LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL BEETHOVEN CRAIOVA

LUCRARE DE DIPLOMA

Procesul artistic- forma de psihoretapie la persoanele asistate

Coordonator Absolvent

Profesor: Nica Dan Serban Sucitu Bogdan

Craiova

2018

1
 Argument

„Se poate spune ca arta este, si poate fi folosita drept,

o harta exterioara a sinelui nostru interior.”
<No More Secondhand Art> de Peter London

Beneficiile artei incep sa isi dovedeasca eficienta si sa se impuna ca terapie

complementara ,acolo unde terapiile uzuale par sa isi epuizeze resursele. In cazul persoanelor
asistate art-terapia reuseste prin mijloace specifice sa adapteze scopurile sale in functie de
necesitatile individuale ale fiecarei persoane cu care un art-terapeutul lucreaza. Astfel, pe
masura ce relatia terapeutica se dezvolta si evolueaza, aceste cerinte se pot modifica.

Avantajele art-terapiei consta atat in procesul, cat si in rezultatul realizarii prin mijloace
expresive a unei imagini, a unui produs in cadrul unei relatii terapeutice. Cadrul
si relatia terapeutica faciliteaza exprimarea clientului,in cazul de fata al persoanelor in varsta,
in creearea de imagini si obiecte care sunt apoi explorate, cu scopul precis de a cauta si a gasi
sensurile, deseori neconstientizate, pe care acestea le-ar putea avea pentru client.

Odata constientizate si intelese, aceste semnificatii ofera clientului o intelegere mai buna de
sine, o noua perspectiva asupra situatiei concrete de viata in care acesta „s-a blocat“.

Se observa in ultimele decenii o crestere a sperantei de viata si o scadere a mortalitatii

pe plan mondial atat in Europa de Vest si mai nou in Europa de Est ,speranta de viata ce a
dus la o regandire de ansamblu a structurilor sociale si implicit la necesitatea reintegrarii
varstnicilor in viata sociala contemporana si la nevoia de asistare profesionala in institutii
specializate.

Astfel se pune problema capacitatii fiecarei societati de a asigura mijloace si fonduri

suficiente unei ingrijiri optime a acestor persoane ce se confrunta cu o serie de probleme de
sanatate fizica si o pierdere partiala a unor capacitati psihomotrice.

In literatura de specialitate se pune accentul pe transformarile ce intervin in procesul de

imbatranire si pe o bună cunoaştere a caracteristicilor bio-psiho-fizice a acestora pentru o

2
adaptare optimă a metodelor şi procedeelor art-terapeutice ce se vor alege şi care trebuie să
ducă la reintegrarea socială şi nu să afecteze negativ personalitatea vârstnicului.
Art-terapia vizual-plastică este o activitate care utilizează metode neverbale,
bazate pe creaţia plastică (desen, pictură, sculptură,modelaj, colaj), având valenţe
psihoterapeutice,evidenţiate prin obiectivarea activităţii imaginative într-un produs de nuanţă
artistică, sau prin receptarea şi trăirea semnificaţiilor unor asemenea produse.
Descrierea tehnica a temei in literatura de specialitate
Procesul de creatie vizual plastica privind reabilitarea stimei de sine la persoanele
varstnice institutionalizate este extrem de complexa si implica unele mecanisme printre care
enumeram :

a) Expresia plastica libera ,spontana ,reprezinta adesea proiectia continutului intrapsihic al

persoanei,iar prin intermediul acestei expresii si proiectii se poate intra in contact cu subiectul
facilitand comunicarea si consilierea acestuia.

b) Creatia plastica faciliteaza comunicarea continutului intrapsihic ,ideo-afectiv,pe care

adesea subiectul nu poate sau nu vrea sa il constientizeze sau sa il verbalizeze.

CAPITOLE:

1. Stima de sine, element determinant in procesul de recuperare.

2. Influenta ocupatiilor asupra dezvoltarii umane .

3. Desfasurarea procesului de terapie prin arta.

4. Relatia dintre elementele componente ale procesului de terapie la persoanele asistate .

1. Stima de sine element determinant in procesul de recuperare

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în
viaţa cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine. Părinţii îşi doresc
copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-o
îmbunătăţească sau, se mai întâmplă, le-o desfiinţează (bineînţeles, de cele mai multe ori,
involuntar), avocaţii şi politicienii se pare că au o stimă de sine prea ridicată în timp ce
pacienţii duc o mare lipsă de ea.

Conform opiniei exprimate de Crandall (1973) “în timp, stima de sine a fost pusă în
relaţie cu aproape oricare altă variabilă” .Într-adevăr, stima de sine este o variabilă care
îndeplineşte în funcţionarea psihică multiple şi variate funcţii de mediator sau moderator .

Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată

în:

• abuzul de substanţe

• comportamentele delincvente

3
 • depresie

• furie, ostilitate şi comportamentul agresiv

• aprecierea satisfacţiei de viaţă / calităţii vieţii

• evaluarea intimităţii şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale

• reactivitatea la evenimentele evaluative

Obiectivul este de a examina natura stimei de sine şi rolul acesteia în funcţionarea

psihologică. Pentru început vom analiza câteva subiecte esenţiale încercând să răspundem la o
serie de întrebări: Ce înţeleg psihologii sociali prin conceptul “stima de sine”? Este oare stima
de sine acelaşi lucru cu încrederea în sine? Poate stima de sine să varieze de la o situaţie la
alta? etc. Ulterior vom analiza ce reprezintă stima de sine ridicată şi stima de sine scăzută.
Vom vedea că pe lângă faptul de a fi scăzută sau ridicată stima de sine mai are şi o serie de
alte caracteristici importante. În final vom analiza modul în care are loc construirea stimei de
sine din perspectivă evolutivă şi care sunt funcţiile acesteia

Definiţia holistică :
Dintr-o astfel de perspectivă stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-
evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanţă personală. Implicit, o astfel de stimă de
sine este uşor maleabilă, variind în funcţie de performanţa obţinută şi relevanţa dimensiunilor,
ambele componente schimbându-se relativ uşor în timp (reamintiţi-vă, de exemplu, de
strategia “strugurilor acri” care este folosită de vulpe în basmul lui Aesop şi care presupune o
schimbare instantanee a relevanţei).

Pe de altă parte, conform celei de-a două definiţii oferite de James (1890 / 1950),
stima de sine reflectă “o anume raportare afectivă globală la propriul eu independentă de
raţiuni obiective ce ţin de satisfacţii sau dezamăgiri personale” .Cu alte cuvinte, conform
acestei definiţii, stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include
valorizarea, acceptarea şi evaluarea eu-lui Conform acestei definiţii stima de sine nu mai este
legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală faţă de eul
personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă.

Stima de sine globală şi stima de sine specifică

Cercetările ulterioare au demonstrat că ambele definiţii propuse de William James sunt
valabile pentru o corectă şi nuanţată descriere a conţinutului vieţii psihice umane.

În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două forme
ale stimei de sine:

Stima de sine = succes / aspiraţii

(1) o stimă de sine globală legată de valorizarea, acceptarea şi evaluarea generală a eu-
lui, constituind fundalul auto-raportării afective şi

4
 Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor personale.

Sunt oare încrederea în sine şi stima de sine sinonime? Poate că la nivel cotidian da,
însă psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se referă la sentimentele
pe care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în sine face trimitere la credinţele
despre eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de domeniul afectivităţii în timp ce
încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto-eficacităţii ţine de asemenea
de dimensiunea credinţelor despre propria persoană.

Echilibru şi prudenţă În opinia unor cercetători mai “optimişti” persoanele care au

stima de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauţi şi nesiguri
fără a fi neapărat inadaptaţi social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale
orientate spre minimalizarea expunerii deficienţelor personale Conceptul despre sine al unor
astfel de persoane este frecvent confuz, incert şi mai curând neutru decât negativ .Studiile
empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite
aspecte pozitive ale eu-lui şi se angajează în unele forme de protejare a eu-lui, însă, doar
atunci, când se simt în siguranţă că o pot face .
În ansamblul lor, studiile menţionate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu
stima de sine scăzută nu sunt nişte inadaptaţi sociali care se detestă pe sine însuşi angajându-
se inevitabil în comportamente auto-destructive.

La fel ca şi în secţiunea anterioară ne putem întreba care din cele două viziuni asupra
persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va putea ajuta să
răspundem menţionarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele cu stima de sine
scăzuta ca fiind precauţi şi nesiguri .

Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută,

au ajuns să facă faca studii , utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea,
este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la
inadaptare socială severă.

Studiile au demonstrat că, atunci când sunt confruntate cu un eşec, persoanele cu

stima de sine scăzută au reacţii afective negative mult mai pronunţate decât persoanele cu stima de
sine ridicată aflate în situaţii identice. Umilinţă, lipsa motivaţiei, ruşine - iată doar câteva din
reacţiile afective tipice pe care le trăiesc. Partea proastă constă în faptul că persoanele cu stima de
sine scăzută nu sunt înclinate spre eroarea de auto-complezentă: ele sunt puţin abile în a găsi
cauza insuccesului ca fiind plasată în exterior. Ele de regulă îşi atribuie responsabilitatea eşecului,
blamându-se pentru lipsa de efort suficient, de abilităţi necesare etc. De ce oare? Una din
explicaţiile posibile ar consta în faptul că spre deosebire de persoanele cu stima de sine ridicată cei
cu stimă scăzută consideră că eşecurile particulare au impact negativ asupra auto-evaluării
globale, că aceste eşecuri îi reprezintă. Datorită acestei credinţe, atunci când eşuează, ajung cu
uşurinţă să constate că sunt , incompetenţi, şi la modul general, incapabili să facă ceva corect.
Aceste reflecţii amplifică reacţiile afective negative (de altfel normale în cazul unui eşec) cel mai
adesea demoralizându-i şi făcându-i să “lase mâinile în jos”.

5
 Procesul care caracterizează modul specific în care persoanele cu stima de sine scăzută
reacţionează în cazul eşecului poate fi ilustrat în felul următor:

Bineînţeles, unele persoane cu stima de sine scăzută s-ar putea într-adevăr să nu fie
prea pricepute (existând astfel cauze obiective pentru explicarea eşecurilor), totuşi, cercetările
nu au găsit nici o diferenţă obiectivă în ceea ce priveşte abilităţile pe care le au persoanele cu
stima de sine scăzută şi persoanele cu stima de sine ridicată!

ATENŢIE!!! Toate datele obţinute sugerează că tendinţa persoanelor cu stima de

sine scăzută de a face afirmaţii negative globale la adresa propriului eu ca rezultat al unor
eşecuri cotidiene ordinale nu este justificată! În aceste condiţii persoanele cu stima de sine
scăzută ar trebui să înveţe de la indivizii cu stima de sine ridicată care ştiu să izoleze şi să
limiteze implicaţiile unor eşecuri specifice asupra stimei de sine globale .

Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine .

În mod clasic sunt analizate doar stima de sine ridicată sau, cum i se mai spune,
pozitivă şi stima de sine scăzută sau negativă. Cercetările realizate în ultimii ani nuanţează cu
mult ceea ce a devenit clasic în analiza stimei de sine. În continuare vom vedea cum este
văzută stima de sine din punct de vedere al nivelului de activitate psihică, a raportului pe care
îl are cu evenimentele externe şi interne etc.

Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală .

Stima de sine ridicată a unor persoane poate determina reacţii publice diferite atunci
când intervine un eşec. Pentru unele persoane aprobarea celorlalţi este atât de importantă încât
nu pot să admită nici o “pată” pe imaginea publică. Stimă de sine ridicată a unor astfel de
persoane a fost definită ca fiind defensivă în opoziţie cu o stimă de sine ridicată veritabilă sau
naturală . Stima de sine defensivă este caracteristică pentru persoanele care, datorită unei
nevoi acute de acceptare socială, încearcă să-şi depăşească sentimentele negative faţă de sine,
sentimente determinate de un eşec specific .

Cum facem distincţia între cele două categorii ale stimei de sine ridicate? Persoanele
care au o stimă de sine defensivă sunt înclinate să fie de acord cu afirmaţii care prezintă
oamenii în lumină favorabilă în faţa altor persoane deşi sunt evident eronate. Astfel de
răspunsuri sau afirmaţii sunt definite ca fiind dezirabile social (vezi exemplele din cadrul de
mai sus).

Cu alte cuvinte, datorită unei nevoi acute de aprobare socială “persoanele cu stima de
sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un anume eşec, să se angajeze activ în activităţi
care să le schimbe imaginea publică, încercând să obţină aprobarea celorlalţi, să influenţeze
situaţiile sociale în scopul de a-şi maximaliza şansele pentru promovarea eu-lui ” . Pentru că
nu percepe eşecul ca fiind o ameninţare atât de gravă pentru propriul eu, o persoană care are o
stimă de sine ridicată veritabilă este mai puţin obsedată de evitarea sau remedierea eşecului
public.

6
 După experienţa unui eşec persoanele cu o stimă de sine defensivă se auto-descriu în
faţa unor necunoscuţi într-o manieră extrem de pozitivă comparativ cu persoanele cu stimă de
sine naturală care nu fac acest lucru. Astfel, persoanele cu stima de sine defensivă au utilizat
oportunitatea de a face o auto-prezentare exagerat de favorabilă pentru a-şi redresa simultan
stima de sine şi imaginea publică

Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se apreciază
pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenţei simultane a unor afecte negative legate de
propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conştiente (să nu confundăm: persoanele cu
stima de sine defensivă sunt conştiente de existenţa unor atitudini sau informaţii negative
legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce diferă de necunoaşterea lor).

Pentru a da seama de aspectele inconştiente ale auto-evaluarii este util să distingem

între stima de sine explicită care se referă la rezultatul unor auto-evaluări şi auto-raportări
afective conştiente şi stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea şi auto-
raportarea afectivă inconştientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin
intermediul scalelor de măsurare , în timp ce stima de sine implicită se poate doar “ghici” în
mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează” gândirea şi comportamentul. La ora
actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine
implicită. Se crede că aceasta transpare cel mai clar în reacţiile afective şi comportamentele
non-verbale spontane.

O situaţie interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel conştient

raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconştient au o stimă de sine scăzută.
Astfel de persoane confruntate cu informaţii negative despre sine vor reacţiona defensiv, în
mod similar cu reacţiile persoanelor cu stima de sine defensivă. Diferenţa între cele două
persoane - una cu stima de sine ridicată dar defensivă şi cealaltă cu o stimă de sine ridicată
la nivel explicită şi scăzută la nivel implicit - este determinată de faptul că prima persoană
îşi ascunde în mod conştient atitudinile negative faţă de sine în timp ce cealaltă nici nu ştie
despre existenţa acestora.
Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalenţă în raportarea faţă de sine vor fi
mult mai vehemente în încercarea de menţinere a stimei de sine ridicate în comparaţie cu
persoanele cu stima de sine defensivă şi conştientă (explicită).

Stima de sine contingentă şi stima de sine veritabilă

Cercetătorii Deci şi Ryan (1995) propun să facem distincţie între stima de sine contingentă
determinată de măsura în care rezultatele concrete obţinute corespund unor standarde
specifice sau corespund expectanţelor etc. şi adevărata stima de sine sau stima de sine
veritabilă care este imună la fluctuaţiile şi numărul realizărilor sau insucceselor. Într-o
anume măsură stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiţionată propusă
de psihologia umanistă.

Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce stima de

sine veritabilă este independentă de realizările personale.

7
 Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai simplă
metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este dependentă sau nu de
rezultatele obţinute. Aceasta a fost şi calea aleasă de Crocker şi Wolfe care au realizat o serie
de studii pentru a vedea care sunt sursele esenţiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii
menţionaţi au elaborat şi o scală de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine
contingente: aprobarea celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei şi
prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competenţa academică, virtutea .
Subiecţii au completat o scală în care erau invitaţi să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să
am respect pentru mine atât timp cât alţi nu mă respectă” (aprobarea celorlalţi) sau “Dacă fac
ceva care cred că este greşit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute).

Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincţii interesante în rândul

diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparaţie cu bărbaţii au o stimă de sine
contingenţa care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic,
dragostea lui Dumnezei şi competenţa academică. Datele obţinute sugerează că există o
corelaţie pozitivă între stima de sine contingentă şi stima de sine scăzută: cu cât stima de sine
depinde mai mult de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este,
în acelaşi timp, mai scăzută.

O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă şi stimă de sine veritabilă
constă în analiza stilurilor de auto-reglare . Persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt
înclinate să se ghideze în viaţă conform mobilurilor personale, să facă ce le place şi la ce se
pricep mai bine. În contrast, persoanele cu o stimă de sine contingentă îşi organizează viaţa
pornind de la cerinţele şi aşteptările celorlalţi sau în funcţiile de cerinţele auto-impuse şi sunt
rigizi în încercarea de validare a expectanţelor şi realizarea standardelor după care se auto-
evaluează.

Labilitatea stimei de sine.

Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele cotidiene la care
asistă. De exemplu, o persoana poate să se simtă confortabil cu sine însăşi (stimă de sine
ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderenţă lucruri plăcute (de genul, a fost
apreciat la serviciu pentru buna performanţă, i s-a spus că arată bine, etc.). Dar aceiaşi
persoană poate să nu fie mulţumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiaşi zi
trăieşte mai multe evenimente neplăcute (un prieten l-a acuzat de egoism ). O astfel de
persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuaţiilor temporale determinate de
evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilităţii stimei de sine indică
că astfel de persoane, atunci când viaţa “ia o turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie ).

(In)stabilitatea stimei de sine.

Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică
faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe,
(in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea stimei
de sine poate fi estimată ţinându-se cont fie de fluctuaţii ale acesteia pe termen lung fie de
fluctuaţiile imediate în auto-apreciere.

8
 Atunci când ne referim la fluctuaţiile de lungă durată suntem interesaţi de fapt de
schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutaţie în tonalitatea afectivă
a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort şi timp pentru ca o astfel de
schimbare să intervină. De exemplu, pentru unii copii s-a observat o uşoară scădere a stimei
de sine în momentul trecerii de la şcoala primară la nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o
uşoară creştere a acesteia în anii mai mari . Este important să precizăm că fluctuaţiile
stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau
scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă şi vulnerabilă fiind puternic
afectată de informaţia auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea
progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat de
cineva). Dacă această informaţie imediată este pozitivă ea va determina o auto-apreciere
favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi şi ea depreciativă.

În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază relativ independent

de experienţele evaluative imediate. Acest fapt nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă.
Cineva care are o stimă de sine scăzută şi stabilă poate cu uşurinţă să reziste feedback-urilor
pozitive imediate fără a-şi schimba auto-aprecierea globală.

2. Influenta ocupatiilor asupra dezvoltarii umane.

Semnificaţia conceptului de ocupaţie este aceea de, activitate practică voluntară,

fundamentală pentru fiinţa umană.
Dezvoltarea istorică a culturii şi civilizaţiei umane a cunoscut o diversitate de
activităţi ocpuaţionale. Mai simplu spus, fiecare epocă a avut propriile forme de
ocupaţii predominante, care s-au modificat odata cu trecerea intr-o nouă perioadă
istorică.
Putem afirma că, ocupaţiile, ca activităţi umane fundamentale, sunt importante
pentru om prin faptul că-i ocupă majoritatea timpului său de viaţă. Ele au drept
obiectiv general explorarea mediului existenţial, răspunzand in acest fel unei nevoi
fundamentale a omului.
“Ocupaţia reprezintă deci activitatea dominantă a fiinţei umane, ce include
comportamente serioase şi productive, dar şi comportamente ludice, creatoare sau
festive. Este rezultatul proceselor evolutive culminând cu trebuinţa biologică şi
socială pentru activitatea ludică şi productivă.” (Willard şi Spackman (1983)
In cadrul terapiei ocupaţionale s-a incercat definirea şi clasificarea formelor de
ocupaţii majore ale fiinţei umane. Majoritatea specialiştilor, atat din domeniul medical,
cat şi din cel educaţional, consideră că principalele forme de ocupaţii ale fiinţei umane
sunt munca, jocul şi activităţile de viaţă cotidiană.
1. Activităţile de muncă, este necesar să includă, in general, toate formele de
activităţi productive, indiferent dacă sunt recompensate sau nu. Activităţile productive
sunt cele care oferă bunuri sau servicii, cunoştinţe sau idei, contribuind in final, la
progresul societăţii. Ele determină dezvoltarea personalităţii in ansamblul său.
Activităţile de muncă, prin specificul lor, contribuie la structurarea statutului şi rolului
persoanei, recunoscut din punct de vedere social. Acest fapt determină instaurarea unui
echilibru psihic care duce la creşterea incredereii in sine şi contribuie, in final, la

9
instaurarea unei autoestimări pozitive, cu efecte benefice asupra persoanei deoarece
determină instaurarea unei imagini de sine pozitive.
Munca cu ajutorul uneltelor, ajută la dezvoltarea membrelor superioare şi
contribuie la progresul capacităţilor de coordonare individuale, ducand la luarea in
stăpanire a mediului şi dezvoltă procesele senzoriale şi cognitive.
Efectele pozitive ale activităţilor de muncă sunt vizibile, mai ales la persoanele
deficiente. Recuperarea deficienţelor acestora, este necesar să cuprindă activităţi de
muncă şi profesionalizare, incă din fragedă copilarie, de pe băncile şcolii, iar mai
tarziu, in cazul imposibilităţii integrării intr-o profesiune, este necesar să fie menţinuţi
in cadrul unor activităţi de ergoterapie.
In general, fără activităţi de natură ocupaţională, personalitatea umană,
regresează, fapt care poate afecta, in final, insăşi dezvoltarea speciei umane.
In prezent, in cadrul exploziei informaţionale din domeniul stiinţei şi tehnicii,
asistăm la apariţia unor noi profesii, care solicită, la randul lor, forme de ocupaţie
variate. Cerinţele faţă de munca sau schimbat şi dezvoltat. Acestea la randul lor,
reclamă instaurarea unor noi solicitări faţă de desfăşurarea activităţilor de muncă, iar
această situaţie provoacă schimbări in capacităţile indivizilor, implicate in adaptarea la
un mediu de existenţă din ce in ce mai sofisticat. In rezumat, specialiştii consideră că,
in perioada actuală, asistăm la insuşirea de noi tipuri de ocupaţii care conduc la
dezvoltarea unor personalităţi complexe, cu nivel din ce in ce mai ridicat de dezvoltare
al deprinderilor, aptitudinilor şi capacităţilor implicate in adaptarea socială.
Activităţile de viaţă cotidiană cuprind o gamă largă de acţiuni necesare
asigurării adaptării persoanei la mediul său de viata. Acestea pot include formarea de
comportamente implicate in autoingrijirea locuinţei, igiena personală, precum şi
folosirea serviciilor din comunitate.
Prin toate activităţile de acest gen se asigură, in fond, realizarea sarcinilor
curente ale existenţei, absolut indispensabile, supravieţuirii individului.
Putem să ne reprezentăm comportamentele ocupaţionale ca funcţionand de-a
lungul unei linii continue, care ne ajută să le diferenţiem intre ele.
Pe această axă, comportamentele ocupaţionale se desfăşoară in cupluri
antagonice: serios- frivol, public-particular, productiv-nefolositor, formal-informal. La
unul din capete se află comportamentele ludice care sunt percepute frecvent ca fiind
frivole aparent, nefolositoare, particulare şi informale. La celălalt capăt se află
comportamentele serioase, folositoare, publice şi formale, reprezentate de muncă.
Sarcinile traiului zilnic ale unei persoane, se află situate intre cele două extremităţi.
Ocupaţia, din punct de vedere al domeniului terapiei ocupaţionale, poate fi
analizată prin prisma a trei caracteristici fundamentale de natură:
1-biologică;
2-psihologică;
3-socială.
1) Ocupaţia are un rol de bază in menţinerea şi dezvoltarea suportului biologic
al oricărui organism uman.
Dezvoltarea omului este posibilă datorită schimbărilor permanente ce au loc in

10
structura biologică a organismului său. Astfel, sistemul nervos şi cel muscular se
dezvoltă in urma stimulării sale permanente prin intermediul diverselor forme de
activitate desfăşurate de copil, incă de la varstele cele mai fragede. In această perioadă,
organizarea unor activităţi ludice cu finalitate terapeutică constituie modalitatea optimă
de intervenţie, aflată la indemana specialistului. La varsta adultă se pune problema
conservării funcţiilor biologice la nivel optim pe o perioadă cat mai lungă de timp
posibil. Longevitatea varstnicilor este strans legată de menţinerea lor in diverse forme
de activitate pentru petrecerea timpului liber excedentar.
Spunem aceasta, deoarece a fost demonstrat ştiintific faptul că, exerciţiile fizice,
de exemplu, au efecte pozitive asupra circulaţiei sanguine sau alergarea ameliorează
stările depresive ale indivizilor. Rezultatele a numeroase cercetări au acreditat ideea
după care, intre funcţiile biologice şi cele psihice ale organismului, există o stransă
corelaţie.
In cadrul organismului uman, aceste funcţii se influenţează reciproc, sfarşind
prin a se integra intr-o manieră originală, in fiecare individ in parte.
2) Influenţa ocupaţiilor in plan psihologic este, de asemenea, un proces deosebit
de complex, deoarece practic nu există activitate care să nu determine schimburi in
plan psihic.
Omul se construieşte pe sine şi schimbă mediul din care face parte prin
activitatea voluntară şi dirijată.
Schimbările in plan psihic sunt realizate, in principal, prin intermediul
activităţilor ludice, a celor de muncă şi artistice.
Munca, la randul ei, ii furnizează individului elemente esenţiale ale propriei
imagini şi sentimentul respectului de sine, aflate in stransă legatură cu poziţia sa in
ierarhia profesională.
Sentimentele de satisfacţie sau insatisfacţie apărute in urma desfăşurării unei
activităţi productive, reprezintă o condiţie principală a echilibrului său psihic.
Succesul, in plan profesional şi material obţinut in concordanţă cu modelele sociale
existente, este un element esenţial al evaluărilor realizate de psihiatria modernă.
Insuccesul profesional constituie adesea o explicaţie convingătoare pentru instaurarea,
la un individ, a pierderii respectului de sine şi a dezorientării. La aceasta se mai poate
adauga şi tendinţa actuală de dezintegrare a ocupaţiilor tradiţionale şi apariţia unora
noi pentru care individul este insuficient pregătit. Procesul tranziţiei către economia de
piaţă, prin mutaţiile produse pe planul activităţilor profesionale, este un exemplu
graitor in acest sens.
Existenţa la noi in ţară a şomajului, a indepărtării indivizilor de activitatea de
muncă in jurul căreia se organiza intreaga lor existenţă anterioară, ridică noi probleme
legate de apariţia fenomenelor de stess şi alienare care le insoţesc frecvent. Incidenţa
acestor aspecte negative este mai frecventă la persoanele cu deficienţe, aflate printre
primele excluse de la activitatea productivă.
Rezolvarea din punct de vedere instituţional a acestei probleme constă in
crearea de centre de zi pentru persoane deficiente, unde acestea pot fi menţinuţi in
continuare, in activităţi de natură ocupaţională. Aplicarea acestei soluţii in ţara noastră

11
se izbeşte, deocamdată, de numeroase constrangeri de ordin financiar instituţional
(lipsa de spaţii adecvate, aparatură şi echipamente) şi social (lipsa specialiştilor
calificaţi).
La randul ei, munca constituie o activitate cu caracter eminamente social.
Varietatea profesiilor apărute, a condus la distribuirea unor sarcini diferite pentru
fiecare individ in parte. Distribuţia este făcută conform cu varsta, sexul, pregătirea,
aptitudinile şi poziţia socială ocupată de fiecare persoană. Drept consecinţă, adultul
capătă, in urma exercitării ei sentimentul propriei valori şi de apartenenţa la un grup
social şi profesional.
Rolul terapeutului ocupaţional, pe direcţia sprijinirii şi maturizarii sociale a
indivizilor, se poate exprima, fie prin implicarea acestora in acţiuni sociale cat mai
diversificate, fie prin acordarea de asistenţă grupurilor sociale, in vederea integrării
unor persoane cu dificultăţi de adaptare socială.
Principalele caracteristici ale ocupaţiei, (biologice, psihologice şi sociale),
trebuie să se regăsească in proiectarea planului terapeutic, in ansamblul său. In acest
sens, este necesr să se aibă permanent in vedere următoarele aspecte esenţiale:
· deoarece ocupaţia este deosebit de importantă pentru adaptarea la mediu,
intreruperea sau absenţa ei reprezintă o ameninţare pentru sănătatea
individului;
· cand diverse maladii, deficienţe sau condiţii sociale defavorabile au afectat
sănătatea biologică şi psihică a individului, ocupaţia constituie un mijloc
eficient de reorganizare comportamentală” Willard şi Spackman (1983).
Este evident, in viaţa fiecărei persoane, faptul că intreruperea bruscă a unor
forme ocupaţionale, determină tulburări de natură biologică şi psihică. Spre exemplu,
incetarea unor activităţi de muncă fizică sau sportive, conduce la deteriorarea
motricităţii generale a organismului, deci la scăderea funcţiilor biologice ale
individului, care in plan psihic pot genera manifestari caracteristice stress-ului,
concretizate prin iritabilitate sau depresii.
In aceste situaţii se recomandă ca, terapeutul să intervină prin organizarea altor
categorii de activităţi de natură ocupaţională, menite să le inlocuiască pe cele pierdute.
In acest mod pot fi tratate cu succes disfuncţiile biologice şi psihologice apărute. (de
exemplu: situaţia sportivilor retraşi din activitate).
In concluzie, specialiştii recomandă efectuarea unor studii aprofundate asupra
caracteristicilor structurii şi dinamicii ocupaţiilor, asigurandu-se, in felul acesta,
dezvoltarea terapiilor ocupaţionale utilizate pentru rezolvarea problemelor existenţialepentru
toate categoriile de persoane.

3. Desfasurarea procesului de terapie prin arta.

Acţiunea terapeutului se bazează, pe scurt, pe concepţia, după care activităţile

practice şi voluntare, desfăşurate de subiect, determină dezvoltarea personalităţii, fapt
ce, in final, duce la o mai bună adaptare a sa la mediu.
Pentru realizarea acestui scop general terapeutul proiectează anumite programe
de intervenţie, realizate prin intermediul unor activităţi de muncă, joc, şi viaţă

12
cotidiană, menite să provoace la subiect formarea sau creşterea performanţelor sale din
sfera senzorio-motorio, cognitivă şi psihosocială.
Intervenţia, cu mijloacele specifice terapiei ocupaţionale, urmăreşte
următoarele obiective generale:
1) Dezvoltarea, menţinerea şi recuperarea nivelului de funcţionare al fiecărei
persoane pe cat mai mult posibil;
2) Compensarea deficienţelor funcţionale prin preluarea funcţiilor afectate de
către componentele valide ale persoanei;
3) Asigurarea destructurării anumitor funcţii ale organismului;
4) Inducerea unei stări de sănătate şi incredere in forţele proprii ale persoanei.
Un plan de intervenţie din domeniul terapiei ocupaţionale la deficienţi trebuie
să cuprindă, in detaliu, activităţi din cele trei domenii fundamentale de acţiune.
· Astfel, activităţile de viaţa cotidiană este util să se bazeze pe acţiuni cum ar
fi, spre exemplu, pieptănatul, spălatul dinţilor, imbrăcare, hrănire sau
formarea expresiei sociale;
· Activităţile de ergoterapie pot include ingrijirea hainelor, pregătirea mesei,
intreţinerea casei, planificarea financiară, cultivarea deprinderilor de muncă,
maturizarea social-vocaţională, pană la planificarea existenţei după
pensionare;
Cum am mai arătat, intervenţia, organizată pe direcţiile amintite, determină
formarea la un individ de deprinderi, aptitudini şi capacităţi conform cu scopul
urmărit. Aceste modificări provocate vizează componentele senzorio-motorii,
cognitive sau sociale ale persoanei.
A) Modificările din componenta senzorio-motorie se referă la:
1) integrarea senzorială cu accent pe dezvoltarea sensibilităţii, formarea
perecepţiilor chinestezice, a schemei corporale, localizarea spaţială, s.a.m.d.;
2) zona neuro-musculară, şi realizarea reflexelor, a tonusului muscular,
dezvoltarea lateralităţii, cultivarea motricităţii generale şi fine, etc,
3) controlul şi coordonarea mişcărilor, in general, şi a mişcărilor articulatorii
implicate in folosirea limbii, in particular.
B) Exersarea componentelor cognitive urmăreşte dezvoltarea activităţilor de
cunoaştere, in ansamblul lor, orientarea in spaţiu şi timp, activarea atenţiei şi
39
memoriei, formarea noţiunilor, rezolvarea de diverse probleme şi, generalizarea
invăţării subiectului.
C) Educarea componentelor psiho-sociale ale persoanei se referă la:
asumarea de roluri şi de valori, cultivarea de interese, folosirea individuală a
conceptelor, imbunătăţirea relaţiilor sociale, formarea abilităţilor implicate in
susţinerea unei conversaţii, formarea deprinderilor de autogospodărire şi a capacităţilor
de autocontrol in activitate.
Procesul de terapie ocupaţională are drept scop rezolvarea problemelor
specifice ale subiectului pentru a-l ajuta să realizeze o adaptare optimă la mediul său
de viaţă.
Procesul de terapie ocupaţională este deosebit de complex, iar desfăţurarea sa,
in mod ştiinţific, necesită parcurgerea următoarelor etape:
1 – evaluarea şi interpretarea nevoilor subiectului;
2 – planificarea intervenţiei;
3 – selecţionarea şi adaptarea echipamentelor folosite;
4 – înregistrarea şi aprecierea progreselor realizate.
1. Evaluarea, in terapia ocupaţională, este un proces planificat in scopul

13
obţinerii unei imagini cat mai exacte asupra nivelului de funcţionare al unei persoane.
Obiectivul general al oricărei evaluări constă in strangerea de informaţii
necesare, care să sprijine subiectul in atingerea unui nivel maxim de funcţionare al
capacităţilor sale.
In primul rand, evaluările generale sunt realizate de către psihologi. Metodele
folosite sunt cele specifice psihologiei: observaţia, interviul, chestionarele şi testele
psihologice. Se folosesc, de asemenea, o serie de teste standardizate pentru studierea
unor procese psihice particulare, precum şi scările de dezvoltare şi de comportament.
Mai nou, este folosită şi tehnica inregistrărilor video, cu ajutorul căreia se poate stabili
nivelul de utilizare al unor deprinderi in mediu natural, asigurandu-se o mai mare
fidelitate aspra informaţiilor dobandite pe aceasta cale.
In al doilea rand, evaluările pot fi făcute de insuşi terapeutul ocupaţional. Se pot
folosi, in acest sens, teste standardizate pentru terapia ocupaţională sau liste de
control, specifice domeniului.
Listele de control măsoară nivelul performanţei atins de subiect in realizarea
unei activităţi sau comportament, care intră in sfera de preocupări a terapeutului
ocupaţional.
In paralel cu aplicarea acestor probe este util ca terapeutul să facă apel şi la
metoda observaţiei, care-i poate oferi date concludente despre dezvoltarea socială a
subiectului şi caracteristicile relaţiilor sale interpersonale.
In evaluarea unui copil deficient, un terapeut este necesar să urmărească cateva
aspecte, şi anume:
a) – nivelul motricităţii generale şi fine, care se referă la caracteristicile
mişcărilor corpului in ansamblu, precum şi caracteristicile mişcărilor de aprehensiune
şi manipulare, implicate in tăiat, colorat, scriere, etc.;
b) – nivelul de dezvoltare al percepţiei mişcărilor, care se referă, in principal, la
recepţia şi decodificarea stimulilor prin toate categoriile de analizatori-vizual, auditiv,
olfactiv, gustativ, kinestezic proprioceptiv – şi la coordonarea mişcărilor;
c) – nivelul de dezvoltare al aptitudinilor cognitive, sociale şi de comunicare,
care se referă la caracteristicile interacţiunilor interpersonale ale subiectului in diverse
situaţii, precum şi la modul in care inţelege comenzile şi instrucţiunile verbale;
foloseşte formulele de politeţe, etc.
d) – caracteristicile activităţilor de viaţă cotidiană, care include studierea
deprinderilor implicate in igiena personală, autoingrijire şi autoservire.
In realizarea evaluării pe ansamblul său, terapeutul ocupaţional, este util să
culeagă informaţii şi de la alte categorii de profesionişti, in afara psihologilor, ca de
exemplu medici, profesori, asistenţi sociali, s.a.m.d. Deosebit de utilă este şi
angrenarea familiei persoanei, in vederea culegerii de date şi informaţii din mediul
extern.
2. Planificarea intervenţiei constă in stabilirea unui program terapeutic din
diverse domenii de acţiune ale terapiei ocupaţionale, care trebuie să ţină seamă de
nivelul educaţional al subiectului, caracteristicile deficienţei, statutul prezent, mediul
cultural in care trăieşte şi motivaţia sa pentru schimbare.
Această fază se poate divide, la randul ei, in mai multe etape distincte:
A - alegerea obiectivelor;
B - elaborarea planului terapeutic;
C - aplicarea planului în practică.
A. După incheierea evaluării, se presupune că terapeutul deţine o imagine
exactă asupra profilului de personalitate al subiectului său. Următorul pas constă in
alegerea obiectivelor care trebuie urmărite in cadrul planului terapeutic.

14
In stabilirea obiectivelor este util să se ţină seama de o serie de factori, ca de
exemplu:
a) nevoile şi dorinţele subiectului;
b) cunoştinţele legate de sistemul de valori al subiectului;
c) informaţiile existente referitoare la o anumită maladie sau deficienţă, cu
consecinţele lor pe plan fizic şi psihic;
d) cunoştintele legate de metodele de terapie ocupaţională şi medicală
existente la momentul respectiv;
42
e) informaţiile disponibile despre mediul pentru care subiectul urmează să fie
pregătit din punct de vedere educaţional, profesional sau comunitar;
f) scopurile şi cadrul general al programului de recuperare, multidisciplinar,
în care persoana urmează să fie integrată.
Obiectivele se pot clasifica, la randul lor, in:
1. obiective pe termen lung;
2. obiective pe termen scurt.
Formularea acestora trebuie să se exprime in termeni cat mai concreţi,
cuantificabili şi măsurabili.
Exemplu de obiective pe termen lung, cu redactări mai generale, pot fi:
„Pacientul va fi pregătit pentru o bună integrare socială” sau „Pacientul işi va exersa
anumite deprinderi folositoare pentru viitoarea sa pregătire profesională”.
In cadrul obiectivelor pe termen lung se pot formula obiectivele pe termen scurt
sau obiectivele operaţionale, cum mai sunt numite acestea din urmă. Un astfel de
exemplu ar fi: „pacientul trebuie să realizeze corect o operaţie de tăiere cu ajutorul
panzei de bonfaier”.
In general, obiectivele pe termen lung se aleg din sfera domeniilor
fundamentale ale terapiei ocupationale, iar cele pe termen scurt se stabilesc in funcţie
de activităţile care li se subsumează.
Trecerea de la un obiectiv pe termen lung, mai general, este condiţionată de
realizarea obiectivelor pe termen scurt, particulare sau operaţionale.
In sfarşit, este util ca la stabilirea obiectivelor generale să se realizeze
consultarea unor specialişti din diverse domenii care, prin colaborare interdisciplinară
să le transpună in practică. Putem vorbi aici despre o conlucrare, cu mijloace specifice,
dintre terapeuţi ocupaţionali, educatori, psihopedagigi, profesori, de cultura fizică
medicală, instructori, medici, psihologi, asistenţi sociali, s.a.m.d.

Este consultat insuşi subiectul şi părinţii acestuia, care pot constitui un sprijin
eficient in continuitatea exerciţiilor prevăzute in cadrul activităţilor la domiciliu.
B) Elaborarea planului terapeutic se referă la descrierea metodelor şi
procedeelor care se folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. El cuprinde sinteza
activităţilor desemnate in vederea realizării unui nivel de performanţă al funcţionării
deprinderilor şi capacităţilor unei persoane.
Planul este necesar să fie stabilit in funcţie de anumite obiective pe termen
scurt, pentru a putea a fi schimbat cu uşurinţă, in cazul in care o evaluare intermediară
poate demonstra lipsa lui de viabilitate.
In rezumat, deci, principalele caracteristici ale unui plan terapeutic trebuie să fie
flexibilitatea şi mobilitatea, adaptate in funcţie de progresele realizate de cel căruia i
se adresează.
C) Aplicarea planului terapeutic constă in desfăşurarea următoarelor faze
distincte: Willard şi Spackman (1983)

15
1- faza orientării – in care terapeutul explică subiectului activitatea care
urmează s-o desfăşoare impreună, tipul performanţelor dorite şi descrie sau
demonstrează modalităţile lor de realizare practică;
2- faza dezvoltării – in timpul căreia terapeutul conduce subiectul in explorarea
şi practicarea efectivă a activităţii alese;
3- faza finală – in care terapeutul evaluează performanţele obţinute de subiect
in activitate şi stabileste obiectivele viitoare de recuperare.
Se recomandă ca procedurile de evaluare să se extindă la ultimele două faze,
prezentate anterior, in vederea verificării permanente a relevanţei obiectivelor
prestabilite şi a eficacităţii planului terapeutic, in ansamblul său.
Cercetările moderne de terapie ocupaţională au demonstrat că, in prezent,
randamentul acestei discipline este cu atat mai mare pe măsură ce se proiectează tot
mai multe planuri de recuperare, aplicabile in interiorul unor instituţii de diverse tipuri
(şcoli, centre de zi, spitale, etc).
In prezent, se preconizează, folosirea de planuri care să poată fi aplicate la
domiciliu sau in comunitatea unde persoana işi aduce existenta.
De aceea, folosirea unor planuri adaptabile in funcţie de contexte diferite, este
deosebit de importantă, atat pentru persoana deficientă, cat şi pentru terapeut.
3. Selecţionarea şi adaptarea echipamentului reclamă din partea terapeutului un
efort substanţial de imaginaţie, in vederea proiectării unor mijloace şi dispozitive
adaptate nevoilor copilului.
In cazul imposibilităţii procurării acestora pe cale comercială, se recomandă, in
condiţiile ţării noastre, confecţionarea sa de către educatori, care au in programa lor de
invăţămant activităţi de terapie ocupatională. De asemenea, este util să fie luat in
considerare costul materialului şi timpul necesar confecţionării lui, in eventualitatea
existenţei unor materiale similare pe piaţă.
Este utilă selecţionarea echipamentelor, in principal după nevoile subiectului,
dar, ţinand seama de anumite caracteristici fizice ale materialului din care sunt
confecţionate, cum ar fi de exemplu, greutatea, flexibiltatea, culoarea şi adaptările
subiecţilor.
In general, cu mici excepţii, adaptările de mijloace şi dispozitive pentru
activitate, este bine să fie făcute cu materiale durabile la folosire indelungată.
4. Evaluarea programelor de terapie prin arta este o acţiune
indispensabilă in vederea măsurării eficienţei intervenţiei procedurilor utilizate de
terapeut.
Cele mai răspandite forme de evaluare sunt cele intermediare şi finale.
Evaluările intermediare se folosesc pe parcursul aplicării planului terapeutic şi
constă in măsurarea rezultatelor obţinute prin atingerea obiectivelor intermediare
proiectate. Specialistul trebuie să se intrebe dacă realizarea obiectivelor respective prin
activităţile proiectate, determină modificările scontate in performanţele copilului.
In cazul in care se constată, in procesul evaluării intermediare, ineficienţa
activităţilor şi obiectivelor fixate, se recomandă schimbarea programului terapeutic
iniţial.
Succint spus, prin acest tip de evaluare se verifică:
a) eficacitatea planului terapeutic;
b) se conturează tipul schimbărilor necesare planului;
c) se determină riguros momentul incetării sale.
Evaluarea finală se referă la analiza rezultatelor procesului terapeutic in
ansamblul sau. Prin această acţiune se pune, in fapt, in evidenţă succesul sau eşecul
demersurilor realizate de specialist pentru a veni in sprijinul nevoilor unei persoane

16
prin mijloacele terapiei ocupaţionale.
Procesul de recuperare prin terapia ocupaţională la persoanele handicapate este
un proces continuu, care trebuie reluat in permanenţă la diferite varste, in funcţie de
nevoile specifice individului, in diversele momente ale vieţii sale.

4.Relatia dintre elementele componente ale procesului de terapie prin arta la persoanele
asistate .

Indiferent de locul unde se realizează, procesul de terapie ocupaţională aceasta

presupune, in desfăşurarea sa, formarea unei relaţii dinamice intre patru factori:
-subiectul
-terapeutul
-activitatea
-mediul ei de desfăşurare
Subiectul este cel asupra căruia se orientează procesul de terapie
ocupaţională, in scopul rezolvării problemelor sale de viaţă. Acţiunea de recuperare
planificată de terapie vizează, aşa cum am mai arătat, refacerea deprinderilor şi
capacitaţilor sale pentru asigurarea adaptării optime la mediul in care trăieşte.
Pentru aceasta este absolut necesar ca terapeutul să inţeleagă foarte bine
problemele individului, legate de caracteristicile proceselor psihice care determină un
anumit specific al profilului său de personalitate.
O persoană este o sumă de subsisteme caracteristice de deprinderi, capacităţi şi
aptitudini senzoriale, motrice, cognitive, afective, sociale şi culturale.
Caracteristicile individuale mai includ, deasemenea, predispoziţiile genetice,
caracteristicile morfologice şi somatice precum şi trăsăturile de temperament şi
caracter.
Din punctul de vedere al terapiei ocupaţionale mai prezintă interes deosebit şi
anumite aspecte particulare, legate de hrană, incălţăminte, relaţii interpersonale şi
factorii culturali, care acţionează asupra unei persoane.
Toate aceste caracteristici individuale enumerate, se găsesc intr-un proces
dinamic de continuă schimbare, in funcţie de varsta, tipul deficienţei şi condiţiile de
existenţă ale persoanei.
In cadrul procesului de terapie ocupaţională intervin şi alte elemente
psihologice importante, care influenţează reacţiile subiectului, modificand
caracteristicile performanţelor sale. Dintre acestea remarcăm problemele legate de
stres şi motivaţia individului pentru activitate.
Stresul este o caracteristică a timpurilor moderne şi se datoreşte in principal
schimbărilor rapide şi permanente din societatea contemporană care solicită omului un
efort permanent şi susţinut de adaptare la mediu. El este prezent atat la persoanele
normale cat şi cu deficienţe.
La aceştia din urmă stresul este mai profund datorită deficienţelor personale
peste influenţele nocive din mediu. Stresul se diferenţiază in funcţie de tipul
handicapului, el fiind cu atat mai intens cu cat individul conştientizează mai profund
problemele sale personale de adaptare. La deficienţii de intelect, in funcţie de
profunzimea deficienţei, stresul poate atinge nivele scăzute, deoarece nu
conştientizează in suficientă măsură, dificultăţile de integrare social pe care le
intampină. Situaţia este complet diferită la deficienţii fizici şi senzoriali, care au
capacitatea de a conştientiza in profunzime cauzele dificultăţilor cu care se confruntă,
in mod curent, in activitatea cotidiană.

17
 In proiectarea planului său de recuperare prin intermediul activităţilor
ocupaţionale, terapeutul trebuie să ţină seama de faptul că, in general, lucrează cu
subiecţi aflaţi sub stare de stres.
Cunoaşterea principalelor caracteristici ale acestui sindrom ii va permite să-şi
orienteze acţiunile, nu numai asupra unor activităţi cu efecte benefice asupra unei
fiinţe limitate, ci şi asupra recuperării personalităţii, in ansamblul său, prin restabilirea
unui echilibru interior optim. Aceasta se poate realiza prin combinarea tehnicilor de
psihoterapie cu cele din domeniul terapiei ocupaţionale. Specialistul, pentru a putea
acţiona in mod ştiinţific, este necesar să deţină in primul rand cateva informaţii de
baza despre stres şi mijloacele de combaterea acestuia. Conceptul de stres a fost
introdus in literatura de specialitate de către Hans Selye, in 1950.
Stresul, din punct de vedere al domeniului terapiei ocupaţionale, a fost sugestiv
definitivat de Coleman, ca fiind generat de „cererea de adaptare indreptată către
individ” Coleman J. C. (1973)
Acelaşi autor subliniază că stresul se poate manifesta, atat la nivel fiziologic,
cat şi la nivel psihologic.
La nivel fiziologic, exemple de factori stresanţi care impun individului o
adaptare forţată pot fi lipsa unuia dintre membre, prezenţa hipoacuziei, surdităţii,
ambliopiei, orbirii sau deficienţelor mintale.
La nivel psihologic, factorii stresanţi pot fi determinaţi, spre exemplu, de
pierderea unei persoane iubite, eşecuri la examene importante, suprasolicitarea
profesională sau adoptarea unor decizii in faţa mai multor alternative. Din punct de
vedere psihologic, stresul a fost analizat de P. Fraisse, care l-a considerat ca fiind o
„totalitate a conflictelor personale sau sociale ale individului care nu işi găsesc soluţia
intr-un fel sau altul”. P. P. Neveanu (1978).
Indiferent de originea sa, efectele stresului se traduc prin reacţii in plan
biologic, legate de modificări cerebrale ale circulaţiei sangvine, şi tensiuni musculare
şi reacţii psihologice reprezentate de apariţia unor emoţii puternice, care duc, in final,
la instaurarea unor comportamente dezorganizate şi dezadaptate. Conform teoriei lui
Coleman nivelul stresului depinde de următorii factori:
1. specificul cererii de adaptare;
2. caracteristicile individului;
3. tipul resurselor şi suportul exterior, care sunt puse la dispoziţia persoanei
afectate.
Un factor stresant poate acţiona asupra unei persoane singur sau in combinaţie
cu alţi factori stresanţi.
In cazul cand acţiunea lor se exercită asupra unei persoane cu deficienţe, putem
vorbi de influenţa unui complex de factori stresanţi. In analiza acestui fenomen trebuie
avută in vedere şi durata de acţiune a factorilor stresanţi. Coleman arăta că, cu cat se
prelungeşte acţiunea unui factor stresant, chiar la intensitate constantă, efectele sale
asupra persoanei vor fi mai devastatoare.
Un alt aspect de care trebuie să ţină seamă terapeutul, este acela că, in general
orice schimbare apărută in existenţa unui individ reprezintă un factor stresant, adeseori
neconştientizat şi nerecunoscut de acesta.
De aceea se recomandă ca, in introducerea unor noi activităţi in procesul de
recuperare, să se aibă permanent in vedere şi acest lucru. Inlăturarea stresului de
schimbare se poate face prin introducerea treptată, graduală a activităţilor planificate.
De asemenea, terapeutul trebuie să aibă in vedere lărgirea ariei intervenţiei sale prin
diverse planuri educaţionale, familiale şi recreaţionale. Numai prin organizarea de
activităţi conjugate pe multiple planuri, se poate asigura combaterea eficientă a

18
stresului. Stimularea motivaţiei pentru activitate reprezintă un element esenţial pentru
obţinerea de rezultate profitabile in procesul de terapie ocupaţională. Rolul
terapeutului ocupaţional constă in a trezi şi modela trebuinţele unei persoane in
vederea asigurării participării sale conştiente la activităţile de recuperare, prin
desfăşurarea unui comportament ocupaţional adecvat. In general, comportamentul
indivizilor este stimulat prin satisfacerea trebuinţelor imediate, de trezirea curiozităţii
şi de caracteristicile factorilor de mediu.
FACTORII DE MEDIU la randul lor, se pot divide in factori fizici şi sociali.
Din randul factorilor fizici o influenţă activatoare asupra motivaţiei unui individ o
prezintă noutatea şi complexitatea mediului sub aspectul condiţiilor materiale oferite,
clădirile, incăperile special amenajate, mobilierul şi aparatura din dotare.
FACTORII SOCIALI se referă la relaţiile interpersonale create in cadrul
grupurilor de lucru, care pot fi, in principal, de cooperare sau de competiţie. Cu privire
la optimizarea relaţiilor interpersonale din cadrul grupului terapeutic, au fost efectuate
numeroase cercetări in ultima perioadă. Astfel, spre exemplu, Mc Clleland, Willard şi
Spackman (1983) au studiat limita pană la care un individ care poate accepta
competiţia de un anumit nivel, numită de el „nevoia de autorealizare”. El a grupat
persoanele in două categorii extreme:
1. unele care preferă să nu se implice in situaţii de risc şi care caută permanent
situaţii de minim a competiţie;
2. altele care acceptă riscul şi competiţia la nivel maxim.
Intre aceste categorii se situează şi una intermediară, formată din persoane care
reprezintă combinaţii ale criteriilor de clasificare ale primelor două. Cele două
caracteristici enumerate se stabilesc in perioada varstelor timpurii. In viziunea acestei
clasificări, considerăm că persoanele deficiente pot fi clasificate, cu mici excepţii, in
special in prima categorie şi mai rar in cea de-a doua.
Legate de teoria nevoii de autorealizare, in terapia ocupaţională a apărut teoria
„dependenţei de mediu” a personalităţii. Conform acestei teorii, oamenii posedă
scheme individuale şi integrate de comportament, care se pot clasifica la randul lor, in
două categorii principale:
a) indivizi independenţi de mediu care nu se conformează, in general,
normelor sociale şi se comportă, in special după propriul sistem de
valori;
b) indivizi dependenţi de mediu, care sunt motivaţi in a se conforma
normelor sociale externe; cu alte cuvinte, in limbajul comun, indivizii se
impart in nonconformişti şi conformişti.
Această ultimă categorie poate fi intalnită, cel mai adesea in practică.
Un alt factor de influenţă asupra motivaţiei, se referă la „posibilitatea
controlului”. Sintagma de mai sus ne indică măsura in care indivizii percep
evenimentele sau situaţiile de viaţă, ca fiind controlate de ei inşişi sau de elemente
aleatorii, legate de şansă. „Această variabilă este măsurată de-a lungul unei axe, la o
extremitate fiind situaţi indivizii care se percep ca fiind responsabili să controleze şi să
direcţioneze situaţiile de viaţă, iar la cealaltă se află cei care se consideră victimele
sorţii”. Willard şi Spackman (1983)
Este evident că, in această situaţie, indivizii situaţi la extreme se intalnesc foarte
rar, majoritatea oamenilor penduland mai aproape de o extremă sau alta. In general, se
consideră pe baza experimentelor psihologiei şi pedagogiei faptul că elementele
explicative ale motivaţiei bazate pe teoriile autorealizării, dependenţei de mediu şi
posibilităţii controlului sunt indicate pentru divizarea procedurilor de terapie ocupaţională.

19
Bibliografie:

1. ALLEN C.K.; EARHART C.A.; BLUE T. – Ocupational therapy. Treatment goals for the
physically and cognitively disable, The American Ocupational Therapy Association Inc.,
Rockville, Maryland, 1992;
2.ALLPORT G.W. –Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1981;
3.Cosmovici, A., Iacob, L., (1998)-Psihologia sociala, Editura Polirom Iaşi 2.Neculau, A.
(coordonator) (2003)- Manual de psihologie sociala, Editura Polirom
4.Iluţ, P., (2001) - Sinele şi cunoaşterea lui (Teme actuale de psihosociologie), Editura
Polirom

20