Totociul, Ochi verde – Ochi căprui, mama nu mai vine!

Sau cum am crescut profesor

„- Degeaba stați la geam! V-am spus că mama nu mai vine! Niciodată n-o să mai vină!” Așa începeau
diminețile de sâmbătă în care eram de serviciu.
Abia terminasem liceul pedagogic și mama mă învățase că e bine să fii titular de oraș. Pe la școlile
de masă nu era niciun post, dar Casa de copii „Elena Doamna” scosese la concurs două posturi. Eu n-aș fi
vrut să mă duc. Îmi era frică. Auzisem că sunt copii cu HIV. Dar mama insista să mă duc la concurs. Până la
urmă era mai bine decât să fac naveta zilnic la Bicaz Chei, în inima munților. M-am dus la concurs și am
obținut postul. Eram cea mai tânără titulară din oraș. Odată ajunsă acolo, am realizat că nu HIVul era
problema. Asta era ușor de gestionat: supliment de hrană și multă atenție. Și grijă în plus când lui Mihai îi
curgea sânge din nas. Erau persoane care ar fi trebuit să-l ajute, dar n-o făceau și nu pot să le condamn
pentru asta. Le era frică. Fiindcă Mihai era infectat cu HIV. Îl ajutam eu. Luam multă hârtie igienică, i-o
puneam la nas și îi vorbeam cu drag, fugind împreună către baie:
- Gata, Mihai! S-a rezolvat! Vezi? Nu mai curge sânge din nas. Hai să terminăm temele!
Asta nu era greu. Erau o mulțime de lucruri pentru care nu eram pregătită. Spre exemplu, nu știam
care e definiția pentru „mama”. Când unul dintre băieții de la grupă mi-a spus că mama e cea care îți aduce
în weekend un pachet de biscuiți, nu-mi era prea clar. Am aflat mai apoi: fusese părăsit în maternitate și n-a
avut șansa să afle ce inseamnă „mama”. Dar auzea uneori în weekend cum era chemat câte un copil:
- Xulescu, coboară că a venit mama ta!
Și Xulescu se întorcea după vreo jumătate de oră cu un pachet de biscuiți. Asta trebuie să fi fost:
doamna care vine în weekend și-ți aduce biscuiți se cheamă „mama”. Cum să-i spun eu că nu e așa? Nu că
n-aș fi avut curaj, dar nu aveam pregătită definiția.
Și mai erau acolo Iulian, Claudia și Ionela, trei frați de nedespărțit. Cei mai mici erau un fel de mascotă
a grupului. Lor nu le plăcea asta, dar cei mari mereu îi aduceau în atenție pentru felul în care ieșeau în
evidență:
- Iulian, zi „cocoș”!
- Totoci.
- Vezi ce haios e! Dar stai s-o vezi pe sora lui: are un ochi verde și un ochi căprui! Claudia, vino să te
vadă doamna!
Claudia n-ar fi venit. Nu-i plăcea cum ceilalți se minunează și o privesc din toate părțile. De ce tocmai
ea trebuia să aibă ochi de culori diferite?
Și ei doi, mascotele grupului, sâmbăta dimineața, imediat ce se trezeau, se așezau la geam. Fereastra
camerei dădea exact spre aleea
lungă ce ducea până la poartă.
Dacă ar fi venit mama, ar fi
văzut-o imediat ce intra pe
poartă și ar fi urmărit-o cu
privirea până când intra în
clădire. Apoi ar fi fugit repede la
parter, înainte să se audă:
„Iulian, Claudia, Ionela, coborâți!
A venit mama voastră.” Doar
Ionela, sora mai mare, stătea în
cealaltă cameră plângând.
 - Ionela, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? De ce ești așa de supărată?
- Mi-e milă de frații mei. Nu mai suport să-i văd stând așa la geam, așteptând-o pe mama. Le spun
mereu că mama nu mai vine. Ei zic că poate vine weekendul ăsta, dar eu știu că niciodată n-o să mai vină!
Era atunci rândul meu. Trebuia să zic ceva. Dar nu știam ce și nu știam cui: Ionelei care a înțeles că
mama nu mai vine și care nu mai poate de mila fraților sau Lui Totociul și lui Ochi verde – Ochi căprui care
pierd tot weekendul așteptând-o pe mama care nu mai vine?
Până la urmă am învățat să spun ce e „mama”, să stau de vorbă cu cei trei frați minunați, să răspund
fiecărui suflet din grupa mea. Și dacă mă întrebați, nu mai știu ce le spuneam, dar știu că ceea ce mi s-a
întâmplat atunci, acolo a fost ceea ce a făcut să fiu profesorul care sunt acum. Doi ani din viața mea, primii
doi ani din cariera mea de cadru didactic au fost exact anii care mi-au dat cursul în carieră. Știu sigur că n-
aș fi fost aici dacă în viața mea nu l-aș fi ținut de mână pe Totociul, chiar și când avea râie și trebuia să-l duc
la infirmerie, dacă nu aș fi privit adânc în ochii verde-căprui, dacă nu i-aș fi răspuns Ionelei, dacă nu l-aș fi
ajutat pe Mihai să se spele...
Mulțumesc, copii! M-ați ajutat să cresc profesor!