1.

COSMOGONIE

Dumnezeu era mai cuminte ca Diavolul, dar nu avea aşa putere ca Diavolul.
Odată Dumnezeu s-a făcut bolnav. Şi venind diavolul, l-a întrebat:
- Ce ţi-e, fârtate?
Dumnezeu a răspuns:
– Mi-e rău, nefârtate, mor. Îmi trebuie pământ.
Atunci, Diavolul, ca să nu-şi piarză pre tovarăşul său, au intrat în fundul mărilor şi au umplut
mâinile de noroi. Şi, până au ieşit afară, au pierdut tot din mâini, rămânându-i numai sub unghii. De aceea
se vede şi azi, la oameni, su’ unghii negru (Hasdeu, 181).

Mai înainte de a fi fost pământul, era numai apă. Dumnezeu a chemat pe broască şi i -a zis să se
ducă în fundul apei şi să vadă dacă este pământ. Broasca a ascultat ce a zis Dumnezeu şi s-a dus în fundul
apei şi a găsit acolo pământ, aducând şi lui Dumnezeu în gură, spunându-i că în fundul apei este mult.
Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă şi să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat porunca lui
Dumnezeu şi s-au tras în lături şi pământul stă deasupra apelor mereu până la vremea de apoi. După ce
Dumnezeu a făcut pământul, i-a mai rămas o ţârişoară cu care nu ştia ce să facă şi a chemat pe albină pe
care a trimis-o la arici. Albina, plecând să întrebe pe arici, l-a găsit într-un bordei, căruia-i spune ce i-a zis
Dumnezeu, dar ariciul a răspuns că nu ştie nimic. Albina, ştiind că ariciul este şiret, n-a plecat îndată, ci
s-a pitit după coşul bordeiului. Ariciul, crezând că albina a plecat, zice: „Bine şi cu Dumnezeu ăsta, el mai
puternic decât mine şi mă întreabă tot pe mine ce să facă cu pământul ce i-a mai rămas. Ia, să facă şi el
munţi şi dealuri”. Albina, zbâr… de după coş şi fuga la Dumnezeu, căruia-i spune ce a zis ariciul.
Dumnezeu îndată a făcut munţi şi dealuri (Fochi, 79).

Când a făcut Dumnezeu toate câte se văd pe pământ, s-a apucat să răsucească şi firul vremii.
Acest fir era împletit din două: unul negru şi altul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru noaptea.
A căutat Dumnezeu un dobitoc care să-l ajute la răsucitul firului, dar nici unul n-a putut să-l
ajute, pentru că firul era nesfârşit de lung şi munca era prea cu oboseală multă.
Dar iată că s-a găsit ariciul care să dea ajutor lui Dumnezeu.
Şi a stat ariciul un an, doi ani, trei, o sută, o mie, ba zece mii de ani şi a ajutat pe Dumnezeu. Şi
Dumnezeu i-a dat două gheme: unul alb şi unul negru, să le învârtească mereu, ca să se deşire cele două
fire deopotrivă. Iar Dumnezeu sta şi răsucea firele şi făcea din două deosebite unul pestriţ şi-l depăna pe
ghemul vremii. Şi era menit ca după ce se va isprăvi de depănat, Dumnezeu să facă oamenii şi apoi să
înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem.
Şi acu, se zice că uitându-se ariciul mereu la cele două gheme şi învârtindu-le mereu, a aţipit de
oboseală; iar în vremea asta s-a rupt firul cel alb şi Dumnezeu depăna pe ghemul vremii un singur fir, în
loc de două, numai pe cel negru.
Deşteptându-se ariciul, a rămas fără suflare, de groază multă. Atât cât se depănase firul cel negru
singur, atâta vreme trebuia să fie pe lume noapte, căci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un
an, poate doi, ori chiar o sută, ori o mie de ani, era să fie pe lume noapte. Şi atunci s -a speriat ariciul de
ceea ce a făcut, încât toţi perii de pe dânsul s-au ridicat, cum se ridică în vârful capului părul omului de
spaimă mare.
Şi Dumnezeu, supărat de răul ce-i făcuse ariciul, a zis într-o mânie:
– Zbârlit să-ţi rămâie părul viaţa întreagă! Spaimă de moarte să duci câte zile vei trăi!
Dar aducându-şi aminte de binele ce i-l făcuse ariciul, a zis cu bunătate:
– Ghemele ce mi le-ai ţinut şi ghem să te poţi face, la vreme de primejdie şi nimeni, nici un om,
nici o fiară, să nu poată să se apropie de tine, că să-ţi facă rău, că mult bine mi-ai făcut tu.
De atunci a rămas ariciul până-n ziua de azi zburlit, cu ţepi şi plin de spaimă; dar se poate apăra
de duşmani făcându-se ghem, şi nimeni nu-i poate pricinui vreun rău (Brill, 1994, III, 111-112).

1
*

Se puse pe gând Dumnezeu, cum ar face munţii, dealurile? Şi făcu o furcă mare şi un fus. Începu
a toarce ţărna din pământ. Şi a tors trei ceasuri. Făcu la gheme. După ce sfârşi, porniră de la miazănoapte
spre miazăzi şi turnă munţii, dealurile şi movilele. Unde sta la odihnă, lăsă câte un ghem. Aceia-s mai
nalţi decât toate celelalte (Hasdeu, 167).

Iar ziua în care a urzit Dumnezeu pământul a fost marţi, şi de aceea e păcat să se înceapă vreun
lucru în acea zi, pentru că ar imita pe Dumnezeu şi l-ar ispiti ambiţia diavolească de a-l întrece (Olinescu,
50).

Ariciu era voinic, cu barbă mare, când urzea Dumnezeu pământu şi chemându-l să ţie de
ghiemuri, unu de urzeală şi altu de bătătură, ariciu s-a înfiorat de faţa Domnului şi a scăpat un ghem din
mână (Brill, 1994, I, 176).

„Dumnezeu a greşit şi a făcut pământul prea mare şi, neştiind ce să facă, a trimis la arici să-l
întrebe (Fochi, 79-80).

Dumnezeu făcuse pământul şi zâmbea mulţumit de isprava lui. Dracul însă tot bombănea
nemulţumit şi cârtea mereu. Peste întreaga lume plutea încă bezna întunericului şi lumină încă nu era.
Dumnezeu desigur putea să meargă unde vroia El, pentru că privirile lui străbăteau toate întunecimile,
chiar şi în sufletul diavolului. Dracul însă se tot plângea că orbecăie ca orbul prin smârcuri şi viroage,
împiedicându-se la tot pasul.
– De ce nu faci Doamne lumină, să vedem şi eu şi toate vietăţile pământului, pe unde călcăm şi
să putem deosebit şi noi o zi de alta? (Olinescu, 53).

După ce Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce se află pe dânsa cu ajutorul diavolului, că de aceea
numai pe jumătate e bună şi există şi rău pe lume, s-a dus Atotziditorul să se spele pe mâini aşa cum se
cuvine după isprăvirea lucrului. Din stropii care au sărit din mâinile lui s-au născut îngerii.// Diavolul,
văzând una ca asta, s-a spălat şi el, dar din stropii lui au ieşit dracii. Diavolul ambiţios cum era, s -a spălat
mai mult şi de aceea au ieşit mai mulţi draci decât îngeri (Olinescu, 68).

2
2. DUHURI ALE AERULUI ŞI ALE APEI

Aerul

Cele şapte vântoase sunt fetele împăratului Ivantie, om răutăcios, împăratul de la Macedon,
aproape de raiu, care e lângă Vavilon. Fetele lui Ivantie s-au spălat cu apă vie din fântâna lui Ivantie şi
de-atunci până-n ziua de azi au rămas tot tinere şi frumoase, şi tot aşa vor rămânea fără să îmbătrânească
vreodată. Niciodată nu se despărţesc, ci toate 7 umblă împreună, tot vesele. Când joacă şi cântă ele avem
vântoasele (German, 108).

Ielele sunt cele nouă fete ale lui Alexandru Macedon. Fetele acelea toate s-au prefăcut iele şi
umblă în trei părţi de lume, având fiecare ocupaţia ei. Trei iau vinele de la oamenii pe care îi pocesc, trei
fac se dragoste şi de urât, iar cele mai mari se ocupă cu ursitul copiilor.
Aceste nouă şoimane sau iele au fiecare locul lor şi nu se întâlnesc decât odată pe an. Când se
întâlnesc, de bucurie că s-au revăzut, fac o horă îndrăcită şi joacă învârtindu-se ca nişte nebune (...) şi
cântă.
Cu frumuseţea lor caută să-i piardă pe oameni. Ele n-au trup de carne, ci sunt numai nişte năluci
în chip de femei tinere şi vesele. Numai puţini oameni le pot vedea fără să păţească ceva. Aceştia sunt cei
buni la suflet şi făcătorii de bine. Uneori umblă goale, alteori au haine străvezii, zale pe piept şi clopoţei
la picioare. Ele zboară prin văzduh înainte de miezul nopţii şi trec cântând din zale, din gură ori din
clopoţei, pe deasupra caselor unde au de pedepsit pe cineva (...). Când vor să-l pedepsească pe vreun rău,
atunci se apropie de el, îl încântă cu cântecele lor frumoase şi atât de dulci şi de legănate, încât îl adorm
în visuri minunate. Pe urmă joacă o horă îndrăcită în jurul lui, bleste-mându-l fiecare, cum îi vine la
îndemână: ori să i se lege limba, ori din minte să-şi sară, ori pocit să rămână. Ielele fiind ca nişte năluci,
par ca nişte fiinţe luminoase, aşa că de departe se văd ca nişte lumini aprinse ce zboară prin văzduh (...).
Jocul lor: mai întâi se înşiră în rând şi după aceea se învârtesc în fel de fel de forme, învârtituri şi
jocuri de-ţi încântă ochii şi nu ştii pe care s-o admiri mai mult. Iar când trebuie să se despartă se învârtesc
roată şi aşa de iute, încât pare că se vede ca un cerc luminos de foc, aşa cum ar fi dacă ar lua cineva o
făclie aprinsă şi s-ar învârti repede, repede, încât cel care e aşezat în mijlocul cercului, rămâne zăpăcit
(...). Când li se face sete beau din fântâni sau din izvoare (...). Cine bea după ele rămâne pocit (...).
Dacă găsesc în drumul lor vreun tânăr dormind afară, noaptea, cu capul pe pragul casei, îl duc
fără să se simtă într-o poiană apropiată şi acolo îl învaţă să cânte, iar ele joacă în jurul lui. Cântecul acela
îi revine apoi mai târziu în minte, dar nu tot, ci numai în crâmpeie şi aşa se fac cântecele cele frumoase.
Dacă tânărul acela se deşteaptă în timp ce ele joacă, ielele îl iau la bătaie până îi iau puterile (...).
Cine le vede jucând şi vrea să scape teafăr să se dea de trei ori peste cap şi să spună:

Şapte fete,
Care jucaţi
Şi cântaţi,
În şapte ţări
Şi şapte mări
Vă depărtaţi (...).

Conducătoarea ielelor e Doamna Irodia. Tot pe ea o recunosc de stăpână şi vrăjitoarele

(Olinescu, 441-444).

În satele din jurul Făgăraşului se spunea că ielele (...) ar fi cele cinci fete nebune din scriptură,
pictate în pronaosul multor biserici, care umblă prin văzduh şi au puteri peste orice lucru din lume: de a
înmulţi sau strica bucatele, de a ucide oamenii, de a omorî vitele. Dacă trec în drumul lor peste nimesti
('şure, grajduri'), acolo se prăpădesc vitele. Pentru a le păzi pe viitor, proprietarii lor puneau în vârful
acestor construcţii o rotilă de plug sau o căpăţână de animal mort (Butură, 177).

3
*

Un om s-a culcat în câmp lângă un copac. Noaptea a auzit un car scârţâind şi oprindu-se lângă
copacul unde dormea. În car erau trei femei şi una a spus că i s-a pierdut una din "peteacile" carului. Alta
a sugerat să ia vinele omului culcat acolo şi i le-a luat. Când a vrut omul să se ridice, a văzut că era
moale, olog de picioare. Peste un an, omul s-a dus în acelaşi loc, a venit iar carul cu cele trei femei. Una
din ele a spus să i se restituie vinele de la picioare, căci şi-au făcut treaba cu ele şi apoi nici nu mai sunt
bune de ceva, deoarece s-au ros de carâmbul loitrelor. Vinele i-au fost puse la loc, omul a început să
umble, dar cu oarecare greutate, deoarece vinele erau cam roase (Fochi, 1976, 145).

Cine aude cântarea lor /a ielelor/ rămâne surd, iar cel ce răspunde, când îl strigă ielele, rămâne
mut. Dacă cel ce le-a simţit că vin nu s-a trântit cu faţa la pământ şi nu şi-a astupat urechile, apoi acela
rămâne mut şi schilod (Crăciun, 47-48).

Odată am vinit de la Cluj la Tiocu di Jos, păstă deal, pă la Dăbâca şi apoi pă drum. La Acăstăi, la
noi la Tiocu di Jos, când am ajuns, era pă la douăsprăzece noaptea. Eram tri, două fomei ş -on bărbat. Era
o noapte frumoasă, să vede ca ziua. Din spre Pâglişa am auzit cântece frumoasă, jocuri şi tiuituri, o vinit
spre noi şi o suit în sus spre Pădurea Corneştiului. De văzut, n-am văzut nimic, numa cât o trecut de noi, o
vinit o pală de vânt.
– Ce-i ? am zâs.
– Aiestea îs zânele! Dacă să nimereu să treacă printre noi, ne duce cu ele.
Aşe frumos o cântat şi am şi învăţat cântecele alea atunci, pă loc, da acuma nu mni le aduc
aminte (Chita-Pop, 224).

Vilele /la sârbi/ pot provoca furtuni, ploi şi grindină; când stârnesc vânturi puternice, ele rup
copacii care cresc în munţi, agită apele şi răstoarnă bărcile, îi îneacă pe înotători; în timpul furtunilor le
poţi vedea pe mare, alergând pe coamele valurilor, agitând cu picioarele lor valurile înspumate (...). Vrăji-
toarele, care au învăţat de la vile toată ştiinţa lor, aleargă împreună cu ele şi cu duhurile necurate în
întreaga lume, aducând cu ele norii de grindină şi furtună (...). Despre vilele care hoină-resc prin păduri şi
poiene se spune că au picioare de capră şi copite de cal (...). Cei care le supără sunt loviţi în inimă, în
mână sau în picior cu o săgeată, provocându-le astfel moartea sau o boală grea, epuizantă (...). Aruncând
ceva în apă sau spălându-şi în izvoare copiii, ele otrăvesc apa şi cel ce va bea din acea apă va muri
neîntârziat (...). Lor le place foarte mult să danseze, să cânte şi să asculte muzică. Atunci când se întâlnesc
în locurile lor preferate – în păduri sau în munţi – ele fac hore, cântă din fluiere sau nai, aleargă şi se
hîrjonesc; vilele mărilor ies la lumina lunii din locuinţele lor subacvatice, dau glas unor cântece minunate
şi, prinse în dansuri cu mişcări graţioase, uşoare, plutesc pe mal sau pe fragila creastă a apelor (...).
Uneori, când zăresc un tânăr, îl atrag în dansurile lor ameţitoare şi nu se lasă până ce acesta nu-şi dă
sufletul (Afanasiev, 1868, III, 156-178).

Vile în mitologia sârbă, slovenă, croată, macedoneană, bulgară, duhuri ce pot avea în
stăpânire pomi, ape. Puteau fi împărţite în mai multe categorii, după origine: albe (catolice, care niciodată
nu fac rău oamenilor), albastre (ortodoxe), galbene (evreice) şi negre (ţigance, foarte răutăcioase şi
invidioase, răzbunătoare). În funcţie de locul pe care îl patronau, erau ~ ale munţilor (bune, faste), ale
apei (rele, răzbunătoare; au voce frumoasă, noaptea cântă şi dansează lângă apă). La origine sunt fete
condamnate să bântuie veşnic în aer şi în preajma apelor sau a pădurilor; uneori erau considerate fiicele
Evei, tăinuite de acestea faţă de Dumnezeu. Croaţii cred că ~ sunt conduse de un Vilovnak (sau Kosmati
ciovek); dacă este omorât, vor dispărea şi ~. Pot provoca furtuni, ploi şi grindină; când stârnesc vânturi
puternice, ele rup copacii care cresc în munţi, agită apele şi răstoarnă bărcile, îi îneacă pe înotători; în
timpul furtunilor le poţi vedea pe mare, alergând pe coamele valurilor, agitând cu picioarele lor valurile
înspumate. Vrăjitoarele, care au învăţat de la ~ toată ştiinţa lor, aleargă împreună cu ele şi cu duhurile

4
necurate în întreaga lume, aducând cu ele norii de grindină şi furtună. Despre ~ care hoinăresc prin păduri
şi poieniţe se spune că au picioare de capră şi copite de cal. Cei care le supără sunt loviţi în inimă, în
mână sau în picior cu o săgeată, provocându-li-se astfel moartea sau o boală grea, epuizantă. Aruncând
ceva în apă sau spălându-şi în izvoare copiii, ele otrăvesc apa şi cel ce va bea din acea apă va muri
neîntârziat. Când se întorc de pe câmp în peşterile lor, se transformă în şerpi, pentru a se putea strecura
prin stânci; ajunse înăuntru se transformau din nou în fete de o frumuseţe orbitoare, cu un păr foarte lung.
Le place foarte mult să danseze, să cânte şi să asculte muzică. Atunci când se întâlnesc în locurile lor
preferate – în păduri sau în munţi – fac hore, cântă din fluiere sau nai, aleargă şi se hârjonesc; când ~
mărilor ies la lumina lunii din locuinţele lor subacvatice, dau glas unor cântece minunate şi, prinse în
dansuri cu mişcări graţioase, uşoare, plutesc pe mal sau pe fragila creastă a apelor; în urma lor iarba creşte
mai bogată. Uneori, când zăresc un tânăr, îl atrag în dansurile lor ameţitoare şi nu se lasă până ce acesta
nu-şi dă sufletul. Îi pedepseau pe oamenii care călcau în locul în care au dansat sau care cântau mai bine
decât ele. La sloveni ele sunt şi patroane ale câmpului, ale recoltelor. Uneori pot fi protectoare ale
oamenilor, pe care îi ajută toată viaţa, tratând diferite boli, îi ajută pe îndrăgostiţi, îi ajută pe oamenii buni
la muncile câmpului, în casă, au grijă de copiii văduvilor. Se crede că le place lucrul de mână, cosând
minunat. [2; 61; 192; 248; 270; 301; 308; 329; 326; 343]

Samovilele, în mitologia bulgară, sîrbă şi macedoneană, duhuri eoliene, ale apelor, ale pădurii;
se spunea că acelea care locuiau în apropierea copacilor erau deosebit de rele şi ursuze, în timp ce surorile
lor din apropierea apelor sau care îşi desfăşurau activitatea în poieniţe erau vesele şi faste. Puteau produce
seceta, dar şi grindina, pe lacuri, unde grindina se aduna în aburi şi se înălţa în nori. Cele care patronau
munţii şi lacurile cereau plată păstorilor pentru iarba pe care o păşteau animalele sau pentru apa băută
(uneori solicitau chiar vederea ciobanului). Dansau în poiene şi se scăldau în lacuri, cel mai adesea
noaptea pînă la miezul nopţii sau pînă la primul cîntat al cocoşilor. În locul unde dansau nu mai creştea
iarba. Îşi întindeau masa sub un copac bătrîn, în locul unde oamenii aruncau lăturile, pe hotar, sub plop,
nuc, unde întoarce plugul pe cîmp. Cei ce nu respectau aceste locuri se îmbolnăveau de epilepsie sau
înnebuneau. Pentru a se lecui, lăsau în acel loc unde s-au îmbolnăvit un colac cu miere, pere fierte, caiere
sau bucăţi de pînză pentru a le îmbuna. Aveau nişte cai (cerbi) înaripaţi cu şase, nouă sau douăsprezece
aripi şi un vultur fantastic, cu ajutorul căruia stîrneau vînt. Părul era auriu, lung, împodobit cu coroniţe din
flori. Aveau nişte haine albe, subţiri, diafane, dotate cu aripi, şi un brîu de culoarea curcubeului, în care
predomina culoarea verde. Se crede că puterea lor stă în hainele şi brîul lor, cu care se poate zbura; dacă
le fură cineva, deveneau fete obişnuite. Unele aveau copii. Pieptul lor putea avea dimensiuni foarte mari
(era dat pe spate). Frecvent erau în număr de trei: Stana Samovila, patroană a muzicanţilor, a cîntăreţilor
din fluier, Mita Samovila, soră a tăietorilor de lemne, Magda Samovila, vraci înţelept. Păstorii se luau la
întrecere cu ele în ceea ce priveşte cîntatul la fluier; dacă erau victorioşi, se puteau căsători cu una dintre
ele. În general, samovilele erau atrase de păstori, de care se îndrăgosteau şi pe care-i chinuiau sau omorau
cu dragostea lor (dar şi aceştia, la rîndul lor, le puteau omorî cu bîtele). Motivul prezenţei accidentale a
omului la nunta samovilelor se revendică la tema mai amplă a iluzionării. În aceste întîlniri, duhurile
aerului îi oferă omului vin din ploscă, bani. Cînd încep să cînte cocoşii sau dacă se vedea undeva o geană
de lumină (foc etc.), omul constata că darurile primite sînt frunze mari, iar în loc de ploscă ţine în mînă o
carapace de broască ţestoasă sau un craniu de animal. Banii primiţi sînt cărbuni, iar omul însuşi se
trezeşte în vîrful unui copac înalt sau pe marginea unei rîpe. Dacă samovilele constatau caracterul
deosebit al omului, puteau să devină protectoarele lui: se înfrăţeau cu el şi-l ajutau la nevoie. Tinerii pe
care îi alăptau deveneau eroi redutabili (Crăişorul Marko, tînărul Momcil, pruncul Sekula). Activau
primăvara şi vara. În ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (23 august) plecau în locuinţele lor de
iarnă, întorcîndu-se abia la Bunavestire (25 martie). Printre motivele frecvente ale povestirilor cu
samovile se numără închiderea izvoarelor acvatice şi furtul vederii. Alte nume: Beli-Cerveni, 10 Blaghi,
Vile, Vrajkite Kerni, Medeni, Medeni-Masleni, Rusalki, Samodive.

Samodive în mitologia bulgară, patroane ale câmpurilor înflorite, pădurilor, lacurilor,

munţilor, reprezentate noaptea ca nişte fete frumoase, îmbrăcate în alb sau în culorile curcubeului, cu păr
negru foarte lung şi aripi, considerate surori ale Samovilelor* şi ale Rusaliilor*, a căror apariţie diurnă
era însoţită de furtună şi vânt (mai ales în zilele de vineri). Le obligau pe fete să cânte din fluier sau să le
ducă arcul şi săgeţile. Noaptea se desfăşurau nunţile şi dansurile lor (sub nuci, stejari, plopi, fagi; iarba pe

5
care au dansat arăta a doua zi ca arsă şi acolo nu mai putea creşte nimic sau, dimpotrivă, devenea de un
verde închis sau creşteau din belşug ciuperci). Li se aduceau ca ofrandă bucăţi de pânză, caiere. Uneori se
spunea că împleteau coamele cailor (drept pentru care, în semn de protecţie, în grajd se agăţa o coţofană
moartă). Împotriva lor se folosea pelin, usturoi, piele de şarpe, placentă, cenuşă, tămâie. La origine fiicele
lui Alexandru Macedon, au dobândit viaţă veşnică după ce au băut apa vie, blestemate să devină ~
(legendă din secolele al XV-lea – al XVI-lea). Curiosul care le auzea cântecele şi se apropia de ele era
omorât sau paraliza. Se credea că se deplasează în zbor, uneori călare pe cerbi. Personificarea epidemiei
făcea parte din aceeaşi familie cu ~. Când lanurile erau încă verzi, în ele se ascundeau şi Orisniţi*.
Ultimele spice lăsate pe câmp de secerători erau considerate ca aparţinând ~; dacă nu le lăsau, oamenilor
le paralizau picioarele. Îşi făceau apariţia pe pământ primăvara, rămânând până toamna (de la
Blagoveştenie până la Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul – 23 august stil vechi), când plecau în satul
Zmeikovo, la capătul lumii. Locurile puse în legătură cu masa lor sau cu leagănul copiilor erau locurile
necurate, grămada de gunoi, de cenuşă, unde au avut loc omoruri, locurile răcoroase, sub streaşină, sub
copacii bătrâni, pe hotare, locul unde întorceau plugul, podurile, bisericile părăsite ş.a. Oamenii pedepsiţi
de ele puteau fi vindecaţi numai de Samovildjii, Rusalii (participanţi la ritualurile din Săptămâna
Rusaliilor). Dacă era cineva bolnav, se făceau turte cu miere, care erau aruncate la răspântii; de asemenea
se ungea cu miere lângă casă. Aveau ca adversari Zmeiove* şi Ciuma*, cu care se luptau şi nu-i lăsau să
vină în aşezările lor. (alte nume: Armenţi, Jivi i Zdravi, Leliciki) [2; 123; 146; 239; 248; 270; 308; 326;
343]

Rusalia pl. Rusalii, în mitologia bulgară, fiinţe demonice ce locuiesc şi acţionează în grupuri.
Sînt reprezentate ca nişte fete frumoase cu păr lung blond şi aripi, împodobite cu pelin şi frasin. Locuiesc
la capătul lumii, venind în lumea noastră numai o dată pe an, primăvara, cînd trebuie să aducă ploaie. Ele
stropesc pămîntul cu rouă, ajutînd formării cerealelor, după care dispar (acţionează de miercuri, de la
Ispas pînă la Sf. Treime, în Săptămîna Rusaliilor). În această săptămînă oamenii nu trebuie să lucreze,
pentru a nu le ofensa şi pentru a avea recolte bune (cine muncea acum se îmbolnăvea). Cînd se
împodobesc cu plante pentru a veni în lumea oamenilor, ele celebrează o nuntă; atunci sunt semănate
grînele. În aceste momente ele sînt vesele, binevoitoare faţă de oameni. Aceasta ţine de joi p]nă duminică
(pînă la Sf. Treime), c]nd Sf. Duh s-a dus la apostoli şi i-a trimis în lume să semene seminţele învăţăturii
lui Hristos. În această zi Rusaliile termină semănatul lor.
Luni începe Săptămîna Rusaliilor. În această săptămînă în case se pune pelin, femeile, tinerii,
copiii trebuie să poarte pelin, care îi apără de rusalii (sînt furioase mai ales pe cei pe care îi găsesc
dormind). Pe oamenii care ies din sat în aceste momente îi va îmbolnăvi, căpătînd Loşa Bolest (soluţia
este ca oamenii să nu plece singuri, pentru a nu fi atacaţi). Mai tîrziu, marţi, joi şi sîmbătă aceştia încep să
lucreze, dar numai pînă la prînz, după-amiaza făcîndu-se hore. Se puteau îmbolnăvi şi oamenii care
dormeau ziua sau sub un copac favorit al demonilor, care urinau sub acest copac sau sub streaşină sau
care au trecut pe lîngă petrecerea rusaliilor.
Pentru a se vindeca, bolnavii trebuia să meargă singuri la un frasin, însoţiţi numai de nişte
„fraţi”. Ajunşi acolo, ei se înfăşurau în haine călduroase, se acopereau cu o pînză albă curată şi se culcau
sub o creangă de frasin. Persoana cu care era înfrăţit întindea alături un ştergar, umplea o strachină cu apă
şi o punea sub trunchiul de frasin chiar lîngă capul bolnavului. În apropiere puneau un mic ulcior cu apă
şi o turtă, o găină, o ploscă şi un vas mic cu rachiu, la care se adăuga un cadou special pentru rusalii.
După aceea „fratele” mergea la căruţă şi aştepta acolo de la miezul nopţii pînă la primul cîntat al
cocoşilor. În acest timp veneau duhurile, a căror apariţie era însoţită de o uşoară adiere. După al doilea
cîntat al cocoşilor însoţitorul venea la bolnav şi se uita ce era în strachină. Dacă în ea căzuse o floare de
frasin, era semn că rusaliile erau binevoitoare faţă de bolnav şi-i trimiteau leacul. Dacă nu era nimic, era
semn că bolnavul nu se vindeca în acel an sau sau chiar va muri. Boala mai putea fi vindecată prin
intermediul unor dansuri rituale făcute de rusalţi - oameni sănătoşi, cinstiţi, buni familişti, bine făcuţi,
care ştiau să danseze sau să sară, care intrau într-un fel de asociaţie secretă, protejaţi de jurămînt -, apă
sfinţită şi plante sacre; partea centrală a ritualului consta în spargerea unui ulcior plin cu o pastă obţinută
din plante de leac şi esenţă de usturoi, care se dădea bolnavilor. Alte nume: Vrajkite Kerni.

Bardha ‘cele albe’, în mitologia albaneză, demoni asemănători cu Zana*, reprezentaţi ca nişte
fecioare albe sau spirite ale ceţii, care locuiesc sub pământ sau pe munţi. Dacă oamenii fac zgomote sau le

6
vorbesc de rău, ~ le pot face rău. Dacă vor călca pe urma lor, vor paraliza sau amuţi. Când cineva cade de
pe cal se spune că animalul a călcat pe urma unei ~. Pot fi îmbunate cu miere, prăjituri sau zahăr sau
spunând despre ele lucruri frumoase, mai ales în locul unde s-a întâmplat un accident. [106; 206]

Zanë în mitologia albaneză, duhuri feminine ale munţilor, care îşi făceau apariţia mai ales în
preajma izvoarelor. Erau descrise cântând, culegând flori şi scăldându-se în izvoare. Pentru a nu fi
deranjate, oamenii trebuia să tuşească ori de câte ori se apropiau de un izvor sau un lac de munte. Îi
protejau mai ales pe oamenii curajoşi, războinici. Se credea că oamenii bolnavi de epilepsie le supăraseră
cumva pe duhuri sau călcaseră într-o urmă a acestora. Puteau fi de diferite culori: negre, roşii şi albe. (alte
nume: Zërë) [106; 206]

Zliníte ‘cele rele’, în mitologia bulgară, demoni reprezentaţi ca trei femei, asemănătoare cu
Iudele*. Masa lor se află la răspântii, pe hotar, sub un copac bătrân (de regulă, nuc) sau sub streaşină,
drept pentru care era interzis să se doarmă în aceste locuri, să urineze; în caz contrar oamenii se puteau
îmbolnăvi sau paraliza. Pot fi şi femei şi bărbaţi, de regulă invizibili, dar ale căror voci şi muzică de nuntă
pot fi auzite. Intrau în case prin hornuri şi dansau pe acoperişul cerdacului până la primul cântat al
cocoşilor. Erau vânate de Zmei*, care aruncau în ele cu fulgere. [239]

Apa

În Bucovina se spunea că ştima apei e o femeie înaltă, îmbrăcată în alb. O săteancă spălând
cămăşi la râu a văzut-o ieşind din apă la amiază. Ştima i-a făcut semn cu mâna să vină la ea. Dar femeia a
fugit, iar ştima s-a retras în apă (Butură, 217).

/Faraonii, femeile-peşti/ locuiesc în mare, sunt jumătate femei-jumătate peşti. Ele stau toată
săptămâna, cât se frământă marea, ascunse pe fundul ei, iar sâmbăta, când şi marea se odihneşte, ies la
suprafaţa mării. În locul acela se face o dungă roşie, una galbenă şi alta albastră. Ele se ţin de mâini şi
cântă foarte frumos. Aşa de frumos e cântecul lor, încât cine-l aude rămâne fermecat şi dacă nu e om
drept, îşi pierde capul şi se îneacă. Dacă e, însă, om drept şi cu frica lui Dumnezeu, ţine minte cântecele
acelea şi le aduce apoi pe pământ, de le învaţă toată lumea de la ei (...). Rareori aceste femei-peşti ies pe
malul mării. Doar primăvara, când e cald, se rânduiesc pe mal şi pe stânci şi se joacă cu şiragurile de
mărgele şi tot felul de scumpeturi ale mării. Ele nu doresc să fie văzute de ochi de pământean şi de aceea,
când simt că se apropie pas de muritor, se zvârl în valuri, uitând adesea pe maluri scoici, ghiocuri şi pietre
de toată frumuseţea (Olinescu, 430-431).

Fiecare pârâu, râu sau apă stătătoare are câte o ştimă şi în fiecare zi cere un cap de om. Când se
înfurie vremea, atunci iese din matca apei şi pleacă peste câmpuri, ducând după ea apa râului, crescută în
aşa măsură, încât inundă totul în cale. Dar după ce îneacă atâtea capete de se satură, se reîntoarce iarăşi la
matcă sau se aşează în iazuri. Iar în timp de secetă, când apele nu cresc şi ele trebuie să se ascundă în
adânc de arşiţa soarelui, noaptea, aproape de miezul nopţii, îşi scoate capul afară şi cere cap de om
strigând:

– Ceasul a sosit,
Omul n-a venit.

7
 Atunci, de oriunde ar fi el, cel sortit să-i mănânce capul ştima lasă totul baltă, şi porneşte drept la
apa în care stă ascunsă ştima, şi se îneacă. Dacă e oprit, se zbate, şi, oricât l -ar ţine cineva, se smulge şi
fuge; iar de nu poate, se roagă să-şi ude măcar picioarele.
Şi cum atinge apa, cum moare (Olinescu, 428-429).

O femeie (...) povesteşte cum într-o dimineaţă (...), când era apa ne-ncepută, a scos o ciutură din
puţ şi pe ciutură a văzut o broască verde. Broasca n-a voit să se desprindă de ciutură decât atunci când
femeia a strigat: "Piei, drace, cruce de aur la mine!" Această broască era, după credinţele femeii, duhul
de noapte al apei, zâna apei (Coman, I, 108).

Vâlva apii am auzit că se scaldă la Mnierlării. În apă juca, să cufundă, râde... De aveai treabă cu
ie, te trăge la fund... Te omoră (Chita-Pop, 233).

Niks /în Elveţia/ sunt nişte copii drăgălaşi cu bucle aurii. Ei locuiesc sub apă, au acolo locuinţe
bogate, din aur, pline de averi fără număr. Le place să danseze pe oglinda râurilor, lacurilor şi izvoarelor;
la auzul unor acorduri muzicale, înveşmân-taţi în haine minunate, de culoarea curcubeului, încep să
danseze ameţitor, foarte uşor, încât apa rămâne nemişcată sub greutatea lor, după care se cufundă în apă
sau dispar învăluiţi în ceţuri (...). Încep să danseze când vine vremea să se înece vreun copil; cu o muzică
fermecătoare ei atrag copiii, pe care îi ademenesc în locu-inţele lor subacvatice (Afanasiev, 1968, II, 731).

Într-o noapte au plecat bărbaţii la pescuit. Când – ce să vadă – pe o piatră stătea o femeie goală,
cu părul despletit, care-şi pieptăna părul cu un pieptene mare. Unul dintre pescari a început s-o înjure pe
femeie – ce, ziua n-a avut timp să se scalde? –, a înjurat-o bine, bărbăteşte. Femeii nu i-au căzut bine
cuvintele grele şi s-a aruncat în apă, lăsând pieptănul pe piatră. S-au minu-nat pescarii noştri, s-au şi
speriat puţin, dar au luat, totuşi, pieptănul. Dar ce să vezi? Au aruncat năvodul, l-au tras, şi, când l-au
ridicat, au văzut că era încurcat de tot, mototolit, nu puteai deloc să-l desfaci. Atunci toţi au hotărât că
trebuie să arunce pieptănul în apă şi imediat năvodul s-a desfăcut, iar pescarii şi-au putut continua treaba
(Ivanov, A. I., 84).

Mulţi oameni s-au înecat, acolo unde fusese rusalka, – cum se scălda cineva, cum se îneca.
Rusalka era de vină... Mai apoi a omorât-o Safonov, a omorât-o pe rusalkă. A scos-o din apă şi a arătat-o.
Avea cap, mâini, trup de om, dar mai jos – coadă de peşte. O coadă neagră, acoperită de solzi (Zinoviev,
51).

Două femei se întorceau din vecini. Una era tuşa Şura, a noastră. Au ajuns până la podeţ, când –
au auzit că râdea cineva. Au fost imediat foarte curioase, credeau că sunt fete, care se hârjoneau cu
băieţii. S-au apropiat ele şi, ce să vadă: era o fată în apă, îşi scutura părul şi hohotea. Şi avea un râs, că te
lua groaza. S-au speriat ele şi au luat-o la fugă. Au intrat într-o casă şi s-au dus drept la fereastră. Fata îşi
tot pieptăna părul şi râdea. Tuşa Şura a început să înjure – şi fata a sărit în apă şi a amuţit, iar pieptănul a
rămas pe mal.
Dimineaţă, tuşa Şura s-a dus după apă şi l-a luat cu ea acasă. Şi în fiecare seară acea fată – cea
cu părul despletit – nu le dădea pace, nu le lăsa să doarmă, bătea ba la fereastră, ba la uşă.
Tuşa Şura i-a povestit toate acestea unui bătrân. El i-a zis: "Du-i pieptănul, fata mea, că n-o să vă
dea pace". A luat femeia pieptănul, şi de atunci fata nu a mai apărut (Zinoviev, 53).

8
 Într-o noapte întunecoasă doi bărbaţi treceau pe malul râului Ettrick, când au auzit o voce stinsă
venind din valuri, care repeta: "Sunt pierdut, sunt pierdut!". S-au luat ei după acest sunet, care părea să fie
glasul unui om care se îneca, dar, spre uimirea lor mare, şi-au dat seama că el venea din susul râului. Ei
au continuat căutările, luându-se după strigătul duhului; au ajuns, spre ziuă, chiar la gurile râului, când
vocea a început să se audă mai jos, de cealaltă parte a muntelui pe care-l urcaseră. Călătorii îngrijoraţi şi
nedumeriţi şi-au dat seama că nu vor ajunge la nici un rezultat, când au auzit că Shellycoat a început să
bată din palme, hohotind, mulţumit de gluma făcută (Briggs, 58).

În ţinutul Luchon un număr mare de pietre sunt populate de genii, numite incantades. Când
principiul binelui şi cel al răului se înfruntau, unele spirite nu au dorit să ia partea nimănui. După victoria
sa, Dumnezeu şi îngerii lui din cer i-au arucat pe demoni în infern, iar pentru a le pedepsi pe spiritele care
au păstrat neutralitatea, le-a exilat pe pământ, unde trebuiau să se purifice prin abluţiuni dese. Aceste
spirite, jumătate îngeri-jumătate şerpi, sunt incantades (...) Ele au fost văzute făcând abluţiunile şi în
zonele învecinate, unde îşi spălau rufele mai albe ca zăpada şi încercau să le usuce pe stâncile munţilor
(Sébillot, II, 153-154).

La Arles (...) este un loc, pe malul Ronului, unde în nopţile cu clar de lună apar diavolii, luând
înfăţişare omenească. Au auzit de trei ori o voce care răzbătea din adâncurile apei, strigând într-una: "Ora
a sosit, omul n-a venit!"... (Sébillot, IV, 171).

În Auvergne diavolii iau chipul unui frumos cal alb, care se lasă încălecat, admirat (...). Odată
câţiva copii au încălecat un astfel de cal, când l-au auzit zicând: "O să vă înec pe toţi!", după care a luat-o
spre Allagnon. Văzând acestea, o bătrână, îngrozită, le-a strigat copiilor să se închine. Când au făcut
semnul crucii, ei s-au trezit la un pas de locul de unde au fost răpiţi (Sébillot, IV, 182).

Fetele de pe mare sunt neobişnuit de frumoase, cu o voce atrăgătoare. Lor li se atribuie

compunerea tuturor cânte-celor şi basmelor. Se crede, de asemenea, că se apropie de corăbii şi încep să
cânte, şi dacă marinarii fără experienţă nu le îndepăr-tează cu lovituri de tun, ele pot să le distragă atenţia
într-atât, încât toţi de pe corabie adorm, şi atunci oamenii mării scufundă coră-biile (Iaşciurjinski, 566).

Uneori duhul apei /vodjanoj/ face glume, pentru a-i speria pe oameni şi pentru a se amuza de
groaza de care aceştia sunt cuprinşi. Un pescar vede, de exemplu, că pe apă pluteşte un înecat. Omul îl
trage spre barca lui, dar înecatul revine la viaţă pe neaşteptate, sare, începe să hohotească nebuneşte şi se
aruncă cu putere în apă (Orlov, 512).

Este o varietate a duhului mlaştinilor, care se numeşte očeretianyk. Un om mergea pe lângă

stuful crescut pe mal, când a văzut un berbec alb. L-a luat cu el în căruţă şi a vrut să meargă mai departe,
dar caii nu se puteau mişca din loc. Dându-şi seama că este ceva necurat, omul a vrut să arunce berbecul
din căruţă, dar n-a putut să facă nici acest lucru. S-a chinuit aşa până la cântatul cocoşilor, când berbecul
a sărit din căruţă, hohotind puternic, după care a dispărut (Orlov, 513-514).

9
3. DEMONI AI FURTUNII

VÂNT, VÂNTOASE

În Vechiul Regat despre vânt se crede că este o hală, sau balaur mare, care suflă numai pe o nare
de nas, căci de-ar sufla pe amândouă ar prăpădi tot pământul (Gherman, 97).

Prin unele părţi se crede că nu Dumnezeu este izvoditorul vântului, ci altcineva, nişte duhuri
necurate care suflă şi care prin aceasta vor să nimicească pământul. Suflarea acestor duhuri se cheamă
vânt (Pamfile-3, 1916, 18).

„Zice că sunt vânturi rele, care dau peste om şi pot să-l muţească, să-l ologească, să-l
îmbolnăvească, dar el nu-i vinovat. Vântul nu-i rău, numai duce multe rele. Descântătoarele ce descântă,
ce desfac, nu dau desfăcătura pe pădure şi pe copaci, ci dau pe vânt şi vântul peste cine dă cu ele, boala
sau răul de acela se prinde. Din pricina asta se întâmplă ca să se îmbolnăvească adesea şi cel vinovat
(Niculiţă-Voronca, 404).

Vânturile cele rele sunt nişte vânturi însoţite de duhuri necurate, de cele mai multe ori de iele.
Aceste vânturi bat numai în anumite locuri, şi dacă se întâmplă că prin acele părţi dau peste oameni, îi
vânturesc, adică îi înnebunesc, îi muţesc, le iau vreo mână sau vreun picior (Pamfile-3, 1916, 44).

Cele şapte vântoase sunt fetele împăratului Ivantie, om răutăcios, împăratul de la Macaron,
aproape de rai, care e lângă Vavilon. Fetele lui Ivantie s-au spălat cu apă vie de la fântîna lui Ivantie şi
de-atunci până-n ziua de azi au rămas tot tinere şi frumoase, şi tot aşa vor rămânea fără să îmbătrânească
vreodată. Niciodată nu se despărţesc, ci toate 7 umblă împreună, tot vesele. Când joacă şi cântă ele avem
vântoasele (Gherman, 108).

Se mai credea că ar fi fetele vitrege ale mamei vântului, stăpânite de duhuri necurate, care aduc
relele peste oameni, mai ales în ceasul rău (Butură, 1992, 177).

Când se întâmplă o faptă mare în răutate, mai ales dacă se spânzură sau se îneacă cineva, bate
într-una zile întregi ca semn de întristare” (idem, 102).

«Mama, dacă blastămă copilul, când e mititel, vântoasa îl ia. O femeie zicea unui copil:
„Umflate-ar vântoasele!” Şi l-au ridicat pe sus cum păştea vacile şi l-au izbit într-o râpă, de a murit»
(Niculiţă-Voronca, 403-404).

Vânturile sunt închise într-o bute, şi sunt date în grija unei babe oarbe sau în grija unui moşneag
orb. În bute vânturile se tot frământă până „ţipă” cepu şi atunci se împrăştie în lume. Ele tot bat până baba
găseşte din nou cepul, să astupe butea (Gherman, 99; var.: butea o astupă bătrânul cu degetul; pe bătrân

10
câteodată „îl fură somnul” şi atunci scapă degetul; se mai crede că bătrânul cu voia lui lasă vânturile, ca
să se răcorească aerul etc.).

*
Vântul se porneşte de la marginea lumii. Acolo nu-s oamenii, ci numai două babe surde cu două
gheme în mână. Când desfac ele ghemele şi prind a le da drumul, vântul porneşte puternic, hain de
mânios. Atunci oamenii strigă la babe „nu mai daţi drumul”, iar ele fac /semn/ înapoi din mână şi zic:// –
Lasă, lasă, că-i dăm drumul! Şi-i dau drumul, pentru că-s surde (Pamfile-3, 1916, 19).

Dacă vrei să vezi vântul, primăvara, când vezi şarpe dintâi, să-i tai capul cu o para de argint,
ş-apoi să pui capul şarpelui într-un căţel de usturoi de la Sf. Andrei, că vezi vântul (Gherman, 96).

Se credea că numai dobitoacele văd vântul, că ele „îs curate, nevinovate. Pentru aceea îşi ridică
capul vitele când suflă vântul” (Butură, 1992, 173).

În Bucovina se spune că vede vântul cel care nu mănâncă ceapă şi chipăruş, ori cel ce mănâncă
pelicioara de la ceapă un an, copilul care nu mănâncă ceapă şi usturoi până la 7 ani, omul care nu-şi
spune visurile 7 ani şi n-ar mânca usturoi, copilul acelei mame care nici ea nici mama ei n-au mâncat
ceapă (idem; subl. ns. A.O.); Prin unele părţi se crede chiar că omul în vârstă ar putea să vadă vântul, dacă
s-ar feri şi n-ar mânca ceapă şi usturoi, a căror peliţă se pune pe ochiul omului şi-i taie astfel vederea
(Pamfile-3, 1916, 28).

Bolla în mitologia albaneză, balaur, şarpe monstruos. Şerpii, după ce fac 12 ani, se transformă
în ~; dacă timp de 50 de ani nu este văzut de nimeni, se transformă în Bollar (Bullar), o reptilă
otrăvitoare, de la care şerpii îşi iau otrava; acesta, la rândul lui, dacă nu este văzut de oameni timp de 50
de ani, se transformă într-un Rrëshaja*, reptilă monstruoasă care îi atacă pe oameni şi le mănâncă
inimile. Dacă o Errshaja* trăieşte 100 de ani fără a fi văzută de vreun om, se va transforma într-un
Kulshedra*. Se crede că ~ ţine ochii închişi, pentru că altfel ar mânca mereu oameni. Îşi deschide ochii
numai de Sf. Gheorghe (în urma blestemului sfântului), pentru a-l mânca pe omul asupra căruia îi cade
privirea. [106; 206]

Dragua pl. Dragónj în mitologia albaneză, vâlve, balauri de origine umană, transformaţi
în urma unei recluziuni îndelungate, feriţi de priviri omeneşti. Se crede că sunt oameni foarte puternici,
născuţi cu căiţă, care au la subsuoară aripi invizibile, iar inima, de aur, are la mijloc o nestemată. La
naşterea copilului, mama trebuie să ascundă căiţa, pentru a împiedica moartea lui iminentă. Ei trebuie să
se lupte cu Kulshedra*; pentru aceasta, când aud bubuitul tunetului şi văd fulgerele, se adună la un loc
cu ceilalţi demoni, indiferent de vârsta pe care o au. Când simt apropierea lui Kulshedra, sufletul le
părăseşte trupul şi se pregăteşte de luptă. Atunci încep să arunce în adversar cu pietre, copaci smulşi din
rădăcină, case; toate acestea nu pot fi văzute de oameni, care, în toiul unor astfel de bătălii, sunt orbiţi de
fulgerele puternice care însoţesc lupta. Credinţele populare spun că şi Sf. Gheorghe a fost dragon. Astfel
de demoni pot deveni şi animalele de sex masculin (berbeci, cocoşi). [106; 337]

Lamia3 în mitologia macedoneană, demon atmosferic, personificare a furtunii, împotriva căruia

luptă Sf. Ilie. Este reprezentat ca un animal uriaş, compozit, cu aripi şi coadă lungă. (alte nume: Lamna,
Ajder, Ajdaia*) [345]

11
*

Lamia4 în mitologia macedoromână, balaur, monstru antropofag care locuieşte în izvoare,

fântâni şi lacuri, care nu permite să se ia apă decât dându-i-se un tribut de victime umane, mai ales de fete
tinere. [315; 319]

Lamia5 în mitologia sârbă, muntenegreană, monstru feminin de mari dimensiuni, cu dinţi uriaşi,
aripi, coadă, patru picioare, uneori având corp de şarpe şi cap de câine. Locuieşte în păduri, râpe, castele
părăsite. Se crede că este conducătoarea norilor de grindină, sub înfăţişarea căreia coboară asupra
câmpurilor, distrugându-le. Mănâncă oameni, mai ale copii şi fete. Putea fi alungată prin zgomote sau de
către Sf. Gheorghe şi Sf. Ilie. [192; 220; 301 ; 300 ; 329]

Llamja în mitologia albaneză, arătare de tip balaur cu trup de femeie şi coadă de şarpe,
păzitoare a izvoarelor şi a iazurilor. Poate să bea apa de acolo; poate răpi copii pe care îi mănâncă. [106]

Furtunile se datoresc unor balauri numiţi ale /hale/, ce se iscă pe cer în timpul ploii. Unde se
întâlnesc două ale, încep a se bate şi dărâmă tot ce întâmpină în calea lor; astfel dezrădăcinează arbori,
dau jos pătule şi coşare, iau carele ce se află la lucru şi le duc departe. Se zice că se fac din oamenii care
au duh necurat şi care în timpul furtunii se culcă, adormind un somn greu. În acest răstimp sufletul celui
adormit, făcându-se ală, se duce de întâmpină pe cealaltă ală, care este sufletul altei fiinţe din altă
localitate şi apoi se bat amândouă. Locul unde se bat alele, şi localitatea celei învinse sunt supuse furtunii
şi suferă mult de grindină (Pamfile-3, 1916, 47).

Piatra o fac numai moroii, adică diavolii ce se fac din copii nebotezaţi, ei sunt cu diavolii la un
loc, dar tot nu-s ca dânşii, căci se cheamă că-s din trup botezat. De aceea ei pot să se ridice în nouri – nici
un necurat nu se poate sui cu nourii în cer, dar cel din copil prăpădit se poate (…). Ei o fac şi în cer sau o
ridică de prin bălţi şi o sfarmă mărunţel şi apoi merg s-o dea pe ogoarele oamenilor, în satul unde s-au
întâmplat păcatele. Dacă poate fata n-a fost vinovată, dar feciorul a îndemnat-o, atunci merge pe ogorul
lui; de aceea se zice în descântece: «Piatră de fată, ori de fecior, or de văduvă etc.»” (Niculiţă-Voronca,
800).

În Haţeg cred că balaurii totdeauna poartă ură oamenilor, şi numai solomonarilor e a se mulţumi
că nu bate piatra de câte ori sunt pe cer nori grei. Când solomonarul şi balaurul sunt sus în văzduh,
balaurul întreabă pe solomonar că îs la ţară ori pe pădure. Solomonarul, ştiindu-i gândul, răspunde că îs la
ţară, când îs pe pădure şi astfel bate piatra pe păduri şi locuri pustii. Dacă balaurul cu toate acestea ar
slobozi piatra pe semănături, atunci solomonarul smânceşte din frâu şi îl abate pe păduri. Dacă nu poate
învinge cu el, atunci îl trânteşte la pământ. Când pică balaurul, pică şi norul care l-a purtat, şi atunci e
rupere de nori (Gherman, 138).

Sunt în cer nişte zmei, puteri a lui Dumnezeu; ei sunt doi, unul la răsărit şi altul la asfinţit. Cel de
la răsărit e de ploaie, de mană, cel de la asfinţit de secetă – şi când se face furtună, se aude tunând şi se
vede fulgerând, ei se bat. Atunci sloboade săgeţile cel de la răsărit spre cel de la apus şi vezi pe cer cum
unul dă în altul. Dacă dovedeşte cel de ploaie e anul mănos, dacă cel de secetă e secetos”
(Niculiţă-Voronca, 804).

12
 Balaurii se fac din şerpi pe care nu i-a văzut suflet de om şapte ani. Dar aceşti şerpi nu toţi se fac
balauri, ci ei se adună într-o zi de vară, când e căldura mai mare, între hotare, şi acolo se pun bot în bot,
încep a sufla şi a spumega la gură. Balele acelea amestecate încep a se face apoi o piatră scumpă cât o
mărgea, ori chiar şi cât un ou. Aceasta apoi o acoperă cu trupul şi o ling într-una, fără să scadă, şi aşa îşi
astâmpără foamea şi setea. De cumva vreun şerpe ar înghiţi-o, acela se face balaur, trupul i se schimbă,
capătă aripi şi cu acestea se înalţă în nori (Gherman, 136).

Dacă on şerpe poate să să ascundă să nu-l vadă nici om, nici pasăre timp de şepte ai, atunci el să
face bălaur şi în zâua în care se rădică la cer, să adună tăţi şerţii şi-i fac curună de aur şi i-o pun pe cap. Să
zice că de acoalea îl numesc împăratu lor. După ce îi pun curuna pe cap, să suie pă brad în sus până-n
vârf. Acolo să ţâne numa-n coadă, să răsuceşte ca on zdici în aer şi începe să şuiere tătă mai tare. Cum să
învârteşte din trup, i se desfac aripti mari şi să înalţă la cer. Dacă-i alb, aduce zăpadă şi gheaţă, iar dacă-i
negru, poartă ploile (Ioniţă, 157).

13
4. DUHURI ALE CASEI. SPIRIDUŞI

CASA

Stopan ‘stăpânul’, în mitologia bulgară, duh al casei, considerat stăpân al casei, întemeietorul
neamului, cel care proteja gospodăriile urmaşilor. Dacă locuinţa era nouă, el apărea după moartea
primului gospodar. Avea atât înfăţişare antropomorfă (bătrân, mai rar femeie) sau ofidiană (se credea că
era şarpele locuieşte sub vatră, în partea stângă a ei, sau sub prag). Apărea în visele locatarilor,
avertizându-i de pericolele iminente, indicând cauzele (păcatele) care au provocat nenorocirea. Oamenii
puteau scăpa de această ameninţare dacă făceau o donaţie bisericii sau mănăstirii sau unor oameni
sărmani. Existau cazuri când aducea şi veşti favorabile. În ambele cazuri oamenii îi mulţumeau şi
pregăteau o masă pentru el, stopánova gózba. Cea mai tânără femeie din casă aducea apă ne-ncepută, cu
care frământau un aluat. Grâul folosit trebuia spălat în râu de trei ori, iar făina trebuia să fie cernută prin
trei site. Din trei case vecine era chemată câte o femeie. Lângă vatră, deasupra unei mici gropi săpate,
tăiau o găină neagră, al cărei sânge trebuia să ajungă la ~. Aluatul respectiv era împărţit în două, o parte
fiind folosită pentru o turtă şi o plăcintă. Toate aceste alimente, la care se adăuga o cană de vin, erau puse
pe masă. Cea mai bătrână femeie tămâia totul, după care o parte se consacra pentru ~. Uneori se spunea
că această masă rituală se organiza când ~ apărea în vis, arătând că este flămând. Şi la masa de Crăciun i
se oferea demonului o ofrandă alimentară. Dacă era omorât, gospodăria era distrusă. Era un mare iubitor
de lapte; dacă nu i se dădea, sugea vacile sau lehuzele. Prezenţa lui era un semn rău. Se credea că are ochi
foarte puternici, care puteau hipnotiza vaca, pentru a putea suge la ea (vaca fermecată venea singură la
locul unde se afla şarpele). În mod asemănător, exista câte un ~ pentru lacuri, râuri, copaci mari, câmpuri,
vii, mănăstiri, biserici, care apărau obiectivele de grindină, hoţi, distrugere. (alte nume: Domakin,
Domoşarka, Gluharka, Ijniţa, Kăsmet, Kăştniţa, Krăvnik, Malsaibia, Mejnik, Mişkarka ‘care
goneşte şoarecii’, Namestnik, Pazarka, Talasăm, Seibia, Stopanăt Zmia). [123; 239; 308]

Talasăm1 în mitologia bulgară, duh al casei care îi ataca pe cei care doreau răul
gospodăriei. Proteja casa, podul ş.a. Se credea că este sufletul omului care a fost îngropat la temelia
construcţiei. Era invizibil, dar noaptea putea fi văzut doar de către oamenii născuţi marţea sau sâmbăta.
Putea fi obţinut şi altfel, printr-un ritual cunoscut mai tuturor popoarelor, legat de construcţia locuinţei –
este vorba de „luarea”, „furtul” umbrei unui om şi îngroparea acesteia la temelia casei. Nu după mult
timp, omul asupra căruia se acţionase în acest fel murea, devenea duhul casei, care avea înfăţişarea unui
şarpe. ~ îi ademeneşte pe călătorii singuratici în locuri primejdioase şi îi călăreşte, istovindu -i, până îi
omoară. [2; 61; 146]

Talason în mitologia sârbă şi macedoneană, duh al casei care apăra casa de duşmani. La origine
este sufletul omului care a fost îngropat la temelia casei. De regulă invizibil, noaptea poate fi zărit de
oamenii născuţi marţea sau sâmbăta. [300; 345]

Talasăm2 în mitologia bulgară, duh al comorii. Oamenii puteau să intre în posesia

comorii dacă îşi vindeau sufletul acestui duh. Dacă omul nu se întorcea la comoară, pentru a-şi ţine
promisiunea, după trecerea a nouă ani, comoara se transforma în ~ şi începea să-i atace pe trecători. Dacă
omul încerca să se ia la luptă cu demonul, îl putea învinge şi putea intra în posesia comorii dacă îl apuca
de urechi; în mâinile omului nu rămâneau urechile animalului în care s-a transforma demonul, ci un ulcior
cu bani. Şi balaurii posedă comori uriaşe, amplasate în peşteri. Comorile lor se puteau transforma în ~: pe
locul unde este îngropată comoara noaptea se vede o flacără. (din tc. telsem) [146; 148; 239]

14
 Conform unor credinţe domovoi sunt strămoşi, morţi blestemaţi de Dumnezeu pe un termen
nelimitat, pe care nu-i poate primi pământul. Domovoj este obligat să slujească un număr de ani în
familiile urmaşilor lui (Zelenin, 1994, 24).

La Drăguş se spunea: "În casă nouă nu intri şi mai cu seamă nu dormi până ce nu s -a făcut
slujbă; altfel te poceşte lucrul slab". Trebuia purificată construcţia, deoarece se credea că prin ea şi -ar fi
putut face joc măiestrele sau lucrul slab, care umblă de preferinţă prin casele nelocuite. De altfel, şi
într-o casă care a stat goală multă vreme nu se intra fără slujbă, ca nu cumva să-şi fi făcut acolo culcuş
lucrul slab şi să visezi urât noaptea (Butură, 276-277).

Dumnezeu i-a poruncit odată lui Noe să-i arate toţi copiii lui; Noe a ascuns câţiva, pentru că-i
era ruşine să arate o întreagă armată. Copiii ascunşi de Noe au devenit duhuri necurate: duhuri ale casei,
ale câmpului, pădurii, apei etc. (...).
Sunt situaţii când ele /duhurile casei/ au legături nelegi-time cu femeile: din aceste relaţii se
nasc vrăjitorii... (Dobrovolski, 360-361).

Mara /duh al nopţii, la ucraineni/ s-a făcut dintr-un om. O femeie era naşa copilului nou-născut
al vecinei sale. Când se întorcea acasă de la încheierea ceremoniei botezului,ea a uitat numele copilului,
pe care l-a numit după bunul ei plac – Mara. De atunci sufletul acestui copil a început să umble prin
lume şi să sperie copiii (Sannikova, 1990, 118-119).

Mara îi presează în somn pe tineri, noaptea. De ea nu scăpă nici animalele de pe lângă casă.
Calul pe care ea l-a călărit noaptea, are pe piept semne lăsate de picioarele acestei fiinţe. Ea nu va intra în
grajd, dacă acolo este agăţată o coţofană moartă (Kracikovski, 203).

Domovoj prevesteşte necaz. El trăieşte în fiecare casă. Odată bunica ne povestea: – Dorm eu şi
aud – sfârâia fusul, dar mi-era frică să văd cine toarce. M-am uitat eu mai târziu şi, ce să vezi, pe prichici
ardea o lumânare. Am ridicat capul şi am văzut că acolo era o femeie, susedka /duhul casei/. Torcea,
torcea mereu. Bunica începuse să se roage: Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă de mine, păcătoasa. Şi ea a
dispărut. Şi după aceea ne-a dispărut o vacă, ea a prevestit dispariţia ei. Şi torsese, torsese, nu glumă
(Şumov-Prejenţeva, nr. 70, 40-41).

Odată l-am visat pe domovoj, se făcea că avea nişte labe mari, păroase, mă apăsa într-una. La
început am început să mă rog, dar mai apoi am înjurat, de el numai aşa poţi să scapi. Avea o mână lungă,
lungă, păroasă... Asta a fost semn rău. Pe vremea aceea s-a spânzurat şi ginerele meu (Şumov-Prejenţeva,
nr. 92, 49-50).

Oamenii cred că domovoj este acoperit de păr des şi moale; chiar şi palmele, călcâiele îi sunt
pline de păr, numai pe faţă, în jurul nasului şi al ochilor nu creşte păr. Călcâiele lui păroase se conturează
iarna pe zăpadă, iar cu palma îi mângîie noaptea pe cei adormiţi. Dacă ei simt mâna moale, caldă — e
semn de fericire şi bogăţie, iar dacă e rece şi păroasă – e semn rău (Şumov-Prejenţeva, nr. 97, 51).

15
 Kikimora, instalându-se în casă, trăieşte după sobă şi nopţile îi tulbură pe locatari cu zgomote
insuportabile. Ocupaţia ei preferată este torsul şi ţesutul. În nopţile liniştite se aude clar cum toarce,
răsuceşte fire şi ţese pânză (...). Conform credinţelor ruseşti, copiii blestemaţi de părinţi sau morţi
nebotezaţi sunt răpiţi de demoni şi transformaţi în kikimore (Şumov-Prejenţeva, nr. 201, 105).

/Kikimora/ era îmbrăcată ca o femeie obişnuită, cu sarafan, numai părul îi era despletit. A ieşit
din pivniţă şi s-a aşezat pe prag, lângă uşă, şi a privit în jur. Cum a văzut că toţi cei din casă s-au culcat şi
au început să sforăie, se aşează pe laviţă şi începe să toarcă. Şi se aude cum sfârâie fusul şi se răsucesc
firele. Şi stă ea aşa, uitându-se fix într-un loc – aşa este obiceiul ei. Cine o vede cu furca în mână – e
semn că în acea casă va muri cineva (...). Dacă nu-i plac locatarii, îi scoate din casă (Şumov-Prejenţeva,
nr. 218, 122).

SPIRIDUŞI

Mámníce în mitologia bulgară, duh creat de om dintr-un ou. Femeia care vrea să aibă un
~, ia un ou făcut de o găină în dimineaţa zilei de Joia Mare şi-l ţine sub braţ până scoate un pui, care este
~. Imediat începe să zboare şi să-i aducă mamei tot ce vrea: bani, aur, bijuterii. Când zboară scoate nişte
sunete minunate, care îi hipnotizează pe oameni, îi face să-şi piardă cunoştinţa sau chiar să moară. De
aceea, când i se aude vocea seara, oamenii îşi acoperă urechile. Pentru a-l pune pe fugă, musulmanii trag
cu puştile. (alte nume: Mameţ, Mamnik) [239]

Usluşni Duh ‘duhul ascultător’, în mitologia sârbă, duh ajutător, spiriduş, ce se află în slujba
omului. [300]

Vitore ‘cel ce ţese destinul’, în mitologia albaneză, demon reprezentat ca un şarpe de mici
dimensiuni, colorat şi fast, ce are coarne de aur din care cad monezi de aur. Locuieşte în pereţi şi
protejează casa de rău, aducând noroc. Locatarii îl venerează. Când îşi face apariţia, anunţă evenimente
importante în familie. Dacă o familie se stinge, ~ va părăsi casa. Femeile în vârstă, când mor, sunt numite
~ ale casei. [106]

Cu spiriduşul se fac toate farmecele, se aduc călare pe prăjini ibovnicii la drăguţele lor, se
omoară ursitele ibovnicilor cu drăguţe, se ia mana vitelor, se mulge lapte din inima carului, se tămăduiesc
boalele etc. Când un bolnav e chinuit de necuratul, numai cu ajutorul spiriduşului îl poţi scăpa. Vrăjitorul
pune atunci la încercare spiriduşul său şi dacă dracul ce chinuieşte pe bolnav e mai slab decât spiriduşul,
acesta îi făgăduieşte însănătoşirea şi alungarea necuratului din cel bolnav; dacă însă spiriduşul e mai slab
ca necuratul ce chinuieşte pe bolnav, atunci acesta nu făgăduieşte bolnavului însănătoşire şi fuge de el,
căci se teme să nu supere pe necuratul din bolnav” (Niculiţă-Voronca, 468).

Dracul acela zice că-i tare bun la casă şi dacă ştii cum să-l depărtezi, dintâi când îl scoţi, nu eşti
al lui. Când iese, atunci îndată să-i zici: «Tu n-ai treabă la sufletul meu şi la mine, de mine n-ai să te
apropii. Eu pe tine te-am scos ca să-i aduci cutare şi cutare lucru» şi el numaidecât aceea face, ce-i zici.
Da’ o femeie n-a ştiut ce să vorbească şi el cum a ieşit a zis: «Tu eşti mama mea» şi s-a pus la piept s-o
sugă, şi tot a supt-o până a murit” (Niculiţă-Voronca, 469).

16
 Cel ce se dă dracului se duce în ziua de Paşti, înainte de a toca şi a mai fi cineva la biserică şi
aşteaptă până se strâng oamenii. Când zice preotul „Hristos a înviat!”, el zice „Vânat prind”. Apoi, luând
nafură, se duce în pădure, la un păducel, unde, crestându-l cu cuţitul, vâră nafura acolo. Ocoleşte pădurea
călare pe puşcă, până ce flămânzeşte, adecă întorcându-se tot de unde a pornit. Întinde puşca şi caută pe
ţel. Atunci vede un băieţel, care strigă să nu dea. El însă trage de oţel şi-l împuşcă. Acel băieţel /se/ zice
că este chipul lui Cristos. Orice vânat va fi în acea pădure, îl ucide, însă se zice că nu ţine acel vânat decât
o zi. Când moare acel om, îl supără rău animalele sălbaltice (Muşlea-Bârlea, 173).

Noaptea, când auzi găinile cârâind în poiată, atunci dracul e la dânsele, le calcă şi oul cel părăsit
e al lui. Acela, cine-l cloceşte nespălat, nepieptănat, să nu grijească de casă, să nu spuie rugăciuni, să nu
vorbească cu nimenea, să nu mănânce sărat; iese din el un copilaş mic cât degetul. Îl pune în pene în oală
şi-l ţine; şi necontenit trebuie să-i deie de lucru şi de mâncare, – dară nu sărat /…/. În Mihalcea se spune
că după ce a fost clocit nouă zile subsuoară, să-l puie şi sub prag, să mai steie 9 zile, şi apoi iese
(Niculiţă-Voronca, 465).

Oul cel dintâi, de la puică neagră, în trăistuţă neghilită, să-l cloceşti la subsuoară, nespălată,
despletită sau să nu te închini, să nu vorbeşti cu nimeni nouă zile, – ori pentru cinste, ori pentru dragoste,
ori să facă lucruri frumoase, ori pentru bogăţie – şi el iese pui. Atunci trebuie să-i dai o găină neagră
friptă, că, de nu-i dai, se scaldă în cofa cu apă, nu-i dă pace celui ce l-a făcut să doarmă, face hodorog,
sparge oalele. – El din găină neagră iese, găină neagră mănâncă (idem, 466).

Cine are pe dracul în casă, îl ţine în pod, sau într-o cameră deosebită; îi dă să mănânce cir de
mămăligă şi alte cele, dar mai cu seamă îi place tare laptele. Numai cât sărat să nu-i deie, Doamne fereşte!
Câteodată trimite poate gospodina casei pe slugă, să-i deie de mâncare, şi sluga ca sluga, îi pune anume
sare, dar stăpâna ştie îndată, că-i face dracul şotii. Când poate că uită într-o zi să-i dea de mâncat, nu face
nimic alta, decât răstoarnă toate oalele şi toate blidele de pe poliţă, în mijlocul casei, cu gura în jos, fără să
le strice. Dacă gospodarul din casă fumează lulea, îi dă şi lui. Cine îl are, trebuie să se poarte tare bine cu
dânsul, căci altfel e rău, pentru că e legat pe viaţă şi pe moarte cu el (Niculiţă-Voronca, 466).

La fiecare vrăjitoare sunt draci. Care îl are, duminica îl trimite la crâşmă, ca să facă sfadă între
oameni; luni îl trimite la iarmaroc în Cernăuţi, să facă şotii, să strice negoţul, să aducă bani; marţi
odihneşte şi tocmai miercuri e bun de lucru; de aceea miercuri, joi şi vineri e bine de mers la vrăjitoare.
Vrăjitoarele îl cumpără în Storojineţ; acolo este o babă care anume îi plodeşte şi în zi de târg îi aduce în
oboroacă de vândut. Oamenii dau câte doi puişori (20 cruceri) şi iau ca nişte mâţi mititei, care pentru ce le
trebuie (Niculiţă-Voronca, 467).

Mititeii sunt drăcuşorii. O femeie avea drăcuşori şi trebuia să-i dea mai departe. A vândut unei
femei o vacă, dar femeia a venit la ea şi i-a spus: «Am cumpărat o vacă de la voi şi ea aleargă înapoi».
Atunci acea femeie scoate o nuia de după horn şi-o goneşte pe vacă. Era o nuia aşa, cu modele. Ea trebuia
să dea spiriduşii, şi ei erau pe nuia. Se zice că nu trebuie s-o pui decât după horn. Trebuie să le dai mereu
de lucru. Arunci în curte seminţe de in: «Adunaţi-le pe toate!» Sau să numere buturugile din pădure, sau
să împletească funii din nisip. Dacă nu le dai de lucru, fac pozne. Dacă lăsai noaptea podeaua curată,
măturată, dădeau totul peste cap, dar dimineaţa totul era la loc. Ca să scapi de ei, trebuie să duci pe câmp
un obiect de valoare şi să se spui să-l păzească. Dacă-l ia cineva, drăcuşorii se duc după el” (Cerepanova,
1996, nr. 340, 89).

17
5. DUHURI ALE MORŢILOR

STRIGOI

Copii

Drekavaţ ‘cel care urlă’, în mitologia bosniacă, duh al copilului mort nebotezat, care iese
din mormânt şi strigă cu glas de om, animal sau pasăre. Când este auzit nu trebuie să i se răspundă (glasul
lui fiind foarte puternic, se crede că oamenii pot asurzi); vocea şi prezenţa lui prevestesc necazuri. Este
reprezentat ca un copil subţiratic cu un cap uriaş, având copite; poate avea înfăţişare zoomorfă (vulpe,
pisică, pasăre), mai ales în preajma cimitirelor, a apei, la marginea satului. Pe oamenii pe care îi întâlneşte
îi poate călări până în zori. Se crede că îşi face apariţia mai ales între Crăciun şi Bobotează. Ca şi în cazul
altor duhuri, se spune că se teme de câini. (de la dreciati ‘a plânge’) [192; 300]

Maţic’ în mitologia sârbă, muntenegreană, duh al unui copil mort nebotezat, reprezentat ca un
copil de 5-6 ani având o căciuliţă roşie, în care stă toată puterea lui. Dacă cineva intră în posesia ei, din ea
va curge cât aur va dori. Este îmbrăcat cu pantaloni roşii. Poate să apară noaptea sau ziua, uneori şi sub
înfăţişare de iepure. Se crede că locuieşte pe câmp, în mare. Duhurile mării îi ajută pe pescari; în schimb,
aceştia îi aruncă primul peşte prins. Mai poate locui în peşteri, unde este gardian al comorilor îngropate în
palate de marmură. Pentru că îi este frică să nu i se găsească aurul, îi face pe oameni să se îndepărteze de
acel loc, să se rătăcească. Noaptea îi sperie pe oameni, aruncă în ei cu pietre, sare în spinarea lor şi-i
aleargă până în zori. [300]

Maţaruo în mitologia muntenegreană, suflete ale copiilor morţi nebotezaţi, care merg în
grupuri. Pe cap poartă nişte lumânări aprinse. Bat din palme, ţipă, îi chinuie şi îi sugrumă pe copiii mici.
[61; 300]

Navie în mitologia sârbă, slovenă, suflete ale copiilor morţi la naştere sau nebotezaţi. Sunt
invizibil sau reprezentaţi ca nişte păsări. Îi sperie pe oameni noaptea, plângând şi ţipând, chemându-le pe
mamele lor; dacă li se răspunde, oamenii mor. Atacă femeile lehuze, cărora le iau laptele; atacă oile,
caprele; îi chinuie pe copii. În mod deosebit trebuie să fie protejaţi copiii născuţi în zilele „păgâne” (1-8
ianuarie). Pot fi botezaţi, zicându-se: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!” (alte
nume: Nav, Naviaţi, Navi, Nekreştenţi) [192; 220; 239; 300]

Moroi în mitologia română, demoni, suflete ale morţilor, strigoi proveniţi din copiii care au
murit nebotezaţi, dar mai ales cei născuţi de o tânără nemăritată şi ucişi sau îngropaţi de vii. Moroii se
înmormântează de regulă separat, într-un colţ al cimitirului. Ies la şapte ani după ce au fost îngropaţi şi se
arată mai ales când e lună. Uneori, asemeni duhurilor nopţii, îi pot speria sau rătăci pe oamenii aflaţi afară
noaptea, luând chipul diferitelor animale (cu precădere câine). Dacă sunt îngropaţi sub talpa vreunei case,
ieşind din mormintele lor, se suie în pod, aleargă peste tot, răstoarnă, hodorogesc, strigă, ţipă, se vaită, nu
le dau oamenilor pace să doarmă, îi dau jos din paturi, îi înghiontesc, li se pun pe piept şi vor să-i sufoce,
aruncă toate obiectele în mijlocul casei. Moroiul nu poate fi potolit decât dacă este botezat, inclus în
rândul morţilor obişnuiţi. [56; 126; 216; 241; 246; 248; 255; 294]

Adulţi

18
 Jinn1 în mitologia albaneză, demon ce poate avea înfăţişare umană sau animală. La origine
sunt spirite ale morţilor care nu-şi pot găsi liniştea în pământ din cauza păcatelor sau pentru că au fost
blestemaţi. Noaptea ieşeau din mormânt şi-l atacau pe cel care-i ofensase. Pot fi văzuţi numai de către
oamenii sfinţi. Prezenţa lor e semnalată de scârţâitul uşii şi de pâlpâitul flăcării lumânării. Uneori puteau
pune stăpânire pe întreaga casă, şi atunci nimeni nu mai putea locui acolo. Dacă locul în care se aflau era
pângărit sau tulburat de către oameni, puteau face mult rău. Locuiesc pe pământ sau în subteran. Se pot
căsători şi avea copii, trăind în regatul lor. [106]

Lugat în mitologia albaneză, demon de tipul unui vampir, la origine sufletul unui păcătos sau
om rău, care a fost ars. Iese din mormând în fiecare seară, mai puţin sâmbăta, vizitează casele rudelor sau
ale cunoştinţelor, seduce femeile şi face tot felul de neplăceri. Se crede că poartă pielea unui mort. Îi pot
omorî pe oameni. Sunt invincibili şi nu pot fi omorâţi decât în mormânt, când pot fi arşi. Dacă un armăsar
refuză să treacă peste mormânt, e semn că acolo se află un ~. În acest caz mormântul este incendiat. Poate
ataca luna provocând eclipse. [106]

Uber în mitologia turcă, vampir. [198]

Ubor în mitologia bulgară, vampir, la origine sufletul unui mort care se desparte greu de
lumea celor vii sau moare supărat. Acţionează mai ales în cele patruzeci de zile de la îngropare. Se
hrăneşte mai ales cu bălegar, mai rar atacând oamenii. (alte nume: Ubur) [239]

Vampir2 în mitologia bulgară şi macedoneană, duh malefic al morţilor. (alte nume: Vapir, Vepir,
Vupir, Văpir) [166 ; 345]

Vampir3 în mitologia sârbă, duh al morţilor, strigoi care se scoală noaptea din mormânt şi suge
sângele sau îi presează pe oamenii adormiţi. Este reprezentat ca un câine, cal sau ca un om. El poate fi
anihilat dacă i se înfige în piept o ţeapă. De asemenea, ~ putea fi distrus de un om cu puteri speciale,
Vampirgia*. (alte nume: Upir, Lampir, Lepir) [61; 192]

Vălkodlak în mitologia bulgară, vampir despre care se spune că se ascunde în fântâni

pustii, hambare sau poduri părăsite, reprezentat ca un om uriaş cu un singur ochi. [166]

Volkolak1 în mitologia bulgară şi slovenă, demon asemănător vârcolacului şi vampirului.

Uneori este reprezentat ca un uriaş cu un ochi în frunte. Noaptea se poate trasforma în animale răpitoare,
pentru a suge sângele oamenilor şi a-i mânca. (alte nume: Vrăkolak) [146; 301; 326]

Vlkodlak2 în mitologia sârbă, vampir ce se poate transforma în lup, păsări şi alte animale
(cai, vaci, câini, pisici). Noaptea atacă vitele, sugând laptele, gonind caii şi provocând epidemii. Poate
ataca şi oameni, pe care îi sperie, îi loveşte sau sugrumă. La origine este un copil născut cu dinţi. Uneori
se crede că fiecare casă posedă câte un ~, alături de un Krsnik*, care apără gospodăria de ~ şi se luptă cu
acesta. Se credea că oamenii se puteau transforma în lup dacă beau apă din urma acestui animal. (alte
nume: Vukodlak) [21; 237; 326]

19
*

Vlkoslak în mitologia sârbă, vampir. Poate avea înfăţişarea unor oameni îmbrăcaţi în
alb, a unor cai sau oi. Bea sângele victimelor sau le mănâncă. Poate fi distrus prin tăierea degetelor de la
picioare sau printr-o lovitură în ceafă. Pielea de lup care îi permitea transformarea conţine de fapt puterea
acestuia; dacă era distrusă, omul scăpa de sub acţiunea farmecului. Se credea că aveau întâlniri anuale,
unde îşi împărţeau sarcinile. (alte nume: Mulos) [21]

Vrikolakas în mitologia neogreacă, vampir. Este considerat un suflet demonic apropiat de

cel al vampirului, care îi posedă pe oameni, pe care îi poartă în escapade sângeroase. După moarte ~
devin vampiri. În general atacă vitele. Îşi face apariţia noaptea, bătând la uşi; cine îi răspunde va muri în
scurt timp. [237; 21]

Vurkollak în mitologia albaneză, vampir, mort peste care a trecut o pisică sau un alt
animal şi care nu va putrezi. Noaptea din mormântul respectiv se va vedea un licăr de lumină şi la
patruzeci de zile de la înmormântare ~ va ieşi din mormânt şi va începe să tulbure comunitatea. Aceste
cadavre trebuie deshumate şi incinerate într-o noapte de vineri. (alte nume: Vuvkollak) [106]

Strigoiul, în mormânt, când se trezeşte, începe să-şi mănânce mâinile şi picioarele, şi, cât timp
mănâncă, unul după altul se îmbolnăvesc şi mor întâi rudele lui, apoi alţi săteni. Când a terminat de
mâncat tot trupul său, el se ridică din mormânt, la miezul nopţii, se duce la ocol şi omoară toate animalele
sau se urcă în clopotniţă îşi începe să bată clopotele: cine aude acest sunet va fi victima lui” (Afanasiev,
III, 1869, 560-561).

Mai e credinţa că strigoiul mort, ca să poată să vie pe pământ şi să-şi facă treburile ordonate de
necurat, are nevoie să se întărească, adică să mai prindă puteri. Şi nu se poate întări decât sugând sânge de
la om viu, de cele mai multe ori de la rudele apropiate” (Olinescu, 498).

Strigoii care ies din morminte au şi ei adunarea lor în noaptea de Sf. Andrei. Atunci se adună în
locuri anumite, mai ales prin cimitire sau biserici ruinate, unde se întâlnesc şi cu cei vii şi-ntind o horă
mare în văzduh” (idem, 500).

Aceste duhuri de strigoi se văd jucând noaptea pe haturi ca nişte făcliuţe mici sau având fiecare
în mână câte două lumânări. Târziu, se strâng la căpetenia lor unde mătură vatra, o ară şi o seamănă cu
mălai mărunt. După ce acesta creşte şi se coace, este strâns, pisat şi făcut cu lapte (semnalăm preferinţa
pentru lapte manifestată de sufletele morţilor – a se vedea vechile libaţii antice; cf. şi credinţele despre
şarpele casei, despre furtul laptelui), cu care se ospătează strigele şi strigoii. După aceasta ies pe hornuri,
se-nvolburează prin văzduh şi pe sub streşini şi apoi pleacă de-şi însufleţesc trupurile” (Pamfile-1, 1916,
145).

20
6. VÂRCOLACI

Vârcolacii „se fac din copiii nebotezaţi, din părinţi necununaţi, ori se fac din văzduh, numai din
cauză că torc femeile fără lumânare noaptea, mai ales la miezul nopţii, pentru ca să se facă vrăji cu firul
tors astfel. Pe acele fire stau vârcolacii şi acele fire se fac de la sine în calea unui vârcolac. Cât timp
aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemaţi de ele sunt puternici şi merg încotro vor; atunci ei atacă
corpurile cereşti şi le rup cu dinţii (Olinescu, 453).

Nu-i bine „să torci pe lună, că o mănâncă vârcolacii” (Gorovei, 1995, 125); Când se întunecă
luna, o mănâncă vârcolacii, de aceea o mănâncă, că nu-i slobod a toarce luni dimineaţa, până-a răsări
soarele (Scurtu, 167).

La ruşi este foarte răspândită credinţa că vârcolacii sunt oameni care au fost prefăcuţi în lupi
(sau în alte animale) de vrăjitori. După ce a trecut termenul vrăjii (de regulă, şapte ani), vârcolacii
involuntari îşi recapătă înfăţişarea umană şi se întorc acasă (în cazul fericit în care vrăjitorul este încă în
viaţă; dacă vrăjitorul a murit între timp, ei îşi păstrează pentru totdeauna această înfăţişare; Novicikova,
447).

Priculiciu îi a şeptelea coptil care să face din flori; tăt coptil din flori din coptil din flori, de şepte
uări. Un om s-o dus cu fomeia la strâns fân. Omu o zis că să bagă în pădure şi ie să-l aştepte şi uări ce-a
vede să nu să sperie. O vinit on câne negru şi s-o luat de fomeie. Tăt i-o rupt hainele. Fomeia s-o apărat.
Tăt o rupt o botă ce ave până ce cânele o fugit. După o vreme o vinit omu din pădure. Când i -o spus
nevasta ce-o păţit, el o râs şi atunci fomeia o văzut zdreanţă din rotia ei între dinţî lui. Atunci fomeia l-o
lăsat, că o văzut că el îi priculici (Chita-Pop, 236).

De regulă, transformarea în vârcolac este totdeauna temporară, chiar dacă durata este variabilă:
nouă ani în Arcadia, după Pausanias şi Plinius; şapte ani sau o perioadă anume din şapte ani în şapte ani,
în Irlanda medievală; douăsprezece zile în ţările germanice şi baltice. În al doilea rând, transformarea este
precedată de gesturi de natură rituală: vârcolacul se dezbracă şi îşi atârnă hainele de crengile unui stejar
(Plinius) sau le pune pe pământ, urinând în jurul lor (Petronius); pe urmă trece un iaz (în Arcadia, după
Plinius) sau un fluviu (în Letonia, după Witekind; Ginzburg, 1996, 165).

„Tot omul care e tricolici, când îi soseşte timpul, fie ziua ori noaptea, se duce până -ntr-un loc
unde se crede a fi scutit de ochii lumii /ca şi în cazul reprezentărilor specifice meteorologiei populare –
şerpi, balauri, chiar şi solomonari – când era esenţială interdicţia privitului – n.n. A. O./, acolo se dă de
trei ori peste cap, îşi schimbă făptura sa de om şi se preface în lup sau câine, şi în această stare căşunează
apoi o mulţime de daune, răutăţi şi neajunsuri celorlalţi oameni care nu sunt tricolici ca dânsul şi pe care
îi întâlneşte în calea sa” (Pamfile-1, 1916, 147).

„Când se face mai întâi, se-ncruntează, adică ochii i se fac roşii. Dacă cei care sunt în casă-l
sângerează în acel timp, el se îndreaptă, dacă nu, umblă ca o scânteie şi omoară pe oricine întâlneşte
înaintea lui” (Muşlea-Bârlea, 239). Cf. şi: „Când se întâmplă să fie recunoscut şi scrijelat de cineva,
făcându-i-se sânge, atunci se preface iarăşi în om” (idem, 241; a se vedea, în acest sens, formula magică

21
rostită la sabatul vrăjitoarelor – „dau, dar nu tai” – tăierea presupune sângerare, deci, trezire din starea
demonică).

„Când se sângerează prin lovire ori muşcătură de câine, totdeauna moare. El fiind o dată
sângerat cu sângele său, îşi pierde puterea de pricolici şi începe a spune, la casnici ori rudenii, cum că el a
fost pricolici şi moare din lovitura cutărui om etc., căci altfel, de n-ar spune, nu-i poate ieşi sufletul”
(Muşlea-Bârlea, 243).

O trăit o femeie cu bărbatu ei mult, şi n-o ştiut cum îi bărbatu ei. Şi după ce… ştii, s-o dat
laolaltă, s-o dat iarna. Vara, zice că s-o dus amândoi la fân. Noa, el o zis: «– Tu muiere, io mă duc până-n
pădure». C-amu ştiu că i-o vinit să să facă în oarece fel. Zice: «– Io mă duc». Şi ie o rămas în vârvu
bodii. O zâs: «– Du-te, da nu şide mult c-amu să nu mă-mbet de cap aici». Când s-o dus, a zâs că, iacătă
on lup aici. Să suie, o zâs, că tăt până mai ajunje la ie, cătră vârvu bodii. Şi o zâs că ie săraca: «– Tulai
doamne şi de mine! Măi omule, nu mai vii că mă mâncă lupul aiesta! O, amar de mine şi de mine!» să
cânta ie. O zâs că tăt aşe o da cu şurţu. S-o deştins şi-o zâs că din vârvu bodii tăt cu şurţu o dat. Şi i s-o
acăţat lui pân dinţ din şurţ. Tăt-tăt-tăt i-o flendurit şurţu. S-o luat şi s-o dus de la om târziu. Ie o zâs: «–
Doamne, nu mă lăsa, da’ tu, omule, unde stătuşi atâta, că, zâce, veni on lup şi numa on pic nu mă mâncă
pă boade. Tulai, Doamne!» El o râs. Şi când o râs, i s-o văzut scame dă şurţ pântre dinţ. Şi când o văzut
ie, o zâs: «– Tulai, doamne, să iute să gat boadea asta». Noa, o apucat el, s-o dat el şi s-o gătat. Şi după ce
s-o gătat, s-o scoborât jos ş-o zâs: «– Noa, io dragul mneu, mă duc cătă casă». El: «– Doamne nu mă lăsa,
da cum să… Doară mai stai. Doară mereu amândoi, doară tădeauna ne-am dus amândoi». «– Api, zâce, io
mă duc, dragu mneu. Io mă duc cătă casă. Io nu mai stau nici on ptic». «– D-api ce-ai văzut tu, de nu mai
vrei să stai?» «– N-am văzut nimnică, da io nu mai stau». Noa, ie s-a luat şi s-o dus. Ş-o strâns hăinuţele
şi s-o dus la mă-sa… (Ioniţă, 177).

Se spune că o fată fiind pusă strigoaică pe un câine, după ce a îmbătrânit şi a murit, s-a prefăcut
în lup şi a mâncat toţi câinii din sat” (Pamfile-1, 1916, 142) /imaginea este generată de credinţa conform
căreia moaşa este cea care meneşte destinul nou-născutului: „pe ce lucru îi sparge moaşa căciula, pe ce ca
arunca-o întâi, pe acel lucru e acel om strigoi”/. (şi la sârbi, croaţi, sloveni: vukodlak, volkodlak, bulgari:
vălkolak, vărkolak, vâlkolak etc.).

Vukodlak ‘blană de lup’, în mitologia sârbă şi croată, vârcolac. Unul dintre motivele
frecvente este atacarea propriei soţii. Uneori era considerat acelaşi lucru ca şi Vampirul*. În afara
înfăţişării de lup, mai putea fi câine, pisică, măgar, cal sau ca un om păros ş.a. (alte nume: Vlkodlak) [61;
192; 198; 301]

22
7. ZMEI, ZBURĂTORI

Ziua ei trăiesc în scorburile copacilor bătrâni din lunci sau poiene. Ei sunt foarte graşi, pentru că
trăiesc mereu din trupurile atâtor îndrăgostiţi, dar se pot schimba şi micşora, încât să încapă în scorbură
sau să se transforme în şarpe subţire sau în june zvelt şi frumos. Dacă cineva ştie scorbura în care se
ascunde zmeul care-l chinuie noaptea, poate să scape de el, dând foc ziua scorburii. Dar îndată ce i s-a
dat foc, să fugă, fără să se uite îndărăt, căci zmeul, văzând că arde, îl strigă pe nume. Dacă omul se
întoarce, atunci zmeul îl poceşte sau îl omoară; dacă însă e destul de tare şi nu se întoarce, zmeul
plezneşte de necaz şi moare, arzând cu scorbură cu tot (Olinescu, 295-296).

Eram la jite în puste. Numa am văzut de la temeteu unguresc că să rădica o pară de foc pân aer
cătă Puste şi s-o băgat în pădurea de su dal. De-acolo nu l-am mai văzut. Atunci zicem că-i zmău. Amu
zîc că-s ceva gaze de fermentaţie de la morţii din cimitir (Chita-Pop, 228).

Era acolo pă uliţă on ungur pe care îl chema Igeni. Ave tri fete. Pă una o chema Clodi. Alta
Marica. Ceilaltă mni-am uitat. Ficiorii umblau atunci noaptea pin sat, pă la şezători, pă la fete. O zîs,
odată, ei:
– Mă, aici la Igeni, ce-i, că pină-i lumea îi tăt zare de foc ?
– Mă, la Igeni umblă zmău ?
– Hai să-l pândim !
O pândit. Doi feciori s-o băgat chiar în casă la Igeni. Atunci di lângă fată s-o sculat on ficior şi,
pă lângă iei, o fugit afară. Cu fuga i-o rămas în spate lepedeu cu care erau învăliţi. Ieştia o strâgat după el,
o fugit după el. L-o pterdut din vedere. Păstă vale o găsît numa lepedeu pticat jos. Atunci o zîs ei:
– No, mă, aiesta o fost zmău !
Aşe să vorbe atunci în sat, că zmău umblă la fete. Mama fetii o zîs:
– Bine-aţ făcut c-aţi vinit, că aiesta nu-i lucru curat. Îi zmău, că nu-l vede nime când vine şi nici
când mere. L-am văzut numa că are copite ca caii şi că le munceşte pă fetele aiestea.
Asta o fost înainte de război, cam pân 1912-1913. Acuma nu să mai aude de nici on zmău
(Chita-Pop, 228-229).

Zmei,‘zmeu’, în mitologia bulgară, demon incubus, Zburător, reprezentat ca un bărbat frumos,

partea inferioară a trupului fiind de şarpe. Întreţine legături sexuale cu femeile, cărora le poate suge
pieptul. Apare ca o dîră de foc. Răpeşte fete. Se crede că devine zmeu copilul născut după moartea tatălui.
Locuieşte în munţii înalţi, în peşteri sau scorburi, unde păzeşte vînturile şi ploile. Primăvara cobora din
munţi şi se scălda în rîu, pentru a-şi schimba solzii. Ca orice fiinţă demonică, putea lua diverse înfăţişări:
animal, foc, salbă de aur, pană de păun, cărbune. Dacă vreo fată găsea şi lua salba de aur, pana de păun
sau cărbunele, zmeul se îndrăgostea de ea şi cu greu mai putea scăpa din această iubire.
Copiii născuţi din această iubire (zmeul o vizita pe fată în fiecare seară, intrînd în casă pe horn şi
stînd acolo pînă la primul cîntat al cocoşilor, luînd înfăţişarea unui tînăr frumos, puternic, cu păr blond) se
numeau zmeiceata, vitiaţi, iunaţi, avînd ca semn distinctiv aripi crescute la subsuoară, dar şi o forţă fizică
şi frumuseţe nemaipomenită. Pentru comunitate, naşterea nu era însă periculoasă. Cînd se năştea, nouă
bătrîne sau nouă tinere se adunau şi torceau, ţeseau şi croiau într-o noapte, în tăcere, o cămaşă pentru el.
După ce era îmbrăcat cu ea, se credea că micuţul avea puterea de a doborî halele.
La origine şarpe, dar de dimensiuni mult mai mari, s-a transformat în această fiinţă mitologică
dacă nu a fost văzut de oameni timp de patruzeci de ani; de asemenea, putea fi obţinut şi dacă se clocea
un ou-stîrpitură al unei găini. Aripile îi sînt aurii, ca şi solzii ca de peşte care îl acoperă; are coadă de peşte
sau de şarpe, iar cap de găină sau vultur.
Atributul lui principal era de patron al norilor şi al fenomenelor meteorologice legate de aceştia.
Fenomenele meteorologice (mai ales grindina, furtunile, aversele) se explică prin lupta continuă care se
dă între zmei şi hale. Zmeul, învins, adesea un zmeu bun, un fel de protector al satului, cădea pe pămînt
sub forma unui om sau a unui şarpe foarte mare. Dacă oamenii îl hrăneau cu lapte timp de patruzeci de

23
zile, îşi revenea şi urca din nou la cer. Locul unde căzuse zmeul rămînea foarte fertil. Curcubeul era un
şarpe care bea apă din mare. Seceta era produsă de „blocarea” de către zmeu a umezelii celeste şi terestre.
Cînd era secetă puternică, se recomanda ca tinerii din sat, goi, la miezul nopţii, să înconjoare culturile şi
satul, pentru a alunga zmeul din sat, făcînd zgomot mare. Aşa cum spun cîntecele populare, puteau avea şi
înfăţişare semiantropomorfă – tors de om şi partea de jos de şarpe; cînd se îndrăgosteau de fetele
oamenilor, se transformau în vîntoase şi veneau să le răpească. Stelele căzătoare eraz tot zmei care zburau
în sate, anunţînd nenorociri mari. De asemenea, eclipsele erau văzute uneori ca fiind produse de zmei şi
hale, care înghiţiseră astrele. Alte nume: ajder, ajdarka, iunak, şarkan.

Zmai ‘zmeu’, în mitologia sârbă, demon, personificare a fenomenelor atmosferice care se

luptă cu Halele* pentru a alunga grindina. Este un demon incubus, Zburător*, reprezentat ca un bărbat
frumos, care apare femeilor ce duc dorul soţului plecat, viu sau mort. Stabileşte legături sexuale cu
femeile, cărora le poate suge pieptul, activitate ce se poate intensifica în timpul furtunilor. Apare ca o dâră
de foc sau ca un cal. Este la origine un şarpe sau o şopârlă care a stat o perioadă de timp în recluziune,
ferită de orice privire. Locuieşte în munţi, peşteri sau scorburi. [61; 192; 300; 301; 326]

Zmaice în mitologia sârbă, fiului unui Zmai*, născut cu aripi invizibile, care la şapte ani poate
zbura; poate omorî o Ala*. (alte nume: Zmaievito Dete) [300]

Zmaiţa ‘zmeoaică’, în mitologia sârbă, zmeu feminin, foarte frumos, care se poate transforma
în orice obiect. [300]

Zmei2 ‘zmeu’, în mitologia bulgară, demon incubus, Zburător*, reprezentat ca un bărbat

frumos, partea inferioară a trupului fiind de şarpe. Întreţine legături sexuale cu femeile, cărora le poate
suge pieptul. Apare ca o dâră de foc. Răpeşte fete. Se crede că devine ~ copilul născut după moartea
tatălui. Locuieşte în munţi, peşteri sau scorburi. [86; 301; 308; 326]

Zmeu în mitologia română, demon incubus, Zburător*, care are legături sexuale cu femeile.
Apare ca o dâră de foc. Uneori sunt consideraţi un fel de Sântoaderi*, fiind descrişi ca nişte oameni cu
coadă, cărora le place să trăiască printre oameni. Uneori se credea că erau răspunzători de producerea
ploilor cu grindină. [115; 182; 255; 257]

Zmev în mitologia macedoneană, zmeu, personificare a furtunii. Este reprezentat jumătate om,
jumătate animal sau ca o pasăre din care ies scântei. [345]

Zmia1 ‘şarpe’, în mitologia bulgară, duh protector al comorilor. [308]

Zmii ‘şarpe’, în mitologia sârbă şi croată, demon ce poate produce eclipse, influenţând starea
vremii, aducând grindină. (alte nume: Zmai) [192; 300]

24
8. DIVINITĂŢI ALE DESTINULUI

După ce a străbătut Alexandru Macedon până la rai, a aflat un rege anume Ioan şezând pe tronul
său şi ţinând picioarele în apă clocotită de izvor. Întrebat fiind de ce face aceasta, zise regele Ioan că apa
astfel întrebuinţată are darul întineririi. Alexandru cel Mare se rugă atunci să-i deie şi lui puţină din
această apă, şi ceea ce primi, o păstră foarte bine (...). Cele două servitoare ale sale i-o furară şi de atunci,
fiind ele veşnic tinere şi cunoscând viitorul fiecărui om, la naşterea sa îi ursesc soarta (Pamfile-2, 1916,
2).

Când se naşte copilul, vin trei ursitoare la capul lui. La un copil i-au ursit să moară din
muşcătură de lup. Copilul a fost păzit ca lumina ochilor de părinţi. Dar lupul care trebuia să -l mănânce a
venit de mai multe ori pe lângă casă. Într-o bună zi tatăl copilului o-mpuşcat lupul, lângă fântână.
Bucuroşi că au scăpat copilul de gura lupului, au făcut un foc mare şi au început să chefuiască. Copilul o
ieşit afară, s-o dus lângă lup şi, ca să se răzbune, o dat cu călcâiul în dinţii lupului. Cum o dat, un dinte
i-o intrat în călcâi, i s-o-nveninat şi o murit (Creţu, 89).

Orisniţi,‘ursitoarele’, în mitologia bulgară, demoni masculini sau feminini ai destinului, trei

surori (uneori două sau patru), adesea tinere, uneori frumoase sau urîte, lăţoase, mai rar trei bărbaţi (se
spunea că la naşterea unei fete vin nişte demoni feminini, iar la naşterea unui băiat – demoni masculini;
uneori se spune că fiecare om are cîte o ursitoare, care îşi face apariţia la moartea persoanei pe care o
însoţeşte), ce locuiesc la capătul lumii, care vin la pătuţul copilului în a treia sau a şaptea noapte de la
naştere şi-i prezic soarta. Îşi fac apariţia la miezul nopţii, invizibile, şi dispar la primul cîntat al cocoşului.
Rolul cel mai important îl are cea mai în vîrstă, care aprobă cele ursite de surorile ei sau meneşte cu totul
altceva. Cînd a fost stabilită, ursita se înscrie pe fruntea copilului. Alte credinţe vorbesc despre existenţa a
trei ursitoare bune şi trei rele, care niciodată nu se înţeleg. Dintre cele favorabile, prima îl înzestrează pe
copil cu minte, cunoştinţe, a doua îi dă sănătate, frumuseţe şi arta cuvîntului, iar ultima îi conduce paşii în
timpul vieţii, îl învaţă meserie şi îl ajută să se îmbogăţească. Sînt nemuritoare, invizibile; unele descrieri
le prezintă asemănătoare unor şerpi sau avînd aripi, fiind acoperite cu pene. Cînd au putut să fie văzute,
femeile le descriu măsurînd firul vieţii, apoi tăindu-l. De regulă ele pot fi auzite doar de mama copilului,
de o rudă sau de un străin. Uneori se spune că soarta copilului depinde de momentul, fast sau nefast, în
care se naşte (zile rele sînt considerate zilele de vineri, dar şi cele din perioda sărbătorilor Crăciunului).
Ursitoarele bulgare îl întreabă pe Dumnezeu ce anume să-i destineze copilului. Despre divinitate se spune
că în fiecare zi se află în trei stadii. Dimineaţa lucrează la cîmp, la prînz este negustor, iar seara se
odihneşte – mănîncă, bea şi este bine îmbrăcată. De aceea ea porunceşte ca şi copilul să fie asemeni ei,
cum era în momentul în care a fost solicitat de mesageri. De regulă soarta nu poate fi schimbată, chiar
dacă cineva reuşeşte să asculte ce i se urseşte. Ea poate fi parţial modificată doar dacă cineva cedează
omului respectiv o parte din anii şi din soarta lui. Pentru ca ursitoarele să-i menească mai puţin, imediat
după naştere copilul este ridicat de la pămînt (se crede că ele menesc numai cît timp copilul se află pe
pămînt). Pentru a fi îmbunate, în a treia noapte li se pregăteşte o masă şi sînt întîmpinate cu lumînări
aprinse. Pentru a-şi afla destinul, în ajunul Anului Nou fetele le invocă, pentru a le arăta ursitul. Alte
nume: Sudeniţi, Narec’niţi.

Ora pl. Orët în mitologia albaneză, duhuri feminine ale apei, a căror privire îi transformă pe
oameni în pietre. În unele locuri sunt asociate ursitoarelor (Fatia*); se spune că fiecare om (dar şi caii,
puii, căprioarele, izvoarele, comorile) are o ~ care îl protejează. Când se naşte un copil, duhurile se adună
noaptea afară şi-i menesc destinul. Cele 300 de duhuri sunt conduse de un demon deosebit de frumos,
care stă pe un deal înalt. Se spune că are ochii strălucitori şi că expresia feţei se schimbă în funcţie de
soarta decisă copilului. Oamenii curajoşi au nişte ~ albe, cu faţa albă, care îi ajută şi-i învaţă în clipele
grele. Dacă un om va păcătui, duhul se va schimba în negru. Se spune că există ~ şi de alte culori (de

25
exemplu, galbene). Spre deosebire de alte duhuri, ele sunt muritoare şi uneori moartea depinde de
moartea protejaţilor lor. Locuiesc în munţi, în preajma izvoarelor şi a lacurilor, sau în peşteri, dar şi sub
streaşina caselor oamenilor pe care îi protejează (de aceea se recomanda ca această zonă să fie păstrată
curată, pentru a nu-l supăra pe duh). În acest sens se recomanda ca noaptea, când ieşeau afară, să
tuşească, pentru a da de ştire duhului în acest sens. Un semn al prezenţei lor în curte era agitaţia nocturnă
a păsărilor. [106; 206; 220]

Fatia în mitologia albaneză, personificare a destinului unui om; ~ unui om muncitor va munci
pentru el toată ziua şi noaptea, în timp ce ~ a unui om sărac va fi la fel de leneşă. În număr de trei, ele vin
la căpătâiul copilului la trei zile după naştere; prima toarce firul vieţii, a doua îi stabileşte lungimea, iar a
treia îl taie. În cinstea lor câinii erau legaţi, se aduceau ofrande constând în trei vase cu miere, trei
migdale şi trei felii de pâine puse pe masa de bucătărie. (alte nume: Mire) [106; 206]

Mira pl. Mirat în mitologia albaneză, demon asemănător cu Fatia*, zâne bune ce apar la
naşterea unui copil, pentru a-i stabili destinul. Se spune că au aripi de fluture, cu care zboară. Pot pătrunde
în visul unui om şi, urmărindu-i dorinţele şi grijile, pot găsi soluţiile potrivite, drept pentru care adesea
sunt invocate de oameni. [106; 298; 315]

Roieniţe în mitologia sârbă, duhuri feminine, surori, trei la număr, care menesc destinul
nou-născutului. Locuiesc în peşteri. Invizibile, ele vin în a treia noapte (mai rar, prima sau a şaptea) de la
naştere sau ursesc în primele trei seri – ultima ursire fiind cea hotărâtoare. De regulă cea mai în vârstă îi
urseşte copilului moartea, mijlocia – defecte fizice, iar ultima, cea mai tânără, mai îngăduitoare, hotărăşte
câţi ani va trăi omul, ce va păţi în viaţă, dacă va fi fericit sau nu. Sentinţa nu poate fi schimbată. Spre
deosebire de credinţele altor popoare, ~ nu intră în casă, ci se opresc pe acoperiş, lângă horn. Sunt
îmbrăcate în alb, au părul lung, despletit, în mâini ţinând lumânări. Pentru a fi îmbunate, în cinstea lor se
pregăteşte o masă (pâine, vin, trei bucheţele de flori) sau în preajma peşterilor sunt aduse ofrande
constând din pâine, iar copilul este îmbrăcat cu haine curate. (alte nume: Suieniţe, Kresniţe, de la kres
‘foc’) [2; 224; 248; 329]

Sugieniţe în mitologia sârbă şi croată, personificări ale destinului, adesea trei surori îmbrăcate în
alb, cu părul despletit, care la naşterea copilului vin în primele trei seri să-i menească destinul (hotărârea
definitivă se face în seara a treia). Pentru a le îmbuna se pregăteşte pentru ele o masă pe care sunt pâine,
vin, trei buchete de flori. Prima determină bogăţia, a doua – constituţia fizică, ultima – fericirea familială
(ea este cea care are cuvântul hotărâtor). Destinul menit nu mai poate fi schimbat. (alte nume: Urisniţe,
Roienice) [192; 300; 301]

PIEZELE

Srecea ‘noroc’, în mitologia sârbă, personificare a destinului, descrisă ca o tânără frumoasă

care toarce un caier de aur. Ea îşi îndreaptă bunăvoinţa asupra celor pe care i-a ales, având grijă de
recoltele şi animalele lor. [192; 237]

Nesrecea ‘nefericire’, în mitologia sârbă, personificare a ghinionului, reprezentată ca o

bătrână căruntă cu ochi tulburi. [301]

26
 Noroc în mitologia română, există credinţe izolate în legătură cu reprezentări legate de ~
(Piaza Bună*, Ceasul Bun*). ~ poate fi întâlnit în credinţele româneşti sub două aspecte – ca însoţitor
permanent al omului, sau ca intensitate pozitivă a destinului, realizată în anumite momente din viaţa
omului. Ca însoţitor permanent, el îşi preia atribuţiile de ajutor în fiecare dimineaţă. Ca şi în practicile
propiţiatorii întreprinse în legătură cu Ursitoarele*, trebuie pregătită o ofrandă şi pentru ~, mai ales la
Lăsatul secului de postul Paştelui; nu se strângea masa, ci se lăsa mâncare şi vin, şi peste noapte vine
norocul şi mănâncă. Megleno-românii cunosc chiar procedee prin care se poate „fura” norocul cuiva: de
aceea, ei nu deschid în noaptea Crăciunului nimănui uşa şi nu răspund la nici o întrebare de afară, ca să nu
li se fure norocul. [111; 241; 246; 248; 255]

Acolo /în lumea noroacelor/, oameni fel şi chip. Unii dormeau pe drumuri, prin ogrăzi, alţii pe
prispe, alţii odihneau în case, alţii în palate mari, frumoase. Unii munceau aşa ca să nu-i găsească moartea
stând degeaba; alţii mai din greu; alţii încercau şi trăgeau cu sapa – mă rog, fel de fel, după cum felurită
este şi lumea asta a noastră. Fiecare îşi are acolo acest /.../ alter ego. Dacă el acolo munceşte, ai /.../. Te
poţi duce la el acolo, să-i ceri socoteală. Ba vine şi el /norocul/ pe la noi. Chiar la masa de Lăsata Secului
de postul Paştelui vine singur să mănânce; de aceea masa trebuie lăsată întinsă şi peste noapte. Îl poţi
prinde acolo, îl poţi prinde aici, să-i tragi un toc de bătaie de să se-nveţe minte (Papadima, 113).

Piaza Bună în mitologia română, duh fast, personificare a norocului. [246; 248; 255; 315]

Piaza Rea în mitologia română, duh rău, al nenorocului, care se întrupează într-un om, un câine
negru sau găină care cântă cocoşeşte. Şi oamenii însemnaţi sunt consideraţi a fi tot ~, adică aducători de
ghinion: spâni, oameni cu părul roşu, pociţi, ologi etc. Se crede de asemenea că duhul cel rău îşi poate
îndeplini menirea mai uşor sub înfăţişarea unor persoane care au mai multă trecere în faţa oamenilor
(preoţi, călugări, babe etc.). De aici şi practicile de anihilare a efectului negativ: când vezi un preot
trebuie să treci drumul de-a curmezişul, să faci trei paşi înapoi, să scuipi de trei ori peste umăr, să arunci
cu ţărână, fân, pietre, ace etc. [246; 248; 255; 315]

La o femeie venise Dolja /'soarta, piaza rea'/ sub chipul unei femei, alteori ca un urs şi-i spuse că
va muri în curând tatăl ei. Aşa s-a şi întâmplat" (Ivanov, P. V.-1, 353).

Tata plecase la târg şi în noaptea aia mama a auzit cum Dolja căuta peste tot ceva : ba pe masă,
ba pe laviţe, ba la fereastră. Era noapte cu lună şi se vedea bine cum un bătrân căuta ceva de mâncare.
Mama l-a recunoscut în el pe socrul ei. Mama s-a sculat şi l-a prins: el a început să o roage: «Dă-mi
drumul, n-o să mai iau nimic de la voi, ba încă o să mai şi aduc" (Ivanov, P. V.-1, 345).

Unui om i-a murit femeia şi de atunci ea începuse să vină noaptea în casă. Odată el s-a trezit şi a
auzit cum mergea cineva, şi a zis: «Cine-i acolo?» Şi i-a răspuns: «Dolja femeii tale». Atunci dă-i şi
întreabă: «E de bine sau de rău?» Dar ea atunci a dispărut. După aceea i-a murit vaca acelui om, şi de
atunci n-a mai venit noaptea la el (Ivanov, P. V.-1, 347).

Omul aude uneori că-l strigă cineva, dar, de fapt, nu este nimeni (...). Dolja este cea care-l strigă,
prevestindu-i necazuri sau moarte (...). Este bine ca atunci când ea te strigă, mai ales pe fereastră, să nu -i

27
răspunzi, să taci sau să zici: «Du-te dracului!», şi atunci ea dispare imediat şi strigătul ei rămâne fără
urmări. Dar dacă îi răspunzi, atunci să te aştepţi în decursul anului la nenorociri, la moarte (Ivanov, P.
V.-1, 353).

În Duminica luminată, când toţi vin de la biserică, cel care vrea să vadă cum arată norocul său ia
o lumânare sfinţită şi merge afară, în uliţă. Şi când toţi au plecat de la biserică şi s-au dus la casele lor şi
nu se mai vede nimeni, atunci apare Dolja şi trece pe lângă poartă. Ea îi apare omului în diferite feluri:
bărbat, femeie sau animal. Dolja bărbatului se arată doar ca femeie, iar cea a femeii, doar ca bărbat
(Ivanov, P. V.-1, 352).

Ceasurile

Dacă un copil se naşte în ceas bun, în toată viaţa lui va fi norocos şi fericit, iară dacă se naşte în
ceas rău, are să fie nefericit (Gorovei, 1915, 233).

Destin implacabil
Odată, un om a voit să pândească cum Sf. Petru se împacă cu lupii şi, pe furiş, s-a suit într-un
copac din apropiere, fără a fi văzut de cineva. După ce a rânduit Sf. Petru pe toţi, tocmai la urmă vine un
lup şchiop, schelălăind. Atunci Sf. Petru zice: «Tu să mănânci pe cel din copac». Lupul s-a aşezat la
rădăcina copacului şi până nu l-a mâncat, nu s-a lăsat” (Fochi, 308).

„… La urmă veni şi un lup şchiop, cărui îi ordonă să roadă mărul în care şedea vânătorul şi apoi să-l
mănânce. Lupul a ros toată noaptea şi, apucându-l ziua, începu oămenii să vină la muncă. Vânătorul
începu a striga: «Săriţi, oameni, că mă mănâncă lupul!» Oamenii au sărit şi au omorât lupul. Omul
dându-se jos, lupul fiind mort cu gura căscată, ar fi dat cu piciorul în lup şi şi -a scrântit piciorul; după un
an de suferinţă a murit tot în acea zi” (Fochi, 308).

28
9. DIVINITĂŢI PROTECTOARE ALE TORSULUI

Marţolea

Am auzât şi io, când am fost mnică, că femeile nu vreieu să torcă marţa, după asfinţatu sorelui şi
nici să cosă şi nici alte lucruri. Puneu jos, că vine Marţolea, care era aşe întipuită ca o bebe urâtă, care
untra în casă şi le prinde pă muieri de cap, le spărie şi acolo le lăsa. În Morou, o fost o femeie care nu
credea că ieste Marţolea, până când s-o spălat pă cap, odată, marţ seara. Atunci numa s-o destis uşa şi o
apărut o mogâldeaţă în casă, care s-o pus şi u-o tras de cap şi, după ce i-o spus să nu mai lucre marţa, s-o
dus" (Chita-Pop, 225-226).

Marţa, muierile, la noi, nu lucrau, Domne feri, lucru de ăla: să toarcă, să ţeasă, să cosă, să facă
jirebdii şi altele cu lână, cu cânepă, cu aţă de bumbac şi altele tăt de-aieste. Nimnic, că de nu vine
Marţolea la ele şi neştemniri ce le face. Zâce că la una ce-o surcălit neşte lână de pănură i-o adus
Marţolea, în pragu uşii, on lemn mare. I l-o pus cu rădăcina răzămată de uşe, aşe plină de pământ, de n-o
putut ceie ieşi din casă numa când u-o scos vecinii, demineaţa. S-o spariet de-o fost beteagă multă vreme
(Chita-Pop, 224-225).

Marţ şi vineri nu să torce, că vine Marţolea la fereastă şi încâlceşte fusăle. Leliuca Marie a
bădiucului Agustin o tors marţ sara şi i-o învârtit Marţolea fusu în pticior şi i-o spart pticioru, la pulpă,
din sus de genunţ. O scăpat leliuca fusu şi, vrând să-l prindă în polă, s-o împuns. I s-o băgat, aşe, între
pulpă.
Marţolea vine ca o mohondeaţă neagră la fereastă (Chita-Pop, 225).

O femeie marţi seara spre miercuri s-a apucat la zolit călepele. O alta străină a intrat în casă şi i-a
zis că-i va zoli ia. S-a apucat şi-i tot punea în zolniţă o chită de cânepă şi un copil. Femeia s-a dus
spărietă la o megieşă şi i-a spus. Aceasta a învăţat-o să strige de afară: Cumătră, ieşi afară că ard
horaiţele! Şi când a zis aşa îndată a lăsat de zolit şi o fugit. Dar altfel avea să-i opărească copiii
(Niculiţă-Voronca, Î)

Joimăriţa
Joimăriţa venea la fereastră şi zicea:

Cîţii, câţii,
Tors-ai câlţii?
Că dacă n-ai torcat
Mîinile ţi le-am torcat.

Fetele răspundeau: – Tors, cocoană, tors! Aşa a răspuns şi o fată, care tot mai avea un fuior în
pod. Hoaţa de Joimăriţa n-a crezut. S-a şi urcat în pod şi a început a cotrobăi prin zgrebeni, prin leftere,
prin dinţii daracilor, pân-a dat de fuior.
Apoi a intrat, prin uşile mânjite cu usturoi, în casă şi tot n-a lăsat pe fată în pace, până ce nu i-a
ciopârţit mâinile (Rădulescu-Codin; Mihalache, 46).

29
 A fost odată o femeie şi sta la furcă joi seara. Mai târziu se pomeneşte că vine în casă o altă
femeie şi întreabă dacă are mult de tors. Femeia a răspuns că are caiere destule. Joimăriţa a cerut să-i
dea şi ei să toarcă, să isprăvească femeia mai curând. În câtva timp Joimăriţa a isprăvit caierele de tors şi
le-a făcut şi sculuri până la miezul nopţii, aşa torcea de repede. Apoi a îndemnat pe gazdă să caute o
putină să coacă tortul, căci cocea cânepă. Femeia s-a dus la naşă-sa să ceară putina şi i-a povestit cum a
venit la ea o femeie necunoscută şi i-a tors toată cânepa până la miezul nopţii şi acum vrea să i-l şi coacă.
Naşă-sa, femeie mai pricepută, i-a zis: «Să nu te mai duci, fină, îndărăt, că acea femeie este Joimăriţa şi
te mănâncă». Şi a învăţat-o, când s-o duce acasă, căci avea un băiat în casă, să se uite pe horn şi să strige
«cucurigu», bătând din palme, şi auzind-o, cocoşii din sat au început şi ei a cânta şi, auzindu-i, Joimăriţa
se duce, căci aşa se crede, că numai până la cântatul cocoşilor poate sta în sat. Joimăriţa, când a auzit
cocoşii, s-a făcut în formă de roată şi a plecat, lăsând foc în urma ei, zicând vorbele acestea: «Ei, nevastă
şireată, am crezut că te mănânc eu pe tine, dar m-ai mâncat tu pe mine!» A doua zi femeia s-a dus iar la
naşă şi i-a spus cum s-a întâmplat. Naşă-sa a învăţat-o ca a doua seară să întoarcă toate lucrurile din casă
cu gura-n jos, căci Joimăriţa vine iar. Aşa a şi făcut femeia, dar opaiţul nu l-a întors cu gura-n jos. Peste
câtva timp a venit Joimăriţa şi a bătut la uşă să-i deschidă. Femeia n-a vrut să-i deschidă, apoi Joimăriţa a
strigat: «Săi, oală, de-mi deschide uşa!» Oala a răspuns: «Nu pot, că sunt cu gura-n jos». Tot astfel a
strigat mai multe lucruri din casă şi tot aşa i-au răspuns toate. La urmă strigă pe opaiţ să-i deschidă.
Acesta i-a răspuns că n-are picioare şi, vrând, să sară de poliţă unde era pus, s-a spart şi, cântând cocoşii,
a plecat iarăşi în formă de roată, lăsând pară de foc în urma ei (Fochi, 1976, 182-186).

Joimăriţa (la românii din Macedonia joia) este o „femeie foarte urâtă, cu capul mare, despletită,
cu dinţii mari şi rânjiţi, care îşi are locuinţa în păduri pustii. În casa ei se află numai capete de fete care
n-au tors cânepa” (Candrea, 1933-1935, I, 226). Se zice că Joimăriţa umblă în dimineaţa zilei de Joi a
Patimilor în fiecare casă şi unde „vor găsi vreo femeie torcând, atunci ele o fac de -acolo înainte de este
leneşă peste tot anul” (Gheorghiu, 74).
Pedeapsa obişnuită pentru fetele leneşe, care nu au tors cânepa până la Joia mare consta în
arderea acesteia, a caierelor netoarse, iar fetei i se puneau mâinile pe jar. Această modalitate de pedeapsă
poate fi o contaminare a acestei credinţe cu cea conform căreia în dimineaţa de Joia mare se aprindeau
focuri, pentru ca „moşii” – sufletele morţilor familiei – să vină să se încălzească. De aceea şi I. Muşlea
afirma: „aşa precum în acea zi se aprind focuri la case şi la morminte şi se pune tămâie pe jar, tot aşa şi
Joimăriţele poartă vase cu cărbuni aprinşi, pentru a arde degetele femeilor leneşe şi pentru a da foc la
cânepa netoarsă” (Muşlea, 228).
Dar natura ignică se manifestă şi în alt fel: „Joimăriţa vine şi peste an, în fiecare săptămână, joi
seara, când iese din munţi sub înfăţişarea unei flăcări” (Pamfile-1, 1916, 106), apoi intră pe horn în case.
Contaminările cu alte personaje mitologice sunt frecvente: ea este uneori „înaltă cât un arbore şi groasă
cât o bute” (=Muma-pădurii, Bârlea, 451), îmbrăcată în negru, foarte zdrenţăroasă, uneori apărând ca o
negură, bivol, câine (=noaptea, idem). În alte părţi se spune despre ea că urmăreşte „să pocească femeile
şi cu alt prilej, cum ar fi vara, la muncă, pe câmp” (Pamfile-1, 1916, 108).

Nepoftita este scoasă afară din casă cu strigătul: „Ard casele din Dealul Galileului” (unde este
localizată casa acestui personaj). Acesta iese din casă. Este momentul mult aşteptat: femeia încuie uşa,
închide ferestrele, întoarce toate obiectele cu susul în jos. Este uitat opaiţul sau un ciob de oală, care, la
cuvintele Joimăriţei etc. se repede să-i deschidă. Femeia prinde de veste şi apucă să-l spargă sau să-l
întoarcă, reuşind astfel să scape de pedeapsă.

Aşa păţesc şi flăcăii şi gospodarii pe care-i apucă Joi-mari cu gunoiul prin curte; dă Joimăriţa
foc gunoiului şi le bagă mâinile în spuză. Frige şi mâinile celor care au gardurile nefăcute ori rupte în
vreo parte” (Pamfile-1, 1916, 105).

Odată o femeie torcea. Deodată aude că bate cineva în uşă. A deschis şi a văzut în faţa ei o
femeie. Aceasta a intrat în casă, a tors repede o mână de tort şi zise: «Du-te la vecina ta şi adu cazanul, să

30
zolim». Femeia i-a povestit tot vecinei, care şi-a dat seama că necunoscuta era Peršembe-kary şi a
ţinut-o pe femeie toată noaptea la ea acasă, pentru că altfel spiritul ar fi fiert-o în cazan – i-a ea spus mai
apoi femeii lipsite de experienţă (Gordlevski, 18).

Sfînta Vineri

Doi tineri s-au dus la câmp, luând cu ei şi copilul în faşă. Seara, când să se întoarcă acasă, şi-au
uitat copilul în câmp. S-au întors şi n-au mai aflat copilul unde-l lăsaseră, în schimb au văzut un foc lângă
care stătea o femeie. Acea femeie îngrijea copilul lor. Când au vrut să se apropie de ea, femeia a lăsat
copilul jos şi le-a spus că nu au voie să-i vadă faţa, căci este Sf. Vineri. Le-a aruncat apoi o pâine şi,
poruncindu-le s-o rupă, oamenii au aflat înăuntru câlţi de cânepă şi "guşi" lepădate de la tors, precum şi
zoi din albie. Sf. Vineri le-a spus că un asemenea miez are pâinea pe care ea o mănâncă din cauză că
femeile torc, ţes şi spală rufe de ziua ei. Le-a poruncit apoi să spună acestea la toată lumea şi mai ales să
ameninţe cu mari pedepse pe femeile care ar mai lucra de ziua ei (Fochi, 1976, 276-282).

În vremea de demult, era o nevastă tânără şi frumoasă, fată de popă, naltă şi mlădioasă, iar de
subţire îi cuprindeai mijlocu-palme. Dar vezi dumneata, avea şi ea două madele: era leneşă de-i păsa
pământului şi rea de se făcea foc şi otravă pentru nimica toată şi... să nu te fi cărat păcatul şi-i zici atunci
vro vorbă, că se făcea moarte de om. Încai bărbatu-său, vai de pielea lui ce-i păţea sufletul! De surda
muncea, că din pricina leneşei nu lega două-n tei; cămaşa hartapale pe el; iţarii cu douăzeci de petece şi
patruzeci de găuri; iar minteanul şofile.
De surda încercase el s-o mai dea pe brazdă cu vorba, cu spusul la alţii, cu resteul... că dacă văzu
că-i mai rea decât o viespe, începu să-i ia şi el frica. Dar tot trăgea nădejde că s-a mai îndrepta şi d-aia, cu
gândul că s-a putea odată îmbrăcă şi el mai de Doamne-ajută, punea în fiecare primăvară câte un petec de
cânipă. Dar fără folos o punea. Că o culegea omul cu mânuşiţele lui, o topea tot el, dar d-aci încolo nu
putea sta tot de cânipă, nu se pricepea în ale muiereşti şi mai avea şi el treburi. Apoi socotea că s -o lua de
lucru nevastă-sa. Degeaba, că pe cânipă o apuca de multe ori zăpada în grădină şi nemeliţată, de-şi făceau
cânii culcuş în ea. Alteori o şi meliţa tot omul, dar o arunca în pod, unde slujea cuib şoarecilor. Şedeau în
pod fuioarele şi nişte caiere rămase de răposaţi şi leneşa, învăţată ca tot bărbatu-său să-i facă de-a gata ce
i-o trebui, tot zicea furcii:

– Toarce furcă caierul,

Toarce-te-ar pârdalnicul!

Da furca n-auzea. Încotro te uitai, prin pod, prin tindă, prin pat, pe sub pat..., tot maldăre de
fuioare, ştimi şi zgrebeni:

– Pân' şi-n fundu-pimniţii

Găsii târna cu câlţii,
Nişte câlţi afurisiţi,
De cinci ani nedărăciţi!

Aşa îşi lăuda bietu-creştin scula de nevastă!

Fugea femeia de furcă şi de caier, mai rău ca de dracu.
Când văzu omul că nu mai e nădejde de îndreptare, că slăbise de atâta amar şi rămăsese ca o
umbră, se hotărî să facă ce-o face şi să se cotorosească de leneşă.
Îşi luă trăiştioara de merinde la spinare şi plecă în lume. Când osteni de mers, dete în mijlocul
unui codru neumblat peste o femeie bătrână, bătrână, cu părul alb că felia caşului, şi cu faţa zbârcită ca o
prună opărită.
Biata bătrână, când l-a văzut aşa de slab şi de trenţăros, a cuprins-o jalea.
– Ce vânt te-aduce pe-aici, creştine?
– Ţi-oi spune, bătrânico, că dup-aia umblu, da întâi spune-mi cine eşti d-ta?
– Eu sunt Sfânta Vineri.

31
 – Maică Sfântă Vineri, scapă-mă de focul ce e pe mine!... zice omul şi-i spune de-a fir a păr
traiul ce-l ducea cu leneşa şi scorpia.
Odată se făcu foc Sfânta Vineri, făcu nişte semne cu mâinile şi-i zise:
– Ascultă, omule. Te-am scăpat. Când te-i duce acasă, n-ai să mai găseşti nevastă, ci o dihanie în
patru picioare, şuiaţă şi frumoasă. Aşa dihanie a rămas din nevastă-ta şi d-aci încolo îi zice lumea
nevăstuică. Am făcut-o aşa pentru faptele ei cu lumea şi cu tine, dar răutăţii celei mari ce-o are în suflet,
nici eu n-am ce-i face. D-aia şi nevăstuica o să fie tot rea şi înveninată, iar vita muşcată de ea moare, de
nu te-i folosi de un singur leac; să dai vitei să bea apă trecută printr-un burduf ce-a fost făcut tot din piele
de nevăstuică.
– Bine, maică Sfântă Vineri, dacă e tot rea şi înveninată, ce-o să mă fac eu săracul? Când oi intra
la ea, n-o să sară să mă muşte?
– Fă cum te-oi învăţa eu şi scapi.
– Cum?
– Nu intra în casă să nu te vază, până nu te-i sui în pod. D-acolo să iei un caier, să înfigi fusu-n
el şi să-l legi la o furcă de tors şi aşa să intri în casă, că de te-o vedea cu furca, are să facă bâşti... pe uşă şi
n-ai s-o mai vezi prin casă cât lumea; că nevăstuica şi acum şi cât a fi neam de neamul ei pe pământ, are
să se sperie mai rău ca de orice şi are să fugă de furcă şi de caier. Tot aşa să faci şi când îi simţi vreo
nevăstuică pe lângă casă, să înfigi furca cu caierul aproape de culcuşul ei, că se duce şi îndărăt nu mai
vine.
Şi a făcut omul cum l-a învăţat Sfânta Vineri şi a scăpat de belea. Şi cică de-atunci, din femeia
rea şi leneşă se trage nevăstuica, iar sfaturile date de Sfânta Vineri sunt folosite şi azi, ca să scăpi de
nevăstuică (Brill, 1994, III, 11-13).

Odată o femeie n-a cinstit-o pe măicuţa Vineri şi a început să toarcă. A tors ea până la prânz,
când, deodată, a pălit-o un somn – un aşa somn!... A adormit ea şi dintr-odată s-a deschis uşa şi, ce să
vezi, intră măicuţa Vineri, cum mă vezi, în haine albe şi aşa de supărată, supărată!... drept la femeia aia
care torsese. Şi luă ea de pe jos resturile de la tort, ce căzuseră pe jos, praful acela, şi dă -i în ochii
femeii... Femeia, când s-a trezit, a început să urle de durere, aşa de tare o dureau ochii, nici nu ştia de la
ce... Alte femei, care veniseră la ea, s-au înspăimântat şi au început s-o bocească: «Ce-ai făcut,
nenorocito! Ai meritat pedeapsa cea aspră a maicei Vineri!» şi i-au spus ce se întâmplase. Femeia a
ascultat, a ascultat, şi a început să-şi ceară iertare: «Maică Vineri, fie-ţi milă, iartă-mă pe mine, păcătoasa;
o să-ţi aprind o lumânare şi o să le spun tuturor să nu te mai necăjească». Şi, ce să vezi: noaptea a venit
din nou şi i-a scos din ochi toată murdăria şi femeia s-a făcut bine. E mare păcat s-o superi pe măicuţa
Vineri – să torci şi să lucrezi! (Afanasiev, 1982, 84).

O fată s-a apucat să toarcă joi seara. Când, aude că cineva s-a apropiat de fereastră. «Ce faci,
fată, torci?» – se auzi. Şi acel cineva îi aruncă pe fereastră un braţ de fuse şi-i zise: «Na, ia-le şi pe astea,
să le torci pe toate până la ziuă, că de nu, nu mai apuci lumina zilei". Şi apoi a plecat. Fata a început să
plângă. Ce să fac eu acum? – se gândea ea. Chiar să vreau să le termin, mai mult de două-trei fuse nu fac.
Şi aia îi aruncase vreo douăzeci de bucăţi. Ce să facă? A luat repede un fir de la un fus, de la al doilea
altul, că poate aşa termina mai repede... Apoi a strâns tot, le-a aruncat pe fereastră şi s-a încuiat. Nu peste
mult timp a venit Sf. Vineri la fereastră. «A, ţi-ai dat seama, care va să zică! Norocul tău, că altfel nu mai
erai între cei vii. Aflai tu ce înseamnă să torci în ajunul zilei de vineri!" (Vasiliev, 96).

Sîntoaderii
În seara de Sântoader unele fete n-au vrut să ţie sărbătoare şi au venit la ele nişte băieţi
necunoscuţi, în acelaşi număr cu fetele şi, găsindu-le torcând, au prins să se joace cu ele. Una din ele,
observând că băieţii aveau copite la picioare şi cozi de cal, a tors iute caierul şi a zis că se duce repede
acasă ca să ia altul. După multe rugăminţi au lăsat-o să plece, dar, cu condiţia să lege firul fusului de
piciorul ei şi fusul să rămâie la ei în casă, desfăşurându-se. Fata, în loc să ia caier, aşa cum făgăduise, a
legat capătul firului de coada pivei şi a dat fuga la o vecină bătrână, căreia i-a povestit ce-a văzut. Aceasta

32
i-a spus să fugă îndărăt acasă şi să ungă toate vasele cu usturoi pisat, să le pună cu gura în jos şi să nu-i
rămâie nici un vas cât de mic că-i prăpădită, deoarece băieţii aceia nu sunt decât Sântoaderii. Fata s-a
dus acasă, a făcut cum i s-a spus, dar un ciob spart l-a uitat. Celelalte fete au fost toate omorâte de acei
băieţi care, văzând că nu vine fata, s-au luat pe firul fusului până la casa ei. Aici au găsit uşa încuiată. Au
strigat-o, dar ea n-a răspuns. Atunci au strigat la toate vasele din casă ca să le deschidă uşa. Însă fiecare
vas a răspuns că nu se poate, fiindcă e cu gura în jos şi a fost uns cu usturoi. Numai ciobul i -a ascultat.
Când să ajungă însă la uşă, a căzut şi s-a spart. A început să se vaiete că s-a spart şi nu poate. Băiatul a
zis: «Ai, mă-nşelaşi tu pe mine, dar să vezi, altă dată nu mai scapi!» Au cântat cocoşii şi el s -a făcut
nevăzut (Fochi, 1976, 308-316).

Dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit aceasta, atunci Sântoader
trimite pe caii săi, care, prefăcuţi în cei mai voinici şi mai frumoşi feciori, o pândesc şi, sub pretext că vor
s-o petreacă la joc, o răpesc (...) sau taie capul tuturor celor care s-ar afla în şezătoare ori la altă
petrecere” (Marian, 1994, I, 241, 245).
Motivul este întâlnit şi în legende care au ca personaje strigoii, dracii – la români sau la slavi.
Acţiunea lor malefică se extinde asupra tuturor oamenilor: „dacă întâlnesc oameni noaptea, afară, îi calcă
în picioare până îi lasă morţi”, îi pocesc (Fochi, 308-316). În alte regiuni erau pedepsiţi, pe lângă femeile
şi fetele care torceau, ţeseau, coseau în perioada consacrată (Sântoader – prima duminică din Postul
Paştelui; zilele Sântoaderilor – de marţi dinaintea sărbătorii până joi din săptămâna următoare), şi bărbaţii
care umblau cu cuţitul, cu securea. Se spunea despre aceştia că erau legaţi de Sântoader cu lanţurile sale,
provocându-le astfel dureri în mâini, în picioare şi la încheieturile oaselor.
Sântoaderii, cu variantele lor Spiriduşii roşii, Feciorii Marţolii etc. (Ioniţă, 61, 92), sunt
priviţi de Mircea Eliade ca rămăşiţe ale unei vechi confrerii, societăţi secrete bărbăteşti, ai căror membri,
mascaţi (personajele erau, cum am mai amintit, jumătate-oameni – jumătate-cai), terorizau femeile (în
legătură cu torcătoarele cf. şi Eliade, 1976, 82-83).

La sârbi, sărbătorirea Sântoaderilor, Todorţi, se putea întinde o săptămână. După sâmbăta Sf. Toader, a
doua zi sau până miercuri veneau nişte cai invizibili, şchiopi, rămaşi în urma cailor sănătoşi; uneori ei
erau însoţiţi de un uncheş şchiop, David. Aceşti călăreţi demonici, Todorţi, erau fiinţe antropomorfe, cu
cozi de animale. Ei călăreau în număr de şapte sau chiar mai mulţi şi-i atacau pe cei care le apăreau în
drum. Calul şchiop, care alerga ultimul, era considerat a fi cel mai periculos. Pentru a se asigura de
favoarea lor, oamenii îi întâmpinau cum se cuvine: în lunea din prima săptămână din Postul Mare
(săptămâna Sântoaderilor) în curţi se întindea pânză, pe care se punea fân, iar pe fân puneau mâncare şi
băutură; miercuri apăreau caii şchiopi care răpeau sufletele morţilor, drept pentru care li se aduce drept
ofrandă porumb fiert; joi apărea însuşi marele Sântoader. În această săptămână erau interzise orice
activităţi în afara casei. În afara casei era interzis să se facă foc sau să se verse apă, pentru că Todorţi nu
sufereau fumul sau puteau să alunece pe apa îngheţată. Orice activitate era pedepsită prin lovituri de
copită (pe trupul victimelor se puteau vedea urmele copitelor invizibile; Tolstoi, 1990, 104, 105).

Todor în mitologia bulgară, demon calendaristic, Sântoader*, reprezentat ca nişte cai şchiopi,
invizibili sau centauri, care bântuiau prin sate în săptămâna Sântoaderilor. (alte nume: Todorţî) [301]

Gvozdenzuba ‘cea cu dinţi de fier’, în mitologia sârbă, demon protector al torsului, care,
ţinând în mână un vas cu cărbuni aprinşi, le arde degetele celor care nu torc cum trebuie. Uneori e
considerată o sperietoare pentru copii, având dinţii de fier. [2; 192; 300]

KALLIKANTZAROS. Copiii născuţi în ziua de Crăciun (iniţial era vorba de perioada cuprinsă
între ajunul Crăciunului şi ultima zi a anului) sunt predestinaţi să devină kallikantzaroi: fiinţe aproape

33
animalice, predispuse la crize periodice de furie, coincizând exact cu ultima săptămână din decembrie, în
timpul căreia aleargă cu părul zbârlit de colo-colo, fără să-şi găsească liniştea. Imediat ce văd pe cineva îi
sar în spate, îl doboară la pământ şi-l zgârie cu unghiile (înconvoiate şi foarte lungi, întrucât nu şi le taie
niciodată) pe faţă şi pe piept, întrebându-i: „câlţi sau plumb”? Dacă victima răspunde „câlţi”, atunci este
lăsată în pace; dacă răspunde „plumb”, însă, este maltratată până rămâne la pământ pe jumătate moartă.
Pentru a se evita ca un copil să devină kallikantzaros el este atârnat deasupra focului, ţinut de călcâie
astfel încât să i se pârlească tălpile. Copilul urlă şi plânge din cauza arsurii (imediat după aceea ea trebuie
să fie unsă cu puţin ulei): dar oamenii cred că unghiile sunt în aceest chip scurtate, viitorul kallikantzaros
fiind făcut inofensiv.
În folclorul grecesc, Kallikantzaroi sunt fiinţe monstruoase, negre şi păroase, când gigantice,
când foarte mici de înălţime, înzestrate de obicei cu anumite părţi animale: urechi de măgar, copite de
capră, cozi de cal. Adeseori sunt orbi sau şchiopi; aproape întotdeauna sunt masculi înzestraţi cu organe
sexuale enorme. Apar în perioada celor douăsprezece zile dintre Crăciun şi Bobotează, după ce au stat
sub pământ tot anul, ocupaţi să roadă copacul ce sprijină lumea; dar nu reuşesc niciodată să ducă la bun
sfârşit treaba. Rătăcesc fără ţintă, înspăimântând oamenii; intră prin case şi mănâncă, iar uneori urinează
pe ea; hoinăresc prin sate conduşi de un şef şchiop, „marele kallikantzaros”, călărind pe cocoşi sau pe
mânji. Este binecunoscută însuşirea lor de a se transforma în orice fel de animale (Ginzburg, 1976,
176-177).

Kalikantzaros‘bunul cărăbuş’, în mitologia neogreacă, demoni, la origine copiii născuţi în ziua

de Crăciun (iniţial era vorba de perioada cuprinsă între ajunul Crăciunului şi ultima zi a anului). Sunt
fiinţe aproape animalice, predispuse la crize periodice de furie, coincizând exact cu ultima săptămână din
decembrie, în timpul căreia aleargă cu părul zbârlit de colo-colo, fără să-şi găsească liniştea. Imediat ce
văd pe cineva îi sar în spate, îl doboară la pământ şi-l zgârie cu unghiile (înconvoiate şi foarte lungi,
întrucât nu şi le taie niciodată) pe faţă şi pe piept, întrebându-i: „câlţi sau plumb”? Dacă victima răspunde
„câlţi”, atunci este lăsată în pace; dacă răspunde „plumb” însă, este maltratată până rămâne la pământ pe
jumătate moartă. Pentru a se evita ca un copil să devină ~ el este atârnat deasupra focului, ţinut de călcâie
astfel încât să i se pârlească tălpile. Copilul urlă şi plânge din cauza arsurii (imediat după aceea aceasta
trebuie să fie unsă cu puţin ulei); dacă unghiile sunt scurtate, viitorul ~ este făcut inofensiv. În folclorul
grecesc, ~ sunt fiinţe monstruoase, negre şi păroase, când gigantice, când foarte mici de înălţime,
înzestrate de obicei cu anumite părţi animale: urechi de măgar, copite de capră, cozi de cal. Adeseori sunt
orbi sau şchiopi; aproape întotdeauna sunt masculi înzestraţi cu organe sexuale enorme. Apar în perioada
celor douăsprezece zile dintre Crăciun şi Bobotează, după ce au stat sub pământ tot anul, preocupaţi să
roadă copacul ce sprijină lumea; dar nu reuşesc niciodată să ducă la bun sfârşit treaba. Rătăcesc fără ţintă,
înspăimântând oamenii; intră prin case şi mănâncă, iar uneori urinează pe mâncare; hoinăresc prin sate
conduşi de un şef şchiop, „marele ~”, călărind pe cocoşi sau pe mânji. Este binecunoscută însuşirea lor de
a se transforma în orice fel de animale. [61; 237; 248]

Karakongioly, karakongiuly (la bulgari, macedoneni, sârbi) sunt fiinţe demonice – duhuri ale
nopţii, apei, alteori privite ca personificări ale Crăciunului – ies din apă, din peşteri în perioada cuprinsă
de la Crăciun până la Bobotează – apar după miezul nopţii, atacându-i pe oameni, călărindu-i până la
cântatul cocoşilor. După multe opinii, cei mai des călăriţi sunt beţivii, care nu de puţine ori sunt împinşi
în apă, aruncaţi de pe mal sau înecaţi (Mifologiceskij slovar’, 273).
La slavii de sud, în perioada sărbătorilor de iarnă, se sistau, de asemenea, torsul şi ţesutul.
Femeile care nu respectau aceste interdicţii erau pedepsite de karakongiuly – arătări pe jumătate
oameni-jumătate animale. La sârbi, bulgari, români, în ziua Sf. Toader, mai precis în săptămâna
consacrată acestuia, îşi făceau apariţia nişte cai invizibili, şchiopi, care îi atacau pe toţi cei care au lucrat
în acea săptămână (Tolstoi, 1990, 103-105).

Reprezentări asemănătoare se întâlnesc şi la ruşi – şulikunî, korociuny. Aceşti demoni sezonieri

îşi fac apariţia tot în perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează, când se ascund din nou în apă (A se
vedea, în acest sens, credinţele opuse – evident, de sorginte creştină: „de Bobotează se curăţă apele de

34
draci. Toţi ies din apă, ca să nu fie botezaţi. În noaptea de Bobotează lupii stau la pândă pe gheaţă şi -i
prind pe draci, de-i mănâncă” – Muşlea-Bârlea, 343).
Ei aleargă noaptea prin sat, cu cărbuni aprinşi pe o tigaie încinsă sau cu nişte cârlige înroşite în
mână, cu care-i pot apuca şi agresa pe oameni; ca şi la slavii de sud, pot apărea călare, în sănii etc.
Dimensiunile lor sunt reduse (pitici, nu mai mari de o palmă), dar posedă, pe lângă înălţime, şi alte
atribute demonice: copite de cal, cap ascuţit, scuipă flăcări.
În timpul când îşi fac simţită prezenţa pe pământ, în perioada sărbătorilor de iarnă, se strâng la
răspântii, lângă copcile de gheaţă sau în pădure – şi pândesc momentul pentru a-i ataca pe oameni.
Încă un amănunt interesant, care-i apropie de personajele specifice româneşti (a se vedea
„colindul” cu Joimăriţa): li se aduc ofrande constând în caiere şi fuse; de asemenea, fură caierele
torcătoarelor leneşe, fură toate obiectele de inventar casnic circumscrise torsului şi ţesutului, care au fost
lăsate în casă fără binecuvântare etc. (Mifologiceskij slovar’, 609).

Karakoncolos ‘omul negru’, în mitologia turcă, vampir, duh rău. [166]

Karakongio în mitologia bulgară, macedoneană, sârbă, fiinţe demonice – duhuri ale nopţii,
apei, alteori personificări ale Crăciunului – ies din apă, din peşteri în perioada cuprinsă de la Crăciun
până la Bobotează – apar după miezul nopţii, atacându-i pe oameni, călărindu-i până la cântatul cocoşilor.
La slavii de sud, în perioada sărbătorilor de iarnă, se sistau, de asemenea, torsul şi ţesutul. Femeile care
nu respectau aceste interdicţii erau pedepsite de ~ – arătări pe jumătate oameni-jumătate animale. La
sârbi, bulgari, români, în ziua Sf. Toader, mai precis în săptămâna consacrată acestuia, îşi făceau apariţia
nişte cai invizibili, şchiopi, care îi atacau pe toţi cei care au lucrat în acea săptămână. (alte nume:
Karakongiol, Karakongiul) [61; 86; 146; 192; 224; 248; 301; 326]

Karkanxholl în mitologia albaneză, arătare de tipul vârcolacului, descrisă ca un omuleţ

îmbrăcat în fier, prin intermediul căruia produce minuni. (din tc. Karkanxholli, `sperietoare neagră,
vârcolac negru`) (alte nume: Kallukanxhë) [106]

35
10. DUHURI ALE BOLILOR

Ciuma în mitologiile multor popoare, personificare a duhului bolii.

În mitologia bulgară este înfăţişată ca o bătrână foarte urâtă, neagră, cu părul lung şi încâlcit,
având gheare lungi şi ascuţite. Cândva era atât de urâtă, încât oamenii mureau de frică numai privind-o,
chiar Dumnezeu se temea de ea. De aceea Dumnezeu a lovit-o şi şi-a pierdut gâtul, drept pentru care ~ se
uită numai înainte, fără a putea întoarce capul spre stânga sau dreapta. Este îmbrăcată în negru sau în alb
(ca un giulgiu) şi umblă cu o coasă în mâna osoasă, cu care taie capetele oamenilor. Uneori trimite asupra
oamenilor săgeţi de foc, otrăvite, pe care le ascute când se apropie de aşezările omeneşti. Dacă se
nimereşte vreun curios pe drum în timp ce face aceasta, acela va fi imediat atacat, chiar dacă încă nu a
ajuns în aşezarea vizată (şi aceasta pentru că primele îmbolnăviri de ciumă erau atribuite călătorilor).
Credinţele spun că are o listă (tefter) a oamenilor care trebuie să moară. Când ajunge în sat, se opreşte la
hotar, la fântână sau la o cişmea şi stă de vorbă cu oamenii care vin să ia apă, adunând informaţii despre
casele vizate. Uneori se crede că nu vine după anumiţi oameni, ci atunci când sunt mulţi păcătoşi. Se mai
spune că îi place curăţenia. I se poate câştiga bunăvoinţa prin aceea că găseşte curate, măturate curţile şi
casele. Are o simpatie deosebită pentru bătrâni şi văduvi. Se crede că are un copil în faşă, pe care îl poartă
cu sine şi căruia îi place să-i mângâie blana. Pentru a o îmbuna, seara se pune în faţa casei o albie cu apă
caldă, lut alb şi săpun, pentru ca ea să-şi poată scălda copilul. I se mai oferă mâncare, apă îndulcită. Ca şi
alte duhuri, poate avea mai multe înfăţişări: pisică, vacă, pasăre, cal, ghem. Poate apărea şi sub formă de
corb sau bufniţă, pe acoperişul casei cu pricina, vestind nenorocirea iminentă. Când se apropie de sat,
câinii încep să urle, pentru că îi simt prezenţa. În timpul epidemiei cocoşii răguşesc şi amuţesc, iar câinii
nu mai pot să latre, mârâie şi cu un schelălăit se aruncă asupra oaspetelui nepoftit. Se consideră că nu-i
plac pisicile şi, când are ocazia, le omoară. Mijloace de protecţie: o nuia de porumbe, usturoi şi câinele
născut sâmbătă, care o recunoaşte şi o alungă. De asemenea, nu poate intra în satul în jurul căruia s-a
trasat hotarul ritual (cu ajutorul a doi boi gemeni şi de către doi copii gemeni) sau în care există o
Samovila*, care poate stârni un vârtej şi o alungă în felul acesta, sau în care a fost făcută „cămaşa
ciumei” (ciumova riza) de către nouă văduve, care o torc, o ţes şi o cos într-o singură noapte. Are o
sărbătoare, Ciumovden (‘ziua ciumei’), pe 11 februarie stil vechi, în ziua Sf. Vlasie. În această zi nimeni
nu munceşte, se coc nişte turte rituale care se împart pentru sănătatea ciumei. Stăpânul ciumei este Sf.
Haralambie. Se crede că ~ se naşte în ziua Sf. Afanasie.

Croaţii îşi reprezintă ciuma ca pe un val nimicitor, uşoară ca fulgerul. Ea îşi începe călătoria prin
lume la fiecare şapte ani.

La germani se povesteşte că ~ l-a întâlnit pe drum pe un ţăran şi l-a rugat s-o ducă în spate. Când
şi-a dat seama cu cine are de-a face, ţăranul a cerut îndurare. ~ l-a sfătuit ca, ajungând acasă, să
înconjoare gol gospodăria şi să îngroape un cârlig de fier lângă prag. Ţăranul a reţinut sfatul, dar a făcut
cercul protector în jurul satului, iar cârligul l-a îngropat chiar la intrarea în aşezare, salvându-i astfel pe
toţi consătenii.

La greci apare conturată ca un instrument al destinului, fiind, în unele credinţe, una dintre cele
trei ursitoare cu drept de viaţă şi de moarte (prezenţa cărţii destinelor). Ciumele sunt în număr de trei:
întâia are în mână o foaie mare de hârtie, a doua, o pereche de foarfeci, iar a treia, o mătură. Prima înscrie
numele în catastif, a doua îşi răneşte victima, iar a treia o mătură.

La macedoneni, împotriva ~ se realizează din bumbac sau cânepă o ţesătură-ofrandă, de către trei
văduve (ciumno platno, într-o singură noapte, la o răspântie, în deplină tăcere; pentru aceasta se folosea
războiul de ţesut al unei femei moarte de curând), pânză pe sub care trebuie să treacă toţi locuitorii
satului. Uneori această pânză era ruptă în bucăţi şi împărţită oamenilor, care o păstrau ca pe o amuletă.

La români, dintr-o legendă din Bucovina, publicată de S. Fl. Marian, se desprinde următorul
portret al ciumei: „Are cap ca de om, coarne ca de bou, şi coadă ca de şarpe, în vârful căreia se află un
ghimpe mare, cu care înghimpă oamenii şi-i umple de boală”. În ceea ce priveşte ofrandele care pot fi

36
aduse demonului bolii, ele sunt diferite, de la păsări de culoare neagră până la jertfe omeneşti sau
vestimentare (cămaşa ciumei). În afara jertfelor consacrate, se foloseau descântece specializate.

La sârbi, ~ apare ca o femeie îmbrăcată în alb sau negru, cu păr lung negru, nepieptănat, care îi
pedepseşte cu săgeţi sau prin tăiere cu secera sau coasa, după porunca lui Dumnezeu, pe cei păcătoşi şi
murdari, ale căror nume sunt înscrise într-o carte pe care o poartă la gât, într-un săculeţ. Poate fi urâtă,
grasă sau slabă, având ochi exoftalmici, sâni foarte mari, pe care îi dă pe spate, la mâini are câte patru
degete sau îi lipsesc unghiile; are picioare de capră. Mai poate apărea ca pisică, câine. Uneori este auzită
cum umblă prin sat şi strigă numele victimelor; nimeni nu trebuie să-i răspundă, chiar dacă foloseşte
pentru aceasta glasul mamei, pentru că altfel va izbucni epidemia. Uneori trebuie să rătăcească mult timp,
până dă de cineva care ascunde de douăzeci de ani un păcat mare, pe care l-a înfăptuit, fără să se fi
împărtăşit. Când dă peste acesta îi sfâşie inima şi i-o face praf; praful acesta este împrăştiat în toate părţile
şi oricine-l respiră se îmbolnăveşte. Se crede că îşi alege o casă unde va locui, în care intră pe horn, casă
care nu va fi atinsă de epidemie. Ciuma poate fi ucisă de un câine sau un bivol negru. Satul poate scăpa de
~ dacă două surori gemene, cu nume asemănătoare (de exemplu, Stoia şi Stoiana) vor toarce într-o noapte
şi vor ţese o pânză, din care fac o cămaşă, ciumina rubaha, koşulia. Copiii sunt trecuţi prin această
cămaşă, pentru a fi sănătoşi. Înainte de a face aceasta copiii sunt spălaţi cu grijă, pentru a fi curaţi. De
asemenea, se realiza şi aratul ritual al hotarului. Sârbii au mai multe zile consacrate ciumei ( ciumini dani)
– cea a Sf. Antonie şi a Sf. Atanasie. Se crede că în prima dintre aceste zile ~ nu-şi părăseşte locuinţa,
respectându-l pe Sf. Antonie, dar a doua zi iese din casă (locuieşte departe, dincolo de mare) şi pleacă să
vadă dacă oamenii încalcă sărbătoarea şi muncesc. Pe cei ce muncesc îi pedepseşte imediat. Pentru a fi
îmbunată, în fiecare seară scoteau afară o albie cu apă şi puţin lut galben, săpun, cu care ~ să-şi spele
părul. I se mai punea şi un pieptene, pentru că oamenii credeau că ~ îi place să se pieptene. Pentru copil
se lăsa şi puţin lapte. Alte mijloace de protecţie: planta numită sorb, usturoi, odolean, toaie, pelin negru,
focul (în care trebuie arse săgeţile trimise de ea), câini. O pot vedea numai oamenii născuţi sâmbăta. Se
crede că este soră cu Holera*.

Cămeşa ciumii uă fac nouă muieri, într-o noapte de marţ. Să astrâng la una din ele ş-apoi ieu o
mănuşe de cânepă uscată, uă meliţă, uă teaptănă, fuiorul acela îl torc, câte fusă ies le deapănă, pă cele de
urzeală le şi pun pă urzoi, pă cele de bătut le fac careva ţăjii. Apoi una din ele ţesă. Când îi gata, să pun şi
uă curuiesc, aşe o cămeşuţă mnicuţă. Iesă cam cât de-on lat-două de palmă. Uă trag apoi p-on lemnuţ,
făcut aşe cruce de are şi mânuri şi uă dau la oarecareva s-a puie uări între hotară, uări la podu din capu
satului, uări pă careva deal, uări unde să cere după boală de marhe, de oameni, de coptii... Amu, zâc
muierile din sat, că cine pune cămeşa ciumii, ăla moare... (Chita-Pop, 239-240).

Pojar
Sípaniţa, în mitologia bulgară, una dintre cele trei surori, personificare a bolilor de piele. Erau
trei surori ce locuiau la capătul lumii: cea mai mare se numea Édra Sípaniţa, mijlocia Brusníţa, iar cea
mică Sípaniţa. Sărbătoarea lor era la 9 martie. Trimiteau boli de piele (vărsatul); dacă de primele două se
mai putea scăpa, cea mică era imbatabilă, oamenii chinuindu-se mult. Cînd cineva s-a îmbolnăvit, se
coceau turte ce se ungeau cu miere şi se împărţeau în casă şi la vecini. În acest timp se interzicea să se
facă fierturi în casă, pentru a nu-i contamina pe copiii care încă nu se îmbolnăviseră de pojar. De aceea
jertfa ce i se aducea (un pui, purcel ş.a.) era fiartă în vecini. (Alte nume: Baba Písanka, Baba Şarka,
Lélic’ka).

37
 Edra Sípaniţa, în mitologia bulgară, personificare a vărsatului, cea mai mare dintre cele trei
surori-personificare a bolii. Ea face ca bolnavul să aibă corpul acoperit cu băşici mari cît bobul de
porumb. Se crede că este mereu supărată. Din această cauză poate provoca, dacă nu moartea, atunci
orbirea, surzirea, mutilarea bolnavului. Chiar şi atunci cînd este considerată bună şi blîndă, pe trupul
suferindului tot mai rămîn semne. În cinstea celor trei surori şi mai ales a celei mai mari, de 9 martie
(sărbătoare numită Mladenţi – Pruncii), fac turte (pitki) pe care le ung cu miere şi le împart pentru
sănătatea Babei Şarka.

Brusníţa,în mitologia bulgară, unul dintre cele trei duhuri ale pojarului, sora mijlocie. Este
reprezentat ca o tînără mai mică şi mai bună decît Edríţa. De regulă boala este trimisă tinerilor şi
tinerelor, nu copiilor. Cine a căpătat anterior boala de la sora ei mai mare (Sítna, Sípaniţa), va primi boala
şi de la ea. Nu face nici un rău dacă vine veselă, binevoitoare, dar, dacă este supărată, face ravagii. Pentru
a o îmbuna îi pregătesc o pîine rituală, pitka, cu miere şi o împart rudelor şi vecinilor. (alte nume: Sredna
Sípaniţa).

Babiţe

Babiţe în mitologia sârbă, croată, bosniacă, personificare a bolii, care atacă în principal femeile
însărcinate şi nou-născuţii încă nebotezaţi. Sunt trei la număr, fecioare sau femei, uneori două sârboaice şi
o armeancă, având părul şi hainele negre. Pot lua înfăţişarea unor pisici, a unor găini, dar pot apărea şi ca
o umbră tăcută. Îşi pot desfăşura atacul şi prin intermediul lucrurilor lăsate seara afară. Ca mijloace de
protecţie împotriva lor remarcăm în primul rând ceremonialul Babine. În perioada numită Babine,
oamenii trebuia să se afle mereu în preajma copilului. Noaptea în casă trebuia să ardă neîncetat focul (o
lumânare), se organiza o veghe la care participau rudele şi prietenii familiei, care vorbesc şi cântă pentru a
îndepărta de nou-născut duhurile rele, care vor să-l răpească. Cel mai adesea durează trei zile (la croaţi),
dar şi mai mult (şapte – la sârbi, patruzeci – în Kosovo). Cea mai periculoasă este considerată ultima
noapte a acestor cicluri de zile. Alte mijloace de protecţie: copilul nu este scos din casă după căderea
întunericului; pentru a îndepărta demonii trebuia să se facă focul, să ardă mereu lumina, să se facă
zgomote cu obiecte de metal, clopote, să aibă în preajmă obiecte din fier sau de culoare roşie (cu un fir de
aţă roşie se înconjura pătuţul copilului), erau utilizate ingrediente magice (usturoi, dohot, pucioasă ş.a.).
Se mai performa de asemenea un descântec specific. [61; 192; 290; 300]

38
11. VRĂJITORI, SOLOMONARI

Sufletul

Viedogonia în mitologia sârbă, muntenegreană, suflet ce părăseşte trupul unui om în timpul

somnului şi zboară în jurul lumii, apărând gospodăria de hoţi. Se crede că şi animalele domestice (pisicile,
câinii, boii ş.a.) sau bufniţele pot dispune de o asemenea mobilitate a sufletului. Aceste suflete, indiferent
de naţionalitate, sex sau vârstă, se întâlnesc pe vârfurile munţilor, unde se luptă fie individual, fie în
grupuri; victoria va aduce bogăţie regiunii de unde provin (recolte bune, animale). Dacă sufletul unui om
piere în această luptă, omul nu se mai trezeşte, murind şi el. (vezi Zduhac’, Iedogonia) [146; 192 ; 237;
300]

Zduhac’ în mitologia sârbă şi muntenegreană, suflet ce părăseşte trupul unui om sau al

unui animal (cel mai adesea câine ciobănesc, pisică, găină, oaie, berbec, ţap, bou) în timpul somnului şi
zboară în jurul lumii, luptându-se, având înfăţişarea unui vânt, vultur sau muscă, cu suflete asemănătoare
sau cu demoni ai furtunii pentru a alunga grindina şi a aduce vremea bună în locul protejat de el. Dacă
omul îşi vinde sufletul diavolului, după moarte poate deveni vampir. (vezi Viedogonia) [119; 166; 192;
301; 326]

Vrăjitoare
Ca să te faci vrăjitor, trebuie să te prinzi tovarăş cu dracul, şi atunci capeţi atâta putere, că poţi
face să îngheţe şi apa în mijlocul verii. Vrăjitorii lucrează fiecare în vizuina lui, iar, dacă se adună, se duc
la hotare. Vrăjitorii se servesc de dracul, iar, dintre animale, se servesc de câine, pentru deochi, şi de
gânsac, pentru fapt” (Candrea, 1944, 170).

Dacă moaşa nu-i ia repede această tichie, copilul o trage cu mânile şi o înghite. Acest copil se
face strigoi. În alte părţi se crede că copilul care se naşte cu căiţă pe cap, abia după moarte de face strigoi”
(Candrea, 1944, 148).

Să tot fie cincizeci-şaizeci de ani de-atunci când o femeie, mama lui Dincă Mărinaş, de-aici de la
noi din Boureni (judeţul Dolj), de fată-mare a născut un copil cu chitie pe cap şi care, nu-ş ce-a trecut, şi
i-a murit nebotezat. L-a îngropat în argea, c’aşa era obiceiul mai demult: nebotezaţii care mureau nu se
înmormântau în cimitir. Şi s-a făcut moroi! Acuma ce spunea lumea? Cică până a nu se naşte, ăst copil
plângea într-una în mă-sa! Ce să facă, ce să facă ea? Dac’a văzut şi a văzut, a început să-i dăruie cutare şi
cutare lucru. C’aşa e obiceiul. «– Îţi dăruiesc găinile noastre». Şi n-a tăcut. «– Ţi le dăruiesc pe-ale
neamului nostru…» De surda! «– Îţi dăruiesc pe… cutare!» De-aşa!… Ca să-l împace… Că plângea
parcă şi mai fără astâmpăr… «– Îţi dăruiesc vitele ionicanilor…» Ionică e o familie mare în sat la noi. Şi
cum a zis vorbele astea, copilul atunci a tăcut!” (Dumitraşcu, 16

Când moaşa vede copilul cu căiţă, îl pune strigoi peste animale, bucate sau peşti. Numai după ce
l-a ursit îi poate lua pieliţa” (Muşlea-Bârlea, 245). „Sunt însă şi astfel de strigoaice, pe care moaşa le
ridică la rang după naştere, rostind cuvintele: „Tu să fii strigoaică de lapte, tu de furcă, tu de sapă, de
mătură, de secere» şi aşa mai departe. Şi pe care a făcut-o moaşa strigoaică, strigoaică rămâne în veci

39
pururea” (Marian, 1994, II, 185). Sau, o altă credinţă: „Strigoi e acela care se naşte cu căciulă pe cap. Pe
ce lucru îi sparge moaşa căciula, pe ce va arunca-o mai întâi, pe acel lucru e acel om strigoi. Strigoiul nu
se va putea astâmpăra până când nu se va anina de acel lucru. Dacă moaşa va fi aruncat căciula pe un om,
pe o vită, strigoiul va avea mai ales darul de a deochea oamenii sau vitele” (Pamfile-1, 1916, 142). Alteori
moaşa nu este decât un simplu instrument al destinului. În calitate de iniţiată ea trebuie să ducă la bun
sfârşit ceea ce a fost deja stabilit. În cel mai bun caz, ea nu face decât să prognozeze viitoarea specializare
demonică a nou-născutului: „Moaşa nu poate să le ia căiţa de pe cap până nu-i nimereşte soarta. Spune: va
fi norocos de bani, de vite etc., şi când poate scoate căiţa, cuvântul spus în urmă reprezintă norocul sau
nenorocul copilului” (Cristescu-Golopenţia, 46).

Dacă-i borsocoi, de la şapte ani se duce şi el cu ceilalţi strigoi, atunci când îl cheamă. El rămâne
în pat, numai sufletul i se duce” (Scurtu, 40).

Strigoaicele merg la hotar şi fac un foc mare şi joacă împrejur, iar dracii vin la ele şi din pricina
focului nu se pot apropia, căci dracul fuge de foc. Ei se anină de ele să le bată, să le omoare; dar ele îi
împung cu ţepoiul ce au în mâini, le dau cu lopata în cap. Ele împrejur fac gropi şi fac movile de ţărână,
dar ce folos; pân la anul, când vin, e ca pe palmă, că dracii le strică tot şi ele iar fac. Acolo împrejurul
focului ele fac un semn şi măsură. Dacă le-ar apuca cântatul cocoşului acolo, dracul le-ar omorî
(Niculiţă-Voronca, 863-864).

– Aseară, – era spre Sf. Andrei, – ca niciodată, nevasta mea, Dumnezeu s-o ierte, s-a culcat mai
devreme. Eu am stat cât am stat dinaintea focului şi de la o vreme, sculându -mă să merg să mă culc,
oameni buni, Doamne păzeşte (omul se bate cu palma peste gură), cruce de aur în casă, pe gura femeii
ieşea o pară roşie. Mi-am făcut cruce şi n-am mai văzut nimic. Am strigat nevasta, să se scoale, – ea n-a
răspuns: am început a o scutura, am luat-o din locul acela, am pus-o pe cealaltă laiţă, dar pace bună! Era
moartă ca toţi morţii, cum o vedeţi şi acuma». Iar babele de primprejur, după ce mai scoaseră câte un
suspin, ziseră: „– Sărace om! De ştiai tu mai înainte că femeia ta îi strigoaică, tu n -o mutai din locul în
care s-a culcat, şi ea nu murea, căci para cea roşie a fost sufletul ei, care, când s-a întors înapoi, n-a găsit
trupul unde îl lăsase şi s-a tot dus pe ceea lume (Pamfile, 1997, 129-130).

În Ucraina, pentru a deveni vrăjitoare, trebuie să sări de trei ori peste un cuţit aşezat cu tăişul în
sus. În acest timp se spun nişte cuvinte, pe care le cunosc numai vrăjitoarele bătrâne (şi care constituie
secretul acestora) şi pe care ele le transmit acelei femei care vrea să obţină această calitate. Vrăjitoarea o
spală pe iniţiată cu o unsoare obţinută din oase de câine, creier de pisică şi sânge de om, după care femeia
va zbura imediat pe horn şi se va întoarce înapoi deja vrăjitoare (Ivanov, P. V.-2, 442).

Un alt procedeu de devenire a vrăjitoarei, mai rar întâlnit, se realizează astfel: când femeia
doreşte să se iniţieze în tainele vrăjitoriei, ea merge la o vrăjitoare cunoscută din sat; acolo, spun ruşii şi
ucrainenii, după ce-şi dă jos crucea de la gât, se unge cu un unguent din scoarţă de plop tremurător şi este
pusă să treacă prin nişte frânghii întinse în toată camera. Imediat după aceea ea se va transforma în
coţofană şi, împreună cu vrăjitoarea bătrână, va zbura la Kiev, pe Muntele Pleşuv, pentru desăvârşirea
iniţierii în tainele vrăjitoriei. Iată cum povesteşte acest ritual un martor nevăzut. „S-a oprit la o femeie un
străin şi a rugat-o să-l lase să înnopteze acolo. Femeia l-a lăsat să intre. Când a intrat, a văzut că podeaua
era mânjită cu lut galben, şi în toată casa erau întinse o mulţime de frânghii. El a întrebat: «Ce-ţi trebuie,
mătuşă, atâtea frânghii?» Ea i-a răspuns că are mult de spălat, rufărie străină, şi că o va întinde la uscat pe
aceste frânghii. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. Femeia era starostele vrăjitoarelor din satul respectiv şi
noaptea la ea se adunau vrăjitoarele mai tinere pentru a se perfecţiona în arta lor. Călătorul s -a urcat pe
cuptor să doarmă şi, ce să vadă: în casă au venit câteva femei şi au început să facă ce făcea şi stăpâna. Ea

40
s-a uns la subsuoară cu scoarţă de plop tremurător, s-a dat peste cap peste o frânghie, s-a transformat
într-o coţofană şi a zburat pe horn. Celelalte femei au făcut acelaşi lucru şi au zburat şi ele. Peste câteva
ore toate vrăjitoarele s-au întors şi au început să povestească despre ce au reuşit să facă: «Eu am luat
laptele de la o vacă», a spus una. «Eu – de la o pisică», s-a lăudat alta. «Iar eu – de la un câine»… În felul
acesta, fiecare tânără vrăjitoare s-a lăudat cu rezultatele ei în faţa bătrânei” (Ivanov, P. V.-2, 445).

O femeie dorea să se facă vrăjitoare. S-a dus la râu şi a stat pe mal până la miezul nopţii. La
miezul nopţii a ieşit din râu Satana şi a întrebat-o: «De ce stai aici?» Femeia i-a răspuns: «Fă-mă
vrăjitoare». Satana îi zise: «Te fac vrăjitoare dacă vei fi de acord să dansezi cu mine în fiecare lună».
Femeia a fost de acord şi a fost făcută vrăjitoare…” (Ivanov, P. V.-2, 443).

Strigoaicele sau strigele, după credinţa şi spusa românilor din Banat, nu merg pe jos, ci ele
zboară prin aer, foarte pe sus, încât abia se aud, călărind pe anumiţi cai făcuţi din oameni, care din
nenorocire au ieşit cu capul gol afară în preseara Sângiorgiului vacilor. Drept aceea, fiecare om trebuie să
se păzească ca în această seară să nu iasă afară cu capul gol, fără pălărie, căci lesne i se poate întâmpla ca
strigele să-l prindă şi să-l facă cal de strigi; vreo strigă adecă poate pândi la uşa celui ce iese cu capul gol,
şi când iese, se trezeşte că i-a pus frâul în cap, şi atunci respectivul caută să fugă aşa de tare cum îi
porunceşte ea, şi să meargă acolo unde-l duce ea, iar când îl lasă, e aşa de ostenit, de nu mai ştie de capul
său (Marian, 1994, II, 259).

Sârbii aveau şi ei reprezentări asemănătoare: pentru a-l invoca, la miezul nopţii trebuia să mergi
la râu cu un mănunchi de cânepă; să intri în apă până la genunchi şi să arunci în apă, cu vârful în jos,
cânepa, ca o ofrandă, strigându-i numele de trei ori. Astfel, femeia care vrea să fie vrăjitoare trebuie să ia
icoana Maicii Domnului, cea cu care a fost binecuvântată de părinţi când s-a căsătorit, să meargă cu ea
noaptea târziu la o moară de apă şi acolo, după ce pune icoana jos, s-o calce în picioare. În acest timp ea
trebuie să spună de trei ori „Tatăl nostru” de la coadă la cap, şi va apărea imediat diavolul (idem, 442).

Odată un vrăjitor, simţind apropierea morţii, îl cheamă pe nepotul lui, un băiat de 8-10 ani, un
băiat liniştit, care se ataşase de el. «– Nepoate, ţine, nepoate!…» Nepotul a luat de la bunicul-vrăjitor o
măturică şi a plecat. În scurt timp a început să aibă viziuni, coşmaruri, după care i s-au înfăţişat şi s-au pus
la dispoziţia lui demonii-spiriduşi” (Zabîlin, 219). Se povesteşte, de asemenea, că un vrăjitor a chemat la
el o fată şi i-a spus: „Na, ţine!” Fata şi-a dat imediat seama despre ce este vorba şi i-a zis: „Dă-i celui de
la care ai luat!” (Maksimov, 112).

O femeie, când are trebuinţă de dracul, când îl cheamă – pentru ca să nu-i facă nimică, îşi pune
în brâu de jur împrejur 9 linguri, 9 cuţite, 9 fuse – şi el nu se poate apropia. Îl cheamă la 12 ceasuri
noaptea, prin horn, la vatră, el vine şi ea îl trimite la ce vrea. Care însă e a lui, în ziua în care are să -l
cheme, nu se spală, nu vorbeşte cu nimeni, nu mănâncă sărat, râşneşte făina îndărăt, apă nu aduce de unde
iau oamenii, dar din bălţi părăsite – scurt, îi posteşte lui mai tare decât lui Dl. Christos şi el noaptea vine.
Dacă face cineva astfel toată săptămâna mare, în sâmbăta Paştelor, la răsăritul soarelui, să se ducă în
crucele drumului şi-i iese dracul singur înainte” (Niculiţă-Voronca, 472-473).

Babele, mai ales acelea care se ocupă cu vrăji şi farmece, au făcut legământ cu dracul şi şi-au
vândut sufletul lui. Legământul ar consta în aceea că baba, în schimbul ştiinţei vrăjitoreşti, îşi vinde
sufletul dracului, care la moarte vine şi-l ia cu sine în iad. Zapisul se face pe un anumit timp, adică dracul
îi mai dă babei zece, douăzeci de ani de viaţă şi numai după aceea vine şi-i ia sufletul (…). Zapisul se

41
scrie cu sânge, iar dracul îi dă într-o băutură făcută din fel de fel de ierburi ştiinţa vrăjitoriei. Pe deasupra
îi dă şi un spiriduş, care să-i ajute” (Olinescu, 33-34).

Fermecătoarele toate au draci, altfel n-ar putea să facă farmecele lor. O fermecătoare avea o fată
şi, la moartea mamei sale, fata a cerut să-i dea ei, pentru farmece; mă-sa n-a vrut, i-a zis că să vadă ce va
trage ea de la dânşii, când va fi moartă. Pentru aceasta să-şi puie hamurile pe trup şi să se ascundă sub pat.
Fata a făcut aşa şi a văzut cum dracii îi scoteau cu ţepuşe ochii, cum o tăiau cu feresteie, cum şedeau
călare pe ea şi smulgeau carnea de pe dânsa”… (Niculiţă-Voronca, 471).

*
Înaintea morţii, cel care-l are trebuie să-l dăruiască altcuiva, căci de nu, îl chinuieşte pe om şi
nu-l lasă să moară. De aceea când a murit Costi ce bogat din Mihalcea, nu voia nimeni să-i deie mâna, că
dacă cel ce trage de moarte dă mâna cu cineva şi în gândul lui zice: «Ţi-l dau ţie», dracul se lipeşte de
acela şi nu poate scăpa, până nu moare şi-l dă tot aşa altuia” (Niculiţă-Voronca, 466).

S-a certat un om cu o vecină. «O să-ţi aduci tu aminte de mine!», a spus femeia. Curând după
aceea s-a întâmplat ca omul să se întoarcă acasă noaptea târziu. Mergea el pe mijlocul drumului, când –
ce să vadă? – venea drept spre el o căpiţă de fân, s-a prăvălit asupra lui şi dă-i să-l sufoce. Omul a început
să strige după ajutor. Au sărit repede vecinii, dar căpiţa a dispărut, de parcă nici n-ar fi fost (Ivanov,
P.V.-2, 465).

Mergea un om noaptea spre casă, când – ce să audă ? – se rostogolea spre el o roată, drept spre
el venea. N-a mai apucat să se ferească, iar roata a sărit, l-a dărâmat din picioare, a trecut peste el şi s-a
dus mai departe (Ivanov, P.V.-2, 464).

Mergea pe uliţă noaptea târziu un tânăr, cel mai mare copil la părinţi, când, în jurul lui a început
să se învârtească un porc – grohăia când în faţă, când în spatele lui, venea ba dintr -o parte, dar nu-l
muşca. Aşa l-a ţinut el până acasă, până la uşa casei, când îi zise: «Norocul tău că eşti întâiul născut, altfel
ai fi văzut tu!» (idem, 462).

Venea un om seara târziu acasă, când – ce să vezi? – îi apăru dintr-odată în cale un porc alb, care
s-a năpustit la picioarele lui. Bărbatul era puternic şi, cu o lovitură de picior, l-a aruncat pe porc într-o
parte. Când se uită, ce să vadă – nu mai era nici un porc, ci un ghem se tot rostogolea în spatele lui. Omul
s-a speriat şi a luat-o la fugă spre casă. Ghemul s-a tot rostogolit după el până în faţa porţii (Ivanov,
P.V.-2, 462).

Dreptmergătorii (i benandanti) din Friuli purtau la gât căiţele cu care se născuseră. Ei luptau
periodic pentru recolte, călare pe animale sau sub formă de animale, ţinând în mâini mănunchiuri de
mălură, împotriva vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor (Ginzburg, 1996, 162).

Populaţia din Istria credea că există unii oameni care se nasc sub semnul anumitor constelaţii,
mai ales cei care fuseseră înveliţi într-o membrană (numiţi krsniki, respectiv vukodlaki); aceştia umblă
noaptea sub formă de spirite pe la răscruci şi chiar prin case şi provoacă spaimă sau daune; se adună
adesea în unele locuri mai cunoscute dispuse în formă de cruce, mai cu seamnă în timpul celor trei zile de

42
post de la începutul anotimpurilor, şi se luptă acolo unii cu alţii pentru ca fiecare început de anotimp să
aibă parte de belşug sau de foamete (idem, 167).

Spre Sf. Gheorghe, strigoaicele se bat la hotarul dintre două ţări, şi care pe care se biruieşte, acolo e anul
mănos, iau ploaia şi la celelalte e secetă” (Niculiţă-Voronca, 861).

Solomonari

După credinţa unora, solomonarii se nasc cu puterea de a stăpâni văzduhul. Ei vin pe lume într-o
cămaşă de piele, pe care părinţii lor o îngroapă şi care creşte în pământ o dată cu ei. Când se fac mari,
dezgroapă cămaşa, se îmbracă cu ea şi aşa capătă puterea de a porunci văzduhului şi balaurilor” (Candrea,
1947, 104).

Despre solomonari cred că sunt nişte oameni foarte pioşi şi învăţaţi. După ce au gătat de învăţat
toate cărţile din lumea asta, au mers într-o ţară îndepărtată de la Răsărit, aici au stat într-o peşteră şi au
scris la o masă de piatră toată învăţătura din lume într-o carte. Din peşterea aceasta apoi Dumnezeu,
fiindcă în lume au fost ca nişte sfinţi, i-a înălţat în nori, şi acum ei conduc norii după cum voiesc (…).
Dumnezeu le lasă voie deplină peste nori, căci ei fiind sfinţi, numai ce e bine vor face. Oamenii cred că
solomonarii din când în când vin iar pe pământ anume ca să cerce credinţa oamenilor şi mai ales dărnicia
faţă de săraci. Pentru aceea cutreieră satele ca cerşetori (Gherman 144).

Deodată intră la şcoală 7 inşi – unii spun că 7 fraţi –, acolo învaţă din cărţi, pe care alţi oameni
nu le pricep şi nu le ştiu ceti: învaţă cum să călărească pe balauri, cum să îi cheme, cum să poarte
vremurile şi tot felul de descântece, farmece de-a lega şi dezlega ploile; de-a lua mana de la bucate; de-a
scoate lapte din inima carului. După 7 ani de învăţătură ies din şcoală învăluiţi în neguri şi ţinându-se cu
mâinile de un fuior lung de un un nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm îmbrăcaţi tot cu
veşmintele cu care au intrat, iar din şcoală capătă o carte, un toiag sau un cârlig şi un frâu din scoarţă de
mesteacăn, pe care totdeauna le poartă cu ei. Dintre ei însă unul totdeauna piere acolo, aşa că numai 6 se
re-ntorc (Gherman, 145).

O dată un solomonar s-a fost întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomonarul
era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonarului – o carte mare cu slove vechi şi a început a
ceti. Când s-a trezit era cu carul cu boi în cer! S-a fost ridicat de pe pământ, nici n-a ştiut când; atunci s-a
trezit şi solomonarul: «Vai de mine, ce-ai făcut!» şi a luat îndată şi a cetit îndărăpt şi pe încetul s-au
coborât; dar de gătea de cetit cartea, cădea cu boi cu tot şi se sfărmau” (Niculiţă-Voronca, 808)

După ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, dracul a vrut să creeze şi el ceva. Dar, fiind
prost, a făcut din lut numai fiinţe de parte bărbătească şi le-a lăsat să se usuce la soare. Între timp,
izbucnind revolta îngerilor, Dumnezeu l-a izgonit din rai, împreună cu ceilalţi diavoli. Însă lui Dumnezeu
i-a părut rău de munca diavolului şi, pentru ca aceasta să nu rămână în zadar, a suflat, dând viaţă fiinţelor
modelate de el. Aceştia au devenit planetniki; pentru că Dumnezeu nu mai avea unde să-i pună, cerul şi
pământul fiind ocupate, i-a pus în nori” (Ionescu, 129)

43