Sunteți pe pagina 1din 4

Conţinul principiului autonomiei locale se regăseşte atât în activitatea administraţiei

publice locale româneşti, cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale, orăşeneşti şi judeţene,
precum şi în relaţiile dintre acestea şi autoritaţile administraţiei publice deconcentrate.
Drept dovadă, în acest sens, stă însăşi sintagma folosită de legiuitorul constituant în titlul
secţiunii a 2a a capitolului V, de administraţiei publică locală, secţiune ce include administraţia
comunală, orăşenescă (municipală) şi judeţeană. Altfel spus, nu avem o administraţie publică
locală şi o administraţie publică judeţeană, ci o singură administraţie publică locală, în care
raporturile dintre administraţiile componente au la bază principiile precizate în norma
constituţională a art. 120, ce subliniază astfel inexistenţa subordonării ierarhice a acestora.
În acelaşi timp se constată că legiuitorul constituant face şi o delimitare clară între
conceptul de administraţie publică locală (a unităţii administrativ-teritoriale) şi cel de
autoritate a administraţiei publice locale, consiliul local, primarul şi consiliul judeţean, acestea
fiind nominalizate, în mod distinct, în normele constituţionale ale art. 121 şi 122, ca autorităţi
ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, şi
respectiv de autoritate a administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor
comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Aparent, numai administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază
pe principiul autonomiei locale, aşa cum s-ar putea aprecia din dispoziţiile constituţionale ale art.
121, alin. 1, care stabileşte că numai autorităţile comunale şi orăşeneşti sunt cele prin care se
realizează autonomia locală, nu şi cele de la nivelul judeţului.
În mod logic însă, principiul autonomie locale, priveşte toate autorităţile administraţiei
publice locale, comunale, orăşeneşti şi judeţene, aceasta rezultând din însăşi norma
constituţională a art. 120, care prevede că „administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiul autonomie locale”. Ca atare, apare evident ca atâta timp cât
administraţia publică locală are la bază autonomia locală, pe cale de consecinţă şi autorităţile
administraţiei publice de la nivelul judeţului se bucură de aplicarea aceluiaşi principiu, chiar dacă
constituantul nu a mai făcut o referire expresă, cu privire la acesta, ca în cazul autorităţilor de la
nivelul comunei şi oraşului1.

1 Ibidem, p. 200;
Autonomia locală reprezintă, în opinia lui Ioan Vida, un principiu constituţional, dar şi un
mod de organizare a administraţiei colectivităţilor locale, care are o aplicare general valabilă la
nivelul întregului sistem al administraţiei publice locale.
Principiul autonomiei locale nu conferă desigur, automat şi dreptul pentru colectivităţile
locale de a rezolva sindure orice problemă a unităţii administrativ-teritoriale, deşi acest fapt
reiese, la prima vedere, din dispoziţiile normei constituţionale a art. 121 alin. 2, conform căreia
consiliile locale şi primarii rezolvă treburile publice din comune şi oraşe.
În sensul celor afirmate, chiar legiuitorul constituant precizează acest lucru în textul art.
123 alin. 2, când stabileşte calitatea prefectului de conducător al serviciilor deconcentrate ale
minsiterelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, subliniind că la
nivelul lor acţionează şi serviciile statului pentru rezolvarea unor probleme ale acestora, în afara
autorităţilor locale.
Apoi, oricât de întinse ar apărea competenţele autorităţilor prin care se realizează
autonomia locală, ele nu pot trece dincolo de statutul unităţii administrativ-teritoriale. Cu alte
cuvinte, chiar dacă sunt înzestrate cu personalitate juridică, aceste unităţi nu pot deveni entităţi
statale, iar autorităţile alese nu pot avea putere de decizie politică majoră, întrucât ele trebuie să-
şi desfăşoare activitatea în limitele şi în condiţiile legii şi totodată nu se pot sustrage tutelei
administrative, supravegherii autorităţilor centrale.
În consecinţă, se consideră că principiul autonomiei locale, în contextul capitolului V,
Administraţia publică, secţiunea a 2a, Administraţia publică locală, din Constituţia României, nu
se diferenţiază de conceptul de descentralizare administrativă şi, ca atare, nu poate conduce la
independenţa colectivităţilor locale, ci la coexistenţa acestora în cadrul statului unitar şi
indivizibil2.
Comunele, oraşele şi judeţele, potrivit legii, sunt persoane juridice de drept public, cu
capacitate juridică deplină, au un patrimoniu, un buget propriu şi hotărăsc în tot ceea ce priveşte
administrarea intereselor locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele
administrativ-teritoriale stabilite. Se remarcă că principiul autonomiei locale se fundamentează
pe prpriul său patrimoniu, care este administrat şi gestionat de către autorităţile alese ale
administraţiei publice locale, în conformitate cu prevederile legale3.

2 Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 159;


3 Corneliu Manda, op. cit., p. 201;
Patrimoniul de care dispune fiecare colectivitate din unităţile administrativ-teritoriale
constituie, în fapt, izvorul dezvoltării şi prosperităţii sale, al rezolvării, la nivel superior, a
cerinţelor şi treburilor locuitorilor.
Patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă atât surse de venituri pentru
colectivităţile locale, cât şi mijloace de garantare a creditelor de care acestea au nevoie în
realizarea unor obiective economico-sociale cu valoare mare, dar absolut necesare vieţii şi
muncii locuitorilor.
Pentru realizarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe
şi judeţe elaborează şi aprobă bugete de venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în condiţiile legii
să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale. Cu alte cuvinte, în acest caz, astfel de
reglementări creează cadrul necesar şi concret de manifestare a autonomiei locale în ceea ce
priveşte finanţele publice.
Semnificativă este şi reglementarea modalităţilor concrete în care trebuie să se manifeste
şi să se realizeze autonomia locală şi care priveşte, în concret, modul de organizare şi funcţionare
ale administraţiei publice.
În acelaşi context, mai trebuie subliniate următoarele aspecte, care nu pot fi ignorate, şi
anume:
- autonomia locală reprezintă atât un drept cât şi o obligaţie pentru autorităţile reprezentative
ale colectivităţilor locale, care au misiunea de a gestiona şi rezolva toate problemele populaţiei
din raza lor administrativ-teritorială;
- toate drepturile şi îndatoririle rezultate din conţinutul principiului autonomiei locale, se
exercită în numele colectivităţilor locale, ca o consecinţă a împuternicirilor date de cei pe care îi
reprezintă, cu alte cuvinte numai pe baza mandatului încredinţat de electorat;
- în legătură cu modul în care şi-au îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce le revin, în virtutea
principiului autonomiei locale, autorităţile administrative publice locale răspund, din punct de
vedere politic, în faţa celor care le-au ales, iar din punct de vedere juridic, în faţa statului;
- îndeplinirea drepturilor şi a obligaţiilor autorităţilor administraţiei publice locale se face
numai în interesul colectivităţilor pe care le reprezintă;
- în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sunt date spre rezolvare şi
administrare, numai o parte a treburilor publice şi anume acea parte care este delimitată expres
de lege în funcţie de atribuţiile şi sarcinile acestor unităţi – consiliu local, primar şi consiliu
judeţean. Alte treburi publice din unităţile administrativ-teritoriale sunt prevăzute de lege în
competenţa altor autorităţi ale statului, din sfera executivă sau judecătorească, după caz – sau
altor autorităţi organizate pe alte criterii – regii autonome, instituţii publice, asociaţii, fundaţii
etc4.
Concluzionând putem spune că autonomia locală este un principiu constituţional
proclamat de Constituţia României, care conferă dreptul colectivităţilor locale de a-şi rezolva
singure problemele locale, în cadrul legii şi al statului unitar.

4 Gheorghe Zaharia, Drept administrativ român, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998, p.191;