciale
Arene sportive
Amenajări pentru unele curse offroad
1. DUMA S. (1998), Studiu geoecologic al exploatărilor miniere din zona sudică a Munţilor
Apuseni, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Sebeşului. Ed. Dacia, Cluj-Napoca
2. FODOR D., BAICAN, G. (2001), Impactul industriei miniere asupra mediului. Editura Infomin,
Deva.
3. GOUDIE A. (1992), The Human Impact on the Natural Environment. Blackwell Publishers,
Oxford, England
4. LĂZĂRESCU I. (1983), Protecţia mediului înconjurător şi industria minieră. Editura Scrisul
Românesc, Craiova
5. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/chapter10.html
6. http://daveslandslideblog.blogspot.com/2008/12/vaiont-vajont-landslide-of-1963.html

Tema 5: IMPACTUL UMAN ASUPRA ATMOSFEREI – CONTURAREA

MICROCLIMATULUI URBAN
Climatul urban e determinat în principal de două categorii de factori:

− Fizico-geografici: poziţionarea latitudinală, relieful vetrei şi al împrejurimilor (forma de relief,
fragmentarea sa), circulaţia locală a aerului;
− Antropici: cu caracter relativ stabil (forma şi mărimea oraşului, numărul locuitorilor şi densitatea
lor, natura materialelor de construcţie, topografia suprafeţei urbane - înălţimea şi densitatea
clădirilor, lăţimea şi orientarea străzilor -) şi cu caracter instabil (poluarea şi încălzirea artificială).
Procesele de urbanizare introduc modificări ale caracteristicilor aerodinamice, radiative, termice şi
de umiditate.
Caracteristici ale oraşelor Efecte ale acestora asupra atmosferei urbane
1. Geometrie de canion - Creşterea intensităţii vântului de-a lungul
principalelor artere
- Apariţia calmelor în pieţe şi spaţii verzi
2. Creşterea însemnată a suprafeţelor prin extinderea - Absorbţie crescută a radiaţiei solare
pe verticală a construcţiilor - Creşterea radiaţiei cu lungime de undă mare (IR)
3. Poluarea aerului, absorbţia şi reflexiile repetate - Creşterea radiaţiei cu lungime de undă mare (vezi
figura următoare)
4. Pierderi de căldură din clădiri, industrie, transporturi - Surplus de căldură în atmosfera urbană
5. Materiale de construcţie termoizolante (vezi - Creşterea stocării energiei calorice
semnificația capacității termice în anexă)
6. Materiale de construcţie care accentuează - Descreşterea evapotranspiraţiei – modificări în
impermeabilitatea circuitul apei
Modificări suferite în spaţiul urban de radiaţiile de undă scurtă (stânga) şi lungă (infraroşie)
(dreapta), comparativ cu spaţiul extraurban
(Sebastian Wypych, Anita Bokwa - Jagiellonian University - Cracow/ Poland)

Sursele de poluare a atmosferei urbane:

1. Industria
− Industria termoenergetică. Ex: o termocentrală de 1000 MW emite zilnic 1000 t SO2, dintre care
pe o rază de 10 km concentraţia este peste pragul critic.
− Industria materialelor de construcţii => pulberi, gaze, cenuşă
− Industria chimică => acizi minerali, gaze în stare moleculară
− Industria metalurgică => pulberi metalice foarte agresive la nivelul mucoasei. Ex: un combinat
metalurgic modern introduce zilnic în mediu 15000 t CO, 1000 t pulberi, 50-100 t SO2
2. Sistemele de încălzire bazate în special pe combustibili fosili (SO2, CO, CO2, funinginea);
3. Circulaţia auto => CO, CO2, Pb, substanţe cancerigene, antrenarea prafului de pe străzi
4. Populaţia => CO2 din respiraţie, viruşi, bacili
5. Deşeurile urbane: reziduuri alimentare şi vegetale, cadavre în descompunere, dejecţii => CO, H2S,
CH4
Dintre acestea industria, sistemele de încălzire şi deşeurile sunt surse fixe, iar circulaţia auto şi
populaţia sunt surse mobile.
Clasificarea poluanţilor atmosferici:
a. După natură
− în stare solidă (pulberi metalice, de cărbuni etc.);
− în stare gazoasă (CO, CO2, SO2, H2S, NO2, Cl...);
− în stare de vapori încărcaţi cu poluanţi, inclusiv acizi minerali şi organici.
b. După dimensiuni
− pulberi şi particule cu dimensiuni peste 100 μm
− suspensiile sau aerosolii cu diametrul între 0,001 şi 100 μm
Numărul de
Locul particule
Mediu Maxim
Oraşe mari 147000 4000000
Oraşe mici 34000 400000
Câmpie 9500 336000
Dealuri şi munţi joşi (500-1000m) 6000 155000
Munţi mijlocii (1000-2000m) 2130 37000
Munţi înalţi (peste 2000m) 950 27000
Litoral 940 39000
3
Numărul particulelor de impurificare dintr-un cm de aer, în apropierea suprafeţei solului (Fărcaş, 1999)

Exemplificare cu ponderea poluanţilor în aerul unor oraşe: Paris 47% circulaţia auto, 33%
încălzire, 20% industrie; Londra 70% încălzire, 30% transporturi şi industrie.
Consecinţe ale poluării atmosferei urbane:
a. Consecinţe climatice
− Creşterea opacităţii aerului datorită numărului crescut de aerosoli => consecinţe asupra temperaturii
(scade durata strălucirii Soarelui cu 40-50% faţă de aerul curat; scade intensitatea insolaţiei, în special
a radiaţiei ultraviolete);
− Poluarea termică: încălzirea artificială, natura şi densitatea materialelor de construcţie.
Se individualizează astfel o insulă de căldură urbană (vezi figura următoare), iar în cazul
marilor aglomerări urbane un arhipelag de insule calde şi reci (Fărcaş, 1999), evidenţiindu-se ca areale
calde cartierele comerciale şi platformele industriale, iar ca areale reci gările, parcurile, zonele verzi în
general. Pentru prima dată insula de căldură urbană a fost pusă în evidenţă de către Luke Howard (1820)
în cazul Londrei.
Principala trăsătură a acestui
fenomen, de la care derivă şi numele său, e
creşterea temperaturilor medii anuale faţă de
spaţiile libere cu 0.4 - 1.8 oC (vezi figurile
următoare). Ex: New York 1.8 oC, Paris 1.5
o o o
C, Londra 1.0 C, Moscova 0.7 C,
o
Bucureşti 0.6 C. Monitorizarea manifestării
insulelor de căldură urbană pune în evidenţă
câteva caracteristici relevante (vezi şi
diagramele de la anexe): (1) comparativ cu
arealele rurale înconjurătoare, acestea sunt
porţiuni atmosferice mai calde în general,
urmând însă tipare diurne de comportament
– după asfinţit diferenţele termice faţă de
spaţiile înconjurătoare rurale sunt cele mai
Insula de căldură a oraşului Washington (după Lutgens and
mari, iar după răsărit sunt cele mai mici; (2) Tarbuck, The atmosphere: an introduction to meteorology
temperatura aerului este controlată de comportamentul termic al suprafeţelor urbane - în mare măsură
artificiale -, care absorb mai multă radiaţie solară decât vegetaţia naturală; (3) aceste temperaturi ale
aerului şi suprafeţei urbane sunt amplificate în condiţii de calm atmosferic şi cer senin; (4) suprafeţele cu
cea mai puţină vegetaţie şi cu cea mai mare densitate de clădiri sunt cele mai fierbinţi, în acelaşi timp
insulele de căldură devenind din ce în ce mai intense pe măsură ce oraşele se extind; (5) insulele de

căldură determină
adesea inversiuni de
temperatură, datorită
unor ample coloane de
aer cald care se
deplasează în altitudine
deasupra oraşelor, către
stratul de aer de contact
cu atmosfera liberă
(boundary layer), care
se desfăşoară până la
2000 m altitudine;
b. Consecinţe de
ordin igienico- Sursa: Lisa Gartland, Heat Islands: understanding and mitigating heat in urban
areas, Earthscan, Dunstan House, London, 2008.
sanitar şi medical
(sunt afectate căile respiratorii, ochii şi pielea);
c. “Sufocarea” vegetaţiei;
d. Degradarea monumentelor şi clădirilor datorită reacţiilor chimice induse de poluanţi;
e. Accelerarea fenomenelor de poluare acidă.
1. ALLABY, M. (2007), Encyclopedia of Weather and Climate, Revised Edition, Facts On File, Inc.
An Imprint of Infobase Publishing, New York, p. 228.
2. FĂRCAȘ, I. (1999), Clima urbană, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
3. GARTLAND, L. (2008), Heat Islands: understanding and mitigating heat in urban areas,
Earthscan, Dunstan House, London.
4. LUTGENS, F.K., TARBUCK, E. J. (2013), The Atmosphere: An Introduction to Meteorology.
12th Edition. Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey.
5. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/7p.html
6. http://www.atmosphere.mpg.de/enid/5057ce0c8397e666f5a77ee2a0017790,55a304092d09/18z.ht
ml

ANEXE:
Heat capacity (thermal capacity) The quantity of

heat energy that must be supplied to a substance
in order to raise the temperature of that substance
by a specified amount.
The thermal inertia of a particular material is a
measure of the rate at which it responds to a change
in the amount of energy it absorbs. Substances with
a high heat capacity respond very slowly. Those
with a lower heat capacity respond more rapidly
Sursa: Michael Allaby, Encyclopedia of Weather

and Climate, Revised Edition, Facts On File, Inc. An
Imprint of Infobase Publishing, New York (p. 228)


Sursa figurilor (1.2, 1.3, 1.12, 1.15, 1.16): Lisa Gartland, Heat Islands: understanding and mitigating heat in urban areas,
Earthscan, Dunstan House, London, 2008.

Tema 6: IMPACTUL UMAN ASUPRA SISTEMELOR HIDRICE
1. Modificarea deliberată a cursurilor de apă

Una dintre formele prin care omul a intervenit asupra albiilor râurilor este construcţia de baraje cu
diferite scopuri (prevenirea inundaţiilor, acumulări de apă, producţie de energie etc.). Astfel, primul baraj
atestat a fost construit în Egipt, cu 5000 de ani în urmă. În istoria omenirii, perioada 1945-1971 a fost
marcată de cele mai multe amenajări de acest tip la nivel mondial. Continentele african şi nord-american
se disting ca amploare a acestor amenajări, din motive diferite însă. În paralel cu extinderea numerică la
APĂ ŞI SEDIMENTE
BARAJ
EFECTE HIDROLOGICE EFECTE EFECTE EFECTE CLIMATICE

Alterarea proprietăţilor chimice PEDOLOGICE GEOMORFOLOGICE LOCALE
Controlul scurgerii Salinizarea Degradarea albiei în aval Schimbări ale
Creşterea pierderilor prin evaporare Sărăcirea în nutrienţi Accentuarea seismicităţii parametrilor climatici
Modificarea freaticului Eroziunea costieră
Poluarea termică a apei Schimbarea nivelului de bază
FLORA ŞI FAUNA EFECTE ASUPRA

Inundarea habitatelor naturale CLIMATULUI GLOBAL
Efecte asupra migraţiei peştilor Modificarea salinităţii
Modificarea conţinutului în nutrienţi Oceanului Îngheţat
(eutrofizare sau sărăcire)
Proliferarea unor insecte, crustacee,
gasteropode etc.
COMUNITĂŢI UMANE
nivel global, barajele au înregistrat şi o creştere ca anvergură (înălţime, lungime, volum de apă stocat).
Efectul principal al acestor amenajări este regularizarea cursului râurilor, eficacitatea lor fiind însă
condiţionată de caracteristicile lor tehnice, dar şi de regimul de alimentare al râurilor pe care sunt
amplasate (constanţă, inconstanţă sau fluctuaţie). Un alt efect imediat este reducerea debitului solid din
aval de baraj.
Chiar dacă amenajarea unui baraj atrage după sine beneficii incontestabile pentru comunităţile
umane, pot fi induse şi consecinţe nefaste asupra mediului, anticipabile sau nu:
- procese de subsidenţă datorate presiunii masei de apă;
- accentuarea activităţii seismice în areale vulnerabile sub acest aspect;

- segmentarea dinamicii ecosistemice;

- salinizarea solurilor din vecinătatea lor;
- creşterea instabilităţii versanţilor;
- înmlăştinirea;
- scăderea cantităţii de nutrienţi pentru fauna şi flora acvatică din aval, dar şi reducerea aportului de
nutrienţi în luncă, în perioadele de revărsare;
- accelerarea eroziunii în sistemele deltaice (e.g. Delta Nilului) şi, astfel, fragilizarea lor.
O exprimare generală a efectelor induse de apariția unui baraj pe cursul unui râu e prezentată în
schema de pe pagina anterioară.
Amenajările hidrice generează în unele regiuni peisaje caracteristice (cu lacuri de acumulare,
poldere, canale, diguri etc.), precum în Olanda sau India de SE.
De asemenea, construcţiile de canale, diguri, precum şi activităţile asociate de drenare şi dragare
reprezintă forme de impact uman asupra structurilor hidrice.
2. Urbanizarea şi efectele sale asupra scurgerii râurilor

Etapa Tipuri de impact
Tranziţia de la preurban la urban timpuriu
a) Despăduriri şi desţeleniri Scăderea evapotranspiraţiei şi creşterea frecvenţei furtunilor de
b) Habitate risipite cu dotări edilitare rudimentare praf
c) Apariţia fântânilor Sensibilă scădere a nivelului freatic
d) Construcţia de rezervoare acvatice septice Creşterea locală a umidităţii solului
Tranziţia de la urbanul timpuriu la cel mediu
a) Modificări topografice Accelerarea eroziunii
b) Construcţia de locuinţe Scăderea infiltraţiilor
c) Abandonarea unor fântâni Creşterea locală a nivelului freatic
d) Devierea unor cursuri pentru consumul urban Scăderi de debite
e) Deversări de ape uzate în râuri şi în pânza freatică Poluare
Tranziţia de la urbanul mediu la urbanul târziu
a) Apariţia unor areale complet urbanizate Reducerea infiltrării şi scăderea nivelului freatic
Fluctuaţii mari de debite
b) Deversarea de deşeuri Creşterea poluării
c) Abandonarea unor surse subterane din cauza contaminării Creşterea nivelului freatic
d) Creşterea necesarului de apă pentru o populaţie în creştere Modificarea regimului hidric local prin aport extern de apă
e) Canalizarea unor segmente de râuri Accentuarea inundaţiilor în aval, modificarea geometriei albiei
şi a debitului solid
f) Construcţia de sisteme de tratare şi canalizare a apei Înlăturarea unei cantităţi de apă din circuitul natural
g) Apariţia unor foraje hidrice de mare adâncime Scăderea presiunii apei din subteran, procese de subsidenţă
h) Epurarea şi reutilizarea apelor uzate Eficientizarea consumului de apă
3. Efectul despăduririlor asupra scurgerii râurilor

− Despăduririle, precum şi înlocuirea terenurilor împădurite cu păşuni sau culturi agricole
accelerează eroziunea torenţială şi inundaţiile;
− Înlăturarea vegetaţiei de pe malul unor râuri (uneori vegetaţie plantată) modifică sensibil nivelul
apelor, prin scăderea evapotranspiraţiei.

4. Impactul uman asupra lacurilor

Este dificil de distins proporţia dintre cauzele naturale (eutrofizare naturală, schimbări climatice
etc.) şi cele umane ale impactului, însă se poate afirma că există unele activităţi umane care influenţează
evoluţia lor:
− Sistemele agricole moderne;
− Captările şi acumulările hidrice;
− Despăduririle;
− Deversarea de ape uzate;
− Deversări intenţionate de ape dulci în lacuri sărate din regiuni aride (Kalahari).
Sunt semnalate cazuri elocvente în acest sens (Marea Caspică, Lacul Aral, Lacul Valencia din
Venezuela, Lacul Boden din Elveţia etc.).
5. Impactul uman asupra pânzei freatice

- Scăderea nivelului freatic prin pompări de apă către suprafaţă, dar şi modificarea repartiţiei sale
prin amenajări subterane (galerii, tuneluri etc.) şi de suprafaţă (excavaţii, bazine cu alimentare
subterană etc.);
- Consecinţe indirecte de tipul subsidenţelor sau salinizării solurilor, iar în fâşiile costiere
pătrunderea de apă sărată în freatic;
- Schimbarea calităţii apelor freatice prin contaminarea lor cu ape uzate sau cu fluide industriale.
6. Poluarea apei (modificarea caracteristicilor fizico-chimice şi biologice ale apei)

În conformitate cu Strandberg (1971), modalităţile de poluare a apei sunt grupate în următoarele
categorii: deşeuri care reduc cantitatea de oxigen dizolvat, agenţi infecţioşi, substanţe chimice organice,
substanţe minerale, sedimente (turbiditate), substanţe radioactive, poluarea termică.
Poluarea apelor se realizează atât pe cale naturală (încărcare excesivă în săruri la trecerea apei prin
roci solubile, dezvoltarea excesivă a vegetaţiei, creşterea turbidităţii datorită accelerării eroziunii), cât şi
artificial, prin deversarea de ape uzate. Deversarea de ape uzate se realizează fie controlat (evacuarea se
face în secţiuni cunoscute, prin reţeaua de canalizare), fie accidental (transportul poluanţilor prin
precipitaţii, spălări sau şiroiri, dar şi unele neglijenţe, scăpări umane). După modul prin care substanţele
poluante acţionează asupra sistemelor acvatice, poluarea poate fi considerată: primară (depunerea pe
fundul albiei sau al cuvetei lacustre a substanţelor în suspensie) sau secundară (substanţele deja depuse
încep descompunerea în urma fermentării, degajându-se gaze care antrenează alte suspensii spre suprafaţa
apei).
Tipuri de elemente poluante a apei:

1. Materii organice – după moartea acestora sunt descompuse, consumându-se O2 din apă, astfel
reducându-se oxidările şi, astfel, distrugându-se bacteriile aerobe şi vieţuitoarele consumatoare de
oxigen;
2. Materii anorganice (metale grele, cloruri, sulfaţi etc.)- provoacă toxicitate pentru organismele
acvatice, măresc salinitatea şi duritatea apei etc.;
3. Materii în suspensie (produse petroliere, detergenţi, spume) – modifică caracteristicile
organoleptice ale apei, împiedică absorbţia O2, sunt toxice pentru biosul acvatic, colmatează
filtrele şi se depun pe conducte;
4. Materii radioactive – se concentrează în organismele acvatice şi în organismele care consumă apa
poluată;
5. Acizii şi substanţele alcaline (H2SO4 sau NaOH) – provoacă modificarea pH-ului apei, aspect ce
influenţează viaţa acvatică, degradează amenajările hidrotehnice, împiedecă folosirea apei în
agricultură, alimentarea populaţiei;
6. Energia calorică – apele încălzite artificial ajung în emisari de la termocentrale, centrale nucleare
şi activităţi industriale, provocând scăderea cantităţii de oxigen dizolvat (direct, dar şi indirect prin
dezvoltarea excesivă a bacteriilor aerobe), deci afectarea organismelor acvatice. În general, cu cât
temperatura apei este mai ridicată, cu atât se dezvoltă mai rapid tipuri de alge (verzi, verzi-
albastre) nocive ecosistemelor acvatice – în apele reci domină diatomeele, iar pe măsură ce apa
este mai caldă, acestea sunt înlocuite de alge care produc „înflorirea apelor”.
Principalele surse antropogene de ape uzate sunt: habitatele umane, industria, crescătoriile de
animale, areale de agrement şi sport, apele meteorice infestate, centralele termice şi cele nucleare, rampele
de deşeuri.
Odată ajunşi în mediul acvatic, poluanţii sunt antrenaţi prin procesele de difuzie, dispersie şi
diluţie.
Difuzia reprezintă uniformizarea concentraţiei substanţelor din apă fără amestec mecanic, la nivel
molecular.
Dispersia este fenomenul de amestec a substanţei poluante cu masa de apă prin antrenarea
acesteia de către turbulenţa apei (secţiunile de apă cu viteză mai mare antrenează poluanţii înaintea altora
cu viteză redusă).
Diluţia reprezintă fenomenul de amestec omogen între două mase de apă cu caracteristici diferite,
coeficientul de diluţie fiind raportul dintre debitele celor două mase de apă.
Surse antropogene de poluare a apei:

b) Agricultura şi creşterea animalelor - furnizarea de sedimente râurilor; antrenarea fertilizanţilor

(azot, fosfor, potasiu), folosiţi pentru accelerarea creşterii plantelor şi pentru furajare, în bazinele
acvatice; pesticidele cu remanenţă îndelungată în biosferă.
c) Acidifierea mediului – antrenarea acizilor emişi în atmosferă de către precipitaţii produce o
acidifiere a sistemelor acvatice (moartea peştilor, a moluştelor şi crustaceelor), ceea ce creează
condiţii de eliberare a unor ioni metalici, care sunt toxici pentru fauna acvatică (aluminiul, spre
exemplu, blochează branhiile peştilor prin susţinerea depunerii de mucus, inhibându-le consumul
de oxigen şi săruri, dar reduce şi cantitatea de fosfaţi din apă, sursă principală de hrană pentru
fitoplancton).
d) Mineritul – pe haldele de steril, precum şi în subteran (odată cu scăderea artificială a nivelului
freatic) se produc oxidări care eliberează ioni de hidrogen, care ulterior formează acizi ce sunt
antrenaţi prin precipitaţii şi scurgere, scăzând pH-ul apelor la valori de 2-3. De asemenea, acizii
formaţi reacţionează cu elementele rocilor argiloase şi silicatice, eliberând în apă elemente precum
calciu, magneziu, aluminiu sau mangan.
Exemple de reacţii chimice derulate prin drenajul unui areal minier cu roci acide (după Down şi
Stocks, 1977, citați de Goudie, 1990):
1. 2FeS2 + 2H2O +7O2 = 2FeSO4 +2H2SO4 (oxidarea sulfitului într-un mediu umed)
2. 4FeSO4 + 2H2SO4 + O2 = 2Fe2(SO4)3 + 2H2O (sulfatul de fier, în prezenţa acidului sulfuric şi
a oxigenului, se oxidează formând sulfatul feric – reacţie catalizată de Thiobacillus fero-
oxidans)
3. Fe2(SO4)3 + 6H2O = 2Fe(OH)3 + 3H2SO4 (se formează hidroxidul de fier care, fiind insolubil
în mediu acid, precipită)
e) Topirea gheţii de pe şosele prin tratare cu sare – produce creşterea concentraţiilor de clor în
apă (cazul Lough Neagh din Irlanda de Nord, unde cantitatea de clor aproape s-a dublat între 1958
şi 1969).
f) Activităţile urbane de curăţenie cu apă (deşeuri urbane, industrie, construcţii, combustibili auto,
staţii de spălare a maşinilor, animale de companie etc.) contaminează în forme multiple emisarii
(tabelul 2).
Încărcătura Total materie Suspensii solide Bacili din materii fecale
Locaţia Fosfaţi (mg/l)
organică (mg/l) solidă (mg/l) (mg/l) (nr./100 ml)
Cincinnati 1-173 - 5-1200 0.02-7.3 500-76000
Detroit 96-234 310-914 - - 25000-930000
Stockholm 18-80 300-3000 - - 4000-200000
Pretoria 30 - - - 240000
Moscova 18-285 - 100-3500 - -
Tabel 2. Calitatea apei folosite pentru curăţenie în mediul urban (după Goudie, 1990)

g) Industria nucleară – semnificativ este faptul că radionuclizii se concentrează în organisme şi se

răspândesc în cadrul lanţurilor trofice.
h) Reţelele de canalizare
i) Activităţile de exploatare şi transport a petrolului – poluarea apelor oceanice prin scurgeri de
la platformele marine de exploatare, naufragii şi coliziuni de tancuri petroliere, explozii la
instalaţiile de exploatare etc. Trebuie remarcată însă şi o scădere a poluării naturale prin infiltraţii
în arealele petrolifere, în condiţiile în care exploatarea prin sonde a scăzut nivelul hidrocarburilor
din subteran.
j) Despăduririle – contribuie la poluarea biochimică a apelor prin creşterea cantităţilor de nutrienţi
antrenaţi de către ape, odată cu reducerea stocării biotice (experimentul făcut în New Hampshire,
în anii ’80, cu privire la tăierea unei păduri şi urmărirea modificărilor în bugetul chimic al
torentelor colectori ai apelor de versant a indicat o creştere de 15 ori a materiei anorganice
dizolvate şi de 50 de ori a nitraţilor). De asemenea, contribuie la creşterea temperaturii apelor prin
reducerea umbririi.
k) Încălzirea artificială, direct sau indirect, a apelor din mediul urban – încălzirea artificială a
aerului, canalizări subterane, modificarea umbririi cursurilor de apă (tăierea vegetaţiei), sistemele
de încălzire a apei pentru consum etc.
1. DOWN, C. G. and STOCKS, J. (1977), Environmental impact of mining. London: Applied

Science Publishers.
2. GOUDIE A. (1990), The Human Impact on the Natural Environment (Third Edition). Blackwell
Publishers, Oxford, UK.
3. GOUDIE A. (2006), The Human Impact on the Natural Environment (Sixth Edition). Blackwell
4. MAC I. (2003), Ştiinţa Mediului, Editura Europontic Cluj-Napoca.
5. STRANDBERG, C. H. (1971), Water pollution. In G. H. Smith (ed.), Conservation of natural
resources (4th edn). New York: Wiley, 189–219.
6. http://www.mmediu.ro/gospodarirea_apelor/rapoarte_ape.htm
7. http://ga.water.usgs.gov/edu/watercycleromanian.html
8. http://www.ukrivers.net/pollution.html
9. http://www.eea.europa.eu/themes/water/water-pollution
10. LEGE nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile (M.Of. nr. 552/29 iul. 2002)

11. Directiva 98/83/EC din 3 noiembrie 1998 pt calitatea apei destinată uzului casnic (folosirii umane)
12. Ordin MMGA nr. 161//2006 - pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calităţii apelor
de suprafaţă în vederea stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă publicat în Monitorul Oficial
nr. 511 din 13.06.2006

Tema 7: IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA COMPONENTELOR BIOTICE
Atât prin amploarea efectelor, cât şi prin vechimea practicilor umane bazate pe resursele vegetale,
impactul uman asupra acestei componente a mediului poate fi caracterizat drept cea mai intensă şi mai
întâlnită formă de impact asupra mediului. Prin intermediul modificărilor în învelişul vegetal, omul a
contribuit la modificarea solurilor, a calităţii şi distribuției apei, a influenţat climatul, a indus schimbări în
procesele geomorfice etc., influenţând întregul peisaj (figura următoare).
După Aubert Hamel şi Pierre Dansereau (1949), citaţi de Frenkel R. E. (1970), pot fi
individualizate cinci tipuri principale de intervenţii umane asupra vegetaţiei, ordinea fiind determinată de
o tot mai însemnată îndepărtare de condiţiile iniţiale:
1. habitate naturale, care se dezvoltă în absenţa activităţilor umane;
2. habitate degradate, considerate a fi cele create prin deranjări sporadice şi incomplete ale acesteia (ex. tăierea şi
incendierea pădurii);
3. habitate cultivate, în care deranjamentele sunt constante, ele fiind însoţite de introducerea de plante în mod
intenţionat;
4. habitate ruderale, cu deranjamente susţinute dar fără înlocuirea intenţionată a vegetaţiei (ex. habitatele situate
la marginea drumurilor); Ruderal (Webster’s Dictionary) = buruieni care se dezvoltă în preajma deşeurilor sau
pe marginea căilor de comunicaţie.
5. habitatele artificiale, sunt cele care se dezvoltă atunci când oamenii modifică toate componentele pe o scară
foarte mare.
UMANITATEA
VEGETAŢIA
Acoperirea suprafeţei Evapotranspiraţia

Stabilitatea versanţilor Conţinutul de CO2 Nivelul organic Structura solului Adăpost
Producţia de sedimente Albedoul Fauna solului Reţinere la suprafaţă Hrană
Meteorizaţia Transpiraţia Ciclurile nutrienţilor Ciclul nutrienţilor Microclimat
Structura intercepţia
RELIEF CLIMAT SOL APĂ FAUNA
Impacturi indirecte datorate modificărilor vegetaţiei (prelucrare după Goudie, 1990)

DIMINUAREA BIODIVERSITĂŢII (exprimare complexă a impactului uman asupra lumii vii)
Complexitatea efectelor directe ori indirecte produse de activităţile umane asupra lumii vii poate fi
exprimată sintetic şi prin modificarea biodiversităţii globale. Termenul biodiversitate este relevant pentru
a defini varietatea, diversitatea biologică la toate nivelurile taxonomice ale biosferei (vezi figura din josul
paginii13):
14
a) diversitatea genetică -
formele pe care le ia o
genă într-un individ,
precum şi variaţia genelor
şi a cromozomilor între
indivizii aceleiaşi
populaţii (table 1.1);
b) diversitatea organismică - variaţii de ordin anatomic, fiziologic şi comportamental ale indivizilor; sau,
diversitatea fenotipică (totalitatea caracterelor morfologice, fiziologice,
biochimice și comportamentale ale unui individ, fie ele normale sau
patologice, care rezultă din interacțiunea constituției genetice proprii
individului cu factorii ambientali reprezintă fenotipul. Sursa:
http://anatomie.romedic.ro/fenotipul)
c) diversitatea
populaţiilor -
variaţii în caracteristicile cantitative şi
spaţiale ale populaţiilor, e.g. numărul de
indivizi ai unei populaţii ori arealele
geografice pe care aceasta le ocupă;
d) diversitatea speciilor – variaţii referitoare la
numărul şi diversitatea filogenetică15 a
speciilor dintr-un anumit areal (table 1.22);
aceasta se exprimă cu ajutorul unor indicatori
precum bogăția în specii – numărul de specii
dintr-un anumit areal (species richness) sau
13
Sursa imaginii: lucrarea 4 de la bibliografie
14
Sursa tabelelor 1.1 şi 1.2: lucrarea 4 de la bibliografie
15
FILOGENÉZĂ f. 1) biol. Proces de dezvoltare a vieții pe Pământ. 2) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul acestui
proces. /<fr. Phylogenese (Sursa: NODEX)

indicele de uniformitate – abundența relativă a indivizilor din specii diferite (species evenness) (fig.
1.3);

e) diversitatea comunităţilor – variaţiile manifestate în derularea interacţiunilor ecologice (a relaţiilor

ecosistemice) dintre organisme, populaţii şi specii care împart acelaşi mediu de viaţă;
f) diversitatea ecosistemică – exprimarea diversităţii întâlnite în derularea relaţiilor de interdependenţă
biotic-abiotic dintr-un mediu de viaţă;
g) diversitatea peisagistică – varietatea peisagistică indusă de diferitele tipuri de ecosisteme.
Sintetizarea acestei abordări taxonomice este dealtfel exprimată şi prin definiţia biodiversităţii din
cadrul articolului 2 al Convenţiei pentru Diversitatea Biologică: „Biological diversity’ means the
variability among living organisms from all sources including, inter alia, terrestrial, marine and other
aquatic ecosystems and the ecological complexes of which they are part; this includes diversity within
species, between species and of ecosystems.”
Modificarea biodiversității
globale este un proces permanent, care
însoțește evoluția de ansamblu a
sistemului terestru, ilustrând fidel toate
schimbările mediului abiotic (schimbări
climatice, activitate tectonică intensă).
Așadar, biodiversitatea, extrem de
reactivă la schimbare, suferă permanente
transformări din cauze naturale (tabelul
alăturat) și, mai recent, predominant
antropice.
Cele mai importante forme de impact
antropic asupra biodiversităţii sunt:
- Exploatarea directă (prin defrișări în vederea
exploatării de masă lemnoasă sau pentru
pentru alte scopuri – agricultură, minerit,
extinderea spațiului construit; vânătoare,
pescuit etc.);
- Diminuarea habitatelor, fragmentarea şi
degradarea acestora (table 5.216, figura
alăturată, foto 1-4 de la Anexe);
16
Sursa imaginilor denumite table 5.2, table 5.3, fig. 5.9: lucrarea 2 de la bibliografie

- Introducerea de noi specii (specii invazive) (table 5.3);

- Extincția în cascadă (The extinction of one species may lead to the extinction of others) (din 1600,
au fost înregistrate peste 1000 de specii de plante şi animale dispărute) (Fig 5.9).


ANEXE:
Definirea și măsurarea/evaluarea biodiversității. (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library.

(http://maps.grida.no/go/graphic/defining-and-measuring-biodiversity)
Foto 1. Fragmentarea unui habitat forestier prin Foto 2. MJPO-project Noord-Holland 12 –

construcția de turbine eoliene. Sursa: Zandvoort. Sursa:
https://sites.google.com/site/montvillewind/pictures/birds- http://www.mjpo.nl/actueel/?page=laatste_nieuws
wildlife &type=detail&id=158. (Foto: Harm Botman)
Foto 3. Fragmentarea habitatelor prin construcția Foto 4. Migrația anuală a crabilor roșii pe insula
de șosele în aria protejată Pranahita Wildlife Christmas. Sursa:
Sanctuary, India. Sursa: http://advancedeveloper.blogspot.ro/2012/12/annual-red-
http://www.thehindu.com/todays-paper/tp- crab-migration-on-christmas.html
national/tp-andhrapradesh/pws-to-get-global-
attention/article3156925.ece
1. DI CASTRI F. (1989), History of biological invasions with special emphasis on the old world. In:
J. A. Drake, H. A. Mooney, F. di Castri et al. (eds.), Biological Invasions: A Global Perspective.
Chichester, UK: Wiley, 1-30.
2. FRENKEL, R. E. (1970), Ruderal vegetation along some California roadsides. University of
California publications in geography, 20.
3. GASTON K. J. and SPICER J. I. (2004), Biodiversity: An Introduction. Blackwell Publishing, pp.
116-130
5. LAVERTY M. F., STERLING E. J., CHILES A., CULLMAN G. (2008), Biodiversity 101.
Greenwood Press, Westport-Connecticut, London, pp. 2-31.
6. MAC I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, p.127.
7. NEACȘU P., APOSTOLACHE-STOICESCU, Z. (1982), Dicționar de ecologie, Editura
Științifică și Enciclopedică, București.
8. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/chapter9.html
9. http://www.cbd.int/gbo/gbo3/doc/CBD-TS50-GBO3-Scenarios-Digital-web.pdf
10. http://maps.grida.no/

Tema 8: OMUL ŞI EDIFICAREA MEDIULUI ACTUAL. ANTROPOSFERA
A. ÎNCĂRCĂTURA ANTROPICĂ A MEDIULUI NATURAL

- creşterea productivităţii animale şi vegetale în scop personal a dus la creşterea biomasei generale;
- propria biomasă, apreciată ca având cele mai mari valori dintre toate speciile terestre; această
caracteristică poate provoca o modificare a raporturilor în piramida trofică;
- umanizarea mediilor naturale se realizează pe mai multe căi:
• Umanizare naturală: decurge din extinderea oicumenei17 (ariei locuite şi aflate sub influenţa
umană) din centrele de antropogeneză prin mişcare naturală prin metoda paşilor mărunţi,
pentru început înspre arealele de contact (uscat – ocean, munte – câmpie) favorabile, apoi,
odată cu creşterea densităţii populaţiei, înspre medii mai puţin favorabile, supuse riscului
environmental;
• Umanizare indusă, controlată, dirijată din diverse motive (cucerire de noi teritorii,
exploatarea resurselor naturale în regiuni îndepărtate, etc.);
• Umanizare constrânsă prin factori antropici de restrictivitate: de factură militară (conflicte
armate), de factură socială, interese politice (dinspre Marea Britanie înspre Australia sau
Africa de Sud).
- dacă pornim în analiză de la densitatea populaţiei pe întregul Glob, de 27 loc./km2, atunci încărcătura
nu este relevantă. Dar în mod obişnuit, frontierele oicumenei exclud regiunile glaciare, deşerturile,
lacurile, mlaştinile şi alte terenuri improprii locuirii, încât densitatea se dublează la 57 loc./km2;
- ca fiinţă biologică, omul este definit şi printr-o serie de procese fiziologice, în care nutriţia sa a impus
acţiune şi producţie; aceste procese au cunoscut intense transformări de-a lungul timpului, marcate
constant de creşterea productivităţii:
• Înainte de cunoaşterea agriculturii, omul era o fiinţă dependentă de lanţurile trofice naturale;
• În stare de totală dependenţă nutritivă de productivitatea naturală, omul putea spera la
obţinerea de maximum 10 kcal/m2/an. Existenţa fiecărei fiinţe umane, cu necesarul ei zilnic de
hrană, reclamă exploatarea prin cules şi prin vânat a cel puţin 10 ha;
• Prin cultivarea primitivă a plantelor, prin creşterea animalelor sub forma păşunatului nomad,
omul a putut să obţină din agroecosisteme şi din sistemele naturale, aproximativ 20
kcal/m2/an. Aceasta a condus la o scădere a suprafeţei terenurilor necesare obținerii hranei de
la 10 ha, la circa 5 ha/individ. Modificările structurale şi funcţionale ulterioare conduc la
obţinerea din agroecosisteme a 80 kcal/m2/an;
17
OICUMÉNĂ s.f. (Geogr.) Spațiul locuibil al suprafeței terestre. [Pron. oi-. / < fr. oikumène, cf. gr. oikoumene – lume].

• În cazul agriculturii tradiţionale, aria necesară pentru hrănirea unui om s-a redus treptat spre
2.5-2 ha/individ;
• În situaţia agriculturii moderne, infuzată de mijloace superioare de prelucrare a solului,
energii suplimentare celei solare, îngrăşăminte, pesticide etc., producţia agricolă înregistrează
un ritm nemaiîntâlnit, fiind obţinute 800 kcal/m2/an. Ca urmare, suprafaţa agricolă necesară
unui om scade corespunzător până la 1,5-0,5 ha.
- generalizând efectele umane asupra teritoriului, în contextul satisfacerii tuturor nevoilor omenirii, s-a
conturat expresia Amprenta ecologică a unei comunităţi umane, înțeleasă drept o suprafaţă de teren
care poate asigura existența unei populații umane, fiind evaluată prin cantitatea totală de resurse
consumate de pe perimetrul său (Selman, 1996; Wackernagel and Rees, 1996; Wackernagel, 1998).
Spre exemplu, consumul de hrană poate fi exprimat prin suprafaţa necesară pentru producţia sa directă
şi indirectă, iar consumul de energie prin suprafaţa de teren care poate asigura producţia de
combustibili fosili echivalenţi producerii energiei respective. Ideea centrală a conceptului de amprentă
ecologică a omului (Selman, 2000) este că, în special pentru societăţile industriale avansate,
dimensiunea „suprafeţei echivalente” folosite este de departe mai mare decât cea a suprafeţei ocupate
de comunităţile umane. În consecință, extinderea oraşelor şi a regiunilor umanizate poate da o falsă
impresie asupra încărcăturii umane a mediului, atâta vreme cât impactul asupra resurselor este
neglijat.
- omul este o fiinţă activă, activităţile sale asociindu-l cu celelalte componente environmentale fizice,
apreciate ca resurse şi rezerve ale mediului. Desprinderea acestora din cadrul lor natural duce la
socializarea naturii, la o anumită integrare a ei în mediul social. Se ajunge ca prin transformarea unei
anumite părţi a naturii, dintr-un component în sine într-un component util pentru om, să se
înfăptuiască o schimbare a mediului natural, o îmbogăţire cu elemente specifice creaţiei umane.
B. ETAPELE INTERVENŢIEI UMANE ÎN MEDIU

Intervenţia omului în mediu a fost strâns corelată cu dezvoltarea tehnică (Figure 7.1). Formele de
intervenţie au urmat diverse căi, dintre care subliniem doar trei:
1. Prelevarea şi extragerea de resurse materiale şi energetice. La început au fost identificate şi extrase
elementele accesibile direct: fructele, ciupercile, plantele medicinale. Au urmat materialele de
construcţie: nisipul, pietrişul, rocile, turba, arborii. S-a trecut apoi la extragerea resurselor minerale şi
a diverselor substanţe energetice: cărbune, ţiţei. Azi se extrage o gamă extrem de complexă de resurse
din subsol şi de pe sol.
2. Inserţia în geosisteme. Aceasta a fost posibilă după o percepţie atentă a naturii. Astfel, observând
ciclurile vegetaţiei, omul a pătruns în dinamica respectivă apelând la ritmurile şi sezonalitatea

naturală, aşa a apărut biomasa cultivată. Deci el a exploatat ciclurile climatice, hidrologice, vegetative,
încât azi putem vorbi de o veritabilă artificializare.
3. Artificializarea, care cuprinde multe subsisteme:
• artificializarea agricolă - selecţia speciilor, adaptări forţate, monocultura, hibridizarea, agrobiologia, agricultura
intensivă
• artificializarea solului - amendarea solului, desecări, practici agricole alternative
• artificializarea hidrografică - irigaţii, alimentări cu apă, hidroenergie etc.
• artificializarea reliefului: relieful antropic
• artificializarea climatică: microclimate şi topoclimate urbane, microclimate ambientale (serele)
• artificializarea complexă prin crearea de structuri geografice distincte: poldere, lacuri artificiale, aşezări urbane,
terenuri irigate, grădini integral amenajate ş.a. (Mac I., 2000)
C. ACTIVITĂŢILE INDUSTRIALE ŞI MODELAREA NECESITĂŢILOR UMANE

În această ipostază omul devine muncitor specializat, care îşi susţine munca cu ajutorul
tehnologiei (unelte, maşini, agregate etc.). În industria de prelucrare a materiei prime în produs finit,
obiectul fabricat este proiectat mental.

Prin toate activităţile industriale, inclusiv cele asociate şi de susţinere, omul este angajat într-un
proces environmental complex ce decurge din:
- TRANSFORMAREA OMULUI ÎNTR-UN ANGAJAT AL SISTEMULUI ECONOMIC
INDUSTRIAL. Chiar dacă pe parcursul dezvoltării industriei acest om şi-a schimbat preocupările,
totuşi, statutul său a rămas acelaşi: vânzarea forţei de muncă, legarea de întreprindere,
aglomerarea în procesul muncii, aglomerarea rezidenţială, stres environmental;
- RELOCAREA SUBSTANŢEI ŞI ENERGIE NATURALE prin dislocări (combustibili minerali,
metale, roci, apă, aer ş.a.) în alte subsisteme: energetice, metalurgice, construcţii de maşini,
chimice, alimentare, ş.a. Fenomenul, intermediat de activităţile de exploatare, transport,
depozitare, prelucrare primară şi, în final, produs finit, a schimbat profund stările din sistemele
naturale (resurse, rezerve) şi a creat noi structuri şi noi stări;
- CREAREA UNOR STRUCTURI TEHNOGENE, care au dus la artificializarea realităţii naturale,
la construcţia unei lumi a lui homo industrialis supus stresurilor de producţie, de ritm tehnogen, de
subordonare, de colectivizare, de poluare pe diverse căi etc.;
- DEZLĂNŢUIREA UNEI MIŞCĂRI DE RESURSE, BUNURI, OAMENI ŞI SERVICII FĂRĂ
PRECEDENT ÎN SISTEMELE TERITORIALE. Se constată pentru ultimii ani, multiplicarea
canalelor şi creşterea densităţii fluxurilor de a transfera stocurilor de resurse naturale către
subsistemele economice.
Dezvoltarea sistemelor socio-economice în perioada industrială are ca dimensiuni majore:
- diversificarea şi creşterea capitalului construit;
- creşterea ponderii sistemelor intensive de producţie a resurselor regenerabile;
- stimularea creşterii productivităţii industriale şi diversificarea de bunuri şi servicii;
- stimularea consumului de bunuri şi servicii;
- amplificarea serviciilor cu precădere pentru desfăşurarea producţiei, dar şi pentru
comercializarea produselor fabricate;
- creşterea cantităţii de deşeuri.
Industria se remarcă printr-un impact puternic asupra celorlalte componente din structura
mediului, modificând compoziţia atmosferei, hidrosferei, pedosferei, afectând trăsăturile fizice
(temperatura, transparenţa, masa, umiditatea, albedoul) şi influenţând stările dinamice.
D. ANTRENAREA ÎN CIRCULAŢIE A POPULAŢIEI ŞI BUNURILOR

Transporturile au o dublă contribuţie environmentală: ele participă, ca elemente materiale create
special de om, în structura mediului, contribuind, în acelaşi timp, la relaţionarea celorlalte componente
environmentale.

Abordarea structurală a sistemelor de transporturi surprinde următoarele componente ale

spaţiilor căilor de comunicaţie:
COMPONENTE DE STOC, constituite din:
Componente de reţele şi accesorii: (a) reţeaua căilor de comunicaţie şi transport (rutiere,
feroviare, reţele neconvenţionale, conducte etc.). În unele ţări dezvoltate (Germania, Japonia,
S.U.A.) a apărut peisajul de transporturi, ca dominantă spaţială; (b) edificiile nodale: staţii,
sisteme de dirijare şi control, porturi, aeroporturi ş.a. Suprafeţele ocupate alcătuiesc o parte din
terenurile sustrase regimului natural de funcţionare;
Componente ale spaţiilor adaptate, care s-au dezvoltat paralel şi în dependenţă de căile
de comunicaţie. Aici participă două subsisteme componentale: (a) edificii şi terenuri
destinate susţinerii transportului sau derivate din acesta. Este vorba de construcţii (clădiri,
magazii, anexe) şi terenuri aferente pentru diferite utilităţi sau ca suprafeţe tampon faţă de alte
suprafeţe învecinate; (b) componente de întreţinere şi conservare: parcuri de maşini, vagoane,
garaje, triaje, depouri, hangare, care au caractere specifice şi relaţii environmentale distincte.
COMPONENTE DE ACTIVITĂŢI, care, la rândul lor, cuprind:
Activităţi în interiorul locurilor: (a) în cadrul spaţiilor industriale, rezidenţiale, agricole etc.; (b)
structuri funcţionale de parking;
Activităţi interlocuri, care se referă la: (a) interacţiuni ale curenţilor (fluxurilor) de persoane şi de
mărfuri; (b) fluxurile de vehicule, care asigură legăturile între toate componentele şi
subansamblurile prin intermediul vehiculelor.
Reţeaua de transport de pe uscat compune o suprafaţă ce acoperă vaste întinderi de teren,
reprezentând un tip distinct de suprafaţă artificială (de ex. localizarea liniilor de transport în vecinătate
conduce la formarea coridoarelor de circulaţie).
Putem afirma că transporturile participă la edificarea environmentului prin natura construcţiei lor,
prin suprafaţa fizică edificată, prin organizarea spaţială (morfologia sistemului) nivelul traficului, factura
tehnologică a mijloacelor şi liniilor de transport ş.a.
Fiecare tip de transport formează un subsistem care asociază liniile de transport (reţeaua),
construcţiile pentru deservirea sistemului şi mijloacele de transport, toate conexate prin activităţile umane,
ce asigură funcţionarea transporturilor.
E. CONTURAREA HABITATULUI SPECIFIC

- aşezarea, în sens geografic, înseamnă stabilirea unui grup uman într-un teritoriu, fapt materializat
în locuinţe, activităţi şi forme de comunicare între locuitori. Într-o altă formulare aşezarea în sine

este definită ca grup de locuinţe, de construcţii care alcătuiesc un mediu de viaţă umană şi asigură
un mod de organizare socială;
- dacă scopul iniţial a fost apărarea împotriva vicisitudinilor naturii, odihnă şi depozitarea bunurilor,
ulterior, aşezările s-au diversificat foarte mult, încât astăzi îndeplinesc, pe lângă funcţia
rezidenţială, funcţii economice, sociale, politice, strategice etc.;
- în raport cu mediul natural, aşezările umane manifestă o dublă relaţie: a) modifică starea mediului
prin exploatarea resurselor naturale în procesul de construcţie şi prin impactul lor asupra
Morfologia teritoriului urbanizat în situația orașelor Paris și Sofia

(Sursa: Urban Audit database (Eurostat, 2010); http://www.eea.europa.eu/legal/copyright)
componentelor înconjurătoare; b) edifică un ambient distinct, în mare parte artificializat (vezi

figura următoare);
- dacă în aşezările rurale mediul natural domină încă în vatra satului, în cele urbane, acesta a fost
substituit treptat, artificializat, devenind trăsătura dominantă pe măsura creşterii dimensiunii
oraşului. Cele mai multe accepţii ale aşezărilor umane iau drept criteriu funcţiile pe care le
îndeplinesc. In aşezările rurale, cei mai mulţi locuitori depind de agricultură sau alte activităţi
legate de exploatarea resurselor naturale pentru trai. In oraşe (ariile urbane), prin contrast,
majoritatea locuitorilor nu depind de resursele naturale în mod direct, deoarece ei s-au specializat
profesional;

- în timp ce aşezarea rurală îl leagă puternic pe locuitor de spaţiul său, oraşul oferă libertate
experimentală, mobilitate şi dinamism în acţiune, dar şi pierderea personalităţii şi înstrăinarea;
- urbanizarea este procesul care modifică dramatic spaţiul oicumenic, dar şi mediul. Cu un secol în
urmă doar 14 oraşe din lume aveau peste 1 milion de locuitori; acum sunt 235 de astfel de oraşe,
iar în secolul următor cifra se va dubla. Creşterea populaţiei urbane se realizează pe cale naturală
şi prin migrare. Deplasarea de la sat la oraş este fie rezultatul împingerii în afara ruralului din
diverse cauze, fie datorită atragerii prin avantaje şi oportunităţi urbane. Arhitectul și urbanistul
Constantinos Apostolou Doxiadis apreciază că în mai puţin de un secol şi jumătate, din suprafaţa
Terrei, aptă de utilizare, oraşul universal (pe care-l
numește ecumenopolis, termen propus în 1967) va
ocupa 30%, restul revenind în proporţii apropiate
agriculturii (37%) şi terenurilor destinate recreării
(33%);
- aşezările urbane, cotate ca simbol al civilizaţiei,
reprezintă în fond, un amestec de piatră, cărămidă,
ciment, oţel, sticlă şi asfalt, sute de întreprinderi
industriale, păienjeniş de străzi şi drumuri, milioane
de automobile, într-un cuvânt deşerturi de piatră; un
mediu greu de suportat.
Marile oraşe provoacă:
• modificări microclimatice, cu apariţia microclimei
urbane şi a insulelor de căldură urbane18 (figura
alăturată);
• modificări ale râurilor până la faza de canale industriale;
• modificări ale acumulărilor de ape subterane până la Procentul din populaţia urbană a ţărilor membre
ale Agenţiei Europene de Mediu expus poluării
epuizarea rezervelor sau până la degradarea calităţii lor
aerului peste limitele admise (AirBase European
prin poluare; Environment agency (EEA), 2008. URL*:
http://dataservice.eea.europa.eu/dataservice/
• modificări ale suprafeţei topografice prin lucrări edilitare,
metadetails.asp?id=1029)
cu apariţia unui relief antropic specific; Valorile limită:
PM10– 50 µg/m3 24-hour average not to be
• modificări ale suprafeţei subiacente, reducând total şansa exceeded for more than 35 days;
infiltrării apei în sol prin extinderea suprafeţei de asfalt şi NO2 – 40 µg/m3 annual average;
SO2 – 125 µg/m3 24-hour average not to be
favorizând astfel, revărsările şi inundaţiile catastrofale; exceeded for more than 4 days;
• modificări ale vegetaţiei naturale până la anularea totală a O3 – 120 µg/m3 8-hour daily maximum not to
be exceeded for more than 25 days averaged
acesteia (prima figură de pe pagina următoare); over three years.
18
Vezi și tema 3

Extinderea orașului Madrid înspre siturile Natura 2000 desemnate în vecinătate

Sursa: http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/figures/madrid-impact-of-urban-sprawl
(http://www.eea.europa.eu/legal/copyright)
• apariţia aglomerărilor de construcţii sărăcăcioase la periferia oraşelor, care afectează calitatea habitatului
urban şi raporturile sale cu celelalte
componente ambientale (favelhas, barrios,
bidonville, shantytowns);
• apariţia maselor imense de deşeuri urbane,
majoritatea nebiodegradabile (figura alăturată);
• apariția bolilor bolilor specifice ambientului
urban, cu precădere a bolilor psihice;
• nașterea unui stil de viață prin intermediul
căruia omul este deconectat de la lumea
naturală, urmând în mare măsură ritmuri de
viață artificializate, printr-o succesiune de
tipare care-i marchează majoritatea acțiunilor.
Waste management choices in Europe. (2006).

In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:
2. MAC I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
3. UNGUREANU I. (2006), Geografia mediului, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași.
4. http://www.worldatlas.com/citypops.htm
5. http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/figures#c15=all&c5=urban&c9=&c0=15&b_start=0

Tema 1 (seminar): DINAMICA OZONULUI STRATOSFERIC
A. OZONUL – COMPONENT AL ATMOSFEREI

Ozonul (O3) este un gaz constituent al atmosferei, preponderenţa sa fiind în stratosfera inferioară
şi troposfera superioară, în special sub înălţimea de 30 km (cu valori maxime la aprox. 20 km altitudine).
Face parte din categoria gazelor variabile în timp şi spaţiu, atît formarea, cît şi distrugerea sa fiind
rezultatul reacţiilor fotochimice între componenţi atmosferici şi radiaţia solară.
Importanţa ozonului în Mediul Geografic derivă din următoarele aspecte: (a) Capacitatea de
filtrare a radiaţiei UV (prin reţinerea a 4/5 din intensitatea acesteia sunt protejate formele de viaţă de pe
Terra şi implicit este „conservată” starea actuală a mediului), ce-i conferă calitatea de limită superioară a
Învelişului Geografic; (b) Reglarea temperaturii stratosferei, cu influenţe directe asupra climei Globului
şi asupra stabilităţii atmosferice.
STRUCTURA TERMICĂ A ATMOSFEREI

Înălţimea Presiunea (hPa) Stratul atmosferic
Termosfera (ionosfera) (temperaturi ridicate, ionizări puternice)
85 km 0.01 Mezopauza (rece)
Mezosfera (temp. descreşte proporţional cu altitudinea)
50 km 0.1 Stratopauza (caldă)
STRATOSFERA (temp. creşte proporţional cu înălţimea)

9–17 km 100-300 Tropopauza (rece)
Troposfera (temp. descreşte accentuat cu înălţimea)

0-1 km 1000
Stratul planetar de aer de lîngă sol (strat de tranziţie)
B. CICLUL OZONULUI – PROCESE DE FORMARE ŞI DESCOMPUNERE

Condiţiile de formare a ozonului au fost îndeplinite odată cu eliberarea în atmosferă a
oxigenului molecular, în momentul apariţiei primelor forme de viaţă acum cca. 3.5 mld. ani;
astfel a fost înlocuit filtrul protector împotriva radiaţiilor UV reprezentat până în acel moment de
către suprafaţele acvatice, iar viaţa s-a putut dezvolta şi pe uscat.
Structura chimică a ozonului a fost stabilită de către Soret în 1865, iar bazele cercetării stratului de
ozon au fost puse de către geofizicianul britanic Sydney Chapman în 1930, prin elaborarea unui studiu
numit Teoria atmosferei oxigenului pur. Teoria lui Sydney Chapman se bazează pe reacţiile fotochimice
de asociere şi disociere din stratosferă, cuprinzând schema de formare şi descompunere a ozonului,
precum şi reacţiile chimice implicate în acest bilanţ al ozonului (figura 1, anexa).

(1) O2 + UV-C (în special cu λ<240 nm) → O + O (reacţie endotermică)

disocierea oxigenului molecular de către fotonii cu multă energie ce formează UV-C
(2) O + O2+M → O3+M Figura 1.
formarea ozonului Ciclul Chapman
(3) O3 + UV-B → O + O2
fotodisocierea ozonului
(4) O + O3 → O2 + O2 (reacţie exotermică)
distrugerea ozonului prin atacul unui atom de oxigen
Menţiuni:
- Reacţia (2) se desfăşoară mai lent odată cu creşterea altitudinii, în timp ce reacţia (3) se derulează mai
intens, prin urmare în stratele superioare ale atmosferei, unde nivelul radiaţei UV este ridicat, domină
atomii de oxigen, iar în stratele inferioare, reacţia (2) desfăşurată mai intens duce la “acumularea”
moleculelor de ozon;
- Concentraţia ozonului din troposferă şi stratosferă reprezintă aşadar balanţa dintre ozonul format şi cel
distrus, în conformitate cu reacţiile prezentate mai sus;
- În anii ’60 s-a ajuns însă la concluzia conform căreia distrugerea ozonului dată de reacţia (4) se
desfăşoară mult prea lent pentru a rezulta valorile concentraţiei ozonului măsurate în realitate; s-a
ajuns aşadar la concluzia că mai există şi alte reacţii în care este implicat ozonul pentru a se stabili
această balanţă, de aici ajungîndu-se la stabilirea şi evaluarea impactului uman asupra centurilor de
ozon.
C. DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A OZONULUI (după Mircea Frimescu)

Pe verticală:
- Densitatea ozonului înregistrează valori maxime deasupra nivelului de 20 km (cca 7 x 1018
molecule/m3);
- Sub acest nivel, concentraţia înregistrează fluctuaţii importante, deviaţia maximă de la valorile medii
fiind înregistrată la nivelul de 11-13 km, un motiv fiind şi situarea în aria de acţiune a curenţilor-jet
vestici;
- Peste nivelul de 20 km densitatea scade relativ uniform, înregistrînd valori de 1017 molecule/m3 în
stratopauză.
Pe orizontală:
- Valorile maxime se înregistrează la latitudinile subpolare, în ambele emisfere (la cca 70o lat N şi 60o
lat S); în aceste zone cele mai mari valori apar deasupra Siberiei de NV şi în regiunile arctice estice
ale Canadei pentru emisfera nordică, iar pentru cea sudică la sud de Oceanul Indian, sudul Australiei
şi Noii Zeelande, pînă la nord de linia de coastă Antarctică;

- Valorile minime apar într-o centură situată la nord de Ecuatorul Geografic, unde valorile sunt în jur
de 2.5 mm.
D. TEHNOLOGII ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ FOLOSITE ÎN STUDIUL OZONULUI

a. Tehnici de măsurare a ozonului
- Cantitatea totală de ozon (studiată de Dobson în 1924) se măsoară cu ajutorul unor spectrometre ce
funcţionează pe principiul unui dublu-mono-cromator, urmărindu-se reducerea radiaţiei luminoase la
trecerea sa prin atmosferă; astfel, cantitatea totală de ozon situată pe o verticală atmosferică deasupra
unui punct de pe suprafaţa Terrei este de ~260 DU în zona intertropicală şi mai mare în rest;
- Pentru determinarea concentraţiei ozonului la sol sunt folosite metodele de chimie umedă, de
rezonanţă fluorescentă, cea optică şi cea chemiluminiscentă;
- Pentru determinarea distribuţiei pe verticală a ozonului sunt folosite sonde de ozon lansate cu ajutorul
baloanelor pînă la 30-35 km altitudine, rachete cu senzori pentru ozon sau sateliţii meteo;
- Prin intermediul radiaţiei UV (în special cea din domeniul de frecvenţă λ=280-315 nm, denumită
UVB); se consideră că unei scăderi a cantităţii totale de ozon cu 1% îi corespunde o creştere a UVB
cu 2%.
b. Unităţi de măsură pentru ozon
- Grosimea totală a cantităţii de ozon se măsoară printr-o coloană atmosferică cu baza la sol şi pînă la
limita superioară a atmosferei, în condiţii de temperatură şi presiune normale (valoarea obţinută este
de 3 mm);
- Concentraţia de ozon se măsoară cu ajutorul ratei de amestec (μg/g aer);
- Densitatea ozonului se măsoară în molecule/m3.
E. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA OZONULUI STRATOSFERIC

1. DECIZII DE ORDIN GLOBAL CU PRIVIRE LA STRATUL DE OZON
La începutul anilor 70 doi cercetători de la University of California, Irvine (Mario J. Molina şi
Frank Sherwood Rowland) au realizat faptul că gazele pe bază de clor şi brom conduc la diminuarea
stratului de ozon, publicând aceste concluzii într-un articol de mare impact în revista Nature (1974), fapt
ce a impus acest subiect ca o prioritate pe agenda politică internaţională la acea vreme. Împreună cu Paul
Crutzen de la Max Planck Institute for Chemistry aceştia au primit Premiul Nobel în domeniul chimiei în
1995 ("for their work in atmospheric chemistry, particularly concerning the formation and decomposition
of ozone").
Dintre acţiunile care au vizat stratul de ozon menţionăm:
- Planul Mondial de Cercetare şi Supraveghere a Ozonului Atmosferic din 1977 – UNEP;

- Comitetul de Coordonare asupra stratului de ozon (întrunit anual în perioada 1977-1985);

- Convenţia de la Viena – Convenţia pentru protejarea stratului de ozon (22 martie 1985); este o
convenţie-cadru de 21 articole procedurale şi administrative care trata diminuarea producţiei de
gaze/aerosoli cu efecte asupra stratului de ozon;
- Protocolul asupra substanţelor care diminuează stratul de ozon (16 septembrie 1987) (Protocolul de
la Montreal) adoptat de 24 de ţări (de menţionat faptul că ţările în curs de dezvoltare nu au participat
la această întrunire); acesta a stabilit monitorizarea şi diminuarea substanţelor care afectează stratul de
ozon (freoni şi haloni), intrând în vigoare la 1.01.1989;
- Conferinţa de la Londra “Salvaţi stratul de ozon” din 1989;
- Conferinţa de la Nairobi (1989) cu privire la substituirea substanţelor care distrug ozonul
atmosferic;
- Conferinţa Naţiunilor Unite de la Copenhaga cu privire la CFC-uri;
- realizarea de întâlniri anuale la nivel internaţional care tratează acest subiect şi în care se discută
strategiile privitoare la diminuarea stratului de ozon (ex. la Helsinki, Nairobi, Bangkok etc).
2. STUDIU DE CAZ – „GAURA” ÎN STRATUL DE OZON DIN ANTARCTICA

Fenomen cunoscut şi sub denumirea de “gaură” în stratul de ozon antarctic, reprezintă o
“porţiune” atmosferică caracterizată de reducerea substanţială a concentraţiei ozonului într-o perioadă a
anului (primăvara în emisfera sudică), începînd cu anii ’70. Efectul se resimte începând din luna
septembrie şi culminează în octombrie, diminuându-se, ulterior chiar dispărând la începutul lui decembrie.
Mecanismul derulării proceselor de distrugere a ozonului în Antarctica:
deşi cea mai mare parte a substanţelor implicate în distrugerea ozonului sunt eliberate în
activităţile umane din emisfera nordică, acestea ajung în aerul antarctic deoarece, fiind substanţe
inerte şi mai grele decât aerul, sunt amestecate mecanic în aerul troposferic timp de peste un an,
apoi încă 2-5 ani în stratosferă;
pe lângă procesele globale de distrugere a ozonului în cadrul unor reacţii omogene (desfăşurate
numai în faza gazoasă), condiţiile din stratosfera Antarcticii permit desfăşurarea altor tipuri de
reacţii, heterogene, la suprafaţa particulelor solide de gheaţă din norii stratosferici;
condiţiile specifice atmosferei antarctice sunt generate de către 2 fenomene naturale înlănţuite, cu
periodicitate anuală: vortexul polar şi apariţia norilor stratosferici polari;
Vortexul Polar – în fiecare iarnă din emisfera sudică, datorită lipsei luminii solare se instalează
noaptea polară, ceea ce duce la răcirea puternică a aerului de deasupra Polului Sud, creşterea
însemnată a presiunii aerului şi apariţia unei mişcări a maselor de aer de formă circulară, cu

direcţie est-vest, la nivelul stratosferei medii şi joase; rezultatul este „izolarea” aerului antarctic de
cel exterior, aspect ce atrage următoarele consecinţe:
- aerul bogat în ozon din exterior (de la latitudini subpolare) nu se poate amesteca cu cel din
interiorul vortexului;
- substanţele chimice din atmosferă care încetinesc reacţiile de distrugere a ozonului (HNO3
spre exemplu) nu se pot amesteca cu aerul antarctic;
- căldura din exteriorul vortexului este stopată, prelungindu-se aşadar perioada cu temperaturi
foarte scăzute.
Norii Stratosferici Polari (NSP) – în timpul iernii polare temperatura în stratosfera joasă a
Antarcticii scade sub –780C, asociată acesteia fiind uscăciunea foarte mare a aerului, care
determină formarea norilor din particule de gheaţă (în care sunt incluse molecule de apă şi acid
azotic în principal); aceşti nori au un important rol în chimia atmosferei antarctice, deoarece
suprafaţa particulelor de gheaţă susţine apariţia reacţiilor care convertesc compuşii relativ inerţi ai
clorului şi bromului (HCl şi ClONO2 – nitrat de clor, BrONO2), apăruţi în mare măsură din
„desfacerea, ruperea” CFC-urilor, în forme ale clorului şi bromului cu efect distructiv asupra O3
(Cl2 şi HOCl) (figura 1); reacţiile 1-5 se desfăşoară doar la suprafaţa NSP şi sunt foarte rapide, iar
acidul nitric rezultat rămâne prins în particulele de gheaţă, concentraţiile oxizilor de azot (NOx) în
stare gazoasă fiind reduse;
reacţiile 1-5 se desfăşoară cu preponderenţă în timpul iernii polare, fiind condiţionate de existenţa
NSP; odată cu începutul lunii octombrie însă, lumina solară ajunge în interiorul vortexului şi
formele Cl2 şi HOCl sunt disociate prin reacţii fotochimice de către radiaţia solară (componenta
UV), crescând foarte mult concentraţiile de Cl şi Br atomic, întrunindu-se astfel condiţiile pentru
derularea ciclurilor catalitice (reacţiile 6-8) care distrug peste 70 % din ozonul stratosferei joase
doar în câteva săptămâni;
odată cu primăvara polară (luna decembrie), datorită încălzirii continue a stratosferei antarctice,
intensitatea vortexului se reduce foarte mult, iar aerul antarctic se amestecă cu cel din exterior,
mult mai bogat în ozon, nivelul concentraţiei ozonului apropiindu-se astfel de valorile medii;
Concluzii: (1) „gaura de ozon” reprezintă o reducere sezonieră a concentraţiei ozonului în
atmosfera antarctică, datorată unor cauze naturale şi amplificată de creşterea concentraţiei
compuşilor chimici de origine antropică (CFC-uri) în atmosfera terestră; se manifestă din luna
august până în noiembrie, diminuându-se începând cu luna decembrie, odată cu încălzirea
stratosferei polare şi reducerea vortexului polar; (2) în cazul Arcticii procesele dinamice ale
atmosferei sunt similare, însă temperaturile nu sunt atât de scăzute ca şi în Antarctica în timpul
iernii, datorită variabilităţii vortexului polar, limitându-se formarea NSP

(1) HCl(s) + ClONO2(g) = HNO3 (s) + Cl2(g)

(2) ClONO2(g) + H2O(s) = HNO3(s) + HOCl(g)
(3) HCl(s) + HOCl(g) = H2O(s) + Cl2(g)
(4) N2O5(g) + HCl(s) = HNO3(s) + ClNO2(g) Figura 2.
(5) N2O5(g) + H2O(s) = 2HNO3(s) Reacţiile chimice desfăşurate la
reacţii urmate la apariţia radiaţiei UV de ciclurile catalitice: suprafaţa norilor stratosferici polari
(6) Cl2 + UV = Cl + Cl
(7) Cl + O3 = ClO + O2
(8) ClO + O = Cl + O2
1. FRIMESCU, M. (1991), Ozonul atmosferic, Editura Tehnică, Bucureşti.

2. HOLLAND, H. D. (1983), Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura Tehnică, Bucureşti.
3. MOLINA M.J., ROWLAND F.S. (1974), Stratospheric Sink for Chlorofluoromethanes: Chlorine
Atom-Catalysed Destruction of Ozone. Nature 249 (28 June 1974):810-2
4. STONEHOUSE B. (1990), North Pole South Pole: a guide to the ecology and resources of the
Arctic and Antarctic. London, Prion.
5. http://www.ciesin.org/TG/OZ/ozndplt.html
6. http://www.epa.gov/ozone/science/index.html
7. http://www.atm.ch.cam.ac.uk/tour/part1.html
8. http://www.unep.org/ozone/new-substances-with-odp.shtml
ANEXE:
PROCESELE DEPRECIERII OZONULUI DIN ANTARCTICA

- lipsa luminii solare → noaptea polară → răcirea puternică a aerului de deasupra polului →
apariţia vortexului care izolează aerul antarctic de cel al regiunilor înconjurătoare.
- VORTEXUL → permite deprecierea rapidă a ozonului prin circuite catalitice
- Ciclu Catalitic- o serie de reacţii în urma cărora sunt produse modificări asupra formelor de
existenţă ale unui produs chimic , fără ca elementul catalizator să fie afectat.
- În cazul nostru, formele de manifestare a oxigenului în atmosferă sunt O3, O2 şi O.
- CFC-urile sunt descompuse de către radiaţia UV după ce străbat stratosfera, eliberând clorul
atomic. Acesta interacţionează cu formele de existenţă ale oxigenului astfel:
Cl + O3 → ClO + O2
ClO + O → Cl + O2
Rezultatul net al ciclului O3 + O → 2O2
- Acest ciclu catalitic a fost descoperit în 1973
- Datorită acestui ciclu catalitic s-a constatat distrugerea/transformarea a peste 50 % din ozonul
atmosferic deasupra Antarcticii.
- În Arctica situaţiile sunt similare, doar că temperaturile sunt mai mari decât în Antarctica,
datorită variabilităţii vortexului polar, aşadar este limitată formarea PSCs.
- Vortexul polar este „spart”, anihilat începând cu sfârşitul primăverii polare, putându-se astfel
realiza amestecarea aerului sărac în ozon cu cel bogat în ozon de la latitudini mai joase.
- CFC- substanţe de origine antropică care conţin Cl, folosite în aparatele de răcire (industria
aparatelor refrigerante), sistemele de aer condiţionat, producerea solvenţilor şi a unor ambalaje;
acelaşi rol îl au şi compuşii de Br şi NOx.
- Protocolul de la Montreal (1987) – reducerea emisiilor de CFC la jumătate până în 2000.

CICLUL NATURAL AL OZONULUI

(MODELUL LUI SYDNEY CHAPMAN)
Soarele
UV-C
UV-B
+ +
CICLU CATALITIC IMPLICAT ÎN DINAMICA OZONULUI
UV
CFC-11
Clor -
-
+
Ciclu
+ catalitic

Tema 2 (seminar): CICLUL CARBONULUI ÎN NATURĂ. EFECTUL DE SERĂ
A. TRĂSĂTURI GENERALE ALE CICLURILOR BIOGEOCHIMICE

Definiţii:
(1) Ciclul prin care carbonul, azotul şi alte elemente anorganice din sol, atmosferă, hidrosferă etc.
sunt convertite în substanţe organice animale sau vegetale şi eliberate înapoi în mediu.
(Webster’s Dictionary)
(2) Descriere a proceselor şi cantităţilor care participă în circulaţia globală a elementelor.
(Butcher şi colab., 1992)
(3) Mişcarea (circulaţia) elementelor chimice de la un organism la alt organism şi de la acestea
spre mediul fizic înconjurător pe căi mai mult sau mai puţin ciclice. (Allaby, 1994)
(4) Un sistem format din două sau mai multe resurse depozitate şi interconectate în aşa fel încât o
anumită parte din substanţele acumulate este rotită prin acel sistem într-o manieră ciclică.
(Rodhe, 1992)
(5) Totalitatea ciclurilor biogeochimice de pe Terra formează “o reţea invizibilă de canale prin
care atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera sunt strâns legate între ele printr-o mulţime
de fluxuri ale substanţelor şi elementelor chimice necesare proceselor vieţii”. (Puia şi colab,
2001)
Consideraţii asupra terminologiei folosite:
• Circuit geochimic – circuitul elementelor chimice desfăşurat la nivelul învelişului geografic
prin intermediul proceselor fizico-chimice;
• Circuit biochimic – circuitul elementelor chimice care cuprinde forme de stocaj în celulele
materiei organice, rezultând creşterea energiei moleculare, precum şi procese noi care
accelerează derularea circuitului;
• Circuit biogeochimic – sistem complex cu rol vital în procesul de metabolism al planetei;
• Circuit natural – sistemul relaţiilor ciclice prin care se realizează transferul material, energetic
şi informaţional în procesul coevoluţiei componentelor mediului;
Motorul derulării ciclurilor biogeochimice este energia solară, care antrenează materia în diverse
forme de mişcare (transformări chimice, biochimice, deplasare mecanică etc.).
Legităţi implicate în circuitele environmentale: legea conservării energiei (energia intrată într-un
sistem este fie stocată, sub formă de energie latentă, fie lăsată să treacă către un alt sistem, ea însă
nu este nici risipită, nici creată), legea conversiei ineficiente a energiei (în urma oricăror procese
de transfer energetic există şi energie pierdută între cele 2 forme de stocaj).

Elementele chimice fundamentale în desfăşurarea vieţii pe Terra (formează 99% din substanţa
oricărui organism, de asemenea solventul principal pentru celulele organismelor) introduc
ciclurile biogeochimice majore, interconectate între ele, formând metabolismul terestru. Aceste
elemente sunt: carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul, fosforul şi sulful. Alături de acestea,
elemente precum Na, K, Mg, Ca, Cl (macroelemente, acţionând sub formă de ioni) formează
ciclurile de rangul II, iar microelementele (B, I, Mn, Cu, Zn, Mo, Co, I, V, Si, Al) formează
ciclurile de rangul III.
Sub aspect structural, aceste cicluri au în comun faptul că includ forme diverse de stocaj (material
şi energetic) şi elemente de relaţionare a acestora (procese, mecanisme de transfer); cea mai mare
parte a formelor de existenţă ale elementului care formează un ciclu biogeochimic rămân ca şi
rezerve în cadrul depozitelor majore, doar o mică cantitate fiind vehiculată (fondul de schimb).
Sub aspectul „fluidităţii” derulării, ciclurile biogeochimice pot fi categorisite ca (a) perfecte, cu
circulaţie globală datorită faptului că elementul chimic constitutiv posedă liberă circulaţie în stare
gazoasă în volumul întregii atmosfere, iar rezervoarele principale sunt atmosfera şi hidrosfera
(carbonul, azotul, oxigenul, apa) şi (b) imperfecte, care pot fi mai adecvat considerate regionale şi
locale deoarece elementul constitutiv, fiind cantonat în principal în sol şi litosferă, este răspândit
în „petice” în mediu, neavând o dimensiune globală a dinamicii sale (cicluri sedimentare).
Direcţiile de abordare a circuitelor biogeochimice: 1) stabilirea formelor de stocaj şi a
mecanismelor de transfer şi 2) identificarea şi cuantificarea intervenţiei antropice în aceste
circuite (momentele de cotitură reprezentate de revoluţia industrială şi de amplificarea fără
precedent a exploatării resurselor după cel de-al II- lea război mondial).
B. CICLUL BIOGEOCHIMIC AL CARBONULUI

Principala stare fizică sub care circulă carbonul în natură este cea gazoasă, sub formă de CO2,
găsindu-se în apă, în aer şi în sol. Biosfera este rezervorul cel mai important pentru carbonul circulat în
mediu, în interiorul acesteia derulându-se transferuri între producători şi consumatori, antrenarea fiind
susţinută de energia solară primară şi de energia secundară de origine metabolică. Ciclul biologic al
carbonului este aproape închis, putând fi considerat izolat de ciclul global integrator pentru perioade scurte
de timp (Holland, 1983), fiind controlat, în ultimă instanţă, de balanţa dintre rata fotosintezei şi rata
descompunerii sau biodegradării (reacţiile 1, 2 şi 3).
(1) CO2 + H2O ―hν→ {CH2O} + O2(g) (intră în procese de oxidare) FOTOSINTEZA
(2) {CH2O} + O2(g) → CO2 + H2O (intră în ciclul biogeochimic al apei) RESPIRAŢIA AEROBĂ
(3) 2{CH2O}→CO2(g) + CH4(g) RESPIRAŢIE ANAEROBĂ

Derularea ciclului carbonului la nivelul sistemelor atmosferă-biosferă şi atmosferă-ocean

înregistrează uşoare scurgeri anuale, compensarea acestora putându-se asigura doar prin aportul de carbon
din interiorul Pământului, în urma descompunerii calcarelor şi dolomitelor, precum şi prin emisii
vulcanice (gazele vulcanice conţin cca. 10% CO2) (figura 1 de la anexă).
Vehicularea carbonului între rezervoarele principale se realizează prin intermediul unor procese
fizico-chimice şi biologice complexe, după cum reiese din tabelul 2 din anexă.
La procesele naturale care realizează circulaţia carbonului s-au adăugat, începând cu perioada
industrială, forme antropice de extracţie, transformare şi emisie a acestuia, care au perturbat semnificativ
ciclul natural. Dintre aceste activităţi menţionăm arderea combustibililor fosili, defrişările, lucrările
agricole, urbanizarea etc., al căror impact este reflectat, pe de o parte, de creşterea conţinutului de CO2
atmosferic (de la 280 ppmv în 1750 la 370 ppmv în 2000, estimându-se o valoare de 700 ppmv în 2100),
iar pe de altă parte de îmbogăţirea atmosferei în compuşi sintetici ai carbonului (CFC-11, CFC-12, HCFC,
HFC etc.) (tabelul 3).
Emisii medii anuale

Surse de CO2
(GtC/an)
(1) Emisii datorită arderii combustibililor fosili şi producţiei de ciment 5,5 ± 0,5
(2) Surplus datorat schimbării folosinţei terenurilor din zonele tropicale 1,6 ± 1,0
(3) Total emisii induse antropic 7,1 ± 1,1
Stocarea acestor fluxuri în rezervoare

(4) Stocaj atmosferic 3,3 ± 0,2
(5) Absorbţie în oceane 2,0 ± 0,8
(6) Consum în procesul de refacere (plantare) forestieră din Emisfera Nordică 0,5 ± 0,5
(7) Scăderi deduse: 3-(4+5+6) 1,3 ± 1,5
Tabel 3. Media anuală a aportului antropic de carbon pe categorii de emisii (Sursa: IPCC, 1997)
Despăduriri
Atmosfera 750 + 3/an
2 5
102 50 50 92 90
Biota terestră
550
50 Suprafaţa oceanului 1000 + 1/an
Sol şi detritus Râuri
0.8 Biota acvatică 3 36
1500 40
4 35 37
Combustibili Ape oceanice adânci 38000 + 2/an

fosili
0.2
Sedimentare
Stocurile şi circuitul global al carbonului (după Houghton et al., 2000)

C. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ŞI „EFECTUL DE SERĂ”

Din categoria problemelor globale de mediu, trei domenii au deţinut prioritatea preocupărilor
ştiinţifice în ultimele decade: depunerile acide, distrugerea ozonului stratosferic şi încălzirea globală.
Dacă Pământul nu ar avea atmosferă, temperatura medie de la suprafaţa sa ar fi de –180C, în
prezent aceasta fiind de +140C. Diferenţa de 320C este cauzată de aşa numitele „gaze de seră”, care sunt
transparente pentru radiaţia solară predominant de undă scurtă, dar absorb radiaţia de undă lungă (radiație
termică, din domeniul infraroşu îndepărtat) emisă de suprafața terestră şi, prin aceasta, încălzesc atmosfera
joasă, constituindu-se într-o adevărată pătură termică, acest mecanism fiind cunoscut sub denumirea de
efect de ser
Radiaţie solară Radiaţie infraroşie

100
26
4
20
Convecţii -180C
H2O CO2
50
30
150C
Reprezentarea schematică a efectului de seră (după Jäger şi Ferguson, 1991)
Principalele gaze de seră naturale sunt vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxigenul şi
oxidul azotic, la care se adaugă un grup de compuşi sintetici, precum cloroflorcarburile, hidroflorcarburile,
perflorcarburile şi hexaflorura de sulf. Intensitatea cu care aceste gaze influenţează efectul de seră diferă
foarte mult, astfel că o moleculă de metan este de 30 de ori mai puternică sub acest aspect decât una de
CO2, iar una de CFC de peste 10000 de ori (tabel 4 şi 5). Din combinarea acestui potenţial cu concentraţia
fiecărui gaz în atmosfera terestră rezultă contribuţia fiecăruia la constituirea şi evoluţia fenomenului
(diagrama 1).

CO2 CH4 N2O CFC-11 HCFC-22 CF4

Perioada preindustrială ~280ppmv ~700ppbv ~275ppbv 0 0 0
1994 358ppmv 1720ppbv 312ppbv 268pptv 110pptv 72pptv
Valoarea modificării anuale a
+1.5ppmv 10ppvb +0.8ppvb 0 +5pptv +1.2pptv
concentraţiei (1984-’90)
Rata anuală a modificării
+0.4% +0.6% +0.25% 0 +5% +2%
concentraţiei (1984-’90)
Timpul de viaţă în atmosferă 50-200 12 120 50 12 50000
Tabel 4. Evoluţia concentraţiei principalelor „gaze de seră” (Sursa: IPCC, 1997)
Durata de viaţă Potenţialul de încălzire globală (GWP)

Gazul
(ani)
20 ani 100 ani 500 ani
CO2 70-200 1 1 1
CH4 12±3 56 21 6.5
N2O (oxid azotic) 120 280 310 170
C-H-F (familia HFC) 1.5-50 5000 3000 500
SF6 (hexaflorură de sulf) 3200 16300 23900 34900
C-F (perflorocarburi) 3-10000 6000 8000 14000
Tabel 5. Timpul mediu de remanenţă în atmosferă a câtorva „gaze de seră”
şi potenţialul lor de încălzire globală (GWP), raportat la CO2 (Sursa: IPCC, 1997)
CONTRIBUŢIA GAZELOR DE SERĂ LA ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ
Vapori de apă şi
Ozon oxid de azot
10% 5%
Metan Dioxid de carbon

20% 50%
CFC-11,12
15%

Factors influencing
the greenhouse effect.
There are three main
factors that directly
influence the energy
balance of the earth:
the total energy influx,
which depends on the
earth's distance from
the sun and on solar
activity; the chemical
composition of the
atmosphere, and
albedo, the ability of
the earth's surface to
reflect light. The only
factor that has changed
significantly in the last
100 years is the
chemical composition
of the atmosphere. This
resource also includes
a graphic that shows
how the amounts of
carbon dioxide (in
parts per million),
methane (in parts per
billion) and nitrous
oxide (in parts per
billion) in the earth's
atmosphere have
increased from the
year 1000 to the year
2000. The graphic also
shows how the amount
of radiative forcing, in
watts per square metre, has increased for each chemical.
Factors influencing the greenhouse effect. (2002). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 17:40, January
17, 2012 from http://maps.grida.no/go/graphic/factors_influencing_the_greenhouse_effect.

Greenhouse gas emissions for three sectors. (2009). In UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 17:12,
January 17, 2012 from http://maps.grida.no/go/graphic/greenhouse-gas-emissions-for-three-sectors.
Temperature and CO2 concentration in the atmosphere over the past 400 000 years. (2000). In UNEP/GRID-Arendal Maps and
Graphics Library. Retrieved 17:28, January 17, 2012 from http://maps.grida.no/go/graphic/temperature-and-co2-concentration-in-
the-atmosphere-over-the-past-400-000-years.

Historical trends in carbon dioxide concentrations and temperature, on a geological and recent time scale. The most recent
geological history, in the last hundred thousand years, has been characterised by cycles of glaciations, or ice ages. The historic
temperatures, through these times, have been low, and continental ice sheets have covered large parts of the world. Through
ancient air, trapped in tiny bubbles in the Antarctic ice, we have been able to see what the temperature cycle was at that time, and
also the concentration of carbon dioxide (CO2). The more recent history, from the middle ages and up until now, show increasing
temperatures, rising as the world emerged from the Little Ice Age (LIA), around 1850. With the industrial era, human activities
have at the same time increased the level of carbon dioxide (CO2) in the atmosphere, primarily through the burning of fossil
fuels. Carbon dioxide is one of the main greenhouse gases, and scientists have been able to connect human activities as one of the
drivers to climate change and global warming. The top part of the CO2 measurements, the observations, are what is referred to
as the 'Mauna Loa curve' or the 'Keeling curve'.
Historical trends in carbon dioxide concentrations and temperature, on a geological and recent time scale. (June 2007). In
UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 18:05, January 17, 2012 from
http://maps.grida.no/go/graphic/historical-trends-in-carbon-dioxide-concentrations-and-temperature-on-a-geological-and-recent-
time-scale.

Precipitation changes:
trends over land from
1900 to 2000. (2005). In
UNEP/GRID-Arendal
Maps and Graphics
Library. Retrieved 17:30,
January 17, 2012 from
http://maps.grida.no/go/gr
aphic/precipitation_chang
es_trends_over_land_fro
m_1900_to_2000.
Time series of freeze-up and break-up

dates from selected Northern
Hemisphere lakes and rivers, 1846–
1995. Limited by the availability of
detailed observations, most historical
evaluations of changes in freshwater
ice have focused on relatively simple
characteristics, such as the timing of
autumn freeze up and spring break up,
and maximum ice-cover thickness.
Based on 27 long-term (about 150-
year) records from around the
Northern Hemisphere, Magnuson and
others (Figure 8.1) discovered that
freeze up has been delayed by
approximately six days per hundred
years and break up advanced by a
similar rate, resulting in an almost two-
week per century reduction in the ice-
covered season. Numerous other
regional and continental studies have been conducted using the more spatially-detailed sets of observations available for the
latter half of the 20th-century.
Time series of freeze-up and break-up dates from selected Northern Hemisphere lakes and rivers, 1846–1995. (May 2010). In
UNEP/GRID-Arendal Maps and Graphics Library. Retrieved 17:32, January 17, 2012 from http://maps.grida.no/go/graphic/time-
series-of-freeze-up-and-break-up-dates-from-selected-northern-hemisphere-lakes-and-rivers-1846-1.

Manifestarea autoreglării mediului geografic pe diferite paliere ca răspuns la disfuncţionalitatea

introdusă de încălzirea globală (după Goudie, 1993).
Predicţiile cu privire la direcţiile de evoluţie a mediului în condiţiile intensificării efectului de seră
nu pot lua forma simplă a unui model care sugerează o creştere a temperaturilor medii cu valori cuprinse
între 1.5 şi 40C (2.50C este media valorilor furnizate de către diferite surse), deoarece implicaţiile unei
încălziri globale “pun în mişcare” complexele mecanisme de feedback ale planetei, cu efecte cumulate
greu de prevăzut. O parte dintre aceste mecanisme sunt expuse după cum urmează:
1. Relaţia temperatură – radiaţie infraroşie (feedback negativ). Pe măsură ce temperatura va creşte, radiaţie
infraroşie suplimentară va fi emisă de atmosfera joasă în spaţiul extraterestru.
2. Relaţia apă – efect de seră (feedback pozitiv). Pe măsură ce temperatura va creşte, cantitatea de vapori de apă
din atmosferă va creşte la rândul său. O creştere a conţinutului de vapori de apă din atmosferă va da consistenţă
păturii termice din atmosferă, efectul de seră fiind astfel intensificat.
3. Albedoul suprafeţelor acoperite cu gheaţă şi zăpadă (feedback pozitiv). Prin creşterea temperaturii criosfera se
va reduce ca suprafaţă, scăzând astfel albedoul suprafeţei terestre şi, în consecinţă, creşterea absorbţiei radiaţiei
solare.
4. Stratul de nori (feedback pozitiv). Creşterea temperaturii produce extinderea suprafeţei stratului de nori, ceea ce
duce la absorbţia suplimentară de radiaţie infraroşie, deci la creşterea temperaturii în atmosfera joasă.
5. Stratul de nori (feedback negativ). Mai mulţi nori duc la creşterea albedoului atmosferic, reflexia suplimentară a
radiaţiei infraroşii venite de la Soare ducând la scăderea temperaturii atmosferei geografice.
6. Relaţia dintre CO2 atmosferic şi biomasă (feedback negativ). Creşterea concentraţiilor de CO2 din atmosferă
conduce la creşterea biomasei, ceea ce va duce la fixarea unor cantităţi mai mari de CO2 prin fotosinteză şi la
reducerea concentraţiilor atmosferice ale acestui gaz.
7. Formarea icebergurilor (feedback negativ şi pozitiv). Creşterea temperaturii duce la topirea gheţarilor (atât a
celor montani, cât şi a celor de calotă) şi la desprinderea a numeroase iceberguri din masa calotelor, care,
deplasându-se pe mari distanţe, vor produce o creştere a albedoului terestru, până la topirea lor. În continuare,
prin dispariţia lor, albedoul terestru va scădea, crescând absorbţia radiaţiilor şi temperatura suprafeţei terestre.
8. Relaţia dintre temperatură şi mişcările de convecţie (feedback negativ). Mişcările de convecţie vor fi
intensificate pe măsură ce temperatura suprafeţei terestre va creşte, transportul pe această cale a căldurii înspre
atmosferă răcind suprafaţa terestră.
9. Derularea circuitului hidric (feedback negativ şi pozitiv). Prin creşterea temperaturilor se produce o intensificare
a ciclului hidric global. Aceasta înseamnă, pe de o parte, transportul surplusului termic dinspre suprafaţa terestră
către atmosferă prin evaporaţie, iar pe de altă parte, întoarcerea aceleiaşi cantităţi de energie datorită
intensificării precipitaţiilor.
10. Relaţia dintre temperatură, calotele de gheaţă şi curenţii oceanici (feedback pozitiv). Curenţii reci de adâncime
sunt condiţionaţi de calotele glaciare arctice şi antarctice, iar o creştere a temperaturii va duce la scăderea sau
chiar oprirea formării acestor calote, aşadar la reducerea semnificativă a intensităţii şi volumului acestor curenţi,
prin dispariţia “reaprovizionării” lor, dar şi prin diluarea lor cu apă dulce din masa calotelor în topire. Rezultatul

constă în creşterea temperaturii apelor oceanice, ceea ce atrage după sine eliberarea
unor cantităţi suplimentare de CO2 înspre atmosferă şi accentuarea efectului de
seră.
11. Albedoul biomasei (feedback pozitiv). Stimularea creşterii vegetaţiei ca răspuns la
creşterea temperaturii va determina o scădere a albedoului, stimulându-se astfel
creşterea în continuare a temperaturilor.
12. Stimularea metanului captiv (feedback pozitiv). Creşterea temperaturii latitudinilor
înalte va avea ca şi consecinţă eliberarea metanului captiv în permafrost şi în
calotele glaciare, eliberarea acestuia în atmosferă accelerând efectul de seră.
1. BOTNARIUC, N., VĂDINEANU, A. (1982), Ecologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. COSTE, I. (1982), Omul, biosfera şi resursele naturale, Editura Facla,
Timişoara.
3. GOUDIE, A. (1990), The Human Impact on the Natural Environment,
Blackwell Publishers, Oxford, UK.
4. HOLLAND, H. D. (1983), Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura
Tehnică, Bucureşti.
5. JAGER, J., FERGUSON, H.L. (editors) (1991) Climatic change:
science, impacts and policy, Cambridge: Cambridge University Press.
6. MAC, I. (2003), Ştiinţa Mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
7. MANAHAN, S. E. (1995), Environmental Chemistry, CRC Press, Inc.,
Boca Raton, Florida, U.S.A.
8. O’RIORDAN, T. (2000), Environmental Science for Environmental
Management, Prentice Hall, Harlow, England.
9. PUIA, I., SORAN, V., CARLIER, L., ROTAR, I., VLAHOVA, M.
(2001), Agroecologie şi ecodezvoltare, Editura Academicpres, Cluj-
Napoca.
10. RAMBLER, M. B., MARGULIS, L., FESLER, R. (1989), Global
Ecology – Toward a Science of the Biosphere, University of
Massachusetts.
11. STUGREN, B. (1975), Ecologie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
12. http://www.physicalgeography.net/fundamentals/9r.html

13. http://earthobservatory.nasa.gov/Features/CarbonCycle/
14. http://ec.europa.eu/clima/sites/campaign/index_en.htm
15. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l28201
16. http://www.ipcc.ch/
17. http://unfccc.int/2860.php
18. http://www.grida.no/publications/other/ipcc_tar/
ANEXE:
1
ATMOSFERA
Degazeificare datorită metamorfismului şi vulcanismului 0.09
Soluţie de CO2 în apa marină ≈2.5
Flux net de carbonaţi 0.06

48 23 35 5
2 BIOSFERA 4 BIOSFERA
Fabricarea cimentului 0.7

CONTINENTALĂ MARINĂ
Arderea combustibililor fosili 4.2
Alterarea carbonului elemental 0.09
25 25 30 30
3 MATERIA 5 MATERIA
ORGANICĂ ORGANICĂ
CONTINENTALĂ MARINĂ
MOARTĂ MOARTĂ
<0.1 0.1
6 0.22
OCEANE
carbonaţilor 0.16
Depunere de Co Depunere de carbonaţi Alterarea
0.12 0.22
7 CARBON 8
ELEMENTAL CARBONAŢI
9 CARBON
JUVENIL
LITOSFERA
Figura 1. Ciclul global şi ciclul biologic al carbonului (după Holland, 1983)

(cifrele indică ratele de transfer în unităţi de 1015 g C/an)

Transfer între rezervoare Rata de transfer

Procesul
din în Gt/an
1 2 Fotosinteza netă pe uscat 48

2 1 Descompunerea rapidă a materiei organice de pe uscat 23
1 4 Fotosinteza netă în ocean 35
4 1 Descompunerea rapidă a materiei prime organice marine 5
2 3 Acumulare de materie organică continentală moartă 25
4 5 Acumulare de materie organică marină moartă 30
3 1 Descompunerea materiei organice continentale moarte 25
5 1 Descompunerea materiei organice marine moarte 30
7 1 Arderea combustibililor fosili 4,2
8 1 Fabricarea cimentului 0,7
7 1 Oxidarea carbonului elemental 0,09±0,02
6 7 Depunerea de carbon elemental 0,12±0,03
1 6 Flux net de carbonaţi 0,06±0,04
1 6 Dizolvarea carbonului în oceane ≈2,5
8 6 Alterarea carbonaţilor 0,16±0,04
6 8 Depunerea carbonaţilor 0,22±0,04
7,8,9 1 Degazeificarea datorită proceselor metamorfice şi magmatice 0,09±0,03
Tabel 2. Ratele de transfer a carbonului între principalele rezervoare (după Holland, 1983)

Tema 3 (seminar): ARII NATURALE PROTEJATE. CATEGORII ȘI MANAGEMENT
TERMINOLOGIE ŞI TIPOLOGIE. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIU

În Legea nr. 137/1995 se prevede că, pentru conservarea unor habitate naturale şi a biodiversităţii
care defineşte cadrul biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi a formaţiunilor naturale cu valoare
ecologică, ştiinţifică şi peisagistică, se menţine şi se dezvoltă reţeaua naţională de areale protejate şi
monumente ale naturii. Prin arie protejată se înţelege “o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale
rare sau în procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective
specifice de conservare” (Anexa 1, L 137/1995). OUG 195/2005 privind protecţia mediului, actul care
abrogă Legea Protecţiei Mediului 137/1995, conţine şi definiţia ariei protejate, exprimată astfel: zona
terestra, acvatica şi/sau subterana, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi
conservare, în care exista specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de alta natura, cu valoare ecologica, ştiinţifică sau
culturală deosebita.
De asemenea, OUG 57/2007 conţine definiţii ale unor termeni folosiţi în respectivul act legislativ,
între aceştia noţiunea de arie naturală protejată având înţelesul de „zona terestra, acvatica si/sau
subterana în care exista specii de plante si animale sălbatice, elemente si formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de alta natura, cu valoare ecologica, ştiinţifica ori
culturala deosebita, care are un regim special de protecţie si conservare, stabilit conform prevederilor
legale” (OUG 57/2007, Art. 4, al. 18).
O altă definiţie a arealelor protejate este dată în cadrul celei de a 19-a sesiuni a Adunării generale
a UICN, care a avut loc la Buenos Aires, în ianuarie 1994. În acest document se arată că “un areal
protejat este o zonă terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei diversităţii biologice, şi cu resurse
naturale şi culturale, administrată cu mijloace legale sau cu alte mijloace efective”.
Conform rezoluţiei adoptate, cele 6 categorii administrative stabilite de UICN pentru arealele
protejate sunt:
Categoria IUCN I (a şi b) - REZERVAŢIA NATURALĂ STRICTĂ/ZONĂ SĂLBATICĂ: arie
protejată administrată în principal pentru scopuri ştiinţifice sau pentru protejarea naturii (a sălbăticiei).
O zonă terestră şi/sau acvatică care prezintă ecosisteme, trăsături geologice sau fiziologice şi/sau
specii deosebite sau reprezentative, disponibilă primar pentru cercetare ştiinţifică şi/sau monitorizare.
Categoria IUCN II - PARC NAŢIONAL: O arie naturală terestră şi/sau acvatică, desemnată pentru
(a) protecţia integrităţii ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme pentru generaţiile prezente şi
viitoare, (b) excluderea exploatării sau locuirii care contravine scopului desemnării şi (c) punerea la

dispoziţie a unei baze care să asigure posibilităţi spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de
vizitare, toate trebuind să fie compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi cu diversitatea
culturală.
Categoria IUCN III - MONUMENT NATURAL: arie protejată administrată în principal pentru
conservarea trăsăturilor naturale specifice. Zonă care conţine una sau mai multe trăsături
naturale/culturale specifice, care este de o valoare deosebită sau unică datorită calităţii reprezentative
sau estetice sau semnificaţiei culturale.
Categoria IUCN IV - ARIE DE GESTIONARE A HABITATELOR/SPECIILOR: arie protejată
administrată în principal pentru conservarea prin intervenţii manageriale. O arie terestră şi/sau
acvatică care face obiectul unei intervenţii active în scopul managementului pentru a asigura
menţinerea habitatelor şi/sau îndeplinirea necesităţilor unor anumite specii.
Categoria IUCN V - PEISAJ TERESTRU/MARIN PROTEJAT: arie protejată administrată în
principal pentru conservarea peisajului şi recreaţiei. O arie terestră, cu zonă costieră şi marină, după
caz, unde interacţiunea oamenilor cu natura de-a lungul timpului a generat o suprafaţă cu trăsături
distincte, cu valori semnificative estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea cu o diversitate
biologică mare. Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni tradiţionale este vitală pentru
protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.
Categoria IUCN VI - ARIE PROTEJATĂ CU RESURSE GESTIONATE: arie protejată
administrată în principal pentru folosirea adecvată a ecosistemelor naturale. O arie care conţine
predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate pentru asigurarea pe termen lung a protecţiei şi
menţinerii diversităţii biologice, asigurând în acelaşi timp în mod durabil bunuri şi servicii pentru
satisfacerea nevoilor comunităţilor.
Arii gospodarite in special pentru DENUMIRE CATEGORIE

I.a
protectie stricta rezervatie naturala stricta/ arie salbatica
I.b
conservarea ecosistemelor & recreere parc national II
conservarea trasaturilor naturale monument natural III
conservare prin management activ arie de gestionare a habitatelor/speciilor IV
conservare si recreere peisaj terestru/marin protejat V
utilizarea durabila a resurselor arie protejată cu resurse gestionate VI

Relaţia dintre obiectivele de management si categoriile de arii protejate IUCN

Obiectiv de management I.a I.b II III IV V VI
Cercetare ştiinţifică 1 3 2 2 2 2 3
Protecţia sălbăticiei 2 1 2 3 3 - 2
Protecţia diversităţii speciilor/genetice 1 2 1 1 1 2 1
Menţinerea serviciilor 2 1 1 - 1 2 1
Protecţia trăsăturilor naturale/culturale - - 2 1 3 1 3
Turism si recreare - 2 1 1 3 1 3
Educaţie - - 2 2 2 2 3
Utilizarea durabila a resurselor ecosistemice - 3 3 - 2 2 1
Menţinerea activităților cultural tradiţionale - - - - - 1 2
Legenda:
1 - obiectiv primar
2 - obiectiv secundar
3 - obiectiv potenţial aplicabil
- - obiectiv neaplicabil
Aceste categorii apar şi în reglementările româneşti (Comisia Monumentelor Naturii), cu unele

diferenţieri de formulare însă, criteriile de constituire fiind însă aceleaşi:
REZERVAŢII ŞTIINŢIFICE (UICN I), destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi menţinerii
fondului genetic autohton;
PARCURI NAŢIONALE (UICN II), destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei, turismului;
MONUMENTE ALE NATURII (UICN III), care pot fi: specii de plante şi de animale rare sau pe
cale de dispariţie, ori forme naturale unice, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite;
REZERVAŢII NATURALE (UICN IV), destinate menţinerii unor medii de viaţă specifice de
interes botanic, zoologic, speologic, forestier, paleontologic, geologic, limnologic, etc.;
PARCURI NATURALE (UICN V), cu rol de conservare a peisajului natural;
CATEGORIA UICN VI NU ARE CORESPONDENT ÎN ROMÂNIA.
Zonarea internă a ariilor naturale protejate de interes național (conform OUG 57/2007) - definirea
si delimitarea de zone în interiorul ariilor naturale protejate, in care se stabilesc masuri speciale de
management si se reglementează activitățile umane în conformitate cu obiectivele pentru care a fost
desemnată aria naturală protejată.
Zonarea internă a ariilor naturale protejate de interes național se face prin Planul de Management,
prin definirea și delimitarea următoarelor zone:
Zone cu protecție strictă - zonele din ariile naturale protejate, de mare importanta științificã, ce
cuprind zone sãlbatice în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. În

aceste zone se interzice desfășurarea oricăror activități umane , cu excepția activităților de cercetare,
educație sau ecoturism.
Zonele de protecție integrală - cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din
interiorul ariilor naturale protejate. Aici sunt interzise orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor
naturale, precum şi orice forme de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecţie sau de
conservare, precum și activităţile de construcţii-investiţii, cu excepţia celor destinate administrării ariei
naturale protejate sau activităţilor de cercetare ştiinţifică ori a celor destinate asigurării siguranţei naţionale
sau prevenirii unor calamitati naturale.
Zonele tampon – în parcurile naționale denumite zone de conservare durabilă, iar în cele naturale
zone de management durabil. Fac trecerea între zonele cu protecție integrală și cele de dezvoltare durabilă.
În aceste zone se pot desfășura numai activități științifice și educative, de ecoturism dar doar cele care nu
necesită construcții-investiții, utilizarea rațională a pajiștilor pentru cosit, recoltarea de fructe de pădure,
ciuperci, plante medicinale etc.
Zonele de dezvoltare durabilă – în cadrul acestora se pot desfășura activități de vânătoare, de
cultivare a terenurilor și creștere a animalelor, alte activități tradiționale practicate de comunitățile locale,
proiecte de investiții în cazul în care studiile de evaluare a impactului atestă că nu vor intra în conflict cu
obiectivele de conservare.
Alături de aceste categorii, în sistemul de clasificare a arealelor protejate mai apare o categorie de
teritorii de interes internaţional, care include:
- Rezervaţii ale Biosferei - arii protejate, care imbina conservarea, reprezentand ecosistemele
majore ale globului si dezvoltarea durabila, servind ca model de dezvoltare pentru medii
particulare. Ele formeaza o retea mondiala pentru cercetarea si monitorizarea ecologica si
reprezinta zone pentru constientizare, educatie si instruire in domeniul mediului;
- Situri al Patrimoniului Mondial - acele arii naturale protejate ale caror scopuri sunt protectia
si conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul carora exista elemente naturale a caror
valoare este recunoscuta ca fiind de importanta universala. Marimea arealului lor este
determinata de cerintele pentru asigurarea integritatii si conservarii elementelor supuse acestui
regim de protectie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunitati umane ale caror activitati sunt
orientate pentru o dezvoltare compatibila cu cerintele de protectie si conservare ale sitului
natural;
- Zone Ramsar (zone umede de importanta internaţionala) - acele arii naturale protejate al
caror scop este asigurarea protectiei si conservarii siturilor naturale cu diversitatea biologica
specifica zonelor umede;

- Arii de protecție specială avifaunistică - acele arii naturale protejate ale caror scopuri sunt
conservarea, mentinerea si, acolo unde este cazul, readucea într-o stare de conservare favorabila
a speciilor de pasari si a habitatelor specifice, desemnate pentru protectia speciilor de pasari
migratoare salbatice;
- Situri de importanță comunitară - siturile/ariile care, în regiunea sau în regiunile
biogeografice în care exista, contribuie semnificativ la menținerea ori restaurarea la o stare de
conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar prevăzute în
anexele Directivelor Habitate și Păsări și care contribuie semnificativ la coerenta rețelei "Natura
2000" și la menținerea diversitatii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective;
- Arii Speciale de Conservare - situri/arii desemnate pentru protecția și conservarea şi, acolo
unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a
habitatelor specifice existente pe teritoriul României.
Potrivit legislaţiei actuale din România, arealele protejate si monumentele naturii se constituie
prin acte sau reglementări cu caracter normativ, pe baza fundamentării ştiinţifice făcute de Academia
Română. Arealele protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
aprobate conform legii.
Articolul 55 din Legea Protecţiei Mediului prevede câteva principii şi dispoziţii generale cu
privire la arealele protejate. Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, ca autoritate centrală, la
propunerea Academiei Române, are următoarele abilităţi:
− poate declara noi zone pentru extinderea reţelei de areale protejate şi încadrarea acestora pe categorii;
− stabileşte regimul de administrare şi abordare turistică, organizează reţeaua de supraveghere şi pază a
arealelor protejate;
− controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează arealele protejate.
Autorităţile care administrează teritoriul pot institui zone protejate în administrare proprie, pentru
conservarea elementelor de faună şi floră cu interes economic şi ştiinţific deosebit. Aceste terenuri, aflate
în afara arealelor protejate, pot fi introduse cu timpul în reţeaua naţionala a monumentelor naturii.
În cadrul arealelor protejate, o categorie aparte, impusă de rezultatul cercetărilor efectuate în

cadrul Programului internaţional “Omul şi biosfera”, elaborat în anul 1971 pe o perioadă nelimitată de
către UNESCO, o constituie rezervaţiile biosferei.
Potrivit articolului 2 din Legea nr. 82/1993, prin REZERVAŢIE A BIOSFEREI se înţelege
“zona geografică incluzând suprafeţe de uscat şi de ape în care există elemente şi formaţiuni fizico-
geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică
deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de

administrare, în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi

organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului şi a resurselor sale
naturale”. Astfel de areale cu importanţă ecologică de interes naţional şi internaţional trebuie să cuprindă
zone tampon bine delimitate şi să asigure, prin intermediul ecosistemelor pe care le conţin, continuitatea
ciclurilor biogeochimice şi regenerarea resurselor naturale.
Managementul rezervatiilor biosferei se realizeaza conform unor regulamente si planuri
de protectie si conservare proprii, în conformitate cu recomandarile Programului Om - Biosfera
de sub egida UNESCO. Daca în perimetrul rezervatiilor biosferei sunt cuprinse si situri naturale
ale patrimoniului universal, managementul rezervatiei se realizeaza cu respectarea prevederilor
Conventiei privind protectia patrimoniului mondial cultural si natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protectiei si conservarii unor zone de habitat natural si a diversitatii biologice
specifice, precum si pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerintelor de consum ale
populatiilor locale si în limitele potentialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul
rezervatiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferentiat de protectie ecologica, de conservare si de
valorificare a resurselor, dupa cum urmeaza:
1. zone strict protejate, având regimul de protectie si conservare a rezervatiilor stiintifice;
2. zone tampon, cu rol de protectie a zonelor strict protejate si în care sunt admise activitati limitate
de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizatiile date de administratia
rezervatiei;
3. zone de reconstructie ecologica, în care se realizeaza masuri de refacere a mediului deteriorat;
4. zone de dezvoltare durabila, valorificabile economic prin practici traditionale sau noi, ecologic
admise, în limitele capacitatii de regenerare a resurselor.
NORME DE CONSERVARE A ARIILOR NATURALE PROTEJATE

1. PARCUL NAŢIONAL. Având în vedere faptul că are drept principal obiectiv protecţia ecosistemelor,
parcul naţional constituie o arie din care, în mod ideal, aşezările omeneşti ar trebui să lipsească sau să aibă o pondere
redusă, deoarece existenţa lor atrage obligatoriu după sine intervenţii antropice incompatibile cu protecţia integrală a
ecosistemelor. Dealtfel, eliminarea unor astfel de activităţi reprezintă condiţia fundamentală a împlinirii pe termen
lung a scopului pentru care se constituie un parc naţional. Este vorba de orice acţiune care poate avea drept
consecinţă degradarea directă sau indirectă a condiţiilor naturale, singura activitate admisă fiind turismul ecologic
desfăşurat în regim de tranzit, adică fără ca în cuprinsul parcului să fie construite baze de cazare ori căi de circulaţie
accesibile mijloacelor auto.
2. PARCUL NATURAL. Protejat în principal pentru o folosire raţională a resurselor oferite de
ecosistemele naturale, parcul natural admite existenţa unor aşezări omeneşti de mică amploare (sate sau cătune de
munte) şi, implicit, formele tradiţionale de exploatare a acestor resurse (păşunat, prelucrarea lemnului, olărit etc.), cu

condiţia ca ele să se menţină în limite moderate. Cu alte cuvinte, din perimetrul unui parc natural trebuie eliminată
orice formă industrială de exploatare a resurselor, indiferent de valoarea lor economică, îndeosebi tăierea rasă a
pădurilor, deschiderea de cariere pentru extragerea unor materii prime şi amplasarea de obiective industriale.
Respectând cerinţele ecologice, turismul poate implica baze de cazare şi circulaţia mijloacelor auto.
3. REZERVAŢIA ŞTIINŢIFICĂ. Într-un astfel de areal, singura activitate admisă o constituie
desfăşurarea unor programe temeinic fundamentate de cercetare ştiinţifică, indispensabile pentru cunoaşterea
detaliată a particularităţilor perimetrului protejat şi a evoluţiei naturale a acestuia. Aceasta înseamnă excluderea
intervenţiilor antropice chiar şi în situaţia în care existenţa însăşi a unor specii vegetale sau animale este periclitată ca
urmare a unor fenomene integrate într-o atare evoluţie, cum sunt competiţia de tipul pradă-prădător dintre speciile
autohtone, inundaţiile, alunecările de teren etc.
4. REZERVAŢIA NATURALĂ. Spre deosebire de rezervaţia ştiinţifică, rezervaţia naturală are drept scop
conservarea în habitatul lor original a unor specii de plante sau animale rare ori aflate pe cale de dispariţie, a unor
formaţiuni geologice particulare (chei, defileuri etc.), ori a unor zone de interes paleontologic deosebit. Ca urmare,
într-un astfel de areal sunt nu numai admise, dar chiar şi necesare intervenţiile manageriale, motivate ecologic,
menite să asigure cadrul optim de conservare a obiectivului protejat, în situaţia în care existenţa acestuia este
periclitată de fenomene naturale. În schimb, trebuie exclusă orice acţiune antropică susceptibilă de a induce
modificări în configuraţia primară a perimetrului pus sub protecţie. În funcţie de particularităţile fiecăreia dintre ele,
rezervaţiile naturale pot fi incluse în circuitul turistic.
5. MONUMENT AL NATURII. Reprezintă speciile în sine de plante şi animale ocrotite, independent de
habitatul pe care acestea îl ocupă, precum şi exemplare izolate de arbori seculari, elemente particulare ale reliefului,
peşteri şi situri paleontologice. Conservarea unui monument al naturii implică eliminarea oricărei forme de decimare
(vânare, pescuit, colectare), de distrugere sau de degradare. El poate constitui, de asemenea, un obiectiv turistic.
6. REZERVAŢIA PEISAGISTICĂ. Destinată cu precădere conservării unui cadru propice recreaţiei,
rezervaţia peisagistică este reprezentată de areale ori obiective turistice, remarcabile în principal prin valoarea lor
estetică (păduri, chei, peşteri amenajate etc.). Protecţia acestora presupune exceptarea de la exploatarea economică a
resurselor naturale (masă lemnoasă, materii prime de construcţie sau industriale) şi, evident, interzicerea tuturor
actelor care duc la degradarea lor nemijlocită.
1. IUCN (1994), Guidelines for Protected Area Management Categories. CNPPA with the
assistance of WCMC. IUCN, Cambridge, UK and Gland, Switzerland. x + 261 pp.
2. Dudley, N. (Editor) (2008). Guidelines for Applying Protected Area Management Categories.
Gland, Switzerland: IUCN. x + 86 pp
3. OUG nr. 57 din 20/06/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice

4. OUG nr. 154 din 12 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 57/2007 şi
a Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006
5. Ordin nr. 1533 din 27 noiembrie 2008 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a
administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare şi
a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea
de structuri de administrare
6. Ordinul MMDD nr. 1.964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a
siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura
2000 în România
7. Ordin nr. 2387/2011 pentru modificarea Ordinului ministrului mediului şi dezvoltării durabile
nr. 1.964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanţă
comunitară, ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România
8. H.G. nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România
9. HOTĂRÂRE nr. 971 din 5 octombrie 2011 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 1.284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca
parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România
10. H.G. nr. 2151 din 30 noiembrie 2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată
pentru noi zone
11. Directiva Consiliului Europei 79/409 EEC privind conservarea păsărilor sălbatice adoptată la
2 aprilie 1979
12. Directiva Consiluilui Europei 92/43 EEC referitoare la conservarea habitatelor naturale şi a
florei şi faunei sălbatice adoptată la 21 mai 1992
13. http://www.wdpa.org/
14. http://www.iucn.org/
15. http://www.unep-wcmc.org/protected-areas_24.html
16. http://www.anpm.ro/articole/cadru_general-80
17. http://www.natura2000.ro/

GMediului - C3.2015 - Suport de Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GMediului - C3.2015 - Suport de Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Tema 1. FUNDAMENTE TEORETICE......................................................................................3

Tema 2. IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI – SEMNIFICAȚII TEORETICE .......9

Tema 3. PROCEDURA DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI ...........13

Tema 4. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA SCOARŢEI TERESTRE................................21

Tema 5. IMPACTUL UMAN ASUPRA ATMOSFEREI – CONTURAREA

Tema 6. IMPACTUL UMAN ASUPRA SISTEMELOR HIDRICE.......................................34

Tema 7. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA COMPONENTELOR BIOTICE...................41

Tema 8. OMUL ŞI EDIFICAREA MEDIULUI ACTUAL. ANTROPOSFERA...................49

Tema 1 (seminar). DINAMICA OZONULUI STRATOSFERIC ...........................................58

Tema 2 (seminar). CICLUL CARBONULUI ÎN MEDIUL GEOGRAFIC ...........................65

Tema 3 (seminar). ARII NATURALE PROTEJATE ..............................................................78

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 2

Tema 1: FUNDAMENTE TEORETICE

Studii manageriale Politici

Multidisciplinaritatea ştiinţei mediului (după O’Riordan, 2000)

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 3

1. DEX (mediu): natura înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile

Entitate care înconjoară

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 4

C. NOŢIUNI ASOCIATE (peisaj, mediu geografic, mediu de viaţă, ambient)

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 5

AMBIENTUL, termen folosit cu precădere în domeniile urbanismului şi arhitecturii, implică

D. CONCEPŢII ASUPRA RELAŢIEI OM-MEDIU

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 6

5. INSTITUŢIONALISMUL. Este o concepţie de o mare actualitate, izvorâtă din necesitatea

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 7

- formează tipuri de medii aparte;

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 8

Tema 2. IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI – SEMNIFICAȚII TEORETICE

a. SFERA NOȚIUNII DE IMPACT ASUPRA MEDIULUI

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 9

b. DEFINIREA PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 10

• proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate

c. TRĂSĂTURILE PROCESULUI DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

d. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI IN UNIUNEA EUROPEANĂ – cadru

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 11

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 12

Tema 3. PROCEDURA DE EVALUARE A IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

a. ACȚIUNI UMANE SUPUSE EVALUĂRII IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI

Planuri şi programe - planurile şi programele, inclusiv cele cofinanțate de Uniunea Europeană, ca şi

b. ACTORI IMPLICAŢI ÎN PROCESUL DE EVALUARE A IMPACTULUI

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 13

c. FAZELE (posibile10) ÎN DERULAREA PROCEDURII DE EVALUARE A IMPACTULUI

c.1. FAZA EVALUĂRII STRATEGICE DE MEDIU – ESM - (A EVALUĂRII PLANURILOR

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 14

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 15

(a) se pregătesc pentru domeniile: agricultură, silvicultură, pescuit şi acvacultură, energie,

c.2. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A PROIECTELOR – EIM -(care sunt/pot fi pregătite

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 16

c.3. FAZA EVALUĂRII DE MEDIU A ACTIVITĂȚILOR/FAZA AUTORIZĂRII DE MEDIU –

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 17

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 18

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 19

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 20

Tema 4: IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA SCOARŢEI TERESTRE

Necesarul de resurse minerale, pe de o parte, dar şi nevoia de modelare a suportului teritorial în

1. ACTIVITĂŢILE MINIERE reprezintă, prin extinderea teritorială pe care o au pe suprafaţa

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 21

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 22

© CORPADE CIPRIAN, FACULTATEA DE GEOGRAFIE, UBB CLUJ-NAPOCA 23

2. SUBSIDENŢA ACCELERATĂ. Pe lângă exemplele de subsidenţă naturală (termocarstul,